Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Blog

Ce s-a spus pe scena Teatrului Odeon / Gala Premiilor Observator cultural, 4 aprilie 2017

Bogdan-Alexandru Stănescu despre Vasile Ernu la decernarea premiului Observator Cultural 2017 / Eseistică/Publicistică pentru BANDIŢII.

“Și-acum categoria asta compozită, eterogenă, Eseistică și Publicistică… Sincer să fiu, nu a fost foarte mare bătaie la jurizare, adică am avut unanimitate, juriul a ales o carte profund originală, o carte care se situează la graniță, cam așa cum se situează personajele ei: fie în afara societății, fie la marginea ei. Cartea în sine este un proiect de frontieră, pentru că nu e nici 100% eseu, nu e nici 100% memorialistică, e și literatură, e și antropologie. Eu am preferat s-o citesc ca pe un poem gogolian. Acum, cu autorul acestei cărți am vorbit atît de mult despre literatură încît, punînd cap la cap orele, s-ar strînge cîteva luni bune. Este vorba despre Vasile Ernu, spaima dreptei neoliberale din România, cu partea doua a trilogiei marginalilor, Bandiții.”

Şi se pare că am zis şi eu ceva emoţionat:

” Am destul de multe emoții, chiar îmi vine să plîng, pentru că îmi aduc aminte de debut, am debutat acum 11 ani, exact cînd au debutat și premiile Observator cultural. Cînd am debutat, nu-mi propusesem să fiu scriitor, Doamne ferește, a apărut prima carte din întîmplare, după care a început să-mi placă și am început să scriu și totdeauna am avut această problemă: în ce zonă mă încadrez. Mi-aduc aminte cînd au apărut primele topuri, nu prea știam ce era cu topurile și nu m-am regăsit la un singur top, de poezie, deci nu sînt poet, totul e-n regulă cu mine… E foarte interesant cu această trilogie că primul volum, Sectanții, a fost nominalizat la secțiunea Memorialistică, al doilea a fost nominalizat la Eseistică, al treilea habar nu am…, nu-l mai văd nominalizat. Cred că sînt abonat la nominalizările Observatorului, sînt la a patra sau a cincea nominalizare, dar întotdeauna am spus că un premiu bun se ia foarte greu și faptul că ești nominalizat e deja un lucru foarte important. Apreciez foarte mult acest premiu și seriozitatea juriului, căruia îi mulțumesc. Există bursele de rezidență, am fost la Iași, m-au ținut o lună închis, mulțumesc Iașiului, Muzeului Literaturii și Festivalului de literatură FILIT, chiar m-au ținut o lună și-am scris, cred, 70% din carte acolo. Cartea mea nu este tocmai despre bandiți, e mai degrabă dedicată copilului meu, este o carte de educație, prin bandiți înveți mult mai multe lucruri, se pare, decît prin oamenii buni”

Integral aici / Observator Cultural 12-04-2017

-
13 April, 2017
Niciun comentariu

Premiul Observator Cultural 2017 pentru Eseistică/Publicistică a fost obţinut de Vasile Ernu pentru Bandiţii

După 4 nominalizări am reuşit să primesc premiul Observator cultural 2017 pentru Eseistică / Publicistică.

Premiile Observator cultural sînt în acest moment poate cele mai prestigioase şi profesioniste din domeniul literar cu un juriu pe care nu ai cum să nu-l respeţi. E o onoare să fii nominalizat. Anul acesta am reuşit să-l şi cîştig cu Bandiţii.

Mersi juriului, mersi Observator Cuilutral şi mersi Bogdan-Alexandru Stănescu pentru vorbele de încurajare ;).

„Sectanţii” a luat în 2016 premiul „Matei Brîncoveanu” pentru Literatură care avea şi un cec salvator. Şi a fost nominalizată la secţiunea Memorialistică al revistei Observator cultural, 2016.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Cătălina Bălan, Silvia Dumitrache, Observator Cultrual

-
5 April, 2017
Niciun comentariu

MiniRecenzii – Bandiţii (prima parte)

După 4 luni (între timp a apărut ediţia 2-a + o fotografie cu Bandiţii la Odessa)
În Bandiții, nu asistăm la o răsturnare mesianică a lumii în așteptarea Binelui final, ca în Sectanții, ci la o negare a ei în numele Răului etern. „Sectanţii“ se aflau în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrtea bezmetic în jurul lor; „bandiții“ se află în afara Leviatanului și îl provoacă sistematic. O perspectivă neîndreptățită ? Evident, dar nu atît de nedreaptă pe cît ne place să credem, căci fără „bandiți“, „fraierii“ (adică noi) sînt niște Narciși fără oglindă.

Mai întîi, trebuie să amintim că Leviatanul este instituționalizarea excluziunii. În acest sens, un act inaugural pentru Europa, chiar dacă nu inițial, l-a constituit construcția vagabondului, însemnat cu un V de la vagrant, precum evreii mai tîrziu, și care instituționalizează opoziția mai veche dintre „săracii lui Dumnezeu“, supuși ai Ordinii sociale și obiect al carității creștine, și „săracii Diavolului“, decretați inamici ai acestei Ordini și, ca atare, excluși din cetate. Bandiții lui Ernu sînt urmașii mîndri ai celor din urmă, transformînd stigmatul excluziunii în mîndria unei apartenențe la o castă a negației. La periferia acestor marginali se află cerșetorii. Pe primii îi urîm pentru că ne arată fisurile sau incompetențele Sistemului din care facem parte – dar ne și fascinează tocmai pentru faptul că sînt „anti-Sistem“; pe ultimii îi evităm, îi urîm în secret, pentru că sînt abandonații Sistemului și ne întind oglinda în care ne vedem riscul de a fi abandonați la rîndul nostru.

Ordine instituită, Leviatanul este Marele Dresor de Purici. Sau, cum rezumă Ernu, „bagi bușteanul și iese Pinocchio“. Dacă nu e Taganka, e grădiniță, cam tot aia, din acest punct de vedere – sugerează autorul, devenit un soi de Foucault de rit oriental. E rîndul nostru să ne întrebăm ce-i de făcut… Ajungem astfel, în ultimă instanță, să ne punem întrebări fundamentale despre viață. Ce ne mînă pe noi, oamenii, în viață? Răspunsul ar putea fi următorul: dorința de apartenență și frica de excludere. Ce ne orientează în viață? Nu atît gestiunea rațională a intereselor noastre egoiste, ci nevoia de recunoaștere, acea „luptă pentru recunoaștere“ despre care a vorbit inițial Hegel. Pe Ernu nu îl interesează însă micile noastre lupte, individuale sau de grup, ci, în primul rînd, Marea Luptă, de pretutindeni și dintotdeauna, aceea dintre Marginali și Leviatan pentru împărțirea legitimă a sferelor de apartenență. Iar aceasta este totdeauna o luptă de putere.

Vintilă Mihăilerscu / Dilema veche

 

Paralela simbolică dintre cele două incipituri este aproape perfectă: dacă drumul à rebours în timpul Sectanților începe odată cu moartea Tatălui, intrarea în universul bandiților are loc prin intermediul aceluiași Tată moralizator, un Moise care-și predă fiul noului părinte spiritual. Nu întîmplător, unul dintre subcapitole se intitulează Sfîrșitul copilăriei. Sînt două feluri diferite de lectură, două tipuri de mister pe care le abordează autorul trilogiei: un mister al copilăriei, atît de bine integrat celui religios, sub tutela Tatălui, și unul al adolescenței, al rebeliunii, al uciderii simbolice a aceluiași Tată, urmată de înlocuirea lui. Dacă în Sectanții, Tatăl însemna Ordinea, Cuvîntul, în Bandiții, odată cu paricidul acesta simbolic, Ordinea este tulburată, Cuvîntul își pierde greutatea simbolică și trebuie înlocuit și el prin dezvoltarea unui nou limbaj. Cred că de aceea acest al doilea volum se și deschide cu un lexicon banditesc, pentru a reașeza gîndirea și vorbirea pe noi coordonate. E vorba despre găsirea unei noi ordini simbolice, a unui sistem de semne profan care să înlocuiască Ordinea religioasă și care, totuși, să implice un tip similar de hermeneutică. Lumea bandiților este, din acest punct de vedere, extrem de ofertantă: de la setul draconic de legi nescrise la tipologia tatuajelor.

Ajung, în final, la cea de-a treia cale de interpretare a acestei trilogii, care devine evidentă după apariția primelor două volume: este vorba despre un traseu care, mai mult decît autobiografic, își are rădăcinile într-un prezent al scrierii – trilogia lui Ernu capătă un caracter de paidee solitară. Deja departe de schematismul facil al primelor sale cărți, Vasile Ernu se descoperă pe sine ca scriitor, are din ce în ce mai multă încredere în el, face incursiuni într-un subiectivism melancolic pe care îl evita înainte, scriitura lui capătă noi valențe stilistice, devine literatură. Aș mai avea să-i reproșez, de data aceasta, faptul că încă nu a învățat să personalizeze discursurile actorilor pe care-i urcă pe scenă. De multe ori, fie că vorbește un bandit, fie o codoașă bătrînă, îl auzi pe Vasile Ernu ținînd un discurs. Mai are de lucrat la capitolul ăsta. Cert este că un subtitlu (sau supra-?) general al acestei trilogii autoficționale ar putea fi Vasile Ernu devine scriitor.

Bogdan-Alexandru Stănescu / Observator Cultural

 

Astfel, în această logică, volumul „Bandi- ţii” va putea genera două tipuri de reacţii principale: prima – de recunoaştere imediată şi automatică a unor anumite tipologii reduse până la clişeu; a doua – de retragere în zonele exotismului estic. Complementare, ele vor decide un soi de lectură inedită (recunosc aici ingeniozitatea autorului), în senul în care, orice s-ar întâmpla în această lume amorală, exotismul URSS produce un fel de contact îmblânzit: când Profesorul (figură centrală din lumea bandiţilor) îi taie degetul lui Keşa pentru a marca o iertare (ceva din delirul personajelor bolnave şi misticoide ale lui Breban locuieşte la rădă- cina ontologiei/deontologiei personajelor lui Ernu, categoric pe filieră dostoievskiană) episodul nu produce un şoc puternic, ci colaborează cu celelalte elemente (detalii de comportament, detalii culinare sau vestimentare semnificative etc.).

La fel cum, fie venind pe căile unei cateheze inversate (de la Keşa sau Maki la Korj, toţi bandiţii împlinesc alegorii, la nivel simbolic), fie prin elaborarea unui cod particular, regimul metaforic al cărţii dublează şi corijează permanent pornirile antropologice. Prin acest joc focal (între antropologic şi realism magic), Ernu impune o eseistică unică în literatura recentă: „Vechea tradiţie a jocului are la bază penuria, lipsa. Trebuie să inventezi jocuri şi jucării din nimic. Sunt suficiente o frunză, o sfoară, o creangă, un bob de fasole. Noua tradiţie a jocului şi jucăriilor este excesul. Peste tot sunt prea multe jucării, instrucţiuni şi oferte. Spaţiile şi locurile de joacă ale «lumii civilizate» încep să arate obscen: cu cât sunt mai puţini copii, cu atât sunt mai îngropaţi în ele”.

Toate părţile cărţii vorbesc despre dezvoltare prin educaţie alternativă. Trecerea însă se face brusc în postcomunism. De la hoţul de buzunare care considera grobiană utilizarea instrumentelor auxiliare (de exemplu pentru tăierea poşetei), la matroana (tiotea) Hana care vede prostituţia ca pe „cea mai grea meserie pentru o femeie”, se face trecerea la banditul devenit oligarh.

O carte foarte bună, care se citeşte ca un dosar de epocă (extrem de bine informat şi alcătuit pe partea istorică) trecut prin filtrul experienţei. Vasile Ernu e unul dintre puţinii autori contemporani pentru care istoria însăşi e gonzo.

Ştefan Baghiu / Cultura

 

Totul pare autentic, dar se simte că, de astă dată, Ernu investighează din exterior, nu ca în Sectanții, în care el, ca autor, era unul dintre ei. Ca investigație romanescă vorbind, rezultatul e mai acătării, dar povestirea nu e atît de vie în Bandiții ca în Sectanții, deși rezultatul literar mi se pare superior. E imposibil să nu-ți placă personajele lui Ernu, cu ajutorul cărora autorul reconstituie lumea bandiților, dar e clar că în această specie el pătrunde, cît pătrunde, fără a face parte din ea. Acest neajuns mi se pare, de altfel, o probă că romancierul Vasile Ernu e în stare să se descurce și fără protezele memorialistului care, dacă-l scoți din ceea ce a trăit el însuși, nu mai știe să se descurce. Așa se întîmplă că, în afară de istoriile cu bandiți pe cre le pune în pagină, Vasie Ernu procedează ca Victor Hugo, în Mizerabilii, trecînd de la epic la explicațiile epicului, alea care-i fac pe eseiști să-și închipuie că un prea cinstit roman ar fi un eseu aparte.

