O fereastră spre anii 1990 – Lucian Sârbu
O fereastră spre anii 1990 – Lucian Sârbu
Ca om născut la mijlocul anilor 1970, intrat în adolescență pe timpul comunismului și maturizat în cursul anilor 1990, am citit cu deosebit interes ultima carte a lui Vasile Ernu, Generația canibală (ed. Polirom, Iași, 2024), deoarece eram curios să văd cum a fost percepută experiența tranziției și a post-comunismului și prin ochii altcuiva, nu doar ai mei. Cartea lui Ernu este un document puternic fix despre această perioadă în care lumea s-a dat deodată peste cap, răsturnându-se cu susul în jos, și noi, generația celor care abia deschideau ochii asupra vieții, ne-am trezit într-un mediu pe care nu-l cunoșteam, pentru care nu fuseserăm pregătiți, pe care nimeni nu știa cum să ni-l facă prietenos, pe care nici noi nu știam cum să-l înțelegem și care risca să ne devoreze dacă nu eram atenți.
Generația canibală trebuie citită în continuarea cărții precedente, Sălbaticii copii dingo, care era scrisă din perspectiva adolescenței petrecută în Chișinăul aflat la apusul imperiului sovietic. Cele două cărți formează, aș zice, doi versanți opuși ai aceluiași munte: dacă prima, Copiii dingo, e versantul ascendent, pe care totul – așteptări, iluzii, sentimente – „urcă”, cealaltă, Generația canibală, e versantul descendent, pe care totul o ia la vale cu viteză. Dar mai ales iluziile și speranțele acelor tineri ai anilor 1980, care așteptau ieșirea din comunism ca pe a doua venire a Mântuitorului, sunt cele care se prăbușesc și se risipesc în vid. Practic, cartea aceasta e în mare parte despre felul în care generația mea s-a vindecat de iluziile cu care ieșise din comunism.
Scrisă în bine-cunoscutul stil „docufiction” care l-a consacrat pe Vasile Ernu în literatura noastră, cartea este împărțită în trei părți care evocă Iașiul studențesc din anii 1990, Clujul și Chișinăul de acasă. Practic, toate locurile în care autorul a avut treabă în acei ani. Numai că, spre deosebire de cărțile mai vechi, aici amprenta realului parcă e mai clar prezentă – până la limita unei veritabile cărți de amintiri/memorii – prin evocările unor personaje a căror existență… istorică e certă, ei fiind contemporanii noștri: Claude Karnoouh, Ovidiu Țichindeleanu, Arthur Suciu, Andrei Gheorghe (omul de media) și mulți, mulți alții. Practic, principalul personaj al cărții e chiar memoria autorului care se desface încetul cu încetul, pas cu pas, de la momentul sosirii în România, odată cu prima generație de studenți basarabeni, până spre mijlocul primului deceniu de tranziție.
În plus, o altă diferență fundamentală față de opera de până acum a lui Ernu ține de registrul în care e scrisă această carte, care mie mi s-a părut a fi unul eminamente pesimist și trist, chiar „negru” (spre… „emo”) pe alocuri. Este adevărat că generația noastră a fost de la bun început o „generație de sacrificiu”: guvernele de la începutul anilor 1990 ne-au și zis pe șleau lucrul ăsta, și nu o dată! Ne-au zis că noi trebuie să suportăm toate ororile tranziției, ca să fie bine după aceea. Am fost prima generație intrată direct în șomaj de pe băncile școlii. Mulți au trebuit să-și găsească fericirea aiurea, câțiva chiar au murit prematur. Ne-am împrăștiat în toate colțurile lumii în căutarea unei vieți mai bune. Cu umorul său bine-cunoscut, Ernu surprinde toate zbaterile legate de supraviețuire din epoca respectivă: bișnițăreala de tot felul (generalizată și prin căminele din București, pe care el nu le-a cunoscut), joburile precare, „combinațiile” care sfârșesc deseori absurd. Într-un episod antologic doi tineri studenți săraci reușesc să pună mâna pe o cățelușă de rasă și pleacă la București cu ea să o împerecheze cu un „cavaler” potrivit, cu speranța că plozii rezultați vor putea fi vânduți pe bani frumoși. Când vine vremea să nască, surpriza e totală: cățeii sunt niște maidanezi oarecare fiindcă înainte de întâlnirea cu „cavalerul” cățelușa fusese curtată în parc de un oarecare câine vagabond. Talentul de povestitor al lui Vasile Ernu iese la iveală atunci când povestește asemenea mici episoade care sunt deopotrivă un amestec de tristețe și de umor nebun.
Și, ca în toate cărțile sale, textul este presărat din plin cu observații care țin de o sociologie ad-hoc, ceea ce ajută cititorul să retrăiască la un nivel mult mai cerebral ceea ce am trăit noi în anii 1990: tensiunile politice de atunci, iluziile, contrastele de tot felul. Românii și basarabenii se împărțeau „foarte clar în «ai noștri» și «ai lor» chiar dacă conceptul de «frați» inunda discursul oficial” (p. 60). Despre elite: „În general, elita numită democratică a României a fost profund antidemocratică și prădătoare, indiferentă la nevoile și interesele populației.” (p. 85). Este amintită și obsesia pentru blugi a copilului din Est, care avea să facă o carieră atât de nefastă după alegerile prezidențiale din mai 2025: „Pentru o pereche de blugi eram în stare […] să ne vindem și patria. Ceea ce aveam să și facem după ‘90.” (p. 136). „Nouă ne plac blugii, ne plac bananele, vacanțele de lux…” – avea să declame după ani și ani un tânăr de care a râs toată țara în mai 2025, dovadă că e foarte greu să mai scoți sărăcia din genele omului născut în foame. „După libertatea politică și libertatea inflației, care nea scăpat de bani, a venit și libertatea de muncă: părinții noștri au rămas fără locuri de muncă. Libertatea era aproape totală.” (p. 179). Și tot așa. Lumea anilor 1990 e una în care idealuri mărețe precum „unirea”, „democrația” sau „libertatea” se fac praf și pulbere și din ele nu mai rămâne nici măcar amintirea, deoarece omul simplu e prins animalic în ritualul zilnic al supraviețuirii și se gândește mai întâi de toate la cum să facă rost de mâncare și de bani.
Ca și în Sălbaticii copii…, multe pagini sunt evocări ale unor melodii cunoscute din epocă, ascultate pe la chefuri și petreceri de studenți, dar trupele și versurile sunt de cele mai multe ori apăsătoare, dure și pesimiste.
În ceea ce mă privește trebuie să recunosc sincer că, în calitate de bucureștean care a făcut facultatea acasă – deci am avut unde să locuiesc și ce să mănânc – m-am lovit cu adevărat de neajunsurile acelei perioade abia la terminarea facultății. Țin minte și astăzi cum, după susținerea examenului final de licență, m-am dus împreună cu câțiva colegi să ne sărbătorim „reușita” înspatele facultății (care pe atunci împărțea sălile de curs cu Facultatea de Drept, pe Kogălniceanu) la o cârciumă căreia îi zicea „Mica Academie de Șpriț și Bere” și care astăzi nu mai există, pe locul ei aflându-se o spălătorie auto self-service la care, culmea, am ajuns acum, după trei decenii, să-mi spăl cel mai des mașina. Din vorbă în vorbă am ajuns să ne întrebăm: „Și acum, ce facem?”… fiindcă nu îi era nimănui clar ce va urma după ce devenisem „filosofi cu patalama”. Câțiva colegi auziseră că s-ar face angajări la „Cotidianul”, un ziar care pe atunci abia apăruse, așa că după ce am băut o bere și ne-am bucurat de promovarea examenului, am pornit într-acolo cu un prieten, tot bucureștean. Redacția ziarului era undeva pe bd. Iancu de Hunedoara, într-o casă veche, impunătoare. Am sunat, am intrat și ne-a ieșit în întâmpinare un domn. „Bună ziua, vrem să ne angajăm, am auzit că aveți nevoie de oameni.” Omul s-a uitat la noi ca la doi ciudați – n-o să-i uit niciodată privirea, un pic șocată – și ne-a zis scurt: „Nu, nu angajăm, redacția e completă.” Ne-am dezumflat instant și am ieșit cu coada între picioare. Băieți de București, cu casa și masa asigurate până atunci „de mami și de tati”, dădeam nas în nas, în sfârșit, cu realitatea pieței muncii anilor 1990, pe care Ernu o descrie, pe scurt, astfel: „Nimeni nu angaja pe nimeni. Iar dacă te angajai, fie nu primeai banii, fie primeai un salariu de mizerie.” (p. 166).
Din păcate, fix așa era, după cum aveam s-o constatăm curând cu toții pe pielea noastră. Și tocmai de aceea, oricât de amuzantă ar fi pe alocuri lectura Generației canibale, la final nu poți decât să răsufli ușurat că și tu ești unul dintre cei care au supraviețuit acelor ani. Și închizi cartea fără să regreți vreo secundă că ai fost cândva tânăr.
Cartea celei mai libere epoci din istorie
De Arthur Suciu în revista Argeș – februarie 2025
Cartea celei mai libere epoci din istorie – Generația canibală, de Vasile Ernu
S-a remarcat destul de des stranietatea privirii lui Vasile Ernu din Trilogia marginalilor, dar s-a insistat prea puțin, cred eu, asupra conștiinței sale imperiale (deși temeiurile sunt evidente). În Generația canibală, Ernu se autodenumește „ultimul copil al Imperiului”, poate cu trimitere la Ultimii eretici ai Imperiului, cartea care mie mi-a plăcut cel mai mult și care e cel mai puțin citită). Această conștiință este exprimată sub multiple forme. Crescut cu Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Ernu e învățat să privească de la nivelul marii literaturi rusești, care este o literatură imperială. Tot ceea ce se vede de la acest nivel, cu atât mai mult literatura română, este mai mic. De aceea, în ciuda faptului că Ernu e un bun cunoscător al literaturii române, cu excepția lui Bacovia, de care e atras pe filieră… moldovenească, nu prea citează din autori români. Această perspectivă imperială e intricată și în antropologismul care caracterizează toate cărțile lui – ochiul imperiului care privește periferia, atracția față de infraroșu. Există așa ceva la Ernu, fără îndoială, după cum există și o limită în receptarea umorului balcanic, adesea vulgar. Ernu nu e deloc un om vulgar și nu e nici acomodant balcanic. Trăsătura sa cea mai evidentă e seriozitatea. Or, umorul e partea cea mai profundă a unei limbi și a unei civilizații.
Această perspectivă imperială se răstoarnă însă și devine o perspectivă periferică. Ea devine periferică tocmai prin alegerea de a trăi în România, dar și prin schimbările care au loc la începutul anilor ’90, căci căderea URSS este și o periferizare a imperiului. El este „un copil al Imperiului”, dar un matur al Periferiei, în care caută să-și determine poziția de luptă. Nu cred că există, în acest moment, un om care să cunoască mai bine România. Oriunde merge, chiar și pe vârf de munte, există cel puțin câteva persoane care vor să-l vadă. Probabil că ultimul intelectual care s-a mai aflat în această situație este Adrian Păunescu.
La Ernu, imperialismul se convertește în periferism, dar mereu e prezentă o dialectică între cele două. Generația canibală nu e cartea unui om imediat, ci a unui filosof indirect, care are nevoie de cunoaștere ca să ajungă la sine. Am avut eu însumi un parcurs asemănător: de la Iași, Ernu a plecat la Cluj, apoi la București. Eu am plecat de la Cluj la Iași, apoi la București, unde l-am și cunoscut pe Vasile Ernu. Toată această „migrațiune” permanentă apare dintr-o insuficiență ontologică. Totuși, dacă eu am fost prin excelență un singuratic, Ernu e un om care nu poate trăi decât în mijlocul oamenilor. Acolo este el în elementul său, iar Generația canibală e o carte a frumoasei prietenii a tinereții.
