Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Blog

„Un fost bandit a devenit oligarh, şi apoi un stâlp al societăţii”

594-ernu-840x420

Ziaurl de Gardă – Aliona Ciurcă / NR. 594 (1 DECEMBRIE 2016)  

 

— Cum aţi „ieşit” din cartea recent lansată, „Bandiţii”? Ştim că aţi lucrat mult timp la documentare…

 

— Am lucrat mai mulţi ani la docu­men­ta­re, aceas­ta bazându-se pe câte­va aspec­te: pe de o par­te, pe un anu­mit tip de lite­ra­tu­ră pe care a tre­bu­it s-o cunosc şi, pe de altă par­te, pe lucrul cu oame­nii, a tre­bu­it să cunosc per­so­na­je din aceas­tă lume ca s-o înţe­leg mai bine. În ace­la­şi timp, car­tea e puţin mai com­pli­ca­tă, căci are şi regis­trul vieţii mele, sau, mă rog, al ero­u­lui care este la per­soa­na I. Exis­tă acest erou, un copil care cre­ş­te, şi lumea aceas­ta a hoţi­lor pro­fe­si­o­ni­ş­ti, a decă­zu­ţi­lor şi a cerşe­to­ri­lor, care, cum­va, pen­tru mine, e un soi de edu­ca­ţie prin nega­tiv. A fost des­tul de greu la par­tea asta: să-i cunosc îndea­proa­pe, pen­tru că e o lume care, în gene­ral, nu accep­tă intru­şi, oame­ni din afa­ră, şi atun­ci îţi tre­bu­ie reco­man­dă­ri, tre­bu­ie să capeţi încre­de­re, pen­tru că sunt sus­pi­cioşi când vine cine­va în casa lor şi îi întrea­bă anu­mi­te lucru­ri. Pen­tru ei, noi sun­tem un peri­col, aşa cum sunt ei pen­tru noi. „De la ăştia din lumea bună poţi să te aşte­pţi numai la lucru­ri rele”, spun ei. Cum­va, noi sun­tem cau­za pro­ble­me­lor lor. A fost inte­re­sant. Cel mai greu mi-a fost cu cerşe­to­rii.

 — De ce?

— Pen­tru că e o lume foar­te decă­zu­tă, e o lume tris­tă, tra­gi­că. Cel mai dur aco­lo nu e atât sufe­rinţa, cât lip­sa de spe­ranţă. Oame­nii ăia ştiu că s-au năs­cut într-o „lume decă­zu­tă” şi nu vor mai ple­ca de aco­lo cu uşu­rinţă. E ca o cas­tă. De aco­lo nu se iese. Şi asta doa­re foar­te mult, mai ales când vezi copii, ei n-au nicio vină. Ei cum­va tră­iesc cu conş­ti­inţa asta: ne-am năs­cut cerşe­to­ri, o să murim cerşe­to­ri. Din asta vom trăi. Şi e greu… Încerc să arăt lumea lor, să arăt cau­za­li­tă­ţi­le aces­tei lumi. Prin poveş­ti de via­ţă să explic toa­te aces­te feno­me­ne soci­a­le şi eco­no­mi­ce.

— Spuneaţi undeva despre bandiţi că la ei „timpul curge puţin altfel: nu există trecut, prezent şi viitor. La ei totul e prezent”. Făcând o paralelă, credeţi că dacă ne-am axa mai mult pe cum stau lucrurile în prezent şi mai puţin pe disensiunile din trecut şi pe speranţele de viitor, lucrurile ar merge oarecum mai bine la noi?

 