Din Bandiții lui Ernu îmi plac nu numai poveștile lui personale, cele în care spune cum a intrat în relații cu hoții și cu contrabandiștii de la Odessa și din alte orașe din fosta URSS. Mi se par de neuitat personajele lui, Profesorul, milițianul pensionar, artistul hoțiilor din buzunare, în construirea cărora Ernu are toate datele unui romancier neîndoielnic, deși nu se laudă cu asta. Spre deosebire de alți scriitori, Vasile Ernu nu-și pune problema genului în care scrie. Ca mulți alți mari povestitori pentru care ceea ce contează e ce-ți spun, nu ce crezi tu despre narațiunea lor.

Cristian Teodorescu / Caţavencii 

 

Impresionantă este, la Vasile Ernu, afec­țiunea profundă, vibrantă, față de lumea pe care o descrie. Dincolo de orice retorică a „datoriilor uitate“ și a „reprezentării sărăciei“, perspectiva sa asupra semenilor este una profund umană. Indiferent de încheierile politico-ideologice pe care le trage din ea, frămîntarea lui pentru „cei mulți și umili“ (deși „bandiții“ sînt departe de a putea fi considerați umili…) nu este una ideologică, artificială, ci derivă din experiența directă cu ființe reale care se mișcă într-o lume reală. Candoarea raportării la „marginali“ se manifestă nu doar în fascinația irepresibilă față de „hoții în lege“, ci și, de pildă, în amestecul sfîșietor de milă și oroare care îl copleșește pe Vasea atunci cînd descoperă mizeria inimaginabilă în care trăiește „casta“ cerșetorilor și a nebunilor rătăcitori (veritabili paria ai ierarhiei cosmico‑so­ciale a „bandiților“).

Vasile Ernu iubește personajele, locurile și obiceiurile pe care le descrie cu acea pasiune nemiloasă de care numai prozatorii de vocație sînt capabili. O vocație care, pe de o parte, se manifestă în puterea de a capta schimburile și descărcările de energie, infraso­ciale, microscopice, dintre persoanele umane – intervibrații ale cililor conștiințelor individuale, de mare finețe, chiar atunci cînd aparența celor implicați este „primitivă“. Dar tot un semn al vocației este și modul în care se dozează raportul dintre acest strat al autenticității umane și schemele epice rocambolești, romantice, de roman noir. Tot ceea ce ține de retorica literaturii de aventuri (e.g. modelul Jim Hawkins, personajul lui R.L. Stevenson, din Insula comorii, care, protejat de ambiguul Long John Silver, se maturizează, fără să fie corupt, în contact direct cu societatea răsturnată a piraților) nu este strident, ci, dimpotrivă, în fuziune cu prestațiile realiste, exercită o clară forță de fascinație asupra cititorului. Vasile Ernu topește senzaționalul în ceea ce reușește nu doar să ne convingă pe noi, dar să se convingă chiar pe sine însuși că este fluxul trăitului. Iar această (al)chimie este dovada clară a unui talent epic și a unei inteligențe artistice remarcabile.

Caius Dobrescu / Observator Cultural

 

Cartea lui Vasile Ernu, Bandiții, a doua parte din „Mica trilogie a marginalilor” este o cercetare antropologică desfășurată pe teren, dar deopotrivă un roman al formării. În cartea lui se întrepătrund observația și introspecția, explorarea și incursiunea în propria memorie. Ca șiSectanții– prima parte a trilogiei marginalilor – , Bandiții intră în ceea ce am putea numi o „autobiografie antropologică”, căci autorul însuși se simte un „marginal”, vigilent la toate pârghiile prin care puterea ne poate ridica doar pentru a ne face să cădem de la o înălțime mai… sigură. Atât înSectanții cât și în Bandiții, Vasile Ernu își folosește propria experiență de viață ca „metodă” de cunoaștere subiectiv-obiectivă a unui mediu străin, exotic, aflat într-un „tărâm al leilor”. Et inter leones ego – ar putea suna motto-ul care stă la baza acestui tip de explorare deopotrivă științifică și mărturisitoare. (…)

Secta și banda sunt exemple că se poate trăi în afara statului și în contra lui. Dar, și aici este paradoxul ce-l umple de melancolie pe Vasile Ernu, asemenea alternative depind substanțial de stat, de existența lui diferită și, necesarmente, ostilă. În momentul în care statul devine favorabil sectelor, în momentul în care bandiții fac legea în interiorul structurilor de stat – aceste alternative (ce păreau atât de viabile câtă vreme erau urmărite și reprimate de stat) se dizolvă de la sine, nici bandele, nici sectele nu mai pot rezista. Coeziunea unei comunități (de la cuplul îndrăgostit până la națiune) este stimulată și menținută de prezența și de atacurile unui dușman comun (real sau imaginar). După cum o spune Ernu foarte frumos iubirea este salvatoare în esența ei și fără această intenție soteriologică nu am mai putea vorbi despre iubire. De aceea atâta vreme cât există un pericol sau un Dușman de (sub) care să vreau să-l salvez sau să-i salvez pe cei iubiți – coeziunea este maximă. De îndată ce acești stimuli încetează, coeziunea slăbește și piere.

Horia Patraşcu / Cultura

 

Meritul antropologic al Bandiților lui Ernu este acela de a ne desluși, de a ne da în vileag structurile profunde, schema de funcționare universală, așa-zisa „gândire sălbatică” a criminalității. E o carte care dezvăluie, dar nicidecum nu dezvrăjește, tot ceea ce ne atrage și ne farmecă în literatura și filmografia cu mafioți, pirați, haiduci, desperados etc., toate resorturile și mecanismele care animă și mențin vie în imaginarul nostru, al fraierilor, emisfera sumbră și tainic geamănă lumii noastre. Un fel de „Take a look on the wild side” estic, cu epicentrul în legendara Odessă. (…)

Lumea celor fără-de-lege are legile ei imuabile, mai rezistente sub vremi decît codexurile orînduirilor oficiale. Are o organizare strict respectată, pe caste. Are o etică a sa, o axiologie și un sistem de credințe. Marea artă a lui Ernu este de a ni le etala și explicita pe îndelete, dar nu teoretizând sec, ci brodînd epic, cu vervă de povestitor. Umorul alternează cu duioșia, revolta trece în compasiune, notația reportericească în flux al memoriei, adeseori fabulatoriu. Istoria însăși a bandiților e o acumulare de legende hiperbolizate, de povești care ating – și uneori depășesc – inimaginabilul, neverosimilul, magia. O lume a fraudei și a iluziei, care – culmea – se vădește mai autentică, mai coerentă moral și mai demnă de încredere decât civilizația conformist-burgheză, cea subminată de ipocrizii și vanități.

Florin Dumitrescu  / Bookaholic.ro

 

Cele două prime volume ale trilogiei au puncte comune, dar și suficiente diferențe. S-ar putea pune întrebarea care dintre acestea este cartea mai bună, Sectanții sau Bandiții, iar asta depinde numai și numai de perspectiva fiecărui cititor. Unii, mai aplecați spre sociologie sau antropologie, ar putea spune că primul volum este mai bun, mai documentat și în care se cercetează mai atent toate resorturile, istorice, evolutive, ale unei comunități închise, dar care lumea o respinge. Este și cazul meu, mereu interesat de comunitățile religioase și de felul în care acestea judecă și se implică în societate. Cei dornici de senzațional, de violență și resorturile ei, dar și de confesiuni și luări de poziție tranșante, vor aprecia mai mult al doilea volum, tocmai că aici este analizată o lume pe care oamenii nu o resping, ci o admiră de la distanță, atâta timp cât nu sunt antrenați în ea.

”Mica trilogie a marginalilor” reprezintă, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune serii de cărți apărute în literatura românească a ultimilor ani. O trilogie care îmbină caracterizări din interior a unor categorii considerate de către majoritate ca fiind marginale societății, fie ei sectanți (respinși de aproape toată lumea), fie bandiți (de care toată lumea se teme, fără a-i cunoaște cu adevărat), cu confesiuni ale autorului cu privire la anii copilăriei sau adolescenței, dar și cu privire la prezentul și viitorul lumii în care trăim. Vasile Ernu joacă pe poziții de forță și ar trebui citit dacă nu pentru a-l înțelege, măcar pentru a-l combate. Că, nu-i așa?, mulți viteji se arată cu privire la scrierile unor oameni fără a-i citi în scrierile lor fundamentale. Așadar, abia aștept volumul trei.

 Jovi Ene / filme-carti.ro

 

În fine… Scap de Profesor, dar tu mi-l vâri pe gât pe Pianist! Păi, cu școala lui, poate c-aș fi dat mai iute din mâini în operații… Pfuai, să-l faci pe unul la buzunare și să nu-i iei decât banii din portofel și să-i pui portofelul la loc – zi tu dacă asta nu-i măiestrie cerească… Știai că un neurochirurg barosan din US (ăla de-a candidat anul ăsta) a fost tot bandit? A fost, Vasea, a fost, și-a făcut ucenicia în mahalalele din Detroit, a dat cu șișul când era mic. Ciudat: și geniul ăsta chirurgical e cu cele sfinte, la fel ca bandiții tăi (Proverbele lui Solomon l-au adus pe calea cea bună), numai că el stă călare pe două lumi: vorbește și „fenea” aia a lor, de mititică americănească, dar și argoul înalt de Johns Hopkins…
Dar cu libertatea lor cum e, Vasea? Intri-n pârnaie dar ești liber – mama lor de bandiți… Păi, cum vine asta? Ce smintiți de tâlhari îmi aduci tu pe cap? De ce se țin ei de cuvânt? De ce țin ei, morțiș, să fie doar ceea ce sunt și să nu pară alții? Ai văzut tu oameni de-ăștia? Păi, acum, ciumecăria e să pari altul, că altfel, cum să-i fraierești pe votanți, pe angajați, pe ăia cu care te spargi în figuri?
Vasea, Vasea… Cartea asta a ta mă încurcă. Mă încurcă, pentru că-mi zici și de Finkă, ăla, care făcea ce făcea când răsucea cuțitul în carne de om… Să-i dai timp ucisului să-și vadă viața, să-l lași pe ucis să-și priceapă greșeala, aha… Păi, Finkă ăsta al tău merită un roman, pe cuvânt! De unul singur o merită!
Dumnezeu nu e fraier, mai spui. Așa o fi, nu mă pun cu tine, păcatele mele, că ăia care mi-au dat mie borșul când eram mic nu s-au trezit cu degetul tăiat după aia… Dar, pentru că m-ai făcut să mă prind, citindu-ți cartea, că eu SUNT un fraier, nefiind nici Dumnezeu, nici vreun bandit curajos, te provoc, Vasea! Și să nu mă refuzi! Nu vrei tu să pornim amândoi de jur-împrejurul Mării Negre, PE USCAT, chit că scrii că e imposibil? Nu vrei tu să plecăm noi doi în aventura asta și să scriem o carte și să facem poze, cu bandiți, cu oameni simpli și cu tâlhari?
Am porni de la casa lui Finkă, de acolo de unde scrii tu că Marea se zărește printre copaci, ne-am duce spre Budachi Cordon, și, de-acolo, în jurul Mării noastre!
Hai să trăiești, Vasea! Pune, și tu, de-un cifir!

Florin Chirculescu

 

 De-a lungul romanului, personajul descoperă, ca un antropolog, o lume răsturnată faţă de a lui și de a noastră, a fraierilor – adică toți cei care nu suntem bandiți. Noi ne supunem vieții și regulilor Puterii care o controlează la orice pas, bandiții vor să supună viața și Puterea. De altfel, ei sunt indicatori ai slăbiciunii și ai puterii statului sub diferite regimuri. Resping mereu „dresajul social” prin care familia și instituțiile ne formatează pe noi, fraierii, pentru a ne face cetățeni model. „De la familie şi până la şcoală, trecând prin grădiniţă, totul are acest unic scop: să te formeze şi să te educe în aşa fel încât tu să alegi ce e bine”, își dă seama Vasea, în așa fel încât să fii protejat și să te supui autorității care îți asigură protecția. „Toată viaţa, de când te naşti, eşti într‑o veşnică închisoare ce are ca scop îmblânzirea ta”. De cealaltă parte, bandiții sunt obișnuiți de mici cu răul și sunt lupi ce nu pot fi îmblânziți.