Dacă Trilogia marginalilor este stranie, Sălbaticii copii dingo și mai ales Generația canibală au introdus acea familiaritate de contemporan, eu făcând parte din aceeași generație cu Vasile Ernu. Am citit peste 500 de pagini din Generația canibală, recunoscând tot: hainele second hand, cablul TV, ness-ul frecat, non-stopul, bazarul din Suceava, căminele din Copou, Gardu’ verde, Clujul etc. Două pagini sunt dedicate cârciumilor din Iașii începutului anilor ’90 – o enumerare exhaustivă. Singurul lucru de care m-am mirat și de care se miră și Vasile Ernu este: cum de am scăpat vii din acei ani? De fapt, unii dintre noi n-au scăpat, iar ceilalți au rămas cu sechele. Anii ’90 au fost cei mai liberi din istorie, dar și cei mai violenți. Generația canibală e unică în primul rând prin tratarea acestui subiect tare. Noile generații cred, în parte, că anii ’90 au fost un fel de continuare a comunismului. Nu e nimic mai fals. Cum spune Vasile Ernu, au fost anii unei mari dislocări, anii în care totul a fost dat peste cap. Generația noastră nu a trăit (încă) războiul. În schimb, a trăit această experiență a rupturii sociale totale. Dacă ți-ai trăit tinerețea în anii ’90, e greu să mai crezi în ceva. Totul a fost halucinant.
Cu Generația canibală, Vasile Ernu încheie un ciclu foarte amplu. Cartea aceasta e, într-un fel, un sfârșit pentru că se termină cam acolo unde începe cariera publică a lui Ernu – publicarea cărții Născut în URSS (2007). În același timp, cartea e scrisă din perspectiva prezentului, având un aer apocaliptic. Generația noastră a ajuns la un fel de scadență, iar Vasile Ernu vorbește chiar despre o revanșă sau despre nevoia unei revanșe. Da, suntem o generație chinuită, am fi meritat poate mai mult de la viață. În noi e multă furie, melancolie, frustrare. Există o nevoie de revanșă, deși ea poate să semene cu un soi de revoluție a zombiilor. O revoluție a celor pe care i-a lăsat ficatul, care stau prost cu tensiunea, iar pe unii nici pancreasul nu-i prea ajută. Nu mai spun de depresie. În viața acestei generații s-a băut mult și s-a băut lucid. Nu a fost genul acela de beție care te aruncă în transă, cum era în comunism. Beția din postcomunism e mereu trează sau aproape. O beție care nu îmbată, ci trezește. Și în cartea lui Vasile Ernu se bea mult, firește.
Generația canibală este o carte care trebuia să fie scrisă pentru a putea retrăi anii ’90. Pentru că, deși anunță o revanșă (dar, atenție, această revanșă nu are caracterul unei vendete politice, așa cum e cea actuală), cartea este dureros de luminoasă și de fericită, cel puțin pentru mine. E o carte pe care unul ca mine o citește și plânge, așa cum plângi atunci când auzi un hit din tinerețe (cartea lui Vasile Ernu are un playlist de anii ’90 aproape complet). Ce tinerețe liberă! Așa ceva nu a mai fost niciodată! Și probabil nici nu va mai fi. Am trăit acel scurt moment dintre două regimuri când libertatea e posibilă. Și s-a întâmplat că exact atunci aveam 18 de ani.
Interviu cu scriitorul Vasile Ernu, realizat de Dumitru Crudu
Pe mine nu m‑au racolat – poate eram prea mic
Vasile Ernu: „Dacă nu venea Revoluția să plecăm în România și dacă nu cădea regimul, noi ajungeam la pușcărie”
Vasile, de curând, Editura Polirom a publicat o nouă ediție a cărții tale Născut în URSS, iar asta înseamnă că toate celelalte ediții s‑au vândut, că volumul tău are foarte mulți cititori. Nici nu mai știu când a apărut prima ediție, dar cred că acum două decenii. Nu demult, l‑am auzit pe compozitorul Horia Moculescu zicând că le‑ar impune tuturor nostalgicilor după comunism s‑o citească, pentru a se vindeca de această boală. Am auzit însă și voci care spuneau că e o carte care răscolește jăraticul nostalgiei. Aceleași voci ziceau că acum, când Putin a dezlănțuit un război pentru refacerea URSS‑ului, nu ar fi momentul cel mai potrivit pentru a o reedita. Cine are dreptate? Tu cum îți privești acest copil din perspectiva zilei de azi?
Dragă Mitru, mersi pentru invitație și întrebare. Cartea aceasta de debut mi‑a adus multe bucurii și multe bătăi de cap tocmai pentru multiplele grile de interpretare și mai ales utilizări „ideologice”. A fost percepută ca fiind „controversată” și primită cu multă polemică: unii o apreciau pentru o nouă abordare a trecutului – mai ironică, cu nostalgie și melancolie, dar și umor –, iar alții, ca fiind „nostalgică. Cert este că toți apreciau valoarea incontestabilă a stilului și inteligenței, dovadă că a luat multe premii până și de la zona „adversă”. Mai târziu avea să se traducă în cam zece limbi, cred. Acum am ajuns la a VI‑a ediție. Putem spune că e un longseller care s‑a clasicizat. Cartea are de mult viața ei, căci, după cum bine știi, nu poți controla viața unei cărți.
Eu m‑am despărțit de mult de ea, chiar dacă țin la ea, căci cu ea am început acest periplu: ea m‑a definit ca stil și gen de scriitură.
În ce privește nostalgia, eu cred că nu trebuie să ne speriem de termen. Nostalgia este ceva ce ține de memorie și timp, iar literatura are în fibra sa acest element. Nostalgia e parte a „ADN‑ului structural”: nu e singurul element, dar e un element important. Ce ar fi literatura fără nostalgie? Ce ar fi Marcel Proust în Căutarea timpului pierdut fără nostalgie? Sau melancolie? Nu trebuie să ne speriem, dar nici să lăsăm să ni se instrumenteze politic memoria și nostalgia. Trecutul trebuie povestit cu toată complexitatea sa – de la tragedie la fericire, așa cum e viața omului –, fără a ne teme prea mult. Cum îmi place mie să spun: trecutul nu trebuie iubit sau urât, ci înțeles și asumat.
Eu nu văd bine utilizarea nostalgiei ca instrument politic de reabilitare a trecutului, dar nu văd bine nici noua poliție a memoriei, care spune ce avem voie și ce nu să ne amintim: memoria bună și memoria proastă. Eu sunt pentru o coincidere a noastră cu trecutul – cumva intergenerațională –, iertând, dar nu uitând tragediile prin care am trecut. Și e bine să încercăm noi să nu repetăm aceste abuzuri, care văd că revin în diverse forme.
Noi ne cunoaștem de mult. Mi se pare că de aproape patru decenii. Eu te cunosc încă de pe vremea când exista cenaclul „Mateevici”, unde se cântau cântece și se scandau poezii în limba română în parcurile din Chișinău sau în cafenelele – celebrele cafenele – „Moldova” și „Fulgușor”. Ne cunoaștem de mult, dar niciodată nu te‑am întrebat: cum crezi, de ce nici azi nu s‑au deconspirat dosarele KGB‑ului în Republica Moldova? Tu crezi că ar trebui să se întâmple asta? Tu pledezi pentru asta? Iar dacă tot te întreb acest lucru, te‑aș mai întreba: care e experiența ta cu KGB‑ul? Pe mine au încercat să mă racoleze, dar eu am refuzat. Pe tine au încercat?
Da, ne cunoaștem din epoca perestroikăi și perioada Renașterii naționale – cum am denumit‑o noi – și știm bine anii finali ’80. Am dedicat o carte acelei perioade, unde apari din plin – Sălbaticii copii dingo. A fost, cred, cea mai intensă perioadă a adolescenței noastre spre maturitate. Atunci am descoperit literatura română, am conștientizat apartenența noastră la întreg arealul culturii române, citeam tot, ascultam tot. Era o efervescență care acum e greu de explicat și înțeles. Eram atât de săraci și atât de bogați simultan: iarăși, greu de explicat. Și mai ales, ceea ce e greu de uitat: petreceam enorm de mult timp în gașcă – eram ca un trib mereu împreună. Această atmosferă de a fi împreună și disponibilitate de a ajuta, de a oferi și de a te pune la dispoziție celuilalt îmi lipsește teribil azi. Sunt nostalgic, dacă e să fac referință la ce discutăm, după acest tip de oameni și viață, nu după regim, Doamne ferește.
Partea cu dosarele? Nu s‑a vrut, nu s‑a putut și altele au fost prioritățile după ’90, după dizolvarea URSS și apariția statului nou, Republica Moldova. După ’90 oamenii s‑au pus pe ceea ce se cerea în noua lume: acumulare de capital, jaf, privatizări, afaceri. Noul mecanism de succes era dat nu de ceea ce ești, ci de ceea ce ai. Iar cei mai aproape de putere aveau și șansele cele mai mari, dar, probabil, și dosarele cele mai groase. Cui folosește? Doar noi, naivii romantici iubitori de carte, credeam că va veni o societate mai dreaptă și mai corectă. Au învins nu disidenții, ci bandiții – sau cei conectați la vechile structuri, adaptați noilor forme de hoție. Așa s‑a construit noua lume a capitalismului estic: un hibrid între vechea nomenclatură de partid și noul banditism. Au pierdut romanticii și visătorii care credeau în ceva valori, care aveau un preț mic pe piață.
Eu cu o gașcă, cum bine știi, am fost arestat în acei ani pentru protestul de la Ministerul de Interne. Mi‑ar plăcea să văd dosarul. O fi, nu o fi? Dar merită încercat. Pe mine nu m‑au racolat – poate eram prea mic. Dar a venit Revoluția din ’89, a venit dizolvarea URSS și s‑a terminat cu acea lume. Era și timpul.
Vasile, ne cunoaștem de mult, încă de pe vremea când am împrumutat nu mai știu de la cine un sacou – poate de la Gion, poate de la Polihovici –, ca să merg cu tine la directorul școlii unde învățai, ca să‑l conving să nu te exmatriculeze, așa cum avea de gând. Am jucat atunci rolul de frate mai mare. Despre această întâmplare am povestit amândoi în cărțile noastre.
Da, da, îmi amintesc foarte bine acea poveste, pe care am relatat‑o în volumul dedicat adolescenței. A fost un moment important în viața mea, pentru că așa am putut să revin în sistemul școlar, pentru că plecasem de la o școală tehnică – SPTU – de pe lângă Uzina de Frigidere și am revenit la una dintre cele mai bune școli din Chișinău, școala 31, actualul Liceu „Iulia Hasdeu”, unde era și Tatiana Țîbuleac. Practic, aventura aceea m‑a salvat, căci altfel era complicat și nu voiam să‑mi implic familia. Apropo, și acum am coșmaruri primăvara și toamna, visez că nu am terminat liceul și că trebuie să o iau de la capăt, acum, la 50 de ani. E un coșmar de care nu pot scăpa. Când am fost la liceu, profii au scos catalogul și mi‑au arătat că totuși am terminat acea școală.
Tu ai făcut armata sovietică? Eu am fost, de exemplu, un dezertor, dar tu oare ai făcut‑o? Ce influență a lăsat asupra generației noastre armata sovietică, indiferent că am făcut‑o sau nu?
