Vasile Ernu în turneu în Polonia

În 2014, la Editura Claroscuro, a apărut traducerea în limba poloneză a cărţii „Născut în URSS” de Vasile Ernu. In perioada 13 şi 14 noiembrie 2014 vor avea loc  două întâlniri cu publicul polonez la Poznań şi Varşovia, cu participarea scriitorului Vasile Ernu.

Programul lansărilor:

POZNAŃ, 13.11.14, ora 18.00
Librăria Bookarest
Moderator Katarzyna Kwiatkowska-Moskalewicz

VARŞOVIA, 14.11.14, ora 19.00
Librăria Wrzenie Świata

Invitati: Piotr Kofta si Grzegorz Szymczak
Moderator Piotr Kofta

 

—————-

Poznań

Vasile Ernu: „Cierpienie nie jest kluczem do interpretacji komunizmu”.

O tym, czy warto pamiętać, z autorem książki „Urodzony w ZSRR” porozmawia Katarzyna Kwiatkowska-Moskalewicz

 13 listopada 2014 r., godz. 18.00

Miejsce: Foodwine / Stary Browar, ul. Półwiejska 42, 61-888 Poznań

Gość: Vasile Ernu

Prowadzący: Katarzyna Kwiatkowska-Moskalewicz

___________

Warszawa

Vasile Ernu: „Przeszłość mi nie ciąży, przeciwnie – jest moim bogactwem”.

O potrzebie akceptacji przeszłości z autorem książki „Urodzony w ZSRR” porozmawiają Piotr Kofta i Grzegorz Szymczak.

 14 listopada 2014 r., godz. 19.00

Miejsce: Wrzenie Świata, ul. Gałczyńskiego 7, 00-362 Warszawa

Goście: Vasile Ernu, autor książki „Urodzony w ZSRR”; Grzegorz Szymczak, rusycysta i literaturoznawca

Prowadzący: Piotr Kofta

Manifest: Ce președinte aş vrea eu?

(TVR 1 mi-a cerut un soi de text-manifest legat de alegerile prezidenţiale. A ieşit acest text care din cîte am înţele va fi transmis în ziua alegerilor.)

Ce președinte aş vrea eu , Vasile Ernu, ca simplu cetățean?

Grea întrebare. E mult mai uşor să spunem ce nu vrem decît ce vrem. După 25 de ani de veşnică tranziţie spre nicăieri, de distrugere continuă, de demantelare a statului social şi de fărîmiţare şi polarizare extremă, cu toţii am obosit să votăm negativ. Iarăși votăm răul cel mai mic?

Dar dacă ar fi să aleg un preşedinte, i-aş cere cîteva lucruri minimale dar, cred eu, fundamentale pentru marea parte a cetăţenilor acestei ţări.

Vreau un Preşedinte care să nu transforme instituțiile statului în moșii proprii sau să le pună în stare de război unele cu altele. Vreau un președinte care să nu mai pună în stare de conflict şi ură mai toate păturile sociale. Funcția lui este scrisă în Constituţie, îl alegem ca să o respecte şi ca să slujească interesul public.

Vreau un președinte care să reprezinte nu doar interesele unor mici grupuri puternice, privilegiate sau ale marelui capital, ci şi interesele celor „obidiţi şi umiliţi”, cei fără de apărare, cei săraci care reprezintă marea parte a cetățenilor acestei ţări. Vreau ca președintele acestei ţări să tragă cu urechea şi spre aceștia din urmă ale căror interese şi nevoi se pare că nu le mai reprezintă nimeni. Aceşti cetăţeni mulţi, nereprezentați de nimeni, sînt de fapt corpul social al acestei țări.

Ce-aş mai vrea de la viitorul Preşedinte?

Vreau un Preşedinte care să nu mai susţină impozitul unic, ci impozit progresiv de tip european, adică redistribuire, dacă vrem să progresăm, ca în toate ţările Uniunii Europene.

Vreau un Președinte care să nu mai susțină privatizarea serviciilor publice, infrastructurii, sănătății şi educației. NU putem să ne permitem luxul de a privatiza sectoarele publice, sistemul energetic, infrastructura etc.

Vreau un Președinte care să susțină accesul universal şi gratuit la serviciile publice, sănătate, educație. Oare nu aşa face marea parte a statelor dezvoltate din Uniunea Europeană?