Profesorul întărește: „Copiii sunt trimişi la grădiniţă şi la şcoală. Să fie luminaţi, educaţi şi învăţaţi. Şi aici începe fabrica de formatare. Este o maşină de prelucrat buşteanul primit de la părinţi şi din ea trebuie să iasă Pinocchio. Dar Pinocchio nu iese întotdeauna cum vrea armata de profesori puşi să scoată din buştean, pe calapodul dorit, modelul comandat. Fiecare vine cu lemnul lui. Unul e mai tare, altul mai moale, altul mai umed, altul mai putred. Şi apar în sistem tot soiul de Pinocchio defecţi, imperfecţi”. Bandiții pot fi considerați astfel de „rebuturi”. Unii au avut lemnul putred pentru că au crescut în case de copii sau în alte circumstanțe care i-au făcut să piardă șansa formatării. Așa că au intrat într-un alt proces educativ, „alternativ” – strada și, în lipsa unor garanții și protecții din partea instituțiilor, au ajuns să le respingă în favoarea unei libertăți ce nu poate fi domesticită, libertate care e supusă și ea unor reguli sfinte, dar diferite și „corecte”.

Ionuţ Dulămiţă/ Scena9

 

Despre „Bandiții” nu o să vorbesc neapărat la superlativ, ci mai degrabă o să încerc să evidențiez diferențele prin comparație cu „Sectanții”. M-am întrebat de multe ori în timpul lecturii dacă Vasile Ernu a preferat să sacrifice firul narativ de dragul portretului; și când încercam să obțin un răspuns valabil întâlneam pasaje pline de o nostalgie aproape dureroasă, în care povestea se înnoda firesc cu ceea ce a fost scris în „Sectanții”. Pentru că multe sunt aceste locuri, cred că e necesar să citiți volumele exact în ordinea în care au fost scrise. Dacă în primul volum autorul a preferat să meargă urmând pașii unui adevărat studiu de caz sociologic, combinând măiastru toate  metodele de cercetare sociologică avute la îndemână (inclusiv cercetarea documentelor și a arhivelor, deplasările în teritoriu ori de câte ori s-a simțit nevoia etc.), de data aceasta accentul cade pe individ. Pentru că și lumea bandiților e o lume a oamenilor puternici, a singuraticilor, a damnaților, a celor care se revendică ca făcând parte dintr-o comunitate cu reguli nescrise, dar care se văd nevoiți să-și organizeze viața în cel mai solitar mod posibil. Bandiții lui Ernu sunt copleșiți de singurătate, trăiesc și respiră singurătate și în numele acesteia ajung să săvârșească cele mai blamabile fapte din punct de vedere social. (…)

„Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” nu e o carte de literatură, nu vă așteptați să găsiți între coperți romanțe cu personaje negative sau povești de citit seara la culcare. Nu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” este o carte despre lumea de dincolo de realitate, dacă vreți de dincolo de realitatea pe care o puteți cuprinde cu ochii minții. Din acel punct începe lumea bandiților. E un alt tărâm și o altfel de viață acolo și rămân la ideea că, asemenea personajelor, lumea aceasta trebuie să existe în continuare, dacă ne dorim o viață liniștită de fraieri.

Nona Rapotan / BookHub

 

La fel ca sectanții, ramura principală a familiei autorului, bandiții resping în mod radical lumea înconjurătoare. Spre deosebire de sectanți însă, ei nu aspiră să o mîntuie, ci doar să-i releve imperfecțiunile, nedreptatea structurală, conflictul social care o traversează și o antagonizează în permanență. Bandiții îi jefuiesc pe „fraieri”, lumea exterioară propriei societăți, și îi disprețuiesc pe „musori”, pe polițiști. Uneori, pentru a preveni apariția unor situații ieșite de sub control, bandiții și polițiștii își pot împărți tacit sferele de influență, alegând să se tolereze reciproc.

Personajele pitorești care îi servesc drept parteneri de dialog autorului sunt cu adevărat fascinante. Mișka Pianistul, hoț de buzunare foarte talentat, Jora, fost „milițian” în Odessa, actualmente pensionat, Korj, fost „hoț în lege” de o autoritate indiscutabilă, asasinul Finkă sau matroana Hana – toți contribuie la hașurarea unei lumi foarte complexe, care întreține cu societatea oficială raporturi simbiotice, mult mai complexe, profunde și intrigante decât ne putem imagina. Funcția socială a bordelului, de exemplu, este una profilactică, permițând păstrarea promiscuității în anumite limite tolerabile. Dacă bordelul este reprimat, societatea întreagă are de suferit, consideră „tiotea” Hana, deoarece dispare acel debușeu de evacuare a furstrărilor de tot felul care îi permite societății să își păstreze moralitatea oficială și să funcționeze prin raportarea la o alteritate care îi este în cele din urmă constitutivă. „În general, bordelurile dispar nu cînd societatea este mai morală sau mai restrictivă, ci în momentul cînd totul se transformă într‑un bordel mult mai mare, chiar dacă aparent vitrinele şi societatea dau de înţeles că se jenează să discute sau să accepte ideea existenţei unui astfel de local. De asta trebuie să ne temem de dispariţia lor şi nu e cazul să ne jenăm de existenţa lor” (p. 240).

Emanuel Copilaş / Timpul

 

Banditi care nu-s din haiducii lui Panait Istrati sau Codin, nici cei din Groapa lui Eugen Barbu si nici puscariasii lui Vasile Voiculescu din Zahei Orbul. Aia care faceau nunta intre ei la ocna. Cei din cartea de fata sunt practic niste tipare de oameni in afara legii imbracati de catre autor intr-o aura din aia romantioasa dar si mistica. Citesc poezie, recita din Biblie, se spovedesc inainte de crima la comanda, nu au bunuri materiale si in general nu se ating de batrani, vaduve, copii sau saraci.

Practic e o lume interlopa utopica complet diferita de cea pe care o stim noi. Evident toata fictiunea asta brodata frumos in jurul unui subiect sensibil are pana la urma un adevar. Venit din documentare si timpul petrecut printre ei. Legi nescrise, ierarhii, caste greu de patruns, razbunari, lupte pentru suprematie si supravietuire in puscariile Siberiei sau instrumentelor de lichidare pe care sistemul le are si le-a avut tot timpul la indemana.

Vasile Ernu e un scriitor ajuns la maturitate si unii zic ca s-a deradicalizat (nu stiu daca exista cuvantul asta). Eu unul cred ca de fapt si-a dat seama ca mesajul lui trebuie sa ajunga la cat mai multa lume. Si in tot scrisul asta al lui am simtit sau mai degraba mi s-a adeverit ca e la baza un anarho-socialist sadea. Tot timpul in pozitie de contra cu sistemul si autoritatea. Din categoria celor care au impanzit Imperiul Tarist inainte ca acesta sa-si dea duhul.

Dar pana una alta lectura placuta. Uite asa mai puneti si voi mana pe o Biblie. Da nu cea legata frumos si tiparita pe foita din aia de-ti vine sa rulezi o tigara. E cea a proscrisilor si celor pe care de altfel fraierii nu isi doresc sa-i intalneasca vreodata-n fata.

George Verdeş

 

Vasile Ernu scrie golănește și șarmant, la derută, ignoră rigorile genurilor, te farmecă și te confuzează, te enervează prin imprevizibil, dar te face să dai pagină după pagină. Lumea bandiților se întinde la marginea memoriilor și memoriei, pe frontiera dintre eseu, monolog, nostalgie și anecdotă. E plin de învățăminte fără să fie măcar o secundă didactic, este valabil și seducător pentru că nu are certitudini. Dar are chef.

Vlad Tăuşance

 

Dragi prieteni am bucuria sa va ofer o bucurie. Prietenește va ofer spre consum cartea. Ii mulțumesc lui Vasile iar voi o sa va multumiți singuri, citind’o. E vorba de lama aia subțire pe care călătorești in viața, din copilărie prin adolescenta si mai apoi prin ceea ce Adulții numesc maturitate. Aluneci in dreapta si te’ai dus, aluneci in stingă si nici urma nu mai ramine, aluneci pe loc si lama se infige’ntre picioare. Iar “in biserica diaconii beau laudanum.)” conf. A. V. Toritet.

Andrei Gheorghe

 

Construcţia narativă a lui Vasile Ernu, care nu este nici eseu, nici roman, dar nici reportaj sută la sută, ci ceva între acestea ori toate la un loc, începe şi se încheie simetric cu intrarea într-o curte. În prima parte, în anii copilăriei şi adolescenţei, când „timpul încă nu făcea nicio presiune asupra noastră”, viitorul scriitor ajunge să-l cunoască pe Profesor, cel care avea să-i ofere câteva lecţii importante, în completarea celor din familie, redate în volumul anterior, „Sectanţii”. Spre deosebire de educaţia centrată pe religie, Profesorul îl învaţă să-şi înfrunte temerile.

 Constantin Piştea / constantinpistea.ro

 

Făcînd un liceu la Chișinău, în anii 2000, singurul joc din oraș pentru generația mea de băieți era trăitul după regulile banditești ale altui Imperiu căzut. Majoritatea noastră n-avea nicio legătură cu lumea de pușcărie, dar imitam codul „blatnoi” ca un fel de lege morală nescrisă, prin care funcționa lumea noastră. Să știi cît și cînd să vorbești, să ții la ai tăi în orice context și să cunoști un cod specific de a argumenta. Purtam haine pregătite de „intervenții”, adică costum de sport cel mai adesea, iar unii dintre noi chiar inele poleite pe degetul mic. Un singur coleg din acea gașcă a făcut carieră pe bune în acea lume. Alții au ajuns oameni de afaceri, corporatiști ori muncitori. Totuși, mă fascinează și astăzi împărtășirea acelui tip de joc de-a bandiții, de machism și spirit de haită, din adolescența noastră.

De aceea, am așteptat cu mare interes cartea lui Vasile Ernu – Bandiții. Al doilea volum din Trilogia marginalilor. Ernu și-a făcut un brand din a recupera și traduce culturile și identitățile (ex)sovieticului pentru publicul român, mai degrabă suferind de clișee și preconcepții referitoare la această zonă. Zonă care la Vasile Ernu nu este delimitată clar, nici geografic, nici temporal. La fel ca în Sectanții, acesta explorează o lume mai degrabă mitică a Bugeacului natal, care se poate întinde și pînă la Chișinău, și pînă la Odessa. De aici, probabil, și lejeritatea cu care autorul desface lumea bandiților sovietici. Povestirile, deși par autobiografice, sunt construite universalist de Ernu. Capitolele sunt deschise de chei de interpretare cu citate mai ales din Biblie. Vasile Ernu este peste toate un povestitor excelent, pentru că utilizează mecanismele miturilor și a pildelor biblice, fiecare povestire încheindu-se rotund și avînd obligatoriu o morală, un tîlc. Atît datorită subiectului romanului, cît și a acestui mixaj stilistic de istorie socială și auto-ficțiune, romanul Bandiții este cu siguranță inovator.

Lectura cărții mi-a deschis apetitul pentru înțelegerea generației autorului față de bandiții sovietici, integrînd totuși destul de puțin perioada marilor jafuri de după căderea Imperiului și a felului în care într-un Chișinău al anilor 90-2000, fără reguli și cu un stat aproape inexistent, lumea ficțională a unor adolescenți erau bandiții.

Dinu Guţu / Art7fm.ro

 

Vasile Ernu e autorul unei trilogii (Mică trilogie a marginalilor) menite să ne scoată pe noi, cei preocupați de critică socială, cât și pe cei preocupați de critică literară, din amorțire. Venind de pe alte meleaguri și bucurându-se de o altă educație și formare decât cele ale majorității scriitorilor noștri, el aduce un suflu nou atât în filosofia, cât și în literatura română. Firește, îl putem bănui că joacă foarte mult cartea provocării încercând să vadă ce se petrece dacă întoarcem puțin cu susul în jos camera de luat vederi. Dar e mult mai mult decât atât. Ultima carte, Bandiții (prima Sectanţii), poate fi considerată un soi de filosofie aplicată, o poveste foarte atrăgătoare construită ca o contraparte literară la celebra A supraveghea și a pedepsi (M. Foucault). Dintre multele merite ale poveștii spuse de Vasile Ernu în Bandiții, cred că cel mai important este apropierea de zona marginalilor cu calm și înțelegere. Acest calm și înțelegere sunt menite să demitizeze această lume sordidă față de care noi, majoritarii, „fraierii” în termenii cărții, ne raportăm destul de pervers: pe de o parte îi detestăm și vrem să-i închidem într-o groapă cât mai adâncă a inconștientului nostru, pe de alta, ne lăsăm seduși de curajul lor. Întrebările pe care i le-am adresat lui Vasile Ernu nu încearcă o lectură corectă politic a Bandiților. Totuși, ca cititoare, mi-aș fi dorit să explorez prin intermediul cercetărilor lui Vasile Ernu și lumea hoațelor, nu doar a hoților. Interviul de mai jos e o expresie a acestei năzuințe.