Cum în anul ’89 nu am intrat la facultate – primul sub linie –, am trecut prin același proces: am fost dezertor un an întreg. Nu știu ce era în capul nostru, căci dacă nu venea Revoluția să plecăm în România și dacă nu cădea regimul, noi ajungeam la pușcărie. Pe mine m‑a salvat plecarea în ’90 la facultate în România: eram primul tren cu studenți care nu pleacă în Est, ci spre Vest. Asta m‑a salvat pe mine, ca și pe mulți alții. Recunosc că și acum mi se pare o minune că am scăpat. Mă bucur mult că nu am trecut prin mașinăria armatei sovietice: au făcut frații mei și pentru mine.
Cum ți‑am mărturisit, nu am ținut niciodată o armă în mână și nu aș vrea s‑o țin. Pentru că nu aș putea împușca într‑o ființă vie, fie aceasta și o pisică sau un câine. Tu ai putea trage?
Vin dintr‑o familie care e profund creștină practicantă și cu un frate care a făcut armata în anii ’80‑’82, în plin război în Afganistan. E o chestiune care ne‑a adus multă suferință: mai ales părinților, care au fost siguri că își pierd copilul într‑un război total inutil, care nu era războiul nostru. A fost rănit de două ori. Acest lucru pe mine m‑a făcut profund antisovietic și profund pacifist. Războiul din Afganistan și tragedia din familie a rupt definitiv contractul social cu familia noastră. Eu cred că acest lucru a fost o rupere a contractului social între puterea sovietică și populație.
Am ținut arma în mână doar la orele de pregătire militară care se făceau în epoca sovietică și am tras doar la tir. Repet: mă consider un pacifist convins, dar nu unul radical, ci cred că dacă e nevoie de apărare, trebuie să știi să te aperi. Și sper ca niciodată să nu fim puși în situația de a trage: a omorî e un păcat de moarte. Am un sentiment că încet, încet, până și eu revin de unde am plecat: de la Predica de pe munte.
Cum te raportezi la războiul dement purtat de Putin în Ucraina? Îl condamni?
Lucrurile au fost tranșate de la început și am scris chiar a doua zi în cel mai citit cotidian din România, „Libertatea”, după care am publicat în patru limbi textul în presa europeană. Ideea centrală e simplă: trebuie, fără drept de apel, condamnat actul de agresiune, adică războiul, care este unul imperialist și de ocupație. Primul lucru: condamnăm agresorul, care este Rusia lui Putin. Punct. Doi: ne solidarizăm cu victima, care este Ucraina și cetățenii acestei țări. După ce condamnăm agresorul și ne solidarizăm cu victima, căutăm căi de ajutor. Adică trei: eu, ca cetățean, pot ajuta prin meserie – scriu texte pe această linie și am scris sute în 3‑4 limbi. În plus, ajutăm cât putem – voluntariat dedicat victimelor. M‑am implicat și am ajutat eu și întreaga familie extinsă. Cât am putut. Și încă o mai facem. Și patru – eu țin la asta: să ajutăm și victimele de partea rusă, care sunt în exil și sunt împotriva războiului. E nevoie de punți de comunicare, căci într‑o zi regimul de la Kremlin va pica, iar războiul se va termina. Va trebui să învățăm să refacem pacea.
Pentru mine, recunosc, acest război a fost, poate, cea mai mare tragedie existențială prin care am trecut. Nu am crezut că se va produce și l‑am resimțit ca pe un război dus în interiorul unei lumi intime: e ca și cum prietenii și colegii de clasă se omoară între ei. Simt intim un soi de ruptură, vinovăție, tragedie. Pe care, probabil, nu o voi putea niciodată vindeca. Mai ales că am în familia extinsă și ucraineni, și ruși, și de toate. Și vin din Bugeac, sudul Ucrainei, care‑mi este precum grădina bunicii. Dar ce am spus mai sus sunt principii esențiale pentru situații de război. Cu războiul și moartea nu te joci.
Cum crezi că se va schimba stânga după acest război? Dar gândirea critică? Dar literatura? Dar lumea, în general? Dar omul?
Un război ar trebui să clarifice niște principii de bază. Dacă viața umană este valoarea supremă, atunci ar trebui să știm cine e agresorul și cine e victima și să facem gestul de salvare. Cauzalități și analize vom discuta după ce salvăm victima și pedepsim călăul. Dar, cu siguranță, un război aduce multă reflecție, contradicții, solidarități etc. E un moment bun de reflecție, e o hârtie bună de turnesol care scoate la iveală multe lașități sau multă lume oportunistă care profită de pe seama tragediei oamenilor. Eu cred că va apărea multă literatură și gândire critică de bună calitate, dar e nevoie de timp. Suntem prea aproape de eveniment. Însă în acest eveniment, la care participăm și noi marginal, e bine să nu facem greșeli de care să ne fie rușine. De aceea am simplificat mult principial, ca să nu fiu tentat de greșeli grave. Toți greșim, dar nu asupra lucrurilor esențiale. Mai ales că aici e vorba de viețile oamenilor.
Acum, că am clarificat toate aceste lucruri, aș vrea să ne întoarcem și la cărțile tale. După părerea multor exegeți, niște splendide romane. Tu ești de acord cu ei? Sunt romane sau eseuri? Sau ce sunt?
Uh, hai că la literatură e mai puțin durut. Când am debutat, a fost o situație ironică, căci volumul Născut în URSS – când se fac acele topuri anuale – figura la multe categorii. Era și la ficțiune, și la non‑ficțiune, și la memorialistică, și la eseu. Nu figura doar la categoria poezie. Am râs: ceea ce e sigur e că ceea ce fac eu nu e poezie, deci nu sunt poet. Eu recunosc că nu‑mi gândisem scriitura în termenii de gen literar. Veneam dinspre științele sociale, făcusem filosofie, eram pasionat de sociologie, teoria artelor, antropologie. Ca un copil produs al școlii de filosofie, priveam lumea literară și scriitorii de sus: literatura ca pe un gen „inferior”. Nu‑mi plăcea lumea literară, dar nici nu o cunoșteam. Noi făceam o revistă numită „Philosophy & Stuff ”, care trata literatura de sus și ne irita literaturocentrismul culturii române.
Problema însă a apărut după a doua carte: la ce gen îl introducem pe Ernu. Eram văzut de câțiva critici importanți, precum Paul Cernat, pe linia lui Radu Cosașu. Eu vizibil făceam un amestec straniu de genuri. Unii spun că e un roman de idei, precum Ion D. Sîrbu sau Constantin Stere. Alții – că e un amestec de memorie și literatură, precum Radu Cosașu. E clar un amestec de genuri, căruia acum putem să‑i spunem simplu: docuficțiune, unde ai și proză clasică, și eseu, și reportaj, și jurnal, și poezie – tot ce vrei. Eu mă simt foarte confortabil în acest gen și nu cred că voi renunța. Eu m‑am decis programatic asupra genului abia odată cu Mica trilogie a marginalilor – Sectanții, Bandiții, Izgoniții. În această trilogie – de altfel, bine primită, mult premiată și ajunsă la ediția a III‑a – am știut ce fac, cum fac și cum dezvolt. Acum o fac destul de profesionist, cred. Un mic secret: e și comod, căci e concurența mai mică. Glumesc, pentru că fac asta din simplul motiv: îmi place și cred că am și puterea, și calitatea de a o face.
Cărțile tale au o legătură foarte strânsă cu biografia ta. Citindu‑le, mulți dintre prietenii, colegii și cunoscuții tăi și‑au retrăit tinerețea, iar cei care nu te‑au cunoscut s‑au identificat cu personajele tale. De ce are o mare importanță pentru scrisul tău biografia ta sau istoria?
Poate și pentru că eu folosesc scrisul ca pe un soi de terapie, de gândire, reflecție în primul rând pentru mine. Eu scriu ce mă frământă și am un filon ascuns existențial și religios, pe care mult timp l‑am ascuns. Va fi tot mai vizibil: de tine și de viața ta nu poți fugi. Și eu fac această muncă de salvare prin scris. Nu pot altfel. Prin scris și prin multele cercetări de teren – anual stau câte o lună‑două în alt sat, alt oraș și mă salvez prin oamenii simpli pe care‑i găsesc și prin scris.
Toate cărțile tale se vând ca pâinea caldă. Au lipici la cititor. Din tot ce ai scris, care îți este cea mai dragă?
Of, cum se spune: cea care urmează și care sper să apară la toamnă – Mama se pregătește să moară. E un fel de jurnal de doliu, dar scris cu bunătate, vioiciune și tristețe fericită.
În ce privește succesul la public al cărților: mă bucur că toate cărțile mele (cred, cu o excepție) au minim trei ediții și se tot reeditează. Nu știu formula și cauza: cred că e legat mult de teme și stil. Probabil, și felul de a fi. Dar nu există formulă magică.
Sărind de la scrisul tău la scrisul colegilor noștri care sunt marile romane din literatura română de azi? Aceste romane cu ce teme și perspective noi vin?
Problema literaturii și, în general, a artei actuale este viața ei scurtă. O carte a ajuns să aibă în jur de șase luni de viață. Asta e trist și tragic. Ține mult de dinamica socială, economică, cea care formează viața culturală. Consumul și nevoia permanentă de nou și nou face ca o carte să nu trăiască prea mult. La fel e și cu filmul și muzica. E foarte greu de estimat ce cărți vor avea viață mai lungă. Un bestseller de acum doi ani, nu mai știe nimeni de el. Însă ce este cert – asta e convingerea mea – e că literatura română nu a trecut vreodată printr‑o epocă mai prolifică și cantitativ, și calitativ. Asta ar trebui să ne bucure.
Aș încheia acest interviu cu o întrebare legată de actualitatea de foc, pe care o trăim volens‑nolens cu toții. Plănuiești să scrii o carte și despre război?
Da, da, da – dar încă nu știu cum. Am fie varianta prozei scurte, fie varianta unui roman docuficțional fluviu. Nu am decis. Am altele de terminat: eu lucrez cu program.
Dumitru Crudu
Autorul lunii mai la Libris
„În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”
– Vasile Ernu într-un minunat interviu pe care te invităm să-l citești pe Blogul Libris: ╭┈➤ https://bit.ly/3EMfaX8
Vasile Ernu este autorul lunii mai pe libris.ro, iar raftul dedicat te așteaptă cu 20% reducere la toate titlurile autorului și cărți cu autograf, în număr limitat.
Răsfoiește și comandă ╭┈➤ https://bit.ly/3EMQCgy
Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală
01-05-2025 / Nr. 1253 Adrian JICU / Observator cultural
Vasile ERNU, Generația canibală, Editura Polirom, Colecția „Ego-grafii“, Iași, 2024, 560 p.
Cu Generația canibală, Vasile Ernu continuă investigarea transformărilor din societatea românească postdecembristă, mutînd accentul de pe problematica marginalilor pe relația dintre tinerii din anii ’90 și cei de astăzi, relație care îi permite numeroase observații de substanță privind mutațiile produse într-un interval aparent scurt, dar extrem de intens, în care s-au petrecut metamorfoze spectaculoase și dureroase. Interval în care lumea veche (așezată și predictibilă) a murit, fiind înlocuită cu o lume nouă, dominată de afaceriști capabili să se adapteze rapid, o lume în care educația și munca s-au demonetizat, cedînd locul speculei și îmbogățirii prin orice mijloace.