— Des­tul de com­pli­cat când facem aceas­tă tre­ce­re de la o comu­ni­ta­te la alta. Comu­ni­ta­tea lor nu are o isto­rie. Noi sun­tem foar­te isto­ri­ci­zaţi, mai ales în Euro­pa simţi asta enorm de mult, sun­tem ca un soi de bătrâ­nei într-un maga­zin de anti­ca­ri­at, fie­ca­re obiect are isto­ria lui. Ei sunt mult mai bio­lo­gi­ci, sunt aproa­pe mai „ani­ma­li­ci”, ei gân­desc în ter­me­ni de acum, de ins­tinct, pedeap­sa şi răs­pla­ta sunt acum, nu cân­d­va sau cum­va, nu ţin atât de mult la pro­pria lor isto­rie, n-au conş­ti­inţa asta încăr­ca­tă a isto­ri­ei. Şi pe ei îi aju­tă ches­tiu­nea asta ca teh­ni­că de sub­zis­tenţă, pen­tru că nu sunt lega­ţi atât de mult de isto­rie, de care noi, de exem­plu, sun­tem foar­te lega­ţi. Eu con­si­der că e nevo­ie să cunoa­ş­tem isto­ria, dar, în ace­la­şi timp, une­o­ri cred că aceas­ta încur­că. Bună­oa­ră, în Mol­do­va, e aceas­tă obse­sie per­ma­nen­tă cu iden­ti­ta­tea, cu isto­ria pro­prie şi aşa mai depar­te, care a deve­nit un soi de cân­tec, pe care, cam o dată la 15 ani, îl repe­tăm obse­siv. Eu cre­deam că am scă­pat de poves­tea asta prin anii ’90. Adi­că, lucru­ri­le s-au rezol­vat. Am tras o linie şi gata. Acum văd că iar se revi­ne la ace­lea­şi obse­sii: cu cine sun­tem, de unde venim, unde ne ducem, şi ches­tia asta mie mi se pare că joa­că rolul unui soi de fumi­ge­ne, care ne fac să nu vedem pro­ble­me­le rea­le ale soci­e­tă­ţii. Noi nu vor­bim prea mult des­pre sără­cie, des­pre aceş­ti oame­ni aban­do­na­ţi, des­pre copi­ii răma­şi fără părinţi, des­pre pro­ble­me­le migra­ţi­ei, care mi se par fun­damen­ta­le acum, mult mai impor­tan­te decât cine sun­tem. Din punc­tul meu de vede­re, sunt pro­ble­me fal­se, pen­tru că, în gene­ral, ştim cine sun­tem, doar ne între­băm obse­siv, ca şi cum s-ar rezol­va ceva dacă am răs­pun­de. Asta cred că ne ţine pe loc, nu ştim să con­struim o agen­dă rea­lă, cu pro­ble­me­le actu­a­le ale soci­e­tă­ţii, care mie mi se par puţin alte­le decât aces­te obse­sii isto­ri­ce.

— Revenind la carte, până la urmă, cititorul va afla cine sunt aceşti bandiţi?

— Vom vedea, deo­a­re­ce car­tea are mai mul­te sub­stra­tu­ri, chiar o să se ter­mi­ne într-o for­mu­lă des­tul de tra­gi­că, într-un fel, aceas­tă întâl­ni­re cu un fost ban­dit deve­nit oli­garh, iar apoi un stâlp al soci­e­tă­ţii noas­tre, aşa cum se întâm­plă în Est. Cam pes­te tot are loc acest feno­men, avem niş­te dis­cu­ţii des­tul de inte­re­san­te des­pre cum s-au întâm­plat lucru­ri­le, vor­bind des­pre actu­a­li­ta­te. Vom afla şi nu vom afla, pen­tru că pe mine nu mă inte­re­sea­ză atât de mult ban­di­ţii în sine, ci cum ne aju­tă isto­ri­i­le lor, via­ţa lor, să ne înţe­le­gem pe noi. Văd că rea­cţi­i­le care vin (car­tea a fost lan­sa­tă recent) sunt foar­te bune, oame­nii spun că, dacă înce­pi s-o citeş­ti, nu te mai poţi opri, că vrei s-o ter­mi­ni nea­pă­rat. E foar­te mul­tă mate­rie pen­tru medi­ta­ţie, şi asta sper să aju­te citi­to­rul.

— Ar trebui să ne temem de bandiţi?

— Eu aş pune alt­fel între­ba­rea: ar tre­bui să ne temem de ei sau ar tre­bui să ne temem de noi, cei care pro­du­cem o lume de ban­di­ţi? Adi­că, tre­bu­ie să înţe­le­gem care sunt cau­ze­le aces­tor feno­me­ne ce pro­duc niş­te ine­ga­li­tă­ţi, niş­te rup­tu­ri, ce pro­duc niş­te oame­ni care nu se înca­drea­ză într-o lume pe care noi o cre­dem per­fec­tă. Tre­bu­ie să ne temem mai degra­bă de noi, cei care pro­du­cem acea lume ce cre­ea­ză aceş­ti oame­ni de care ne temem.