Maria Cernat / Gazeta de Artă Politică

 

„Actualitatea şi realitatea nu sunt în centru, ci la periferie. Centrul este doar un loc al celor care trãiesc ceva ce a avut deja loc la periferie.” Am ales acest pasaj din noua carte a lui Vasile Ernu, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor, din motive evidente. Rezumã la fix motivaţia acestui demers. Şi explicã, implicit, situaţia: o privire inevitabil de la centru asupra a ceea ce periferia deja a consumat. Un exercițiu reuşit de istoricizare a unei pãrţi dintr-un spaţiu care, în sine, nu poate face aceasta. Tot aici ni se explicã şi mai exact: „Legendele şi parabolele sunt de fapt istoria oamenilor de la periferii…” Actualitatea marginii respinge ideea de reflecţie. Singurul sprijin fundamentat într-un anume trecut vine sub forma legendelor, istorii „din afara timpului”, acele „reţete” bune oricând şi atât de asemãnãtoare cu reflexele musculare. Bandiţii din acest volum sunt, de aceea, imagini reconstruite şi aşezare în logica istoricã a filosofiei „de centru”. Analiza lor comportamentalã, ierarhizarea lor – întregul eşafodaj taxonomic are aici în vedere publicul ţintã, receptorii care suntem noi, „fraierii”. E aici un efort de traducere, de explicare şi îmblânzire a unei tagme despre care prea puþin exegeți au simțit nevoia sã vorbeascã. Volumul lui Vasile Ernu vine, deci, pe acest gol uriaş, un gol pe care îl umple cu deosebitã empatie. O galerie de portrete excepțional realizare pune carne pe argumentaţia cãrţii, iar aici prozatorul Ernu iese la suprafaţã ca marele câştigãtor al pariului cu sine însuşi. Rezultã o carte care va face în mod sigur sã creascã mãcar un pic sâmburele de omenie din fiecare cititor.

Mircea Pricăjan / Familia

 

Dacă încă nu aţi citit cartea şi vă întrebaţi ce legătură e între sectanţi şi bandiţi, răspunsul e şi în titlul trilogiei: şi unii, şi ceilalţi sînt marginalii sistemului (sau erau, fiindcă acum adevăraţii bandiţi sînt la conducere, spune Profesorul, „cei cu adevărat periculoşi sînt în instituţiile statului, la TV, în structurile de putere, în parlament, prin universităţi”, zice scriitorul). Mai concret, „ce-i apropia însă pe bandiţi, pe hoţii în lege de sectanţii mei era poate un anumit cult aproape religios pentru o etică şi nişte reguli minime, deşi cele două lumi se băteau cap în cap. Unii voiau să salveze lumea, să fie exemplul luminos, să aducă viaţa, iar ceilalţi voiau s-o îngroape definitiv şi să semene frică şi moarte. Însă ambele grupuri ţineau cu tărie la etica şi regulile lor. Şi-i mai unea un lucru: refuzul aproape instinctual de a se supune Leviatanului”. „Bandiţii” de Vasile Ernu e o carte unică şi comparabilă doar cu „Sectanţii”. Urmează ultima parte a trilogiei, „Izgoi-Jidî”!

Mihail Vakulovski / Tiuk

 

Interviuri

-
2 April, 2017
Niciun comentariu

Bandiții – puțin loc pentru femei

Maria Cernat în dialog cu Vasile Ernu

Vasile Ernu e autorul unei trilogii (Mică trilogie a marginalilor) menite să ne scoată pe noi, cei preocupați de critică socială, cât și pe cei preocupați de critică literară, din amorțire. Venind de pe alte meleaguri și bucurându-se de o altă educație și formare decât cele ale majorității scriitorilor noștri, el aduce un suflu nou atât în filosofia, cât și în literatura română. Firește, îl putem bănui că joacă foarte mult cartea provocării încercând să vadă ce se petrece dacă întoarcem puțin cu susul în jos camera de luat vederi. Dar e mult mai mult decât atât. Ultima carte, Bandiții (prima Sectanţii), poate fi considerată un soi de filosofie aplicată, o poveste foarte atrăgătoare construită ca o contraparte literară la celebra A supraveghea și a pedepsi (M. Foucault). Dintre multele merite ale poveștii spuse de Vasile Ernu în Bandiții, cred că cel mai important este apropierea de zona marginalilor cu calm și înțelegere. Acest calm și înțelegere sunt menite să demitizeze această lume sordidă față de care noi, majoritarii, „fraierii” în termenii cărții, ne raportăm destul de pervers: pe de o parte îi detestăm și vrem să-i închidem într-o groapă cât mai adâncă a inconștientului nostru, pe de alta, ne lăsăm seduși de curajul lor. Întrebările pe care i le-am adresat lui Vasile Ernu nu încearcă o lectură corectă politic a Bandiților. Totuși, ca cititoare, mi-aș fi dorit să explorez prin intermediul cercetărilor lui Vasile Ernu și lumea hoațelor, nu doar a hoților. Interviul de mai jos e o expresie a acestei năzuințe. (M.C.)

beCred că deja te-ai săturat să ți se reproșeze asta, dar sunt foarte puține femei în romanele tale. De ce oare?

Da, fireşte. Uh, noi, bărbaţii, suntem tare defecţi. Suntem doar noi, iar în spatele nostru e doar Sahara. Sau Siberia. Avem un mare defect de „formatare”: noi şi restul lumii care nu contează. Sunt mii de ani de „formatare” în spate şi nu se scoate aşa uşor din cap, și acest lucru se petrece chiar dacă am fost educaţi de femei. Cel puţin în cazul meu așa stau lucrurile. Mama şi sora mea au fost baza.

Asta în primul rând. Mai este un lucru. Este foarte greu să construieşti personajele feminine. Mie îmi este destul de dificil şi mereu am impresia că voi greşi şi voi face nişte personaje total false.

În al treilea rând, primele două cărţi din trilogia mea sunt despre nişte comunităţi foarte conservatoare şi patriarhale. Sunt comunităţi în care femeile sunt fie trecute pe plan secund, cum e cazul sectanţilor, fie scoase aproape total din acest mediu, cum e cazul bandiţilor.

În acelaşi timp, am încercat, cât am putut, să introduc personaje feminine. De exemplu, în Sectanţii, arăt cum, în ciuda faptului că femeia este scoasă din prim planul comunităţii, totul se construieşte, de fapt, în jurul ei. În astfel de comunităţi, dacă femeia face un pas în spate, totul se năruie, în ciuda imaginii aparent „inferioare” pe care o are. Mai am, de asemenea, personajul mamei şi personajele unor mătuşi care cumva au dedicat un capitol special. Deci nu lipsesc în totalitate, ci sunt mai puţin prezente direct. Hai să spunem inegal.

În Bandiţii lucrurile se complică şi mai mult pentru că aici femeia, în general, este la rang de „subspecie”, cu toate că bandiţii idealizează chipul mamei. În rest, femeia este fie un soi de „ajutor inferior” în afacerile lui ilegale, fie un pur obiect sexual. Însă şi aici am ţinut neapărat să am o femeie erou principal. Am ales să fie matroana de bordel, pentru că aşa e munca asta. Şi aşa a ieşit din ce am cercetat eu şi din construcţie. Mie îmi place ce a ieşit. Ea devine un erou care concurează demn cu ceilalţi „masculi feroce”, bandiţi cu nume grele. Aş spune că ea chiar aduce o anumită linişte şi ordine în acel haos. Ea aduce mult sens în acea lume aparent fără noimă.

Dar da, recunosc că există această disproporţie: femeile, din păcate, sunt mai puţin prezente. Vom repara această nedreptate în următoarele cărţi.

Înțeleg că Bandiții e și un roman despre formare cu tentă autobiografică. Insist, deci. Niciun personaj feminin n-a fost suficient de marcant în devenirea ta?

Ba da. Am spus că am fost mult mai legat de mama decît de tata. Mama s-a ocupat de educaţia noastră, nu tata. Tata era cel veşnic plecat. El era un soi de autoritate prin lipsă. Cea care punea ordine în lucruri era mama. Ea există în carte. Poate nu suficient de mult. Sora mea a jucat un rol foarte important, pentru că eu am plecat de acasă de la o vârstă foarte mică şi am trăit doar cu ea o perioadă. Ea a avut cumva funcţia de înlocuire a mamei. Fraţii erau şi ei prin apropiere, dar nu au jucat un rol la fel de important. Am acum o vagă impresie că tatăl e suficient doar să existe. Uneori chiar ca o prezenţă distantă şi abstractă. Mama însă nu poate doar exista. Cu ea eşti mereu în interacţiune. Mie mi se pare că în comunităţile noastre, mama e cea „activă” iar tatăl cel „pasiv”, ca să luam o taxonomie puţin cam depăşită. Mama este mult mai prezentă decît tatăl. Cu copilul meu, eu încerc cumva să echilibrez această situaţie. Cred că e nevoie de o intereacţiune mai echilibrată cu ambii părinţi.

Primele clase le-am făcut nu cu un învăţător, ci cu o învăţătoare. Însă restul profesorilor care m-au marcat au fost bărbaţi, nu femei. Cred că e o întîmplare. Dintre relaţiile de prietenie, numărul prietenilor femei şi bărbaţi este destul de echilibrat, cred eu. Dar ştiu că sună ca şi faimosul argument al antisemutului: nu pot fi prieten antisemit că am prieten evreu. Ba da, poţi. Cam aşa e şi cu noi bărbaţii în raport cu femeia. Dar unii mai luptăm să ne schimbăm.

Au mai fost câteva mătuşi pe care le adoram. Una foarte veselă şi plină de bucurie, indiferent ce se întâmpla, şi una foarte înţeleaptă şi inteligentă. Dar cauzele prezenţei lor mai timide în cărţile mele ţin de neputinţa mea mai degrabă. Dar va trebui să încerc să construiesc aceste chipuri feminine.

Desen 14

Înțeleg că ai petrecut ani de zile documentându-te. În tot acest timp n-ai dat și peste o hoață celebră? Doar hoți?

Ba cum să nu. Există hoaţe foarte celebre. Una dintre cele mai celebre hoaţe din fostul Imperiu, la fel de celebră ca marii bandiţi globali, se numeşte Sonika mâini de aur. O femeie se spune frunoasă, bine educată şi cu un dar nemaîntâlnit în a organiza furturi. Avea o slăbiciune să organizeze un soi de spargeri-spectacol la magazinele de bijuterii. Îi plăceau pietrele preţioase. Spargerile ei erau adevărate piese de teatru, cu actori, cu regie, cu decor etc. De ce nu am astfel de personaje în carte? Pentru că eu îmi porpun să fac altceva. Nu fac o istorie a banditismului, ci mai degrabă îmi privesc viaţa mea, formarea mea, societatea în care trăiesc prin ochii acestor bandiţi, prin acest film în negativ care cumva îmi dezvăluie alte înţelesuri decît cele standardizate. Este despre educaţia în negativ, despre cum întorci lumea pe dos pentru a o înţelege mai bine.

Singura femeie din Bandiții e șefa unui bordel. Crezi că marginalitatea la feminin înseamnă exclusiv prostituție?

În lumea bandiţilor, femeia este împinsă cumva spre margine. De altfel ca şi în societatea noastră, pentru că există această lungă tradiţie a societăţii patriarhale marcată şi de religie. Trecând dincolo de mitul mamei, care este ceva poetic şi ideatic la ei, majoritatea bandiţilor vin din afara familiei tradiţionale, iar femeia este trecută mai jos în ordinea ierarhică.

De exemplu, femeia este o prezenţă foarte rară în castele superioare ale hoţilor. Casta hoţilor în lege, casta care are drept de viaţă şi de moarte, putere de lege şi de control asupra băncii comune, aproape că nu acceptă femeile. E asemănătoare castei preoţeşti superioare, unde este loc doar pentru bărbaţi. În casta superioară, femeia nu e prezentă nici măcar în calitate de soţie, pentru că ei nu aveau voie să aibă soţii sau familie. Deci era un mediu în totalitate masculin. Asta nu însemnă că nu se intersectau cu femeile, doar că ele nu făceau parte din corpul social şi politic al grupului în mod direct.

Casta a doua în ordine ierarhică se numeşte „mujicii”, deci cum ar venii „bărbaţii”. Numele spune deja tot. Însă această castă aveau voie să se căsătorească şi să aibă familii. Deci aici avem prezenţa feminină, însă nu neapărat în calitate de bandit, ci de soţie de bandit. Oricum, e în preajmă, începe să facă parte din corpul grupului fie şi de o manieră secundară.

Şi urmează castele inferioare, unde ele sunt prezente. Ele pot fi cerşetoare bune, de exemplu. Ele, cu siguranţă, pot deveni hoaţe, însă nu sunt acceptate în castele superioare. sunt acceptate însă în castele inferioare, sunt elemente important ale acestor caste. Dar asta înseamnă casta decăzuiţilor, e casta cea mai de jos care te transformă mai degrabă în sclav. Erau multe hoaţe bune de rang inferior, însă nu putea face carieră în branşă din cauza bandiţilor din castele superioare. Nu că sună cunoscut?