Volumul este, de fapt, radiografia prăbușirii unei orînduiri socio-economice, o radiografie bazată pe o documentare solidă, la firul ierbii, fiindcă Vasile Ernu face muncă de teren, conștient că pulsul unei societăți îl dau piețele, gările, cîrciumile, și nu cifrele seci. El refuză adevărurile prefabricate și se desparte, asumat, de percepția elitist-arogantă asupra realității, optînd pentru o interpretare proprie, nemediată. E, pînă la urmă, o chestiune de metodă, care asigură cărții credibilitate: „Cînd revin într-o localitate după mulți ani, ca să pricep cum funcționează lucrurile pe acolo, mă uit mai întîi nu la «istoria locului», ci mai degrabă la «transformările materiei». Mă interesează mai întîi un soi de «istorie a materiei» care poartă mult mai bine amprenta schimbărilor și transformărilor unei localități într-o epocă dată“. Acest interes este trecut prin filtrul lui dubito ergo sum: „Eu sînt un european devotat metodei îndoielii: cel care pune totul la îndoială pentru a putea gîndi rațional și sistemic“. Prin extensie, metoda se aplică și colectivităților mai mari, permițîndu-i să vorbească nu doar despre destine individuale, ci și despre dinamica relațiilor politice internaționale.
Cartea analizează, la rece, „descompunerea Estului“, pe care Vasile Ernu o consideră „o mină de aur pentru Turcia, iar mai tîrziu pentru întregul Occident. Cadavrul însîngerat al Estului a fost o perfuzie imensă pentru Vampir: o nouă piață, resurse materiale și mai ales umane imense. Mult sînge proaspăt s-a vărsat pe trupul tremurînd și aparent îmbătrînit. A avut loc marea resuscitare. Vampirul s-a lins pe bot de plăcere, iar noi ne-am lins rănile de durere“. Descompunere care a afectat din plin atît România, cît și Basarabia, manifestîndu-se pe multiple paliere. Proces prin care vechile instituții și-au pierdut autoritatea, cedînd locul unora noi. Simptomatice pentru democrația postdecembristă – spune Ernu – au fost nonstopurile (cu dozatoarele TEC), crîșmele (cu votca Săniuța) și căminele (cu bairamurile aferente). Lumea ca spectacol și lumea ca iluzie, iată reperele. Numai așa a fost posibil Caritasul, cea mai cunoscută dintre ingineriile financiare postdecembriste, care au distrus viețile a milioane de români. Un alt palier pe care s-au manifestat aceste schimbări agresive au fost oamenii, Ernu considerînd că relevanți pentru Estul sălbatic au fost vameșii, portarii, șomerii, contrabandiștii și șoferii. Dar, dincolo de categoriile socioprofesionale, esențiali rămîn prietenii, care l-au salvat, nu o dată, de la pierzanie. Și, nu în ultimul rînd, obiectele, care, odinioară, aveau o viață a lor: reșoul din BCA, hainele de la ajutoare (cu miros de mort), bagajele, nesul frecat sau coșurile tricolore din Cluj, semn al patriotismului funariot.
Dintr-un alt unghi, Generația canibală ridică o serie de întrebări dureroase privind responsabilitatea pe care o avem față de generațiile care vin, pe care, sugerează Vasile Ernu, le-am sacrificat egoist, dintr-un amestec de teamă și oportunism. În primul rînd teama de sărăcie, care ne-a făcut să proiectăm asupra lor neputințele noastre și să-i modelăm nu în funcție de nevoile lor, ci în funcție de nevoile noastre. Ceea ce i-a făcut vulnerabili, fiindcă nevoile lor erau altele decît ceea ce le-au oferit părinții. O nepotrivire totală care a dus la o ruptură previzibilă. De aceea, finalul cărții este apăsător, insistînd asupra vinovăției generației canibale: „Știți ce s-a întîmplat? Ne-am abandonat copiii. Le-am pus în pericol viața visînd la o lume mai bună care e de fapt o himeră. Și ei știu asta. Ei trăiesc asta. Le-am văzut ochii. Nimic nu arată mai cutremurător decît ochii unui copil abandonat. Vă avertizez: se vor răzbuna mai tîrziu, să fiți siguri. Și noi știm că i-am abandonat, dar nu vrem să privim adevărul în față pentru că doare. Pentru că e o mare tragedie ce ni se întîmplă, iar noi ne prefacem că e o victorie, o reușită. Nu, e o mare înfrîngere, fiindcă ne-am sacrificat viitorul“.
Spre deosebire de alții, Ernu nu ezită să spună lucrurilor pe nume, atingînd teme inconfortabile, cum este vinovăția. Ba mai mult, el consideră asta o datorie a oricărui intelectual onest, fiindcă singura șansă de a învinge răul este de a-l înfrunta, nu de a ne preface că nu există. Din acest motiv, Generația canibală e o carte curajoasă și necesară: „Da – am înfrînt total. Am crezut mult timp că ultimul nostru război va fi despre cum să nu ne ascundem înfrîngerea, cum să renunțăm la ură și revanșă și cum să ne arătăm toate rănile. Să arătăm că am fost înfrînți pe toate planurile. A recunoaște înfrîngerea și catastrofa este un punct din care poți începe să speri: o reinventare a speranței. Să arătăm rănile purulente și ficații praf. Pentru ca ceilalți ce vin după noi să nu repete acest traseu al canibalismului vesel în care am trăit: rana ca punct final pentru un nou început“.
Generația canibală este, în egală măsură, un elogiu adus femeii. Studentelor din cămin, care găteau dumnezeiește, drămăluind cu pricepere puținele provizii ale băieților, studentelor care făceau respirabil aerul îmbîcsit din camerele mirosind a sudoare și tutun prost, studentelor care se dichiseau pentru întîlniri sau învățau pe rupte pentru examene. Care, de fapt, făceau ordine în haos, dînd sens existenței unor masculi în devenire. Mamelor care au știut să reziste crizelor care au urmat disponibilizărilor și inflației. Mamelor care și-au păstrat capul pe umeri atunci cînd soții lor au căzut în patima alcoolului, incapabili să accepte ce se întîmpla și să găsească soluții pentru a-și întreține familiile. Bunicilor care și-au crescut frumos copiii și nepoții, în spiritul unor valori tari ca solidaritatea și sentimentul apartenenței la grup, ceea ce i-a ajutat să supraviețuiască mai ușor. Într-un cuvînt, un elogiu femeii-zeitate, protectoarea tribului.
Sînt evocate, în paginile cărții, numeroase figuri feminine, adevărate tovarășe de drum, grație cărora autorul a răzbit în viață. Sînt întîlniri admirabile, plasate sub semnul destinului, fiindcă au contribuit, într-un fel sau altul, la ceea ce Ernu a devenit. De la Simona, tătăroaica din căminul P7, la eroinele necunoscute care au supraviețuit dezastrului economic de după dizolvarea URSS, un lung șir de femei exemplare populează volumul, confirmînd un matriarhat de facto, o extraordinară capacitate de rezistență a femeilor în fața tuturor vicisitudinilor: „Povesteam eu cu prietena asta a mea, Pippi Șosețica Lungă, care la maturitate s-a făcut o fată de o frumusețe rară, amintind de un mesteacăn toamna. Noi doi am trecut prin multe situații asemănătoare – am lunecat, dar nu atît de grav încît să nu nimerim centrul Bucureștiului. Ne aminteam nostalgici primul drum cu autobuzul de la sat spre școală. Toată munca asta imensă – cu aventuri teribile. – Ai mai porni de la capăt, întreb. – Fără nici o îndoială, Vasika, aș lua-o de la capăt… “.
S-a discutat prea puțin despre umorul lui Vasile Ernu. Un umor făcut, nu unul născut. Un umor cerebral, nu unul sentimental. Umor de basarabean deprins greu cu bășcălia dîmbovițeană, contrariat multă vreme de glumele „romicilor“, substanțial diferite de rîsul sovietic, grav, incompatibil cu miștocăreala balcanică. Un umor convertit de Ernu în instrument pentru a descrie situații și a caracteriza oameni. El se împletește cu observația morală, probînd capacitatea autorului de a se raporta, cu suficientă detașare, la situațiile descrise. Încetineala ardelenilor, spre exemplu, este tratată cu bonomie de basarabean, conștient de propriile defecte: „ – Cuuuuum săăăăă-ți spun, doooooomnul meeeeeeeu? Eu între timp am luat cafeaua, m-am uitat la ceas, am scos o carte. M-am prins că va dura prea mult: puteți să-mi arătați doar direcția. Cu mîna dacă se poate și fără cuvinte. Sînt prea multe vocale pentru mini. Eu eram obișnuit cu iiiiiii-urile moldovenești, nu cu acele ooooooooooouuuuuuuuaaaaaaaaa ardelenești. Oooooo-urile lor mă omoară: mori cu zile. Prea multe. Moldovenii folosesc vocalele ca pe un nai sau un fluier: multe și scurte. Huiuiuiuiu – vocalele lor te trimit direct la beci sau la horă. Cele scurte sînt vesele, cele multe și lungi sînt de jale. Ardelenii au vocalele precum fagotul și buciumul. Și cînd rîd e de jale: vocalele lor sînt leneș-tăcute. Trebuie să bei multă palincă să le poți rezista. Ajung la facultate înainte să-și termine fraza dooooomnul“. Sau importanța pachetelor de acasă, care capătă proporții hiperbolice, fiind tratată în același registru umoristic: „Regimurile cad, se schimbă. Imperiile se năruie – bagajul nu se pierde“.
Transcrise într-un limbaj simplu, direct, analizele și observațiile lui Vasile Ernu capătă farmecul taifasului. Citind o asemenea carte, ai senzația că stai de vorbă cu un prieten vechi, că poți bea o bere cu el sau poți aprinde oricînd o țigară, ceea ce face ca lectura să meargă ușor și să placă. Rețeta este cea a povestașilor și vine dintr-o dublă sursă: educația (de acasă și din școală) și experiențele trăite la intersecția a două culturi, care l-au influențat deopotrivă, învățîndu-l să scrie accesibil și atractiv, ferindu-se de rigorile și prețiozitățile unui limbaj academic inhibant.
Amestec de studiu antropologic, reportaj și proză de idei, Generația canibală este o carte despre fiecare dintre noi. Despre ceea ce am fost și ceea ce am devenit, dar mai ales despre ceea ce ni se poate întîmpla dacă nu vom ști să învățăm din lecțiile trecutului.
VASILE ERNU: „Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim“
Cațavencii / Cristian Teodorescu miercuri, 7 mai 2025,
Cu Vasile Ernu, pornind de la cartea lui de amintiri Generația canibală la România în care trăim, cu toate ale ei, la războiul lui Putin și la pacea lui Trump. Cu constatări amare sau amărui despre anii ’90.
Cristian Teodorescu: Ce ți-a venit să duci Generația canibală în turneu?
Vasile Ernu: Ca rockerii de pe vremuri. Mi-am propus să merg în 30 de localități. De la orașele mari la cele mici și chiar foarte mici. În ultimii ani nu am mai mers cu lansări pentru că a fost pandemie și după aceea am avut alte ocupații. Acum am zis să fac un turneu mare, mai ales că eu umblu mult prin țară. Anual fac mii de kilometri prin această țară prin diverse locuri. Am un proiect de viață început acum aproape zece ani prin care-mi propun ca în fiecare an să stau minimum o lună în alt oraș, orășel, sat. În zone foarte diferite. Anul trecut am stat la Reșița – am studiat zona postindustrială. Anul acesta stau la Dărăbani în zona Botoșani. Am mai stat pe la Vaslui, Telciu, Bîrlad, Cahul, Filiași. Am un șir lung. Este felul meu de a cunoaște actualitatea, oamenii, locurile. Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim. Ea se schimbă imens și noi, mai ales cei ce stăm în orașele mari, nu mai pricepem ce se întîmplă la bază. Trăim în false imagini și bule. Meseria mea de scriitor și puțin jurnalist nu-mi permite să stau în ignoranță. Terenul mă ajută.