— În prima carte din trilogie, „Sectanţii”, aţi vorbit despre un fel de îngeri care idealizează, în cea de-a doua, „Bandiţii”, de îngerii căzuţi, aşa cum i-aţi numit dvs. De ce societatea, în mod cultural, să spunem, îi preferă pe cei din urmă, sunt mai uşor de înţeles, mai transparenţi, mai accesibili? De ce iubim bandiţii? Pentru spiritul lor de revoltă?

— Cul­mea e că, în cul­tu­ra stră­zii sau în cul­tu­ra popu­la­ră, ei au o aură pozi­ti­vă, şi asta se întâm­plă în tot spa­ţi­ul ex-sovietic. Şi în spa­ţi­ul ame­ri­can fun­cţio­nea­ză la fel. De exem­plu, toa­tă tra­di­ţia fil­me­lor cu gan­gs­te­ri este exact des­pre acest lucru – des­pre aceş­ti ban­di­ţi, hoţi, cri­mi­na­li care, brusc, devin un soi de stâlp al soci­e­tă­ţii, oame­ni de onoa­re, roman­ti­ci, care aju­tă, care ştiu să iubeas­că, care ştiu să facă ges­tu­ri cu mână lar­gă ş.a.m.d. Dar, lucru­ri­le sunt mult mai dure în rea­li­ta­te. Eu folo­sesc aceas­tă tra­di­ţie roman­ti­că, folo­sesc chiar şi cri­ti­ca lui Şala­mov, care e foar­te dur, el spu­ne că ei con­stru­iesc o lume inu­ma­nă, mult mai dură chiar decât Gula­gul. Exis­tă, însă, şi o tra­di­ţie pe linia sla­vă, puţin reli­gi­oa­să, în care ei sunt pri­vi­ţi ca un rezul­tat al lup­tei din­tre Cain şi Abel, în care unul con­stru­ieş­te o lume pe ofran­dă, pe sacri­fi­ciu, pe eco­no­mia daru­lui, iar altul – pe eco­no­mia acu­mu­lă­rii, care se bazea­ză pe cri­mă şi furt. Şi eu, cum­va, merg pe aceas­tă linie. Mă inte­re­sea­ză foar­te mult de ce au ei mag­ne­tul aces­ta atât de puter­nic. Într-adevăr, au niş­te codu­ri foar­te auten­ti­ce. Eu folo­sesc, de exem­plu, mul­te poveş­ti lega­te de dre­saj – car­tea mea este des­pre edu­ca­ţie, i-o dedic copi­lu­lui meu de cin­ci ani – toc­mai pen­tru că încerc să fac un soi de manu­al alter­na­tiv – cum (mă) educ prin nega­tiv, prin lucru­ri rele. Mă inte­re­sea­ză felul în care insti­tu­ţi­i­le – pen­tru că noi sun­tem oame­ni care tre­cem printr-un lung şir de insti­tu­ţii: fami­lie, gră­di­ni­ţă – fac dintr-un buş­tean un Pinoc­chio, care tre­bu­ie să fie cumin­te, dră­guţ, să ascul­te de regu­li. Şi brusc apar niş­te oame­ni care nu vor să fie Pinoc­chio, care nu res­pec­tă regu­li­le, pen­tru care este o onoa­re să nu res­pec­te regu­li­le noas­tre, care au regu­li­le lor. Eu îi numesc oame­ni goi, pen­tru că ei, ca să ara­te cine sunt, se dez­bra­că. Ei îşi fac CV-ul lor pe pie­le, ide­ea de tatu­aj la asta se rezu­mă. Noi ce facem ca să ară­tăm cine sun­tem? Ne îmbră­căm. Adi­că vrem să minţim. De ce ne punem uni­for­me, de ce ne punem anu­mi­te gra­de? Sunt sem­ne ale pute­rii, sun­tem puter­ni­ci numai atun­ci când punem ceva pe noi. Ei – invers, ara­tă cine sunt dezbrăcându-se. Sunt două cul­tu­ri foar­te dife­ri­te şi eu medi­tez în ce măsu­ră putem învă­ţa ceva din poveş­ti­le aces­tea ale lor, mai ales des­pre lumea noas­tră.