Vreau un Președinte care să nu mai susțină impozitarea excesivă a muncii şi a consumului. Vreau un Președinte care să susțină mai puţin impozitarea muncii şi pâinii şi mai mult impozitarea tranzacțiilor, a afacerilor mari şi a proprietăților. Adică să punem presiune mai mică pe săraci şi micii întreprinzători, cei peste 80% ai acestei ţării, şi mai multă pe cei care au averi mari, mari corporații, mari business-uri şi proprietăți mari. De ce impozităm excesiv săracii şi dăm facilități fiscale bogaților?

De fapt, în esență, ce fel de Președinte vreau?

Avem nevoie de un Președinte cu un program minimal în ce privește „interesul naţional”, civil, cetățenesc mai degrabă:

1. Să nu mai distrugă statul social al bunăstării, construit în Europa, şi bruma socială pe care o avem în România: servicii publice, infrastructură, educaţie, sănătate, energie, asistență socială etc., ci să contribuie la dezvoltarea lor, nu la privatizarea şi jefuirea lor.
2. Să respecte Carta Europeană a Drepturilor Omului şi Constituția României, unde scrie negru pe alb: dreptul la muncă, la sănătate, la educație, la asistenţă socială, nu doar dreptul la liberă exprimare, toate sunt GRATUITE.

La ce-mi folosește dreptul la exprimare, la vot dacă nu am acces la muncă şi nu am cu ce-mi creşte şi educa copiii? Drepturile politice nu fac nici doi bani dacă nu sunt susținute de drepturi economice şi sociale.

Un astfel de Președinte aş vota!!!

Emisiunea poate fi văzută aici. Eu apar pe la minutul 44.

P.S. Cum un astfel de candidat încă nu avem, voi merge şi îmi voi anula votul.

Vasile Ernu despre underground-ul muzical sovietic

sursa: bookaholic.ro

Într-o sală cu nedrept de puțină lume pentru cât de fain a fost, Vasile Ernu a ținut o prezentare excelentă despre muzica undeground din Uniunea Sovietică, discuția mergând, de asemenea, profund în social și politic. E o prezentare pe care Vasile Ernu a mai avut-o de câteva ori, inclusiv la Berlin, pigmentată cu fragmente muzicale sau de film, preocupat fiind de grupuri marginale, de la cele muzicale la cei care făceau comerț la negru sau marginalii din diverse sectoare culturale.

Vasile pornit de la observația că nu putem vorbi despre un comunism unitar, atât la nivel geografic, cât și temporal – anii 50 au fost diferiți de 60, de 70 șamd. E vorba de procese complexe, pe care diferitele pături sociale le-au trăit în moduri diferite.

Comunismul e una dintre culturile moderne cele mai bine arhivate, și asta datorită sistemului de represiune și supraveghere care a înregistrat tot. Putem afla foarte multe pe baza dosarelor, spune Ernu. E un regim construit pe cuvânt, unde puterea vorbelor este foarte mare, de unde și puterea intelectualului de a legitima sau delegitima o idee.

Vasile dă exemplu soldații care au făcut la picior Moscova – Berlin și s-au întors acasă nu doar cu conștiința învingătorului și a invincibilității, dar și cu pradă de război, adică cu obiecte la care până atunci nu vuseseră acces în Rusia, printre care și muzică.

În anii ’50, apare primul grup, Stileaga (un fel de Malagamba rusesc), care nu au discurs politic, sunt oameni ai plăcerilor, cântă despre fericire, dar care se îmbracă și se comportă altfel – colorat, viu, dinamic. Într-un spațiu sumbru, haina devine politică și sistemul încearcă să-i discrediteze. Efectul e opus.

În anii 50-60, apare așa numita Generație Sputnik, când există o anumită sincronizare cu occidentul, mia ales la nivel tehnologic. Comunismul produce atunci o clasă care se întoarce împotriva lui – intelectuali, ingineri, oameni capabili să construiască lucruri. Se produce o elită puternică, educată, capabilă să creeze tehnologia care să zboare în spațiu, dar și capabilă să se opună regimului. Apar astfel și ingineri independenți, care sunt capabili să construiască lucruri. Aveai la ce asculta, dar nu aveai ce asculta, așa că au fost nevoiți să-și producă propriile înregistrări. Un lucru absolut inedit a fost să aud despre imprimarea muzicii pe radiografii medicale, așa numitele “coaste”, care se ascultau tot la pick-up, lucru ce a dus la un fenomen – oamenii se duceau la medic să-și facă radiografii doar pentru a avea pe ce să-și imprime apoi muzica.