La rîndul ei, cartea are ca zone de acțiune mai multe locuri: ai Chișinău, Iași, Cluj, Timișoara și ceva zonă rurală. E normal să merg să prezint cartea. Plus că publicul se schimbă. Observ că apare un public nou foarte diferit de generația noastră. Trebuie să ne cunoaștem pe viu. Mai ales că există un interes imens pentru anii ’90. Cred că sîntem la o distanță rezonabilă, încît să putem vorbi ceva mai deschis.
C.T.: Adolescenții basarabeni din anii ’90 au sărit de 40 de ani, s-or fi așezat la casele lor. Le mai vine dor de ducă?
V.E.: Noi, cei veniți în toamna lui ’90, am fost prima generație de studenți care am luat trenul nu spre Est – Moscova sau Siberia –, ci spre Vest. Încă aveam pașaport sovietic. Cumva veneam să ne regăsim patria care ne aștepta cu multe surprize. Practic, am descoperit o țară foarte diferită de ce ne imaginam și o epocă ’90 pe care eu o numesc „westernul Estului“. Aceste două subiecte sînt cumva nucleul dur al cărții: cum vede un copil din imperiu care, chiar dacă se crede român, are o altă cultură socială „noua sa patrie“ și cum trece prin epoca de tranziție. Practic, chestionez epoca ’90 și încerc să o povestesc: ce s-a întîmplat acolo și cum s-a întîmplat. Pentru că eu cred că ce avem azi are rădăcinile acolo. Și mai cred că în acea epocă am trăit printre cele mai mari transformări sociale, politice și economice văzute de modernitate într-un timp atît de scurt și intens. Ce au trăit alții în 200 de ani noi am concentrat în 15 ani. A fost o experiență colosală.
În anii ’90, noi am venit cu miile: studenți și elevi. Unii s-au întors, alții au plecat mai departe și unii am rămas, precum eu. Lumea, între timp, s-a schimbat imens, însă atunci au fost puse bazele noilor transformări. În anii ’90, „basa“ erau văzuți nu foarte bine chiar dacă exista povestea cu „frații“. Între timp, lucrurile s-au normalizat și chiar trecem printr-o perioadă în care imaginea noastră aici e destul de bună, chiar foarte bună. Asta se datorează relațiilor culturale, muzicii, vinului, plăcintelor, muncitorilor care vin. Dar mai ales familiilor mixte – în mod special femeilor: ele mereu au fost baza și salvarea noastră. E un subiect pe care-l studiez.
C.T.: Ce visau nouăzeciștii tăi atunci, la început de drum?
V.E.: În piața centrală la Chișinău, cînd ne-au petrecut la „studii în patrie“, ne-au ținut un discurs patriotic înflăcărat: mergeți în patrie, învățați și reveniți să refacem Basarabia care să devină mica Elveție. Ăsta era noul mit. Noi eram convinși – și în Basarabia, dar și în România – că în doi-trei ani vom deveni „o țară ca afară“: trebuia doar să punem mărfurile pe rafturile magazinelor. Visam că vom avea libertate, democrație, prosperitate, echitate și că vom trăi ca în rai. Și, firește, că cei buni vor fi sus și cei răi jos. În cîțiva ani, aceste visuri aveau să fie strivite de o realitate cinică și violentă. Una din marile mele mize ale cărții e să regîndesc o nouă grilă de interpretare a anilor ’90. Adică epoca ’90 nu înseamnă doar libertate și democrație cu „Jos comunismul!“: a fost și asta, indiscutabil. Anii ’90 înseamnă și multă umilință, inflație, șomaj, disponibilizări, sărăcie de cu totul alt ordin, consum, violență și neputință multă. Libertatea politică venită peste noi a adus și o eliberare totală: inflația ne-a eliberat de tot ce acumulaserăm, iar disponibilizarea ne-a eliberat de accesul la muncă pentru a ne hrăni copiii.
Pe mine mă interesează să văd reprezentate toate structurile sociale, nu doar obsesiile intelectualilor de pe Calea Victoriei, gen GDS. Obsesiile lor sînt deseori nesemnificative în raport cu alte probleme ale grupurilor largi. Cum au trăit anii ’90, de exemplu, muncitorii de pe marile platforme sau țăranii? În același timp, e adevărat că eu vorbesc cumva din interiorul mediului studențesc de atunci. Dar sînt unul care se plimbă și vede multe. Locuiesc în multe și diverse grupuri, în orașe diferite. Văd toate aceste transformări și le povestesc și constat că nu disidenții cîștigă bătălia ci bișnițarii: va învinge cel ce își va sfîșia și mînca aproapele. De aici și metafora cu canibalismul.
C.T.: Ce s-a schimbat în bine de atunci și pînă acum?
V.E.: Ar fi o nedreptate să zicem că nu s-au schimbat lucruri în bine. Eu sînt tare critic, că asta e meseria, dar spun: țara noastră e cu totul alta și multe lucruri bune s-au întîmplat. Am atins un nivel de libertate important, am acumulat o practică socială și politică importante. Țara are multe zone de prosperitate cu un grad de bunăstare care deja nu mai permite acea stare de sărăcie cruntă, chiar dacă inegalitățile sînt crîncene pe alocuri. De exemplu, în ultima perioadă eu observ că am atins o zonă de confort și, mai ales, siguranță. Eu merg zi și noapte prin cele mai dubioase locuri, fără să-mi treacă prin cap că mi se poate întîmpla ceva rău, violent. Copilul meu umblă prin București de la 12 ani singur. Prietenii mei din țări dezvoltate nu-și imaginează să-și lase copiii singuri pe stradă la ei. Siguranța e ceva imens de prețios. Ca să dau doar un exemplu foarte important.
C.T.: Dar în rău?
V.E.: S-a pierdut mult. Și asta va fi o temă imensă de analiză în următoarea perioadă. De unde crezi că vine tot revanșismul acesta politic actual? S-a adunat multă nedreptate, inechitate, inegalitate – prea mulți au pierdut mult și prea puțini au cîștigat prea mult. Eu, trecînd dincolo de partea economică și industrială, spun că am pierdut imens de mult la capitolul resurse umane. Și nu doar prin migrațiune, cît mai ales prin niște cicluri de pregătire a oamenilor. Una e să fii inginer, să ai școli de meserii, și alta e să fii căpșunar, cu tot respectul pentru orice muncă. Adică am devenit prea ușor o țară care am început să exportăm bușteni în loc de mobilă și resurse umane necalificate în loc de unele calificate. Ce însemnă asta? Înseamnă a ține oamenii în sărăcie, dependență, subdezvoltare și a nu le pune la dispoziție ascensoare sociale prin care să iasă din sărăcie și să se dezvolte. Ca un copil crescut la țară, mă doare faptul că azi, din mediul rural care mereu a fost baza țării, mai ajung la studii superioare un maximum 2%. De ce? Pentru că am distrus niște mecanisme și altele nu am pus în loc.
C.T.: Ce zic cititorii tăi despre războiul lui Putin?
V.E.: Cititorii sînt foarte diverși. Mai toți se tem de război – nu se tem de război doar privilegiații care știu că nu vor ajunge niciodată în prima linie. Prima linie e pentru cei săraci și fără proprietate. Așa a fost mereu și așa va fi mereu. Și de aceea marea parte sînt împotriva războiului și vor pace cu orice preț. Oamenii votează, după cum se vede, partida păcii, nu a războiului. Aici e una dintre cheile noii tendințe politice. Nu sînt iubiți de popor cei pro-război.
C.T.: Despre pacea lui Trump ce părere au?
V.E.: Păi, deocamdată nu o vedem. Doar elita de la noi, stil SNSPA, cu rectorul de acolo, vrea să-l propună pe Trump la premiul Nobel pentru pace – în avans. Halucinant. Dar există o speranță că ceva se va mișca și că poate anumite interese vor duce la negociere pentru pace. Pacea acum devine cel mai valoros lucru. Cum se va înfăptui nimeni nu știe. Dar e cerută și se va ajunge la ea doar prin negocieri.
Cronica româno-română a insuportabililor ani ’90
Cațavencii / Cristian Teodorescu vineri, 9 mai 2025, 12:00 –
Cum de am ajuns aici?! Asta e întrebarea cea mare pe care și-o pune Vasile Ernu în cea de-a doua carte despre soarta generației sale. Dacă în Sălbaticii copii dingo era vorba despre adolescența sovietică a lui și a congenerilor săi români din Basarabia, în nou apăruta Generația canibală a venit rîndul descoperirii României și a Occidentului.
Cu un an înainte de prăbușirea URSS-ului, cînd gubernia în care au copilărit își redescoperă identitatea, pînă să-și proclame independența, busola acestor adolescenți arată Vestul. Mai întîi către România, unde se duc la facultate, apoi spre Occidentul tot mai îndepărtat. Băieți și fete își fac bagajele și iau trenul care duce dincolo de Prut. Așa începe aventura. O aventură care ține pînă azi. O reușită pentru unii, un eșec pentru alții – fiecare cu povestea lui în această expediție în spațiu și în propria sa conștiință.
Cînd basarabenii ajunși la Iași urmează să fie repartizați prin cămine studențești, o funcționară din administrație exclamă „Au venit rușii!“, își amintește Ernu, lovit și azi în sensibilitate de categorisirea femeii. Că nu erau ruși, asta știau sigur adolescenții veniți să studieze în țară. Dar cum erau, de fapt? La întrebarea asta, Ernu se tot întoarce, iritat că basarabenii sînt priviți otova de mulți dintre frații din țară. Fuseseră toți cetățeni sovietici, dar în rest o sumedenie de diferențe între ei. Un adolescent basarabean plecat de la țară vorbea rusește cu accent, ceea ce putea fi un handicap cînd se vedea printre ruși. Dacă venea la Chișinău de la țară sau din vreun orășel de provincie, tînărul basarabean trebuia să-i ajungă din urmă pe colegii lui „moldoveni“ născuți, crescuți în Capitală, care citiseră mai multe cărți decît el și știau mai multe decît el.
Care era totuși avantajul basarabeanului venit din rural, față de cei din urban? Uriașa lui capacitate de a munci și de a remonta handicapurile de tot felul în competiția cu urbanii. Handicapuri care însă nu erau catastrofale ca mai tîrziu pentru copiii de țărani și de muncitori din Basarabia. Venit în România, Ernu constată că și aici funcționează aceleași handicapuri care se tot măresc pînă la a deveni de netrecut pentru copiii de la țară sau din medii proletare. Însă în condițiile nenorocite ale crizei din anii ’90, cînd la oraș încep „disponibilizările“ – șomajul adică –, viața în urban devine mai greu de înfruntat decît sărăcia de la țară. Atunci, își amintește Ernu, femeile făceau față mai bine decît bărbații nenorocirilor de tot felul pe care le aducea șomajul. Copiii aveau cel mai mult de suferit de pe urma disponibilizărilor – făceau foamea și mîncau bătaie de la tatăl care se apucase de băut, ca să uite de umilință.
Pentru adolescenții basarabeni veniți la studii la „real“ sau la „uman“, viața la cămin era o plasă de siguranță de care nu se grăbeau să se despartă, fiindcă după aceea nu-i aștepta nimic bun. În anii crizei, în competiția dintre toți studenții din România și din Basarabia, cei ce terminau facultăți tehnice, inginerii, se descurcau mai bine decît cei de la facultățile umaniste, își amintește absolventul de Filosofie Vasile Ernu care acum, la 50 de ani, visează să colinde toată România cu trenul. Nostalgie, crede el, după trenurile studenției sale din cea de-a doua patrie, Trenul Foamei, care l-a dus prima oară la Timișoara, și Sîrma, care ajungea la București, cu vagoanele lor altfel decît cele sovietice și în care sărăcia și mizeria erau altfel decît cele din prima sa patrie.
Generația canibală, această a doua carte de amintiri a lui Vasile Ernu, e cea mai acută și mai demnă de ținut minte cronică româno-română a insuportabililor ani ’90.