— „Nu cred în reguli şi mai ales în formule exacte când e vorba de educaţie, dar cred că un anumit model produce un rezultat prestabilit”, spuneţi în carte. Să existe totuşi şansa ca, mergând pe un anume sistem educativ, să reuşim să creştem copii, nu obligatoriu cei pe care ne-am dori să-i avem, dar care, cel puţin, să nu eşueze în viaţă?

— În gene­ral, ne batem foar­te mult pe pro­iec­te edu­ca­ţio­na­le, toc­mai pen­tru a crea, să zicem, un pro­dus uman cât mai adec­vat unei anu­mi­te cul­tu­ri, ca să fie efi­cient ş.a.m.d. Aici e o bătă­lie între ce tip, ce model să avem ca să fun­cţio­ne­ze ast­fel încât să pro­du­că un om per­fect. Până în acest moment, isto­ria uma­nă are o tra­di­ţie lun­gă a peda­go­gi­ei în sis­te­mul aces­ta de edu­ca­ţie. Fami­lia este un element-cheie, noi cre­dem întot­dea­u­na că fami­lia este nucle­ul, iar acum exis­tă revi­ri­men­tul aces­ta, de care ne temem foar­te mult, cu fami­lia ca o zonă con­ser­va­toa­re. E foar­te inte­re­sant, de exem­plu, că hoţii pro­fe­si­o­ni­ş­ti nu au fami­lie, ei lucrea­ză în afa­ra aces­tui sis­tem. Fami­lia i-ar face vul­ne­ra­bi­li. Totu­şi, ei au un sis­tem de edu­ca­ţie alter­na­tiv, şi găsesc cum­va tine­ri pe care-i pre­iau şi-i intro­duc în sis­te­mul aces­ta al lor de regu­li mini­ma­le. Noi ne-am con­stru­it insti­tu­ţii toc­mai pen­tru a îmblân­zi vio­lenţa şi a ne pro­te­ja. Noi ne temem, ne tre­bu­ie un anu­mit cod de regu­li uni­ver­sal, ca să fun­cţio­năm după ace­lea­şi regu­li, de ace­ea ne deran­jea­ză când ies anu­mi­te „rebu­tu­ri” din sis­tem. Pe de o par­te, toţi vrem să se res­pec­te regu­li şi codu­ri eti­ce, dar, în ace­la­şi timp, sunt foar­te atrac­ti­vi pen­tru noi aceş­ti „defe­cţi”. Rebe­lii, oame­nii care nu se supun regu­li­lor, întot­dea­u­na ne fas­ci­nea­ză, ne atrag, şi ei devin foar­te cre­a­ti­vi, e o zonă foar­te cre­a­ti­vă. E o lup­tă între aces­tea două: vrem şi sigu­ranţă, dar ne atrag şi aceş­ti eroi, să le spu­nem aşa. Rar găseş­ti cărţi bune des­pre oame­ni cuminţi. Eu mă ocup de cei care au ales nesu­pu­ne­rea tota­lă.

— Cum vă creşteţi sau cum aţi vrea să vă creşteţi copiii?

 

— Pen­tru mine e o pro­ble­mă foar­te mare, am un copil de cin­ci ani şi… Clar că exis­tă o anu­mi­tă pre­siu­ne soci­a­lă, lucru­ri­le tre­bu­ie să se petrea­că după un anu­mit cala­pod. Mun­ca pe care o faci te obli­gă să ţii copi­lul cin­ci ore la gră­di­ni­ţă, n-ai de ales. Mie mi se pare că con­tea­ză enorm tim­pul petre­cut împre­u­nă, cred că tre­bu­ie să ai timp foar­te mult pen­tru jocu­ri şi poveş­ti. Asta aju­tă foar­te mult. Cred că e nevo­ie nea­pă­rat şi de comu­ni­ta­te. De mul­te ori, mul­tă lume, cred eu, greşeş­te înscri­ind copi­lul la nume­roa­se cur­su­ri, iar lui nu-i mai rămâ­ne timp de joa­că sau de stat cu părinţii, sau cu alţi copii. Ade­sea, o oră de stat în parc poa­te fi mai efi­cien­tă din punct de vede­re al edu­ca­ţi­ei per ansam­blu decât mul­te ore de cur­su­ri stan­dar­di­za­te. E nevo­ie de un anu­mit tip de liber­ta­te, ca copi­lul să aibă timp să se con­vingă sin­gur de lucru­ri, să veri­fi­ce, să încer­ce.