Matroanele de bordel aveau un rang mai bun, însă nu şi prostituatele, chiar dacă asupra lor era un soi de control şi protecţie din partea bandiţilor. Ele intrau la caste inferioare. Vorbim totuşi de o lume destul de dură, cu o etică foarte diferită de cea „umanistă”.

Privind dinspre istoria acestei lumi, vedem că femeile au fost un soi de marginalitatea marginalilor, şi foarte exploatată.

Dacă tot suntem la acest capitol, o să mai spun ceva. Cea mai gravă situaţie este cea a minorităţilor sexuale. De exemplu, toate cele patru caste au atribuite anumite culori. Ultima castă, casta decăzuţilor, are atribuită culoarea albastră, culoare ce devine numele atribuit homosexualilor. Galuboi (albastu) sau pidar sunt printre cele mai dure forme de umilire a celuilalt în limbajul cotidian popular, care îşi are rădăcinile cumva în zona asta. În lumea hoţilor, puţini sunt cei care sunt mai umiliți şi mai exploataţi decât acestă comunitate. Asupra lor se răsfrânge o violenţă chiar mai dură decât asupra comunităţii de de cerşetori, alţi năpăstuiţi. Povestesc puţin şi despre asta. Nu am intrat foarte mult în acest subiect pentru că-ţi trebuie nervi foarte tari. Sunt lucruri pe care, la un moment dat, nu mai vrei să le ştii şi pe care nu le mai poţi duce.

Desen 1

În carte insiști asupra rolului opresiv pe care îl au toate instituțiile fraierilor: școala, familia, biserica. Școala bandiților nu e și ea opresivă?

Da, putem spune că aceste instituţii moderne sunt opresive. Dar sunt şi formative, şi protecţioniste cumva. Noi, cei care am citit Deleuze şi Foucault, ştim bine toată acestă istorie modernă a instituţiilor care au ca scop producerea pe calapod al unui anumit tip uman: de la gradiniţă la corporaţie – marş, marş în linie dreaptă frumos şi docil. Da, modelul ideatic al grădiniţei, şcolii şi al tuturor instituţiilor moderne este puşcăria. Asta nu mai este demult un secret. Cum spune un bandit: bagi buşteanul şi iese Pinocchio. Da, ştim că lumea modernă este o mare puşcărie din care nu te mai poţi sustrage. Şi devine tot mai greu, pentru că totul se securizează, încuie, cifrează, parolează. Acum vro 30 de ani, aveam o cheie la gât. Atât. Acum avem un mănunchi de chei, o mulţime de parole şi coduri, camere video şi sisteme de alarmă şi nimic nu e sigur. De ce?

Nu întâmplător câteva dintre legile de bază ale bandiţilor în lege interzic familia, actele, proprietatea, munca pentru cineva şi colaborarea cu statul. Ia încearcă să nu ai acte azi? Dar să nu ai un job în comunism sau azi? Ce însemnă toate astea?

Revenim la instituţii. În acelaşi timp, aceste instituţii ne şi protejează, ne îmblânzesc şi ne domesticesc. Reduc violenţa, ne protejează să nu ne scoatem ochii şi să ne tăiem gâturile. Îmblânzesc fiara din noi, dar pot şi produce o violenţă imensă. Toată modernitatea este despre această istorie a modurilor de gestionare şi control a violenţei.

Bandiţii vorbesc despre noi fraierii ca despre nişte animale dresate. Tema dresajului este foarte prezentă în carte. Nu e deloc întâmplător. Ei se consideră animale sălbatice, nedresate şi nedomesticite. Libere zic ei. Lor le place un proverb: nu suntem lei, suntem lupi, dar nici la circ nu mergem.

Din observaţiile mele, bandiţii, această comunitatea marginală, scapă cumva acestor instituţii de control, formative. Majoritatea cresc în afara familiei, nu prea trec pe la grădiniţă şi şcoală, ci pe stradă, şi doar pe la tot soiul de şcoli de corecție. sunt oamenii care scapă cumva maşinăriei instituţionale oficiale. Şi ei ce fac? Se reorganizează. Produc o lume paralelă, cu o altă etică şi alte reguli, care vin împotriva regulilor şi eticii oficiale. Noi spunem că e imoral să furi. Ei spun că e foarte onorabil să furi. Ei sunt cumva lumea noastră pe dos, în negativ. Furtul este munca lor, dar cu un grad mare de risc, pentru că fraerii ştiu să vâneze şi fac puşcării bune. Da, lumea lor este cumva un efect al lumii noastre. Ei sunt pentru noi partea urâtă a lumii noastre, dar pentru care suntem responsabili. Asta ar trebui să înţelegem.

Desen 18

Ai o mare înțelegere pentru marginali. E firesc. Ei sunt rezultatul unor sisteme sociale. Totuși ai foarte puțină înțelegere pentru ”intelectualii fini”. Ei nu pot fi înțeleși ca produs al sistemului?

Eu încerc să pricep ce se întâmplă pe acolo. În ce condiţii apar ei, cum se desfăşoară, cum se organizează, cum găsesc strategii de supravieţuire. În definitiv, este o privire spre lumea noastră, văzută prin ochii noştri a majoritarilor. Intelectualii fini şi jurnaliştii mai degrabă apar acolo într-un singur capitol, căci nu merită prea multă atenţie. Ei nu sunt marginali, ci chiar aş putea spune că sunt „avangarda sistemului”. Aici mă interesează doar povestea legată de modul în care bandiţii ajunşi la putere se folosesc de ei. Intelectualii pentru ei sunt doar un banal decor, un moft. Le dau bani mai degrabă pentru a le arăta cine e stăpânul, pentru a le arăta că ei nu mai contează, pentru a-i umili. Intelectualii sunt pentru actualii bussinessmen, foşti bandiţi deveniţi oligarhi, doar o notă de plată, un nume de cont. Atât. Cu jurnaliştii, lucrurile sunt puţin diferite, pentru că foştii bandiţi vor să facă politică, iar în maşinăria de propagandă, jurnaliştii au un rol important. Şi atunci acest erou al meu, bandit ajuns oligarh care îşi cumpără trusturi de presă înţelege foarte bine că cenzura de rit vechi e una foarte idoată, ineficientă şi cu efecte de scurtă durată. Comuniştii au fost în acest sens nişte idioţi. El înţelege trucul vremurilor noi: ca un ziarist să scrie şi să facă propagandă eficientă, chiar mult mai bună, chiar dacă i-ai da comandă şi l-ai cenzura, trebuie să-l faci dependent de finanţe. Cum: nu le tai salariul, ci le măreşti de zece ori salariul, neruşinat de mult. Aceşti bani îi vor scoate din minţi şi atunci ai o armată aproape perfectă de propagandă. Oligarhul lasă banii şi pleacă în Caraibe, iar jurnalistul nu poate dormi nopţile ca să scrie aşa încât să fie perfect pentru noul stăpân. Dacă mai intervin şi creditele, jurnalisul e terminat definitiv.

Desene de Laurențiu Midvichi

-
21 March, 2017
Niciun comentariu

Mircea Procăjan despre Bandiţii

Mircea Procăjan – Familia nr.2, 2017

„Actualitatea şi realitatea nu sunt în centru, ci la periferie. Centrul este doar un loc al celor care trãiesc ceva ce a avut deja loc la periferie.” Am ales acest pasaj din noua carte a lui Vasile Ernu, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor, din motive evidente. Rezumã la fix motivaţia acestui demers. Şi explicã, implicit, situaţia: o privire inevitabil de la centru asupra a ceea ce periferia deja a consumat. Un exercițiu reuşit de istoricizare a unei pãrţi dintr-un spaţiu care, în sine, nu poate face aceasta. Tot aici ni se explicã şi mai exact: „Legendele şi parabolele sunt de fapt istoria oamenilor de la periferii…” Actualitatea marginii respinge ideea de reflecţie. Singurul sprijin fundamentat într-un anume trecut vine sub forma legendelor, istorii „din afara timpului”, acele „reţete” bune oricând şi atât de asemãnãtoare cu reflexele musculare. Bandiţii din acest volum sunt, de aceea, imagini reconstruite şi aşezare în logica istoricã a filosofiei „de centru”. Analiza lor comportamentalã, ierarhizarea lor – întregul eşafodaj taxonomic are aici în vedere publicul ţintã, receptorii care suntem noi, „fraierii”. E aici un efort de traducere, de explicare şi îmblânzire a unei tagme despre care prea puþin exegeți au simțit nevoia sã vorbeascã. Volumul lui Vasile Ernu vine, deci, pe acest gol uriaş, un gol pe care îl umple cu deosebitã empatie. O galerie de portrete excepțional realizare pune carne pe argumentaţia cãrţii, iar aici prozatorul Ernu iese la suprafaţã ca marele câştigãtor al pariului cu sine însuşi. Rezultã o carte care va face în mod sigur sã creascã mãcar un pic sâmburele de omenie din fiecare cititor.

-
14 March, 2017
Niciun comentariu

Cînd sînt denigrat cum să procedez? Ca un „sectant” sau ca un „bandit”? Cititorilor mei.

Ieri un băiat din Primăverii a început să-mi povestească cît de mult a suferit el în comunism. Are casă într-o vilă comunistă de protocol. Tatăl lui a fost mare nomenclaturist. El a fost mare şef UTC şi a intrat în PCR pe la 25 de ani. Dacă nu ar fi căzut comunismul, sigur ar fi fost și azi în Comitetul Central. Azi e doar unul din stîlpii societăţii, un vajnic luptător anticomunist, şi mereu se plînge despre cum a suferit în comunism. Îl ascult cu mare atenţie. Are atîtea poveşti suferinde că scrie pe el: „Memorialul durerii”. Mă mir că e încă în viaţă.  CV-ul însă arată impecabil: de la Volgă la Mercedes fără nici o pată. Dar îl înţeleg şi încerc să-l ajut. De fapt altceva vroiam să vă povestesc.

Cînd bunelul meu s-a întors din Siberia unde a ispăşit ani buni de surghiun, cum se „obişnuia”, atunci ştiţi ce a făcut? A strîns familia, s-a aşezat la masă, a tăiat mămăliga,  s-a rugat şi i-a pus pe ai mei să cînte Psalmul numărul 1. Nu-l citez aici, că-l ştie orice prunc. Sper că nu l-aţi uitat. Pentru cine a uitat, amintesc că începe aşa: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori!”…

Tatăl meu, încă tînăr, a început să bombănească ceva împotriva regimului. Niciodată nu i-au plăcut comuniştii şi se considera un liberal. După ‘90 cînd a început să primească pensia în umbrele şi galoşi s-a lecuit şi de liberali. Atunci însă era supărat pe nedreptatea pe care o producea regimul comunist. Mai ales nedreptăţile pe care le producea „sectanţilor”: multe şi urîte. Era multă nedreptate şi ură adusă de regim împotriva lor în mod gratuit. Cel mai greu de suportat era ura pe care o întreţinea în rîndul oamenilor simpli împotriva lor. Nu se ştie de ce, mai toţi spuneau că „sectanţii beau sînge de copil”. Cu asta lupţi cel mai greu.


Bunelul meu l-a ascultat pe tata şi i-a zis un lucru aspru:

– În viaţă nu contează nedreptatea care ţi se face, ci felul în care îţi trăieşti nedreptatea care ţi se face. Poţi îndrepta lucrurile doar trăind corect şi demn nedreptatea care ţi se face. Asta e arma noastră. Dacă vom trăi drept asta se va întoarce împotriva lor. Cu cît nedreptatea e mai mare, cu atît trebuie să fim mai demni şi drepţi. Au căzut zidurile Ierihonului, vor cădea şi ăştia. Noi însă trebuie să rămînem în picioare.

Atît a spus şi asta a rămas crezul politic al familiei. El era mai religios: eu mi l-am făcut laic. Fie vorba între noi dacă am ajuns la destăinuri: stînga mea politică nu este decît Predica de pe munte spusă în registru laic. Dar e secretul nostru: nu mai spuneţi la nimeni.

Aşa că noi niciodată nu ne-am mai plîns de nedreptatea regimului care s-a abătut mult asupra familiei şi comunităţii noastre. Accentul a căzut doar pe asumarea şi trăirea corectă şi demnă a nedreptăţii. Ce să le faci alor mei: luau prea în serios Scripturile. În tinereţe asta mă înfuria. Mult mai tîrziu am înţeles că au avut mare dreptate şi ei au învins, de fapt.

Nedreptăţile au venit şi au plecat, dar ele au fost privite ca nişte încercări şi chiar binecuvîntări. Oamenii aceştia şi-au construit lumea lor în pofida tuturor nedreptăţilor şi obstacolelor făcute de un regim dur cu ei. Pînă la urmă Ierihonul avea să cadă, ei însă au rămas în picioare şi şi-au văzut de ale lor.