Vasile Ernu a vorbit și despre muzica pornită din pușcării, cu un jargon specific. “Tradiția pușcăriașilor produce un anumit mod de stilistică, opus regimului organizat”. În Rusia anilor 60-70, se întâmpla un lucru ciudat: deținuții politici primeau pedepse mult, mult mai mici ca cei de drept comun, în special cei care făceau mici infracțiuni economice. Să vinzi la negru însemna 10 ani de închisoare, să vorbești împotriva regimului 3.

În anii 70, apar și la ei barzii cu poezie pusă pe muzică (sună cunoscut?), o formă la limita dintre oficial și neoficial, cu un discurs neutru, tolerați de autorități.

Chiatara electrică schimbă însă totul. Vasile Ernu vorbește despre BIT, adică despre trupele, oamenii-casetofon, care imitau la perfecție trupele străine, care cântau în engleză chiar dacă nu înțelegeau versurile, un mimetism care a adus o deschidere enormă la nivel muzical în Rusia. Accesul la muzica străină (total interzisă) se făcea prin țările baltice, unde prindeau posturi de radio din Finlanda, înregistrau și imitau. Așa sunt puse bazele rock-ului sovietic. Ca reacție la muzica în engleză, apare rock-ul cântat în rusește, care duce la construirea unei culturi muzicale, la organizare și promovare, un fenomen / stil de viață la care aderă și copiii nomenclaturiștilor sau oameni din sistem.

Vasile a vorbit și despre job-urile marginale, un alt fenomen interesant în URSS – erai obligat prin lege să muncești, astfel încât, dacă voiai să te sustragi sistemului, îți găseai un loc de muncă marginal – paznic la grădiniță, fochist, ilustrator etc – care îți lăsa timp liber să te ocupi de ceea ce te interesa cu adevărat (muzică, artă, grupuri religioase).

Alternativii nu aveau un mesaj anti comunism pe față, ci unul anti sistem. Devin atât de populari încât iau locul culturii oficiale iar regimul, dându-și seama că publicul are nevoie de entertainment, începe să-și producă proprii actori.

În anii 80, această cultură nevăzută, doar auzită, începe să capete un chip. La început timid, prin câteva secvențe cu trupe în filme, apoi prin filme dedicate, videoclipuri sau reviste, muzicienii ajung cunoscuți.

Drept încheiere, o ipoteză interesantă, poate surprinzătoare, dar cel mai probabil reală:

“Schimbarea nu vine cu discursul dizidenților, ci cu cei care devin un mod de viață, de comportament, care dau tonul și produc revoltă. Comunismul cade pe ritm de rock, nu pe discursurile dizidenților” spune Vasile Ernu.

FILIT

5 zile am vorbit continu la Iaşi. Pauză. Somn şi Saşa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vasile Ernu la FILIT

Jak to było za dawnych lat… z przymrużeniem oka. Urodzony w ZSRR. Vasile Ernu

Literacka Kanciapa

Nie pamiętam czasów Polski Ludowej i Związku Radzieckiego. Nie mam prawa pamiętać, bo urodziłem się już w nowej, wolnej (tak mówią) Polsce. Jednak z opowieści rodziców, znajomych, z filmu i literatury, mniej więcej orientuję się jak wyglądało życie w tamtej „epoce”.

Jedni wspominają je jako udrękę, gułag w wersji soft… inni wprost przeciwnie, z łezką w oku mówią o minionych czasach dobrobytu, kiedy to każdy miał robotę, do wszystkiego były dopłaty, a na ulicach nie było tyle zła. Było skromnie, ale stabilnie, nie to, co dzisiaj.

Ernu w swoim literackim eksperymencie, zabiera nas za „żelazną kurtynę”, jednak nie pokazuje świata zbezczeszczonego, piekła na ziemi, jakim straszy się małe dzieci. Ukazuje świat pełen absurdów, zdarzeń paranoicznych balansujących na granicy snu i jawy, a z drugiej strony coś, co z perspektywy kilkudziesięciu lat (gdy wspominają to osoby w wieku zbliżonym do autora) wydawać się może zaledwie złym snem.