594-ernu2— Cam pe unde se află cultura în R. Moldova?

 

— Mie mi se pare că anu­mi­te lucru­ri s-au dezvol­tat, iar alte­le au intrat într-un regres. De exem­plu, sis­te­mul edu­ca­ţi­ei a intrat în regres. Chiar dacă exis­tă gru­pu­ri care au acces la o edu­ca­ţie mai bună, la gene­ral, sis­te­mul e în regres. Via­ţa cultural-artistică e, de ase­me­nea, în regres. Vor­besc nu de anu­mi­ţi scri­i­to­ri, cân­tă­reţi, ci de cul­tu­ră per ansam­blu, de sis­tem şi infras­truc­tu­ră. Apoi, cul­tu­ra ţine foar­te mult de dezvol­ta­rea social-economică a ţării, şi totul este într-o pro­fun­dă fărâ­mi­ţa­re. Eu aş numi ches­tia asta un soi de depre­sie soci­a­lă. Or, când mer­gi în oră­şe­le­le mici, în afa­ră de Chi­şi­nău, din cau­za sără­ci­ei, migra­ţi­ei, se sim­te o depre­sie pro­fun­dă, oame­nii nu se mai regă­sesc, nu mai au plă­ce­rea de a face anu­mi­te lucru­ri. E o reve­ni­re inte­re­san­tă puţin stu­di­ată în zona eco­no­mi­ei alter­na­ti­ve şi în zona for­mu­le­lor de rela­ţio­na­re soci­a­lă tra­di­ţio­na­lă. În rest, depre­sie soci­a­lă.

— Aţi lansat un volum care se cheamă „Născut în URSS”. Vă e dor de URSS? Ce înseamnă URSS pentru dvs.?

 

— Exis­tă o nos­tal­gie, dar nu una faţă de regim, ci o nos­tal­gie a tim­pu­lui, toţi sun­tem nos­tal­gi­ci după copi­lă­rie. Nos­tal­gia e o patrie a tim­pu­lui, nu una a geo­gra­fi­ei, a isto­ri­ei. Evi­dent, sunt nos­tal­gic după anii copi­lă­ri­ei. Cine nu e? Că pur întâm­plă­tor anii copi­lă­ri­ei mele au fost în URSS e deja alt subiect. Evi­dent, sunt pro­fund legat de niş­te amin­ti­ri de atun­ci: de gus­tul îngheţa­tei, de acea cio­co­la­tă, de acel „Bura­ti­no”, dar toa­te astea fac par­te din memo­rie. Din când în când, vreau să mă întorc în ţara mea, ţara mea nu mai exis­tă şi e bine că nu mai exis­tă URSS-ul, dar ea exis­tă în memo­ria mea, unde pot s-o vizi­tez întot­dea­u­na.

— Credeţi că această nostalgie a influenţat alegerea pe care au făcut-o oamenii la recentele alegeri prezidenţiale din R. Moldova?

 

— Cred că nu. Nu-mi aduc amin­te ca Dodon să fi pro­mis să refa­că URSS-ul, cred că nime­ni nu vrea, nici ruşii nu vor, aco­lo con­duc niş­te oli­gar­hi inte­re­sa­ţi să deţi­nă pute­rea, ca şi la noi. E vor­ba, mai degra­bă, de dis­pe­ra­rea oame­ni­lor, de sără­cie, de dez­a­mă­gi­rea faţă de gru­pul care a repre­zen­tat vec­to­rul pro­e­u­ro­pean. Evi­dent, oame­nii sunt dis­pe­ra­ţi şi votea­ză cum cred că e în inte­re­sul lor. Am fost prin sate şi am vor­bit cu ei, cred că ar vota şi un extra­te­res­tru, dacă ar avea garanţii că ţara ar mer­ge spre bine.

— Mulţi nu au mers deloc la vot. A devenit cinismul, în acest context, o formă acceptabilă de renunţare, de inacţiune?