Tata a fost dat de cîteva ori afară de la serviciu pentru că, în postura lui de contabil şef, trebuia să fie membru PC. Nu a acceptat, iar nouă ne-a interzis să intrăm în UTC: nu depunem juirămînt nimănui, nu slujim la doi stăpîni. Aşa era regula. A acceptat posturi despre care puterea credea că-l vor umili. El şi le-a asumat cu demnitate. El interpreta totul altfel. Zicea:

– Aşa am mai mult timp pentru familie şi vom mînca mai puţin, dar mai sănătos.

Ai mei aveau mult umor chiar şi în momente de cumpănă.  Cînd l-au ameninţat pe tata cu puşcăria bunelul a rîs şi a zis:

– N-ai tu Andruşa norocul ăsta. Să nu te temi niciodată de puşcărie pe nedrept, pentru că e o binecuvîntare pentru noi.

Nu ştiu de ce cuvîntul „puşcărie” îl făcea să zîmbească şi îi producea o stare de melancolie. Am povestit puţin despre asta în Sectanţii: teme-te nu de cei care-ţi iau, ci de cei care-ţi dau, nu de cei care te bagă în puşcărie, ci de cei care te scot de acolo. O înţelepciune cam paradoxală, iudeo-creştină.

După un an tatăl meu nu a mai ajuns la puşcărie, ci a fost avansat direct pentru că avea imaginea de om care ştie să calculeze toate cifrele posibile şi este incoruptibil: era omul de încredere totală. A acceptat cu o singură condiţie, ca în „Inimă de cîine”: să-mi daţi aşa o hîrtie încît nimeni niciodată să nu-mi mai amintească de Partid. Şi nu l-a mai atins nimeni. Dar despre asta nu se discută la noi. Era o normalitate.

La bătrîneţe, cînd încă eram foarte mic, bunelul mi-a povestit ceva foarte straniu. Nu-i prea plăceau pravoslavnicii căci el era un „sectant”, a avut de suferit şi de pe urma lor, dar avea o sensibilitate aparte pentru ei. Cred că-i simpatiza altfel, în felul lui.

Şi mi-a spus:

– Ştii care este cel mai bun pravoslavnic din sat? E şeful de Partid. Ei, comunistul ăla, pe care toată lumea-l înjură, este cel mai bun creştin pravoslavnic de prin meleagurile noastre. Uită-te, toate satele de pe malul Prutului nu au biserici. Au fost distruse după război de comunişti şi numai în satul nostru biserica a rămas în picoare. Ştii de ce? El a salvat-o. Şi ştii cum? Prin anii ‘50 cînd ăştia dărîmau toate bisericile în ziua în care a aflat că vin de la raion să dărîme şi biserica din sat el a chemat pe ascuns veteranii de război. De ce? Pentru că, după ’45, de vetereni nu se atingea nici Scaraoţchi, darămite comuniştii. Şi le-a zis aşa: mergeţi la intrarea în sat şi nu lăsaţi pe nimeni să intre. Staţi acolo o săptămînă, zi de zi, pe rînd, în grupuri. O să se plictisească şi o să lase în pace biserica. Le trece. Aşa au făcut şi biserica a rămas în picioare. Aşa se fac lucrurile şi niciodată să nu te grăbeşti să judeci oamenii. A judeca strîmb oamenii e un mare păcat.

După căderea comunismului, cînd bătrînul comunist a murit, popa nu a vrut să-l îngroape creştineşte pentru că a fost „cu Diavolul”. Istoria nu iartă faptele bune, ci le pedepseşte: cel care a salvat biserica nu a avut voie să intre în ea şi nu i s-a oferit nici măcar o înmormîntare creştinească.

Bunelul meu nu avea multă carte. Îmi citea Biblia. Citea cam prost, mai mult o povestea, căci o ştia pe de rost. Dar asta a fost toată politica şi lecţia de viaţa pe care am învăţat-o de la el. Simplu, demn şi eficient.

Cel mai mult mă plictiseau însă fragmentele alea de pagini întregi cu nume: cine pe cine l-a născut. Să citeşti ore întregi nume vechi din epoaca lui Adam şi Eva pînă la Patriarhi îţi trebuia nervi tari. Ah cum suna: „ Avraam a mai luat o nevastă, numită Chetura. Ea i-a născut pe Zimran, pe Iocşan, pe Medan, pe Madian, pe Işbac şi Şuah. Iocşan a născut pe Seba şi pe Dedan. Fiii lui Dedan au fost Aşurimii, letuşimii şi leumimii. Fiii lui Madian au fost: Efa, Efer, Enoh, Abida şi Eldaa. Toţi aceştia sunt fiii Cheturei. Avraam* a dat lui Isaac toate averile sale.” Şi acum îi ştiu pe de rost. Dar mă plictiseau.

– Aici e tot secretul Vasika, îmi spunea el explicîndu-mi şi în ce constă acel secret. O să vi-l spun şi vouă altădată.

De ce mi-am amintit de toate astea? Din cauza „prietenilor” de la ÎLD. Am auzit că iar mă împroaşcă cu noroi: insulte şi calomnii. Lună de lună. Au deja rubrică: ce a mai făcut xxxx (puneţi toate înjurăturile lumii) Ernu. Nici nu ştiu cum să reacţionez: cu milă sau cu furie? Sau compasiune? Cît de tristă poate fi viaţa unora care nu ştiu decît să urască.

Eu înţeleg şi tolerez multe. Înţeleg cînd la nervi dai un pumn şi-i spargi nasul unuia. Înţeleg că la nervi mai scapi cîte o înjurătură prin reţele. Dar să scrii texte pline de ură, insultă şi multă calomnie, să mergi pîna la a-i folosi familia şi copilul e prea mult. Aici intrăm deja în zona patologicului. O patologie a urii. Iar eu sînt din alt aluat: nu pot coborî la acest nivel. Ce-ar spune bunicul meu? În stilul său paradoxal iudaic ar fi spus: tu nici nu-ţi dai seama cît bine-ţi fac în răul lor. Probabil.

Cineva îmi sugera să procedez cu cei de la ILD ca un bandit. Adică ce face un bandit adevărat cînd este nedreptăţit sau se spun neadevăruri despre el? Am povestit în Bandiţii. Merge, după ce verifică şi dovedeşte minciuna, le crestează limba şi îi pune sare. Limba crestată este în lumea bandiţilor un stigmat al minciunii, al neadevărului care nu mai poate fi ascuns pentru că vei vorbi veşnic peltic.

Recunosc că şi pe mine, ca om trăit printre bandiţi, mă apucă uneori astfel de instincte de răzbunare. Mai ales cînd vezi aceste denigrări bolnăvicioase. Însă totuşi educaţia primită de la ai mei e mai puternică decît instinctul banditesc. Aşa că sîmbătă la sinagogă voi cînta pentru ei Psalmul numărul 1. De milă, de compasiune, de tristeţe.

După Sabat însă nu mai promit nimic 😉

Amin!

Aşa sună Psalmul 1 cîntat de buneii mei.

-
11 March, 2017
Niciun comentariu

DE CE ROMÂNII NU AU MAFIE?

 

Zilele trecute am observat un grup de adolescenți de la o școală bună bucureșteană cum petreceau după ore într-un local cu vederi de stînga. Arătau exact ca niște invitați la un casting pentru un film cool cu adolescenți americani: cu bluze de post-hipsteri, cu o blazare defensivă pe fețe, inabordabili și reci. Își puneau muzică din registrul trupelor indie obscure și brusc, prin contrast, mi s-au trezit tot felul de amintiri din adolescența mea.

 

Făcînd un liceu la Chișinău, în anii 2000, singurul joc din oraș pentru generația mea de băieți era trăitul după regulile banditești ale altui Imperiu căzut. Majoritatea noastră n-avea nicio legătură cu lumea de pușcărie, dar imitam codul „blatnoi” ca un fel de lege morală nescrisă, prin care funcționa lumea noastră. Să știi cît și cînd să vorbești, să ții la ai tăi în orice context și să cunoști un cod specific de a argumenta. Purtam haine pregătite de „intervenții”, adică costum de sport cel mai adesea, iar unii dintre noi chiar inele poleite pe degetul mic. Un singur coleg din acea gașcă a făcut carieră pe bune în acea lume. Alții au ajuns oameni de afaceri, corporatiști ori muncitori. Totuși, mă fascinează și astăzi împărtășirea acelui tip de joc de-a bandiții, de machism și spirit de haită, din adolescența noastră.

De aceea, am așteptat cu mare interes cartea lui Vasile Ernu – Bandiții. Al doilea volum din Trilogia marginalilor. Ernu și-a făcut un brand din a recupera și traduce culturile și identitățile (ex)sovieticului pentru publicul român, mai degrabă suferind de clișee și preconcepții referitoare la această zonă. Zonă care la Vasile Ernu nu este delimitată clar, nici geografic, nici temporal. La fel ca în Sectanții, acesta explorează o lume mai degrabă mitică a Bugeacului natal, care se poate întinde și pînă la Chișinău, și pînă la Odessa. De aici, probabil, și lejeritatea cu care autorul desface lumea bandiților sovietici. Povestirile, deși par autobiografice, sunt construite universalist de Ernu. Capitolele sunt deschise de chei de interpretare cu citate mai ales din Biblie. Vasile Ernu este peste toate un povestitor excelent, pentru că utilizează mecanismele miturilor și a pildelor biblice, fiecare povestire încheindu-se rotund și avînd obligatoriu o morală, un tîlc. Atît datorită subiectului romanului, cît și a acestui mixaj stilistic de istorie socială și auto-ficțiune, romanul Bandiții este cu siguranță inovator.

Lectura cărții mi-a deschis apetitul pentru înțelegerea generației autorului față de bandiții sovietici, integrînd totuși destul de puțin perioada marilor jafuri de după căderea Imperiului și a felului în care într-un Chișinău al anilor 90-2000, fără reguli și cu un stat aproape inexistent, lumea ficțională a unor adolescenți erau bandiții.

Acum vreo trei ani, pe un chat de Facebook, îți spuneam că ar fi mișto să scriem împreună ceva despre bandiți post-sovietici. Haos, hoți în lege, crazy 90s. Nu știu dacă ne-ar fi ieșit. Eu aș fi vrut să teoretizez, tu să-i faci personaje de carte. Aveai probabil în cap de mult treaba asta. De unde apetitul pentru marginali și mai ales pentru bandiți?

Îmi amintesc. Mai ales ne interesa zona urbană criminală tînără, care are un statut aparte în lumea bandiţilor. Acolo e şcoala de cadre. E o lume fascinantă, mult mai agresivă decît a celor maturi. Mult mai haotică şi energică. Încă nu e tîrziu să o facem. Material este mult. Mai ales că eu cumva las descoperiţi anii 90-2000, nebunii ani ai tranziţiei, anii „glorioşi”. Adică scriu puţin despre ei. Dau doar nişte direcţii de interpretare pentru că e o perioadă prea apropiată, încă nemestecată. Dar, în curînd, vine timpul deconturilor anilor aceia. Nu mai e mult pînă cînd va trebui să achităm nota de plată a anilor ’90 şi tare mă tem că va fi una foarte încărcată, dintre cele mai dure note de plată de după Război. Noi încă nu ne dăm seama ce se întîmplă. Şi ne place să ne minţim ascultînd doar şlagărul celui care a învins. Iar şlagărul minte frumos. Şi noi punem botul ca fraierii. Pentru că ne place să ne credem învingători ca şi VIP-ul care cîntă pe scenă şi umblă cu cele mai tari gagici, bea ce mai scumpă şampanie şi trage pe nas chestii scumpe. Realitatea însă e mai ceva ca în Matrix. Eu încerc deocamdată să schimb grila de interpretare: anii ’90 văzuţi ca un chef al victoriei s-ar putea să fie de fapt un parastas, dar noi încă nu ne dăm seama. Despre asta scriu în cîteva capitole. Adică, după ce-am scăpat de comunism, în loc să construim ceva, am devenit un soi de epocă-lăcustă.

Da, gîndesc de mult la povestea asta cu marginalii. De mai bine de șapte ani. A fost greu să mă apuc şi să documentez. Să decid ce aleg, căci sunt multe grupuri marginale. Cînd am decis, lucrurile au mers mai simplu. Documentare multă şi după acea decizii de construcţie, gen, stil, problematici etc.

De ce marginalii? Pentru că eu cred că lumea privită prin ochii lor arată radical diferit de lumea privită şi înţeleasă de majoritari. Lumea majoritarilor, a celor care deţin puterea, este o lume formată după un anumit calapod. E lumea oamenilor în uniformă, care merg în marş, răspund la comenzi şi au prea dezvoltată circumvoluţiunea chipiului militar. De ce se înîmplă aşa? Asta se datorează mecanismelor instituţionale, educative şi legale în care trăim. Puterea vrea ostaşi fideli, intelectuali docili, care scriu ode, popi cuminţi care se supun, muncitori şi ţărani exemplari care produc fără să crîcnească. Ereziile trebuie stîrpite, ereticii arşi, iar banda pusă în puşcărie. Pentru sectă şi bandă avem instituţiile de forţă. Buşteanul trebuie să devină neapărat Pinocchio.