To jednak świat, za którym tęsknią wszyscy ci, którzy najzwyczajniej w świecie gdzieś tam sobie egzystowali, nie przejmując się specjalnie tym, co dzieje poza ścianami ich mieszkań. Wspominany z nostalgią czas, kiedy każdy miał pracę, na chleb i flaszkę, a co roku toczył się swoim dużym fiatem do Bułgarii czy Chorwacji. Kto nie był poddany represjom, kto nie musiał ugiąć karku… złego słowa raczej nie powie.

Zastanawiam się czy aby Ernu nie prowadzi mnie na manowce. Z jednej strony utyskuje, narzeka na minione realia, a z drugiej, wspomina je z pewnym rozrzewnieniem.  Jego „wspominki” są czymś w rodzaju gawędy, opowieści przy kuflu piwa, chwilą, gdy stary wyjadacz, który nie jedno przeżył, może podzielić się swoimi przemyśleniami. Jednak nie ma tu zbyt wiele wartościowania. Nic nie jest uznane za jednoznacznie złe lub dobre (no chyba, że żwaczka).

Ja sam wspominam czasy swojego dzieciństwa z pewnym rozrzewnieniem. Mimo iż nie obfitowało ono w atrakcje pokroju gier komputerowych (ale w PSX-a się łoiło ostro), Internetu czy wszechobecnych smartfonów (pfff) i było raczej skromne, nie zamieniłbym go na nic innego.

Ernu wychodzi z podobnego założenia. Była jak było. A było niebanalnie, i zwyczajnie zarazem. Grunt, że wszyscy zdrowi. Co ciekawe w jego ujęciu „tamtych czasów”, to fakt ich przystawalności do tego, czym żyje się obecnie. Ernu może mieć rację mówiąc, że na dobrą sprawę nie zmieniło się aż tyle, ile nam się wydaje.

Pewnie wielu, a kto wie, czy nie większość, by się z tym nie zgodziła, jednak obserwując przeciętnych obywateli – czy to Polski czy Rumunii, czy Rosji, odnosi się wrażenie, że w poszczególnych aspektach czas się zatrzymał. Wiele się zmieniło, jednak w dalszym ciągu różnimy się od innych.

Jak więc było w czasach ZSRR? To zależy od jednostki, bo każdy przeżywał to inaczej. I choć ogólną wizję da się – z pewnym trudem – wyklarować, nie wydaje się ona aż tak mroczna. Warto pamiętać, że to, co dzieje się DZIŚ, jest wypadkową zdarzeń PRZESZŁYCH. Nie można się od nich odciąć, jakie by one nie były.

Ernu napisał mądrą książkę. Ten wycinek niegdysiejszej rzeczywistości stanowił dla mnie kolejną lekcję historii, pokory i dał pożądanego kopniaka, dzięki któremu mogę podążać dalej, bogatszy w nowe doświadczenia.

“Urodzony w ZSRR” – recenzja książki

Szczepan Matyjasek  / Literatura.gildia.pl

Wielka przygoda zwana ZSRR

Przychodząc na świat w ZSRR człowiek, przepraszam, towarzysz, automatycznie stawał się obywatelem utopijnej krainy rządzonej przez kapryśnego króla – I sekretarza Komunistycznej Partii Związku Radzieckiego. Tylko od humorów władcy zależało, na ile utopia ta będzie baśniowa, a kiedy stanie się, bynajmniej nie sennym, koszmarem. Także jego świta nie mogła być pewna swojej pozycji, wszyscy jednak mogli dokonać wolnego wyboru w swoich sercach – pozostać wiernym ideałom komunizmu nawet w mroźnych okowach łagru lub zaprzedać duszę burżuazyjnym bożkom… Można by ciągnąć tę opowieść w konwencji fantasmagorii (coś podobnego zresztą uczynił ze znakomitym skutkiem Władimir Sorokin w powieści Zamieć), ale jak powiedziałby Aleksander Kwaśniewski: Tylko po co?. Ilu mieszkańców tego nieistniejącego już kraju, tyle historii, które są próbą reinterpretacji minionych lat.