 

— Din momen­tul în care votul meu nu mai schim­bă nimic şi, ori­ce aş ale­ge, este ace­la­şi rezul­tat, nu mai văd ros­tul unui ast­fel de gest. Ştiu că schimb şap­ca pe pălă­rie o dată la patru ani şi rezul­ta­te­le sunt ace­lea­şi, via­ţa mea e tot mai rea, con­di­ţi­i­le de trai tot mai rele. Atun­ci, e drep­tul meu să spun: „ Îmi cer scu­ze, nu văd de ce aş mai legi­ti­ma o şap­că sau o pălă­rie”. E firesc ca oame­nii să nu mai aibă încre­de­re şi să nu mai mear­gă la vot.

— Aveţi în carte un capitol care se cheamă „Despre bătaie, dresaj şi ritual de împerechere”. Dresajul, în forme variate, funcţionează pentru o bună parte a societăţii. Ce fac cei care nu acceptă dresajul? Şi ce putem face pentru a-i dezvăţa pe ceilalţi de adaptarea la acest dresaj, dacă e nevoie să-i dezvăţăm, bineînţeles.

 

— Pro­ble­ma este că tre­bu­ie să înţe­le­gem cum fun­cţio­nea­ză aces­te for­me de dre­saj, pen­tru că ele fun­cţio­nea­ză din toa­te dire­cţi­i­le pen­tru a ne for­ma­ta, într-un fel. Eu dau dese­o­ri exem­plul cu dre­sa­tul puri­ce­lui. Nu e greu să dre­se­zi, mai greu e să prin­zi puri­ce­le. Deci, iei puri­ce­le, pui un borcan pes­te el, şi el sare şi sare în decurs de un minut de mii şi mii de ori. Şi, sare hao­tic. După câte­va zile, scoţi borca­nul şi for­ma aces­tu­ia îi rămâ­ne for­ma­ta­tă în memo­rie puri­ce­lui, că s-a lovit de mili­oa­ne de ori cu capul de borcan. El nu mai sare mai depar­te de limi­te­le borca­nu­lui. Când scoţi borca­nul real, rămâ­ne borca­nul ima­gi­nar în cre­ier. Asta se chea­mă dre­saj. De fapt, e şi des­pre noi, des­pre cum sunt seta­te să fun­cţio­ne­ze anu­mi­te lucru­ri în min­tea noas­tră, des­pre cum media se com­por­tă une­o­ri ca un ast­fel de borcan, până să des­co­pe­rim că putem face paşi şi în alte dire­cţii.

— Spuneaţi într-un interviu că ceea ce nu spui contează foarte mult. Ce consecinţe au tăcerile?

 

— În cărţi con­tea­ză, de mul­te ori, ceea ce nu spui. Înce­pi să poves­teş­ti ceva, lăsând să se înţe­lea­gă, lăsând citi­to­rul să cau­te solu­ţii şi răs­pun­su­ri, îl pui în situ­a­ţia de a gân­di. De mul­te ori, e bine ca lucru­ri­le să nu fie spu­se până la capăt pen­tru a-l tre­zi, pen­tru a-l face pe citi­tor să devi­nă par­te acti­vă.

— Vă mulţumim.

-
7 December, 2016
Niciun comentariu

Bandiții lui Vasile Ernu

img_20161205_091432

 Cristian Teodorescu / Caţavencii / 5 December 2016

I-am luat de curînd un interviu lui Vasile Ernu. Asta pentru că mi se pare unul dintre cei mai de seamă scriitori români contemporani. Dar și pentru că Ernu are un destin special ca autor. S-a născut în URSS, într-o familie de sectanți, care a avut de tras multe din partea regimului sovietic, și de cînd a venit în România e un vehement om de stînga. Din cauza lui m-am luat în bețe cu Claude Karnoouh, care-l crede eseist în primul volum din Mica trilogie a marginalilor, cel despre sectanți, în timp ce mie mi s-a părut un romancier non-ficțional. Cînd l-am întrebat pe el cum se consideră, Ernu mi-a răspuns, diplomatic, că nu-l interesează chestiile astea, care nu depind de el.

Al doilea volum al trilogiei sale mi se pare, în și mai mare măsură decît primul, un roman non-ficțional, un amestec de amintiri personale și de investigație romanescă în lumea bandiților din URSS. Nu m-aș mira însă ca și de data asta Claude Karnoouh să susțină că Ernu a scris un eseu și să ne contrazicem, din nou, pe această temă.