Asta este aventura începutului acestei trilogii a marginalilor. Mă interesează condiţiile în care apare atît Abel, cît şi Cain. Ce-i face să fie atît de diferiţi? Cum văd ei lumea aceasta şi care sunt tehnicile prin care ei devin ce devin şi mai ales cum trăiesc ei. Poveştile acestea ne ajută foarte mult să ne înţelegem şi pe noi.

Am avut o dezbatere cu cîțiva amici privind încadrarea cărții tale: e roman autobiografic, e o ficțiune cu valențe etnografice, e strict proză de ficțiune?

Asupra acestui subiect îşi vor bate mintea criticii literari. Să nu le facem noi treaba. Cred că e genul klezmer, în care amestec mai mutlte genuri. Unul dintre criticii literari cei mai inteligenţi, Bogdan-Alexandru Stănescu, suţine că Ernu face non-fiction literar. E ceva mai aproape de ce fac eu. Sigur însă nu fac poezie.

Într-un articol mai vechi, spuneai despre mită că trebuie privită dintr-o perspectivă funcționalistă, a rolului său social, și să încercăm să n-o mai judecăm strict normativ. Cum e cu bandiții?

Dar ceea ce avem noi şi numim mită nu este mită în sensul occidental. În țări precum România şi Rusia mita are o funcţie clară socială şi economică. A o distruge fără să o înlocuieşti cu altceva „ca afară” înseamnă a nu pricepe nimic din ce se întîmplă aici. Blochezi mita, blochezi funcţionarea statului, societăţii. E ca uleiul la motor. Vorbesc de mita cotidiană, nu de marea corupţie care e cu totul altceva. În România, toţi se folosesc de mită. Absolut toţi, dar mai ales păturile educate şi „oamenii de bine, sus puşi”, doar că ei nu-şi dau seama, de multe ori. Asta face parte din maşinăria de funcţionare a societăţii. Oamenii cu poziţii bune şi bine educaţi nu dau plicuri, ci telefoane. În România, principiul e simplu: să ajungi mai repede la un punct stabilit nu merge direct, ci cît mai ocolit. Succesul e garantat.

În România şi Rusia e mult mai uşor să găseşti un sfînt decît un om corect care nu dă mită. În sensul occidental. Şi asta nu pentru că oamenii sunt imorali, fără principii etc. Nu, ci pentru că la noi mita cotidiană nu e văzută ca ceva imoral. E altceva, altfel îşi reglează aici oamenii relaţiile de putere, de recunoaştere, de ierarhie, relaţiile economice şi sociale. Oricum, jumătate din populaţie trăieşte din economia neagră sau economia civilă, cum o numesc eu. Încearcă şi albeşte această economie, fiscalizeaz-o. Omori aproape jumătate de ţară. Nu se face…

Bandiţii nu au nevoie să dea mită. Pentru ce? Mita e pentru fraieri. Bandiţii iau, adică fură. Aşa muncesc ei. Iar în România nu există nicio luptă anticorupţie, ci doar una asupra monopolului asupra corupţiei. De fapt, ăsta e trendul global. Ce sunt lobbyştii? O formă „civilizată” de hoţi în lege, care au puterea de a corupe la cel mai înalt nivel. Bandiţii mei, aparent foarte violenţi şi supăraţi, lipsiţi de scrupule şi gata să taie gîtul, sunt mici copii pe lîngă toată această maşinărie de lobby a marilor corporaţii.

În România, toţi se folosesc de mită. Absolut toţi, dar mai ales păturile educate şi „oamenii de bine, sus puşi”, doar că ei nu-şi dau seama, de multe ori. Asta face parte din maşinăria de funcţionare a societăţii.

Unde se termină lumea bandiților tăi? Pentru că impresia mea e că avem ușor alte coduri morale și ale masculinităților de la Prut ori chiar de la Nistru încolo.

Cum zice faimosul rege al bandiţilor din Odessa, Benia Krik, povestit atît de frumos de Isaak Babel: „Poliţia se termină acolo unde începe Benia Krik.” E exact invers. Adică ea începe de acolo de unde vrea Benia. Lumea puterii şi a legii se termină acolo unde începe lumea bandiţilor. Pentru că acolo vorbim despre o altă etică, o altă lege şi o cu totul altă putere. Asta vorbind generic. Dacă ne referim la spaţiul în care are loc acţiunea, atunci, da, vorbim despre fostul Imperiu ţarist şi URSS, chiar dacă cuprinde şi Basarabia „pămînt românesc”. Zona principală e dinspre Chişinău spre Odessa şi mai ales Bugeac, dar cu extensie în tot Imperiul.

Conceptul de mafie apare cu precădere în societățile în care avem un stat slab, care se retrage și lasă o serie de servicii nereglementate, fiind apoi acaparate de structuri, uneori și criminale. Cum e cu mafia pe la noi?

Acum, dacă comparăm lumea criminală din Imperiu şi cea din România, atunci sigur avem deosebiri foarte mari. În primul rînd, e vorba despre un produs uman tipic imperiilor care transcende naţiunea şi care are un tip de experienţă cumulată colosală. Cînd pui alături în puşcărie un contrabandist de droguri din Taşkent cu un hoţ de cai din Chişinău, cu un trişor de cărţi şi falsificator de bani din Odessa, cu un spărgător de bancă de la Moscova, atunci din acest amestec exploziv poate ieşi o bandă cum nu a mai văzut estul sălbatic. În timp, aceste mixaje se produceau, reţelele se organizau, cunoaşterea şi profesionalismul creşteau, totul extins pe un spaţiu imens.

Şi mai există un factor foarte important. Ţi-ai pus întrebarea de ce românii nu prea au bandiţi celebri, bande şi mafii bine organizate? La capitolul acesta stăm mai prost decât bulgarii. Asta e de neiertat. Eu leg asta de urbanizarea tîrzie. De ce evreii, ungurii şi saşii au dat bandiţi mai buni decît ai noştri? Simplu. Erau populaţii urbane. Noi ce am dat maxim sunt nişte haiduci, lucru care e puţin altceva. Mai ales la evrei se vede asta. Bine, nu doar în România, ci şi în Imperiu. Nu întîmplător, fenea, limba bandiţilor, e dominată de cuvinte din idiş. Nu are nimic cu „trăsături specifice”, „genă” etc. De ce? Pe de o parte, ei au fost printre cele mai urbane grupuri de pe la noi, cu meserii liberale etc, iar pe de altă parte au avut cele mai multe restricţii legale. Au fost lipsiţi de drepturi. Şi, atunci, au căutat soluţii nelegale sau ilegale. Ia un grup urban şi dă-i cît mai puţine drepturi sociale şi economice. De acolo vor ieşi cei mai buni bandiţi. Cu alte cuvinte, furtul este o formă de muncă cu grad maxim de profit, dar şi de risc. Ca şi cerşitul: e munca celor fără nicio şansă.

De asta, românii se asociază mai degrabă în stil arhaic, rural, pe bază de un soi de rubedenii, cumetrii, înţelegeri, negocieri, troc etc. Nu spun că e mai bine sau mai rău, dar e altfel. De asta şi violenţa românească e una predominant verbală, nu fizică. De aceea, omului educat în Imperiul rus, cînd vine aici, i se pare că românii sunt mai feminini, prea politicoşi şi lipsiţi de caracter, nu le place să rişte şi au multe feţe negociabile. În realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate. Mai există aici şi un element oriental foarte puternic şi străin nouă celor educaţi în Imperiu. Orientul, cum spun ruşii, e o chestiune subtilă. Bucureştiul este cea mai orientală capitală din Europa. Asta e o chestie tare faină, dar noi nu ştim s-o apreciem.

Pe lîngă această urbanizare tîrzie, adică pe lîngă faptul că avem o populaţie care încă gîndeşte şi se comportă predominant rural, mai avem cîteva probleme. Avem o situație destul de precară cu instituţiile. Imperiul Țarist şi URSS, cu toate bubele şi „barbarismele” lui, a ştiut totuşi să-şi construiască instituţii. Un anumit tip de instituţii după model occidental, dar care pe pămînt rusesc au luat forme mai stranii. România este un spaţiu ceva mai deosebit pentru că este prins între imperii: Habsburgic, Otoman şi cel Rus. Cumva, spaţiu periferic al acestora, spaţiu de frontieră. Dar acest dezavantaj e şi cea mai mare comoară a noastră. Aici nu au prins instituţiile. De ce? E o temă mai complicată.

Cînd Kiseleff a ajuns cu armata rusă la Bucureşti, ce l-a minunat cel mai mult? Nu sărăcia şi „barbaria”, căci din astea era plină Rusia, ci lipsa instituţiilor şi a regulilor. El era educat ca la capitală de Imperiu: ai nevoie de o stradă principală, nu de mahalale, şi de nişte reguli. Şi asta a făcut la Bucureşti: şosea la centru, a tras nişte linii şi a făcut un regulament, nişte legi.

De aceea, mafiile şi bandele adevărate se organizează în teritorii care gîndesc deja în spaţii ordonate. Da, cu o etică proprie, cu reguli şi instituţii care se opun celor oficiale. Condiţia statului slab este necesară, dar nu suficientă. De exemplu, bandiţii s-au descurcat binişor şi sub Stalin, într-un stat foarte puternic şi care aparent controla totul. Cert este că, într-un stat puternic, ei nu prea pot ajunge uşor la centru şi sunt împinşi spre margine, cît mai la margine. Într-un stat slab, ei cuceresc foarte repede centrul. Cam ce s-a întîmplat în tot estul postcomunist. Ce este istoria Americii? Este istoria cucerii de către sectanţi şi bandiţi a unui spaţiu. Așa a apărut o mutaţie tare interesantă.

Adică eu cred că e greu să construieşti mafii moderne în ţări cu mentalitate dominant rurală şi care nu are formatat mental un anumit tip de instituţii, reguli şi etici nenegociabile. Eu numesc asta: trădare şi contrabandă. Aici, la noi, oricine poate trăda pe oricine şi trafica cu orice. Acestea au devenit instituţii în sine. În lumea bandiţilor şi mafiei, doar o castă superioară are putere de lege şi instituire de coduri etice. În cazul ruşilor, doar hoţii în lege pot face asta.

Da, comunismul a fost învins de bandiți, nu de dizidenţi şi proteste. Statul a fost cucerit de bandiţi în colaborare cu alte grupuri sociale bine plasate. O mare parte a oligarhilor de azi sunt foştii bandiţi ai anilor 80-90. În America, mecanismele au fost asemănătoare, de aceea nu le place să vorbească despre primul milion, care de obicei e bazat pe furt. Cum îşi face Cain rost de avere? Prin muncă? Da, dar mai ales prin jaf şi crimă. Acolo e originea economiei de acest tip. Economia acumulării asta e. Există însă şi alte tipuri de economie.

Există un antropolog care spune o chestie isteaţă cînd studiază mafia italiană. S-a dus undeva într-un sătuc din sud şi acolo nu exista mafie ca în zonele vecine. Era o zonă foarte săracă. El spunea. „Acolo e atît de rău încît nici mafie nu există”. Deci, dacă nu avem mafie, e de rău, nu e de bine.

Interviul e pentru un site de artă. În ce privește lumea criminală, cultura dominantă a recuperat selectiv acel „exotic al sălbatecului”, mai ales prin fascinația pentru tatuajele acesteia. Spune-ne câteva cuvinte despre estetica bandiților.

Bandiţii au o estetică destul de „primitivă”. Le place foarte mult poezia, însă. Le place un anumit tip de poezie, mai „despre viaţă”. Esenin este idolul lor. Din proză adoră Gorki şi London. Adică, astea cu poveşti de „viaţă adevărată.”

Tatuajul la ei are mai degrabă o funcţie de identificare, de document, de CV, decît o funcţie estetică propriu zisă. Eu spun despre ei că sunt oameni goi: pentru a-ţi arăta cine sunt, se dezbracă. Noi, fraierii, ne îmbrăcăm, ne punem ţoale, epoleţi, medalii. Ei ne arată tatuajele: acolo scrie ce ai făcut, cine eşti, cît ai stat la bulău. Pentru falsificarea CV-ului, tatuajului, se plăteşte scump, uneori chiar cu viaţa.

Șansonul, sau muzica bandiților din est, deși are un registru tematic și o stilistică diferită, are cumva soarta manelei de aici, pusă la zid de elite, dar populară printre oamenii simpli. Ce le apropie și ce le despart?

Da, există această ruptură ca şi la noi. Elita care dispreţuieşte tot ce adoră poporul. În Rusia au existat totuşi momente cînd „cultura înaltă” a preluat din „cultura joasă” a şansonlui şi s-au apropiat. Vîsoţki este un exemplu; foloseşte acest gen în stilul său la care intelighenţia vremii se topea.