Vasile Ernu Urodzonym w ZSRR dokłada swoją cegiełkę do potężnego już gmachu prawd, półprawd i ćwierćprawd o tym, jak się żyło naprawdę w Kraju Rad. I trzeba przyznać, że jest to pozycja cokolwiek niejednoznaczna. Przede wszystkim dlatego, że autor puszcza do czytelnika oko – choć nie zawsze o tym wiadomo na pierwszy rzut oka właśnie. I to jest podstawowy dylemat w czasie lektury. Jeśli chcemy potraktować tę książkę jako plażową rozrywkę, nie ma najmniejszych przeciwwskazań, gdyby jednak jakiś uparty odbiorca koniecznie chciał doszukać się znaczeń ukrytych między wierszami, znajdzie je bez trudu. Ernu, były obywatel mołdawskiej SRR, proponuje nam bardzo osobistą kompilację szkiców, których interpretacja zależy od posiadanej wcześniej wiedzy na poruszany temat bądź jej braku. To jednak nie koniec zabawy pod znanym z liceum tytułem: Co autor miał na myśli?. Brak, podstawowej choćby, wiedzy historycznej automatycznie wymusi zaciekawienie i, z całą pewnością, szereg wątpliwości. Ci, którzy literackie zmagania w zrozumieniu tego polityczno-kulturowego tygla zaczęli od Wspomnień z domu umarłych Dostojewskiego, także nie od razu odnajdą “biegun magnetyczny” tej prozy. Z prostego powodu – autor nie tylko w tym nie pomaga, ale stara się przeszkodzić. I porzucając na zawsze, żenujące “klucze interpretacyjne”, skupmy się przez jedną chwilę na tekście.

“Moja pierwsza para dżinsów”, “Co pije obywatel radziecki”, czy “Oda do sowieckiej tualety” to tytuły, które nie brzmią jak rozprawy o komunistycznej potędze w poważnym stylu. Nie jest to jednak praca naukowa i powaga miesza się tu z dowcipem, a tragedia z autoironią. Dużym  atutem tego luźnego zbioru wspomnień jest właśnie swoisty dystans sprawiający, że przestaje się postrzegać ZSRR wyłącznie jako imperium zła, w którym życie podobać się mogło jedynie ideowym szaleńcom. Nie bez powodu autor przywołuje takie nazwiska jak Zoszczenko, Jerofiejew, czy Ilf i Pietrow i choć trudno byłoby stawiać go w tym samym rzędzie, to jednak jest on na swój własny sposób kontynuatorem tradycji sowieckiej satyry. Zamiast tworzyć fikcyjnych bohaterów przelewa na papier ciąg subiektywnych retrospekcji, nostalgicznych powrotów do miejsca, które zniknęło z map, rozpadło się, przynosząc chaos rodzącego się kapitalizmu. I robi to z wdziękiem, nawet jeśli sam ulega literackiemu rozproszeniu, próbując w jednej książce pomieścić całość swojego doświadczenia z “radzieckością”. Te “urywki z dziejów”, w których leninizm miesza się z seksem, muzyka rockowa ze zdjęciami rentgenowskimi, a podziemny transport uzależniony jest od atomowych zamrażarek, są dla czytelnika – w zależności od wieku i szerokości geograficznej –  znajomą pocztówką sprzed lat lub kosmiczną abstrakcją, ale każdy z tych przypadków generuje niepowtarzalny mikroświat literacki, którego nie doświadczylibyśmy bez Rewolucji Październikowej. I tak jak Vasile Ernu nie rozstrzyga kwestii jednostkowych wyborów moralnych, czy jednoznacznej oceny systemu, tak i my nie powinniśmy wyciągać z tej lektury pochopnych wniosków. Konstrukt władza – obywatel, niezależnie od ustroju, nie wydaje się być szczególnie zagrożony i jedyną radą odautorską jest tutaj gotowość do kwestionowania zastanej rzeczywistości. Stosunkowo łagodne potępienie umysłowego lenistwa, z jakim się tu spotykamy, jest jednocześnie krytyką łatwopalnych ekstremizmów. To właśnie należałoby wziąć pod uwagę, pomijając tym samym wszelkie niedociągnięcia, uproszczenia i braki. W końcu to ani paszkwil, ani panegiryk, a jedynie świetnie skrojony zbiór opowieści z terytorium, które wciąż tak zaskakująco się zmienia, pozostając bez zmian…