Vasile Ernu, Generația canibală, Editura Polirom, 2024.
Unii citesc atent – Emilia Chebac
Unii citesc atent – Emilia Chebac
Citesc acum ,,Generația canibală” #vasileernu Editura Polirom Un scriitor care mă duce cu gândul la Panait Istrati #iloveistrati Intr-o viitoare postare am să vă spun de ce. Ieri mi-am cumpărat ultimul jurnal a lui Vasile Ernu. Scrie fain și are exercițiul analizei. Îi iese admirabil. O face de pe poziția moderatului, o categorie pe cale de dispariție, nu de pe poziția intelectualului care deține adevărul absolut.
Am terminat săptămâna trecută ,,Generația canibală” ultima carte scrisă de Vasile Ernu.
De ce mi-a placut:
• scriitorul are gena prieteniei. Așa ceva am mai întâlnit doar la Panait Istrati #iloveistrati. După ce închizi cartea îți vine să-ți suni toți prietenii din copilărie.
• este o analiză excelentă a perioadei de tranziție scrisă de pe o poziție centrală (oameni moderați au cam dispărut) atrăgând atenția asupra efectelor devastatoare pe care aceasta le-a avut asupra oamenilor.
• respectă femeia. ,,Dacă societatea noastră canibală din anii ’90 nu s-a năruit și nu s-a distrus o datorăm mamelor, soțiilor, surorilor, prietenilor noastre. Femeia este eroul tranziției care s-a sacrificat. Cu ce pierderi? Asta e deja altă poveste.”
Acum citesc în paralel ,,Jurnalul la sfârșitul lumii” și ,,Centrul nu se mai sustine” (scrisă în colaborare cu Bogdan-Alexandru Stănescu).
Inspirată de ce am citit în cărțile lui V.E. mi-am scos din bibliotecă povestirile lui Isaak Babel (carte despre care spune că, la un moment dat, o știa pe de rost) și ,,Donul liniștit”. De citit la vară când noutățile de pe piața editorială vor lua o pauză.
Întrebare pentru Vasile Ernu (pentru că muzica e un personaj în G.C.) cu ce muzică ai asocia ,,Donul liniștit”?
Vasile Ernu, autorul lunii mai: „În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”
- Libris.ro a / Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu
- Născut în 1971 în URSS, Vasile Ernu este unul dintre scriitorii care nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind aproape imposibil să nu-l asociem în mod direct și inevitabil cu romanul său, „Născut în URSS”, un bestseller încă de la prima apariție, care și-a depășit această titulatură, devenind, după aproape douăzeci de ani, ceea ce se numește un longseller. Volumul a deschis un fel de „cutie a Pandorei” nostalgică, transformându-se într-o „carte-manifest a unei identități în răspăr”, așa cum o descrie Paul Cernat pe coperta patru. În 2006 primește Premiul pentru debut al României literare și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, bucurându-se de numeroase traduceri – rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară, polonează și georgiană.
La Editura Polirom au apărut următoarele cărți: „Ultimii eretici ai Imperiului” (2009), „Ceea ce ne desparte” (în colab., 2010), „Sectanţii” (2015, 2017, 2020), „Bandiţii” (2016, 2017, 2021); „Izgoniţii” (2019, 2022), „Sălbaticii copii dingo” (2021, 2022) și „Generaţia canibală” (2024).
Cu ocazia reeditării romanului său de debut, „Născut în URSS”, publicat pentru prima dată la Editura Polirom în 2006 și ajuns în 2025 la cea de-a șasea ediție și a apariției la aceeași editură a celei mai recente cărți, „Generația canibală”, o docu-ficțiune despre începutul anilor ’90 în România și Republica Moldova, l-am invitat pe Vasile Ernu să povestim despre ritualuri de scris și citit, despre generațiile trecute și prezente, despre importanța memoriei – cum o păstrăm și cum o purtăm ca pe-o oglindă de-a lungul unei ape, dar și despre scriitorii ruși care l-au format ca autor, despre mirosuri, mâncăruri și obiceiuri specific basarabene și nu numai.
Ioana Zenaida Rotariu: În același timp în care citeam Născut în URSS, reeditarea de anul acesta, apărută la Editura Polirom, mai aveam pe noptieră o carte pentru un club de lectură, Dostoievski îndrăgostit de Alex Christofi, publicată în colecția Anansi, cu o traducere de Petru Diamandi. În vremea când lucra la Demonii ritualul de scris al lui Dostoievski arăta cam așa – „În toamna anului 1872, Feodor se trezea în fiecare zi la ora două la prânz, se spăla pe față, se pieptăna și se așeza la masa de scris îmbrăcat într-o haină veche. Își răsucea o țigară și o fuma pe îndelete, bea două cești de cafea fierbinte sau un ceai cât mai tare. Samovarul este nelipsit în viața de fiecare zi a rușilor. Cel mai mult scria noaptea târziu, după ce Anna și copiii se băgau în pat – adesea lucra până la șapte dimineața.” În interviurile pe care le-ați acordat am descoperit că faceți duș după fiecare pagină scrisă și că atunci când vă așezați la masa de lucru, ușa camerei în care vă aflați trebuie să fie închisă. Ce alte tabieturi inedite mai are scriitorul Vasile Ernu? Aveți un drink, cum spun cei foarte tineri, care e neapărat să vă însoțească? Scrieți noaptea?
Vasile Ernu: Da, în perioada în care lucrez efectiv la scriere – căci există şi perioada de documentare care e altceva – am nişte tabieturi care-mi produc un confort psihic. Mai întâi: lucrez după un program bine stabilit cu minimum zece ore de muncă pe zi. În aceste ore nu am nimic deschis precum telefon sau reţele, care au devenit ustensile cam nocive. Caut să fiu singur – preferabil în alt loc decât acasă. Prefer zona urbană – sunt mai productiv în urban decât în natură. Nu mă întreba de ce. Nu ştiu. Adică bănuiesc. Am nevoie de mult ceai: negru. Am nevoie de ceva pe cap: am douăzeci de tiubiteici orientale. Mă ajută să mă concentrez. Şi ţin uşa închisă la cameră chiar dacă sunt singur în casă. Uneori îmi pun la îndemână câteva cărţi clasice pe care le admir şi mai citesc din ele. Folosesc imagini legate de zona sau tema la care scriu. Mă ajută. Dacă ies serile în care scriu, prefer să ies cu oameni din alt domeniu, să nu discut despre domeniul meu: prefer muncitori, ţărani, sudori, constructori – orice, dar nu intelectuali. Ultimii te termină cu prostii şi discuţii inutile. Glumesc, dar cam aşa funcţionează.
Ioana Zenaida Rotariu: Cea mai recentă carte, Generația canibală, apărută în 2024 la Editura Polirom, surprinde începutul anilor ’90, căderea comunismului în blocul estic și intrarea într-o nouă lume, marcată de o libertate nelimitată și infinite mărfuri, privilegii care nu rămân lipsite de pericole – șomaj, inflație, dezindustrializare. În acest punct de creștere a tentațiilor și de schimbare a ritualurilor se naște noua generație – generația canibală despre care spuneți astfel – „Generația canibală a produs un soi de generație vegetală. Nu e peiorativ. E un alt tip de sensibilitate.” Povesteați și cum elevii cu care ați stat de vorbă nu înțelegeau cum e să trăiești fără bani – doar cu pachet, troc sau schimb de produse -, așadar, pentru tinerii din ziua de azi, generația acelor ani poate părea o generație dispărută și singura lor sensibilitate este asociată cu suprasaturația, cu imediatul, cu cerințele urgente și îndeplinirea acestora în decurs de câteva zile, dacă nu chiar ore. O generație care nu poate susține lipsa, golul, neajunsul, dar, până la urmă, nu de aici se nasc poveștile? Cum le explicăm asta?
Vasile Ernu: E normal să nu înțeleagă anumite lucruri aşa cum nici noi nu înțelegeam lumea bunicilor şi părinţilor noștri din epocile anilor ’30, ’40, ’50. Şi această neînțelegere vine din faptul că s-a schimbat total baza materială, economică şi politică. Există anumite continuități, dar sunt epoci care au multe discontinuități şi nu înțelegeam. Eu, copil născut şi trăit sub Brejnev – epoca cea mai stabilă a secolului XX – îmi era foarte greu să înţeleg epoca stalinistă. Aparent același regim, dar nu e chiar aceeași lume. Epoca stalinistă şi cea brejnevistă sunt epoci foarte diferite, chiar dacă regimul pare că e acelaşi. Şi între noi şi părinţi existau aceleași conflicte generaționale. Povestesc asta în cartea adolescenţei – Sălbaticii copii dingo.
La baza acestei neînțelegeri stă materia economică, socială şi politică din care e compusă fiecare epocă şi spiritul ei. Ea poate fi depășită parțial prin discuție, cunoaștere, înțelegere. Una dintre mizele acestor două cărți – Sălbaticii copii dingo şi Generația canibală – e acest dialog al cunoașterii şi înțelegerii. Eu încerc să explic prin povești două epoci. Pentru cei mai tineri, pentru cei ce nu cunosc, dar şi pentru generația noastră cu scopul de a reflecta pentru că nici noi nu pricepem bine ce s-a întâmplat cu noi. Munca de explorare, cunoaştere şi înţelegere e o muncă constantă, care porneşte de la nevoia de a depăşi necunoaşterea şi are la bază interogaţia. E bine să ştim să punem întrebările corecte – să lucrăm metodic prin îndoială şi întrebare.
Pentru mine această muncă de cunoaștere, de înțelegere şi dialog intergeneraţional este fundamentală.
Ioana Zenaida Rotariu: Într-o discuție la RFI cu Mihaela Dedeoglu, la emisiunea Zebra ați făcut o distincție foarte interesantă în legătură cu generațiile dinainte și cele actuale – înainte oamenii se întâlneau să bea pentru a se deconecta, în vreme ce acum acest pretext este folosit în încercarea oamenilor de a se conecta. Am devenit atât de insensibili și deconectați de propriul sine, de realitate și de ceilalți încât pare că trăim o nevroză a replay-ului – actualitatea ne oferă posibilități, noi trebuie să răspundem, prietenii ne cheamă, noi trebuie să ne ducem, ceilalți participă, noi nu putem rămâne în urmă. Într-una dintre scrisorile adresate lui Bogdan-Alexandru Stănescu, în cartea Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte, publicată la Editura Trei, spuneți foarte frumos că, în timp, oamenii alături de care poți să taci devin foarte importanți – „E așa un sentiment că ne scriem nu ca să ne răspundem, ci ca să ne completăm cumva în meditațiile noastre. Ne cunoaștem poate prea bine. Ne simțim poate prea confortabil în această relație: putem să și tăcem, nu e neapărat să ne vorbim. […] Textele noastre par o continuitate a tăcerii. Le așteptăm, le citim ca pe o proprie tăcere.” E dificil să tăcem astăzi? Avem senzația că tăcerea înseamnă deconectare, dispariția de pe rețelele sociale și ștergerea din memoria celorlalți?
Vasile Ernu: Tipul de deconectare se schimbă foarte tare şi rapid din cauza tipului de muncă şi consum al timpului. Alcoolul, specific generațiilor industriale şi rurale, presupune o deconectare care durează în timp. Alcoolul e o deconectare prin socializare căci e de lungă durată. Pentru a te deconecta prin alcool e nevoie de timp. Timpul, munca clasică permit asta. Structura socială permite asta – oamenii au timp de mese lungi şi băute cu timp lung de 3-5 ore pe zi.