Diferenţele stilistice sunt foarte mari, mai ales cînd vorbim despre linia melodică. Şansonul, de exemplu, nu are nimic oriental şi sună mai degrabă apropiat de linia barzilor europeni cu adaptări muzicale ruseşti. Şansonul nu are nevoie de orchestrație & orchestră: e suficient o voce şi o chitară. La manea, orchestra e foarte importantă. La şanson, nu. Şi, fireşte, elementul criminal este mult mai prezent în şanson decît în manea. Dar asta poate şi pentru că în Rusia banditul este un erou, un model şi e respectat de toată lumea. Ca şi în SUA. Sunt două imperii cu culturi banditeşti foarte puternice.

Eu discut acum cu nişte băieţaşi să facem un concert de şanson interpretat de manelişti, în stil de manea. Sunt sigur, va fi rupere. Şansonul suportă să fie manelizat. Nu cred că maneaua suportă să fie şansonizată.

Vasile, ești unul dintre puținii intelectuali români care scrie despre spațiul (ex)sovietic. Asta ți-a atras și multe titulaturi nedrepte, mai ales din zona intelectualilor mainstream. De unde crezi că vine vînătoarea asta de vrăjitoare și unde crezi că se vînd detectoarele de căutat zîne măseluțe?

Mainstream-ul nostru este atît de neinteresant, conformist şi lipsit de curaj, încît nu merită prea multă discuţie. Ei sunt mînaţi de un singur gînd şi acţiune: oportunismul comod şi căldicel. Există ceva foarte provincial, de slugă care se crede stăpîn în acest comportament. Nu ştiu de unde această dorinţă de a cînta mereu imnul hegemonului. Chiar e plicticos subiectul, de asta spun că mersul cu trenul de clasa a 2-a sau barul din gara din Bîrlad sunt mult mai interesante decît Uniunea Scriitorilor sau Academia.

Ştii, în lumea hoţilor & bandiţilor am întîlnit mulţi peltici. Media era puţin prea mare pentru a fi doar un defect. Am aflat. Mi-a explicat unul dintre eroii cărţii mele: dacă un hoţ spune ceva despre cineva neacoperit sau dă o informaţie falsă, plăteşte. Cum? În dependenţă de gravitate: ori i se taie limba (mai rar), ori doar i se taie vîrful limbii. Se crestează şi se pune puţină sare. Rămîne peltic pe toată viaţa şi cariera lui e terminată. Rămîne cu acest stigmat al ruşinii care nu poate fi ascuns. Cum a căscat gura, ceilalţi ştiu cu cine au de-a face. Şi cad în rang. Dar ei nu sunt intelectuali şi jurnalişti, să-şi permită să se joace cu vorbele şi faptele. Sunt nişte bandiţi. Mă gîndeam doar că, dacă s-ar aplica şi în „lumea bună” această tehnică, am mai avea jurnalişti şi intelectuali finuţi cu limbi întregi? Oi, cîte limbi ar fi smulse din rădăcină…

_
Fotografii de Cristian Petrescu

-
10 March, 2017
Niciun comentariu

„Cel mai greu mi-a fost să lucrez cu cerşetorii”

„Ați încercat să vă puneți în pielea unui cerșetor, să vedeți cum arată lumea din poziția lui?” La această chestiune, Vasile Ernu a răspuns scriind o carte, volumul II din Mica trilogie a marginalilor – Bandiţii

 Vasile, cum ai gândit Mica trilogie a marginalilor? De ce trilogie şi de ce mică?

Trilogie, pentru că mi-am dat seama că atunci când vorbesc despre marginali sunt mai multe categorii… Mi-am dat seama că a vorbi despre experienţa unui singur grup, dintr-o singură perspectivă, ar fi prea puţin. De ce mică şi nu mare? E un anumit tip de modestie în demersul acesta. Îmi asum subiectivitatea, nu vreau decât să șterg puțin geamul și să-l las pe om să privească, că poate se vede puțin altfel față de atunci când geamul nu e șters. Nu are pretenția unei rezolvări a tuturor problemelor, pretenţia unui răspuns definitiv, înțelegi? Mai degrabă e un proces. Și-atunci mi se pare mult mai corect față de cititor când îi spun că ce vreau să fac este să încerc să privim lucrurile din perspective diferite. Ce vreau eu să-ți arăt nu înseamnă neapărat că este un adevăr, ci poate să te ajute să cauți mai ușor acel adevăr sau să-ți aducă noi înțelesuri asupra lucrurilor.

Ar fi sunat academic dacă ar fi rămas titlul Trilogia marginalilor?

Da, pentru că ar fi conținut un anumit tip de orgoliu. Poftim, v-am rezolvat problema! Pe când eu nu am rezolvat-o, ci am deschis doar un orizont asupra unei probleme care poate fi abordată și regândită în diverse forme. Pe mine nu mă interesează să rezolv o problemă definitiv, ci mai degrabă să pun o problemă, să pun niște întrebări corecte, care pot ajuta. De ce marginali? Chestiunea aceasta m-a pasionat o lungă perioadă. Cumva, întotdeauna am încercat să mă plasez într-o marginalitate față de centru, pentru că marginea ce înseamnă? A fi marginal nu înseamnă a fi minor, mărunt, a fi puțin la număr ș.a.m.d. Marginalul este întotdeauna în raport cu puterea, cu centrul, cu ceva dominant.

Sectanții se ocupă de istoria unei comunități religioase pe parcursul a 100 de ani, câteva generații la rând. Sunt un soi de îngeri buni, să le zicem așa, oameni care cred în anumite valori, se sacrifică, vor binele societății, al comunității, fac în acest sens diverse lucruri în viață, sunt oamenii pe care, în general, vrem să-i avem alături, chiar dacă în felul lor de-a fi ne deranjează…

În cazul Bandiților, vorbim de un soi de îngeri negri, oameni care fac virtuți din a fura. Este o lume răsturnată, în care furtul este o formă de muncă, pentru ei a fura este o chestie onorabilă. A munci ca fraierii, cum le zic ei celor majoritari, înseamnă să cazi din rang și să nu mai fii respectat în lumea bandiților. Este o lume cu alte rigori, cu altă etică și cu alte principii, iar eu încerc să înțeleg care sunt condițiile de apariție a acestor grupuri, cum se dezvoltă ele, cum se organizează și cum acționează, și încerc să le povestesc cumva din interior.”

Este puțin și spre sensul de inferior?

Nu, e vorba despre un raport de putere. Inferior ar însemna că automat există ceva superior, iar eu nu consider că între oameni există astfel de rapoarte, ci rapoarte de putere. Eu mereu dau exemplul cu poveștile vânătorilor. Când se strâng, își povestesc cum au vânat, niște povești frumoase, însă acestea sunt poveștile celui care ține arma în mână, care are puterea să apese pe trăgaci. Dar ia încercați să vedeți cum ar suna povestea celui vânat. Va suna total altfel. Din perspectiva celui vânat, istoria arată altfel. De aceea întreb adeseori: ați încercat să vă puneți în pielea unui cerșetor, să vedeți cum arată lumea din poziția lui? Și încerc să descifrez niște povești de viață ale unor oameni pe care nu-i vedem, deși sunt lângă noi… Și brusc descopăr o lume foarte diferită, și interesant este că acest lucru mă ajută pe mine, să mă înțeleg mai bine și să înțeleg mai bine lumea în care trăiesc.

 

Înțeleg direcțiile pe care ai mers în documentare. Dar de unde sensibilitatea aceasta a ta? Din copilărie?

Da, ea vine cumva din copilărie, din educație. Ai mei au fost foarte religioși, în sensul bun și profund al cuvântului, oameni principiali cu textele evanghelice, adică întotdeauna au considerat că viața pe care o au nu este în primul rând pentru ei, ci e făcută pentru a fi dăruită celorlalți. Eu am învățat să mă solidarizez cu cel în necaz, cu cel fără resurse… Evident că toate lucrurile acestea le gândesc în termeni sociali, nu neapărat religioși, adică trebuie să construim instrumente, prin care acești oameni să aibă drepturi, să-i ajutăm pentru că, din punctul meu de vedere, o societate se dezvoltă numai în măsura în care se micșorează sărăcia.

„Grupurile acestea marginale sunt foarte închise. Bandiții te miros de la o poștă, acolo nu poți să joci roluri prea multe. Mai bine te duci și joci rolul tău, e mult mai simplu. Se pătrunde ca-n orice grup, pe bază de recomandări, ca-n lumea bună. Cu cât ai o recomandare de mai sus, cu atât mai multe uși ți se deschid.”

Foarte multe cuvinte elogioase la adresa primelor două volume din trilogie. Nu știu dacă te încântă acest aspect ori dacă ești atent la care volum este mai apreciat, dar știu că nu-ți face plăcere ca Sectanții să fie comparat cu Bandiții.

Da, textele referitoare la cele două cărţi curg, mai ales că Bandiții a apărut de numai câteva luni. Am gândit cărțile ca fiind autonome și ele pot fi citite separat fără nicio problemă. Nu trebuie s-o citești pe una ca s-o înțelegi pe cealaltă. Tentația de a compara există, mai ales că am dat acest titlu generic de trilogie, și atunci oamenii le leagă una de alta – eu le-am legat, de ce nu le-ar lega și ei? Se compară și pentru a spune că o carte le-a plăcut mai mult decât alta. În principiu, m-a bucurat când am văzut că unii critici la care țin au spus că Bandiții ar fi scrisă ceva mai bine, adică există o evoluție… Orice scriitor vrea să evolueze. Însă cred că o comparație este foarte dificilă, pentru că poveștile din cele două cărți sunt foarte diferite… Până la urmă, e dreptul fiecăruia să compare, iar dacă asta mă deranjează la un moment dat, nu este decât ceva pur subiectiv.

 

E o scenă foarte emoționantă în Bandiții, în care, după ce vizitezi o comunitate foarte săracă, plângi. Ai conștientizat atunci faptul că lumea aceasta nu prea mai are șanse ori că a ajuns într-un punct delicat?

Când lucrez la cărțile mele, documentarea constă în lecturi de texte, analize, pentru a cunoaște lumea despre care scriu, dar în acest caz am și lucrat direct cu comunitățile respective. Recunosc că mi-a fost cel mai greu să lucrez cu cei care sunt cerșetori de meserie. Cei mai mulți sunt așa nu pentru că ar fi ales să fie așa, ci pentru că în felul acesta s-au născut, au fost damnați la acest tip de viață. Trăiesc într-o sărăcie lucie, nu dispun de acte, practic sunt oamenii nimănui. În povestea aceasta, nici măcar sărăcia nu m-a deprimat atât de mult ca următorul fapt. Stând alături de ei, de copiii lor, vezi un anumit tip de lipsă de orizont, de speranță. Asta e chestiunea foarte tragică. Vezi în ochii lor că ei înțeleg că s-au născut acolo și n-au nicio șansă să iasă vreodată din acea condiție. Tot acolo vor muri.

 

Tot acolo e și conștiința faptului că nu ai ce să faci pentru ei…

Da, un soi de neputință. Vrei să faci ceva, dar îți dai seama că e o chestiune sistemică. Ar trebui o forță foarte puternică din exterior, care să-i smulgă de acolo. Tu, ca individ, nu poți face nimic. Ce poți face? Dacă le dai ceva de mâncare, e ca o picătură într-o mare de suferință… În viață, cel mai mult contează speranța. Speranța că mâine va fi puțin mai bine, că mâine mai ai o șansă. În momentul în care speranța dispare, lucrurile devin foarte tragice. Este ceea ce eu numesc depresie socială, în care oamenii pur și simplu cad și nu mai au nicio șansă de revenire. Asta pentru mine a fost destul de dur.

„Nu folosesc niciodată reportofon… Ține strict de meseria mea măsura în care reușesc să reinventez ce aud și ce văd. Îmi fac totuşi notițe când am momente libere, pentru că anumite lucruri se pot uita ori modifica.”

Sursa foto: pagina de facebook a scriitorului. Interviul este cules în urma unei emisiuni radio. Înregistrarea integrală – aici.

Textul meu despre Bandiţii – aici.

Cărţile lui Vasile Ernu sunt disponibile pe elefant.ro, libris.ro sau pesite-ul editurii Polirom.

-
9 March, 2017
Niciun comentariu

Fotoreportaj: Lansare Bandiţii la Cluj

La Cluj e bine oricînd. Multă lume. Neaşteptat de multă. Mulţi oameni tineri pe care nu-i cunosc dar şi vechi prieteni. Şi la tranzit.ro-cluj şi la Insomnia Cafe a fost frumos.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

-
7 March, 2017
Niciun comentariu

Rogozanu despre Bandiţii

Aici se poate vedea

Bookface 15 febr ERNU

 

-
7 March, 2017
Niciun comentariu
keep looking »