Urodzony w ZSRR – Vasile Ernu

Cum am dormit în patul lui Stalin…

De Crimeea mă leagă adolescenţa şi nişte aventuri de vară. Cred că era prin 1988… Ultimul an de şcoală. Prietenii Sanda Filat şi Lilian Negură îmi propun să mergem în Crimeea, în vacanţă. Vară, soare, mare, romantism. Gară, tren, Simfiropol. Bulgakov – Deavoliada lectură de drum. Troleibus, Ialta, Livadia. Bani minimi. Atunci se putea şi fără bani sau aproape fără…

Ajuns spre seară în Ialta. Mers în Livadia, mică staţiune din apropierea oraşului Ialta. Gazda unde trebuia să fim cazaţi ne spune că a dat camera. Ups. Bani de hotel nu prea aveam. Dar nici nu cred că am fi găsit ceva de cazare în plină vară. Ne rămînea să dormim prin parc sub cerul înstelat…

S-a făcut noapte şi noi tot căutam un loc de dormit. La un moment dat am ajuns la faimosul palat din Livadia: Grand Livadia. Acolo unde se semnase tratatul de la Ialta: Stalin, Roosevelt, Churchill. Ştiţi poza. La intrare era o tînără. În jur de 25-30 de ani, dacă-mi aduc bine aminte. I-am povestit tărăşenia noastră şi o întrebăm dacă ştie ceva loc de cazare. Domnişoara s-a uitat la noi şi ne spune: în seara asta vă pot ajuta eu. O să dormiţi în una din sălile palatului.

Ne-a dus în una din săli şi ne-a arătat nişte fotolii şi canapele imense. Aici, zice. A fost una dintre cele mai stranii aventuri. O noapte întreagă o aripă a faimosului palat a fost a noastră. Incredibil, dar adevărat. În cîteva minute soarta noastră a luat o întorsătură neaşteptată. Şi am dormit fericiţi şi am povestit amicilor care ne-au invidiat. Şi vom povesti şi nepoţilor dacă vom apuca 🙂 .

După aproximativ 23 de ani am revenit să văd exact acel loc. O senzaţie foarte cidată. Din păcate cu toată nebunia din Crimeea nu cred că voi mai merge curînd pe acolo…

Tocăniţă / iahnie de roşii cu ardei copţi

Mîncarea mea preferată de vară. La bunici era mîncarea săracului pentru că în Sud în august era surplus de legume. Şi ca să nu „se arunce” se făcea această „iahnie” în cantităţi foarte mari. În copilărie era un chin 🙂 . Acum e „delicatesa” mea.

Cam aşa se face (varianta minimalistă):

• Ceapă & morcovi se taie şi se călesc. Folosesc mult morcov (3 cepe medii & 6 morcovi mari)
• Se curăţă multe roşii (cît mai coapte) pentru că ele „se topesc”. Pentru a curăţa uşor treceți roşiile prin apă fiartă. (2-3 kg de roşii)
• Le tăiaţi bucăţi mărunt (nu foarte) şi le aruncaţi peste ceapă & morcovi. Lăsaţi să fiarbă mult la foc mic (peste 1 ora).
• Sare, piper şi neapărat zahăr  după gust (la 3 litri de tocăniţă pun cam 2 linguri mari de zahăr)
• Paralel coaceţi pe foc ardeiul „gras”. Pentru fiecare porţie 1 bucată (eu folosesc cam 7 bucăţi la 3-4 litri). Îi curăţaţi şi-i aruncaţi în cratiţă înainte de a stinge focul (cu tot cu zeama lor).
• Pun pe final şi puţin usturoi „chisat” & pătrunjel tăiat mărunt.

După această mîncare te faci vegetarian 🙂

 

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Când Claude înlocuiește Profesorul – Prezentarea – Generația canibală pentru studenți
• Polemici care pot fi depășite – dacă citești
• Vasile Ernu: „Să ascultăm, să învățăm, să ne îndoim; și să rămânem mereu curioși”
• O fereastră spre anii 1990 – Lucian Sârbu
• Cartea celei mai libere epoci din istorie
• Interviu cu scriitorul Vasile Ernu, realizat de Dumitru Crudu
• Autorul lunii mai la Libris
• Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală
• VASILE ERNU: „Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim“
• Cronica româno-română a insuportabililor ani ’90

Cautare