Perioada postindustrială schimbă viteza pentru că se schimbă munca: culmea oamenii muncesc mai mult, dar altfel. Deconectarea nu mai ţine de socializare ci de individualizare. E nevoie de rupere imediată şi de revenire imediată căci tipul şi munca postindustrială nu permite asta. De aici şi nebunia cu consumul în masă de substanțe – te deconectezi instantaneu, dar ai și soluții de revenire imediată. Totul e individual, nu colectiv sau comunitar, pentru că drogurile nu sunt pentru socializare. Chiar şi consumul de alcool s-a schimbat: toate chefurile de azi pe bază de alcool sunt pe shot-uri: mici şi intens – rupere rapidă. Înainte nu cunoşteam așa ceva. Existau prostii de amestecuri de vodkă cu bere, dar erau din cauza sărăciei. Acum shoturile sunt scumpe şi au efect rapid. Mimează efectul de drog cu tentă de socializare. E o clonă a vechii lumi în context nou de rupere instantă.
Încă o chestiune: crâșmele au început să se închidă mult mai devreme. De ce? Din două motive: viaţa a devenit mult prea scumpă. Noi eram mult mai săraci, dar ne permiteam să stăm cu săptămânile în crâşme – de neimaginat azi. Atunci viața era ieftină chiar şi în sărăcie. Azi totul e mult prea scump până şi pentru cei care lucrează mult şi au venituri decente. Asta în primul rând. În al doilea rând, studenții au început să muncească, ceea ce înainte era de neconceput. Studenția era ruptă de muncă. Munceai ocazional, doar vara, dar nu în timpul anului. Studenția era o epocă a educație prin cunoaștere și învăţare, nu prin muncă. Asta ne permitea să stăm nopţi la rând în cârciumi, iar ele deveneau a doua noastră facultate, uneori chiar mai importantă pentru că se discuta mult. Azi mai toţi studenții lucrează şi ultima bere e la ora zece în cursul săptămânii. E firesc, a doua zi sunt la birou. Asta a schimbat total ritmul de viaţă, consum şi relaționare. E bine, e rău? Judecăm şi tranşăm. Cert este că e diferit.
Cât privește tăcerea? Trăim într-o epocă bazată total pe comunicare. Comunicarea a devenit un job suplimentar căci dacă nu comunicăm ieşim din circuitul existențial: nu mai existăm. Chiar și în acest vacarm şi luptă pentru a exista prin comunicare, a tăcea face parte tot din actul de comunicare. Mai mult, uneori tăcerea devine un act de curaj şi chiar libertate, și chiar o formă de rezistență. E tare utilă ca practică subversivă şi de regăsire.
Ioana Zenaida Rotariu: Cărțile dumneavoastră mă fac să mă gândesc, inevitabil, și la scrierile lui Gheorghi Gospodinov, mai ales la romanul lui, Fizica tristeții, apărut în colecția Anansi, în traducerea Cătălinei Puiu, o superbă pledoarie pentru trecut și nostalgie, pentru obiectele de altădată și relația oamenilor cu acestea. Dumneavoastră amintiți de primii djinsî și prima geacă de blugi, de jvacika – guma de mestecat Made in URSS, de Habarnam și Buratino, în timp ce Gospodinov își amintește de casetofoane, mașini de scris, videocasete, VCR și telegrame, iar despre tamagotchi-uri are chiar câteva paragrafe – „Cinema pentru săraci. Ca tamagotchi-ul pentru săraci din bancul ăla vechi. Tamagotchi, dacă cineva își mai amintește, erau acele gadgeturi asemănătoare pagerelor (oare trebuie să explic și ce e un pager?), cu care ai grijă de animăluțul tău electronic, îi dai să mănânce la o anumită oră, îi dai apă, te joci cu el când începe să plângă. Iar când te plictisești, îl abandonezi zile întregi până moare de foame. Unde au dispărut toate tamagotchi-urile alea? La pagerele vechi. Omul nu realizează câtă moarte poate produce.” Și aici nu pot să nu citez și continuarea – „Să termin mai întâi bancul. Deoarece tamagotchi costa și el bani, a apărut tamagotchi pentru săraci. Și știți ce era? Un gândac de bucătărie într-o cutie de chibrituri. Fix așa. Poate nu vi se pare haios, dar țin să adun și aceste mărunțișuri, toate lucrurile care au dispărut deja, nu mai sunt, sunt moarte. Știu că trecutul e neroditor ca o iapă stearpă. Dar tocmai de aceea mi-e și mai drag.” Cum priviți ceea ce afirmă Gospodinov? Ce înseamnă trecutul pentru dumneavoastră?
Vasile Ernu: Culmea e că eu am fost primul editor al lui Gospodinov la Editura Cartier, graţie lui Gheorghe Erizanu şi cel care l-a adus înpreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu şi Oana Boca în România la festivalul nostru de pe vremuri. Adică ştiu ce face.
Ambii suntem pasionați de munca cu memoria – lucrăm pe paliere destul de asemănătoare chiar dacă avem obsesiile noastre. Pe mine mă atrage partea socială. E pasionant să încerci să vezi cum funcţionează memoria, cum selectează, ce păstrează şi să încerci să explici de ce e important să o menții în diversele ei forme. Ce păstrăm şi cum păstrăm. Poate principala mea muncă este legată de un soi de „politica a memoriei”, mai ales că eu sunt obsedat de cei fără putere, cei care de obicei nu au dreptul la memorie. Şi memoria e o chestiune de putere – cine şi cum decide ce rămâne. De exemplu, cei săraci nu prea au voie la memorie. Vezi cimitirele ţăranilor – sunt precum iarba: la două, trei generaţii le putrezesc crucile, iar în memoria colectivă rămân cei are au avut bani de piatră pentru mormânt.
Apoi sunt insectele şi animalele. Eu am scris multe povești despre animale sau insecte, dar pe zona de dresaj şi devenire. Până şi titlul cărţii, Sălbaticii copii dingo poartă cu sine acest joc al devenirii sociale. Ce e un câine dingo? Ce e un câine? Un câine e un fost animal sălbatic, un lup domesticit. Ce eu câine dingo? Un câine lup domesticit şi resălbăticit dar care nu mai e lup sau câine ci un soi de corcitură: nici domestic şi nici sălbatic. Am multe povești despre dresatul purecilor, papagalilor, ciorilor etc. Da, se poate dresa un purice şi din asta se pot învăța enorm de multe. Astea erau gadgeturile noastre. O lume fascinantă.
Ioana Zenaida Rotariu: Apropo de casete îmi amintesc un fragment din Generația canibală despre viața din „microsocietatea studențească”, așa cum o numiți, în care, una din camerele de cămin fusese transformată în cinema non-stop. În timp ce faptele cotidiene se derulau, „un video conectat la un televizor Alfa produs în Chișinău învârtea casetele VHS fără să se oprească. Lumea se mai schimba, dar el mergea continuu.” Apoi capitolul se încheie cu o imagine superbă, chiar și pentru mine care nu am trăit neapărat acele momente, dar sunt sigură că putem spune că devin nostalgică prin contaminare – „Ne beam nesurile privind cum se depărtează acel Alfa Romeo din ale cărui difuzoare se auzea urlând Holograf: «Banii vorbesc, banii vorbesc / Unii te ridică, alții te lovesc. / Banii nu tac, banii se fac, Totul e în mâna lor, / Banii vorbeeeesc.»” Tot dumneavoastră spuneți într-un interviu „Am trăit vremuri tragice și glorioase.” Ce vremuri trăim astăzi? Și, mai ales, cum ne vom aminti oare de ele? Va mai fi loc de nostalgie și „melancolie într-o lume în descompunere”?
Vasile Ernu: Ai ales bine pasajele pentru a mă face curios până şi pe mine. Sunt tare pasionat de a găsi noile instituţii ale vremurilor despre care scriu: de la non-stopul de la colţul blocului la consignaţii şi săli video. Aşa cum mă pasionează să pot povesti o epocă prin culoare, miros, sunet: ce haine îmbrăcam, ce muzică ascultam, ce consumăm etc.
Epoca ’90 – westernul estic, resălbăticirea noastră – a avut o formă de schimbare atât de radicală pe atâtea paliere şi atât de repede că pare o nebunie că am rămas în viaţă. De asta spun că eu abia deschid un imens şantier după care vor veni mulţi alţii să povestească şi să scrie. Am trăit prea multe, prea intens şi prea repede. De aceea avem enorm de multe lucruri să ne amintim şi chiar multe de care nu vrem să ne amintim. Avem o tăcere intimă care ţine de ruşine şi traume. Suntem o generaţie foarte traumatizată, dar altfel decât voi.
Ce vremuri trăim azi? E cel mai greu de răspuns pentru că suntem prea aproape, prea în interiorul evenimentelor. Iar pentru a înţelege e nevoie de distanţă, de detaşare. E prea aproape. E cel mai greu să înţelegi şi să explici ceea ce trăieşti acum. Mai sunt şi emoţiile directe etc.
Dar vedem anumite trăsături, caracteristici. Eu caut mereu cuvinte-cheie, evenimente-cheie, stări specifice. Cert este că e o perioadă deprix, cu foarte puţine elemente ale epocii noastre precum speranța şi entuziasmul. Acum este invers: depresii, lipsă de speranţă – tinerii sunt mult mai aplicaţi şi pragmatici – lipsă de romantism de şcoală veche. Emotivitatea se traduce astăzi altfel. Viaţa nu se mai trăieşte în triburi, ci într-un soi de individualism pe grupuri mici căci societatea e spartă. Emotivitatea este mai intimă şi mai mediată tehnologic: eu numesc asta – noua sensibilitate. Ea e mult mai interiorizată decât la noi şi e puţin vizibilă – e această faţă poker a generaţiei tinere. Ea e foarte diferită, dar foarte interesantă pentru mine. Eu o studiez de ceva ani şi sper la anul să scot o carte pe acest subiect: Părinţi şi copii în vremuri depresive.
Ioana Zenaida Rotariu: În 2018, cu prilejul lansării cărții Bandiții afirmați așa – „Bandiții sunt pentru mine un pretext de a vorbi despre educație radical diferit decât suntem obișnuiți. Eu am observat din experiența directă și din lecturi că modelul negativ, interdicția, eroul negativ, pedeapsa, băiatul rău, un anumit tip de violență sunt mult mai eficiente în educația noastră decât elementul pozitiv, eroul bun. Răul este mai fascinant, mai atractiv și mai formativ decât binele.” Extrapolând din ficțiune în viața reală, cine e Vasile Ernu? Băiatul bun sau băiatul rău?
Vasile Ernu: Sunt ambele ca în Faust (Goethe):
„Cine eşti tu, la urma urmei, spune?
O parte din acea putere
Ce veşnic răul îl voieşte
Şi veşnic face numai bine.”
În viaţă e deseori pe invers – să dorești binele şi să faci rău. E o luptă continuă. Structural sunt modest pentru că sunt prea inteligent şi obsedat prin educaţie de a face bine. Dar demonii ies din noi când lumea nu se așteaptă. Şi nici noi. Toată viaţa încercăm să-i îmblânzim: totul e să nu-i lăsăm să ne posede precum Demonii lui Dostoievski. Am o serie de poveşti cu Demoni şi Sfinţi – sunt despre aceleași persoane care pot fi şi una şi alta. Aşa suntem noi oamenii. Cu toate că vrem să credem că binele învinge. În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.
Ioana Zenaida Rotariu: Aveți un erou negativ de care sunteți atașat? Sau o carte pe care o (re)citiți tocmai pentru acest personaj?