Înainte de a-și începe narațiunea, Ernu le oferă cititorilor săi un mic dicționar despre bandiții din Uniunea Sovietică. Vă sfătuiesc să-l citiți, ca pe un prim capitol al cărții, căci acest dicționar vă introduce într-o lume pe care altfel n-o veți putea înțelege. Însă marea deosebire dintre cartea despre sectanți și asta despre bandiți ține de relația lui Ernu cu sectanții și cu bandiții. Despre sectanți, ca membru al unei secte, aceea a evreilor care cred că Iisus a fost Mesia, Vasile Ernu scria din interiorul sectei sale. Despre bandiți, însă, Ernu scrie ca unul din afară, chiar dacă i se întîmplă să aibă de-a face și cu cei dinăuntrul acestei secte profesionale. Așa că, pentru a pricepe cum e cu lumea bandiților, Ernu face pe reporterul, la fel ca Truman Capote pentru romanul său Cu sînge rece.

Totul pare autentic, dar se simte că, de astă dată, Ernu investighează din exterior, nu ca în Sectanții, în care el, ca autor, era unul dintre ei. Ca investigație romanescă vorbind, rezultatul e mai acătării, dar povestirea nu e atît de vie în Bandiții ca în Sectanții, deși rezultatul literar mi se pare superior. E imposibil să nu-ți placă personajele lui Ernu, cu ajutorul cărora autorul reconstituie lumea bandiților, dar e clar că în această specie el pătrunde, cît pătrunde, fără a face parte din ea. Acest neajuns mi se pare, de altfel, o probă că romancierul Vasile Ernu e în stare să se descurce și fără protezele memorialistului care, dacă-l scoți din ceea ce a trăit el însuși, nu mai știe să se descurce. Așa se întîmplă că, în afară de istoriile cu bandiți pe cre le pune în pagină, Vasie Ernu procedează ca Victor Hugo, în Mizerabilii, trecînd de la epic la explicațiile epicului, alea care-i fac pe eseiști să-și închipuie că un prea cinstit roman ar fi un eseu aparte.

Din Bandiții lui Ernu îmi plac nu numai poveștile lui personale, cele în care spune cum a intrat în relații cu hoții și cu contrabandiștii de la Odessa și din alte orașe din fosta URSS. Mi se par de neuitat personajele lui, Profesorul, milițianul pensionar, artistul hoțiilor din buzunare, în construirea cărora Ernu are toate datele unui romancier neîndoielnic, deși nu se laudă cu asta. Spre deosebire de alți scriitori, Vasile Ernu nu-și pune problema genului în care scrie. Ca mulți alți mari povestitori pentru care ceea ce contează e ce-ți spun, nu ce crezi tu despre narațiunea lor.

Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor, Bandiții, Editura Polirom, 2016.

-
6 December, 2016
Niciun comentariu

Bandiţii, hoţii în lege, cerşetorii: viaţa şi opera acestora

1copertab1

CriticAtac / 11 noiembrie 2016

Aţi întrebat? – Vasile Ernu răspunde

Zilele acestea a ieşit din tipar Bandiţii (editura Polirom). La această carte am lucrat mulţi ani. Am lucrat în special la documentare. Am scris-o însă mult mai repede decît m-am aşteptat şi datorită bursei FILIT pe care am avut-o şi oraşului Iaşi care m-a găzduit în această vară. Le mulţumesc. Cît am lucrat la carte, în discuţii cu unii prieteni, am primit întrebări multe. Aţi întrebat, răspund. Să încerc să schiţez nişte răspunsuri.

Despre ce este cartea Bandiţii, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor?

În această carte  dezvălui o cu totul altă lume. O lume marginală total diferită de cea a „sectanţilor” chiar dacă cele două lumi au multe lucruri comune. Prima carte este cumva despre îngerii luminii, oameni ai credinţei, ai puritanismului, care se sacrifică pentru salvarea celuilalt. În Bandiţii avem o lume a îngerilor întunericului cu altă etică şi alte coduri. Povestea scurtă sună aşa, ca un teaser.