Vasile Ernu: Eu sunt estic pur sânge şi eroii negativi deseori ne sunt mai dragi căci ne solidarizăm cu suferința lor, cu faptul că ei nu mai au nimic din dragostea celor din jur. E un tip de compasiune foarte stranie: ne plac păcătoșii nu pentru că ne plac actele lor, ci pentru că ei rămân singuri – probabil nici Dumnezeu nu-i mai iubeşte. Păcătoșii au nevoie de iubirea noastră. De asta nu prea mă pasionează sfinţii – mi se par aroganţi. Sacrificiul lui Hristos e pentru păcătoși nu pentru sfinţi.
Ioana Zenaida Rotariu: Se spune foarte frumos că basarabenii „merg în ospeție” și tare ne-ar fi drag să mergem și noi alături de ei, cum fac și personajele autorului turc Burhan Sönmez – recent ați și publicat un interviu cu el -, în unul dintre romanele sale, Istanbul Istanbul. Stând de mai multă vreme într-o închisoare subterană, fără hrană sau apă, cei patru protagoniști își imaginează cum iau parte la tot felul de ospețe și desfătări culinare descrise de unchiul Küheylan. Acesta așază imaginar pe masa prietenilor raki, pește, legume de la aprozar, ceai și alte delicatese, stârnindu-le imaginația și păcălindu-le foamea. Aveți chiar și un interviu, acordat Florinei Pîrjol despre mâncare, despre simpatiile dumneavoastră mediteraneene și balcanice din zona culinară, despre mirosurile de toamnă din Bugeac, pe care le regăsim în „Mică trilogie a marginalilor”, o memorie a mirosurilor prezentă și în alte cărți pe care le-ați scris, cum ar fi Sectanții sau Bandiții, despre borșurile și tocanele pe care le preferați oricăror feluri de mâncare, dar și despre cel mai important element care însoțește mesele din Basarabia – povestea, atmosfera care se creează în jurul mesei, bucuria de a fi alături de ceilalți și de a împărți, dincolo de protocol sau etichetă, plăcerea de a chefui împreună. Vă invit să ne luați alături de dumneavoastră în acest exercițiu de imaginație și să ne povestiți cum petrec basarabenii Paștele? Când începe această sărbătoare și când se termină?
Vasile Ernu: Eu vin dintr-o comunitate protestantă cu filiere iudaice. Dar am trăit în mediul ortodox dominant. Cum scriu aceste rânduri în Vinerea Mare – să vorbesc altfel de Paşte.
Primul şoc important religios pe care l-am avut legat de ortodoxie a fost ritualul de Paşte, al serii de Înviere. Eu am văzut cam toate ritualurile posibile şi imposibile din spaţiul creştin: de la catolici, pravoslavnici, staroveri şi molocani până la penticostali, emişi, evrei mesianici şi harismaţi. Dar recunosc că nimic nu m-a impresionat mai mult decât ritualul pravoslavnicilor de Înviere. Protestanţii te pot face să plângi la predicile lor profesioniste, catolicii impun respect prin coregrafiile lor fastuoase, însă pentru felul în care pravoslavnicii fac seara de Înviere nu există un echivalent creştin. Şi aici o spune un om care priveşte detaşat şi cumva destul de critic spaţiul pravoslavnic. Însă acum nu-mi mai permit să fiu ignorant şi prost. Mai ales după ce am cunoscut ceva mai la rană oamenii de acolo.
Ortodocșii sunt impresionanți la priveghi și înmormântări. Cum Paștele e și un ritual al morții, Paștele pravoslavnic/ ortodox este de o frumusețe și încărcătură complexă unică. Așa ceva vezi rar și nimeni nu-i egalează în zonă. O spune unul care ani buni nu i-a suferit. Sunt cei mai buni la înmormântări. Așa că dacă e să faci o formulă ideală în stilistica creștină, ea ar fi așa: Nașterea o dai catolicilor – doamne, ce spectacol fac! Gestiunea o dai protestanților – o au cu etica de fațadă și cu retorica, mai rar vezi așa ceva. Moartea o lași pe seama pravoslavnicilor: doamne, cum te îngroapă ei de leșină și îngerii.
Poţi să fii ateu, agnostic, sectant, pocăit, catolic, protestant, musulman, budist, mozaic. Ce vrei tu. Dar nu poţi rămâne indiferent la o slujbă reuşită a unei comunităţi pravoslavnice în plină noapte. Sunetele clopotelor în noapte sunt ceva din altă lume: când încep să dăngăne clopotele lor fac infarct şi îngerii. Acea mulţime cu lumânări aprinse cântând te impresionează profund. Bătrânii cu acele bărbi imense coborâţi parcă din icoane ducând steaguri în timp ce cântă, şi cântă, şi cântă. O muzică ce îţi dă sentimentul că zbori. Muzica polifonică corală a ortodocșilor slavi pe mine m-a înnebunit şi cucerit definitiv. Cum produceau acea atmosferă magică „aceşti leneşi, beţivani şi necivilizaţi”? E greu de crezut. Aceşti „leneşi necivilizați” dacă făceau doar această seară şi această muzică puteau sta şi bea restul anului împrejur liniştiţi. Dacă un Dumnezeu există şi e drept cum se spune, cu siguranţă îi va fi iertat şi-i va ţine în preajmă. Îl înţeleg perfect: cu astfel de oameni vrei să stai să te odihneşti. Nu? Că doar nu cu harnicii habotnici şi austerii mereu grăbiți și plicticoși. Nu cu acest gen de oameni stătea Hristos? Între păcătoși și declasați, nu între cărturari, farisei și lume bună.
Ah, am uitat de miros: mirosul nopţii îmbibat cu tămâie şi lumânare arsă, flori, pască, miel şi vin. Mistica umană a omului sărman, dar fericit. În acest sens înţeleg nevoia profundă a creştinilor ortodocși de a ieşi în această seară. Învierea la ortodoxia românească e la fel de importantă şi spectaculoasă. Nu-i judec. Cine sunt eu să-i judec? Sunt destul de inteligenţi pentru a face ce trebuie: cu moartea pe moarte călcând! Dar azi: cu viaţă pe moarte călcând! Cu noi ceilalţi bunii, harnicii, civilizaţii, dar care nu ştim să cântăm „Doamne miluieşte”, e mai greu! Dar să sperăm că trecem cu toţii peste pandemie.
Ioana Zenaida Rotariu: Acum doi ani am fost în tabără la Sângeorz-Băi alături de Moni Stănilă și Sandu Vakulovski. La un moment dat, Moni ne-a spus că Sandu s-a gruzit, iar noi ne-am crucit :)) glumesc, pentru că nu înțelegeam. Moni ne-a explicat că a te gruzi înseamnă nu neapărat a te supăra, cât mai mult a te întrista și așa traduceți și dumneavoastră acest termen – „gruzul e un soi de tristețe foarte stranie.” Detaliați un pic aici, cum se gruzește de fapt un basarabean? Gruzul e un fel de frate al spleen-ului?
Vasile Ernu: Noi nu prea ştiam în adolescență de depresie – încă nu era un concept popular. Era mai degrabă ceva exclusivist, medical, pentru profesioniști. Asta nu însemna că ea nu exista – ci că nu era o cultură a depresiei la nivel discursiv.
Generaţia mea era marcată de două străi specifice: pofig şi gruz. Primul era o chestiune de atitudine, un fel de miserupism. Era un fel de revoltă pasivă despre care povestesc multe în Sălbaticii copii dingo. O revoltă faţă de regim şi generaţia mai mare prin miserupism definit ca o formă de indiferenţă şi sabotare. Noi ne revoltam prin neprezenţă, prin indiferenţă. Era o strategie al naibii de eficientă şi iritantă pentru putere şi cei mari. Noi nu mai respectam nici măcar ritualurile puterii, boicotam codurile sociale. În loc să stăm drepţi noi ne trânteam pe asfalt – adoram locurile sumbre, beciurile, subsolurile şi uniforma o degradam – o purtam pe invers.
Gruz – este o stare psihică apropiată de depresie dar una moale: e un amestec de tristeţe, melancolie care nu are o cauză clară şi o țintă clară. E ceva nedefinit. E cumva dincolo de cauzalităţile sociale care se rezolvau prin pofig. Gruz-ul ţinea mai mult de existenţial, de sens, de rost în viaţă.
Spleen se apropie de descrierea acestei stări. Păcat că româna nu are acești termeni exacți pentru diversele stări, căci ele sunt universale, cred. Daa, gruz sună bine: în traducere înseamnă – încărcătură, iar verbul gruziti – a încărca. În argou era foarte ofertant.
Ioana Zenaida Rotariu: „O carte citită te trimite la alte cărți”, lucru care s-a întâmplat și în cazul acestui interviu. Cărțile dumneavoastră m-au făcut să găsesc legături cu alte cărți și mărturisesc că mi-a plăcut ideea aceasta, pe care am furat-o tot dintr-un interviu pe care l-ați acordat în trecut. Ca încheiere aș vrea să propunem o rubrică nouă – „un interviu cu un autor te trimite la alte cărți”, așadar, recomandați-ne câteva titluri spre care să ne îndreptăm atenția în perioada următoare, mai ales că se apropie și Târgul de carte Bookfest, care va alea loc la București, în perioada 28 mai – 1 iunie.
Vasile Ernu: Of, e greu să recomanzi. Urmăresc foarte atent ce scot în materie de poezie şi proză cei foarte tineri: sunt curios de noua lor sensibilitate şi la problematicile pe care le aduc în discuție. Dar acum sunt într-o fază în care recitesc câteva romane clasice. Recitesc ultimul roman al lui Tolstoi – Învierea, Demonii lui Dostoievski, Franzen – Crossroads. Din mai multe nevoi – personale, dar şi legate de ce studiez acum. În rest, multă literatură română contemporană – probabil trecem prin cea mai bună perioadă a literaturii noastre scrisă vreodată.
Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
De la cititori #readingfunclub
Au găsit și un loc potrivit cărții – mai ales că sunt în Gara de nord spre Suceava
—
Citită parțial în perioada recentă de anxietate politică, “Generația canibală” a lui Vasile Ernu nu a fost o lectură ușoară. Poate pentru că romanul îmi aduce aminte prea mult de tranziția postcomunistă, prin care eu însămi am trecut, visând alături de mulți alții laptele și mierea vestului, dar gustând din plin amarul și fierea capitalismului.
Democrația vine la pachet cu o serie de lecții dure și repercusiuni nefaste: șomajul masiv, închiderea fabricilor și uzinelor, privatizarea diverselor sectoare. Oamenii debusolați socio-politico-economic, aleg cu ușurință blugi de la turci, coca-cola și casete vhs, păcălindu-se că sunt și ei o parte din occident și libertate. Se produce un decalaj tsunami între idealurile tinereții și realitatea dură a societății românești postdecembriste, discrepanță care și astăzi încă se mai resimte.
Mi-a plăcut stilul scriitorului, lucid, cu un umor fin dar peste măsură de profund, intim și metodic. Ernu reflectă asupra unei perioade de mari transformări istorice atât din România și Basarabia, interval redat cu sinceritate și acuratețe. Povestea șocantă și plină de tristețe a Svetlanei Mihaela Tănasă mă va bântui o bună bucată de timp de acum încolo…
“În general, elita numită democratică a României a fost profund antidemocratică și prădătoare, indiferentă la nevoile și interesele pululației.”
“Eram foarte convinși că ceea ce ne lipsește sunt banii și mărfurile pe rafturi. Cum suferiserăm mult în timpul regimului anterior, eram convinși că odată cu libertatea a venit și binecuvântarea ca un răspuns, ca o răsplată la suferința noastră. Eram de o naivitate condamnată la distrugere.”
“Durerea cea mare pe care e tot mai greu s-o ascundem-tranziția-a avut prea mulți perdanți și prea puțini victorioși. Victorioșii puțini au luat tot-perdanții mulți au rămas cu răni, nemulțumiți, umiliți și cu o dorință de revanșă teribilă.”
keep looking »