Un băiat din Bugeac, crescut şi educat de o familie exemplară de sectanţi, descoperă o cu totul altă lume decît cea cu care se obişnuise: altă etică, alte valori şi alte reguli. Iar cei care aparţin acestei lumi arată, se îmbracă, vorbesc, gîndesc, acţionează şi cîntă altfel. Aceasta e „împărăţia hoţilor“ – oameni tatuaţi straniu, care au ales să-şi construiască o societate proprie, nesupusă instituţiilor oficiale, şi pentru care normalitatea oamenilor de rînd e strict interzisă. Chiar şi sectanţii îi consideră „îngeri căzuţi“. Iar dacă nu pot fi salvaţi, sînt aruncaţi în puşcării, unde ar trebui să fie reeducaţ? Însă ei consideră închisoarea „acasă“, ba chiar necesară dacă vrei să devii bandit. Tînărul din Bugeac e atras de aceşti marginali după ce, întîmplător, se împrieteneşte cu un hoţ faimos, cu rang înalt, din Odessa, care îi va deveni un adevărat maestru. Va pătrunde în această   lume   necunoscută  şi   inaccesibilă şi va descoperi  tainele  unei   comunităţi   pline de contrabandişti şi tîlhari, hoţi de buzunare şi prostituate, asasini şi cerşetori, care totuşi îşi pun gaj viaţa pentru respectarea  unui cod  al  onoarei. Bandiţii  dezvăluie „în negativ“ faţa nevăzută, fascinantă a proscrişilor şi felul în care e văzut raiul de către cei ce trăiesc în infern. 

Dacă Sectanţii este o carte despre care spun cu ironie că e un „manual alternativ de religie” atunciBandiţii este un „manual de educaţie alternativă”. Însă în negativ.

Întrebările pe care mi le pun sînt simple, dar fundamentale: cine deţine puterea asupra formării, educaţiei? Cine are puterea de a institui legea şi codurile morale? Cum se produc ele şi cum funcţionează? Care e funcţia şi rolul instituţiilor? Cine ne dresează, cum și pentru ce? Dar toate aceste teme care mă frămîntă sînt construite pe nişte poveşti de viaţă în stilul meu, adică folosind un amestec de genuri literare.

Cartea nu  e o istorie a lumii bandiţilor, nu e sociologie, nu e antropologie, nu e reportaj sau roman clasic etc, cu toate că veţi găsi cîte ceva din toate acestea.  E altceva. Ce este? Veţi descoperi voi mai bine…

În Rusia s-a scris mult pe subiect. La noi mai puţin. Unde te plasezi în această tradiţie?

banditii_final_mic-013În literatura rusă sînt cîteva tradiţii mari şi late. Avem pe de o parte tradiţia romantică unde bandiţii sînt nişte eroi pozitivi, isteţi, adorabili. Isaac Babel de exemplu e un clasic al genului cu ale luiPovestiri din Odessa. Acest tip de interpetare ne este şi nouă cunoscut. În SUA de exemplu tot Hollywoodul este îndrăgostit de acest gen. Despre ce sînt filmele cu gansgderi? Rusia şi SUA au o foarte bogată cultură a bandiţilor care este mai degrabă valorificată pozitiv. Strada-i adoră. Ei sînt eroii. A fi bandit în Rusia şi SUA e de bine, nu de rău, la nivel de cultură populară de stradă. Literatura cu haiduci, gen Robin Hood, tot pe această linie vine. De ce? Poate şi pentru că ei furau în sus, nu în jos cum e tradiţia actuală. Dar sînt multe cauze.

Bun. O altă tradiţie literară este cea pe linia lui Şalamov cu genialele Povestiri din Kolîma. Aici blatarii (hoţii profesionişti) ne apar în puşcărie povestiţi de un scriitor condamnat politic. Am scris în Ultimii eretici ai Imperiuluidouă capitole dedicate acestor observaţii ale lui Şalamov. Eu sînt un mare admirator al lui Şalamov: m-am bătut pentru ca această carte să apară în română. Mie mi se pare că cel mai important lucru observat de Şalamov, legat strict de blatari, e faptul că el arată cum în momentul în care dispar instituţiile statului aceştia preiau  puterea. O arată în ce condiţii are loc acest fenomen. Şi mai observă ceva genial: cum dizolvarea politicului produce o  violenţă infernală, animalică. De asta el spune că mai crîncen decât Gulagul este această  lume a junglei, a naturii care devine ceva inuman: cînd forţa fizică şi piatra înlocuiesc, legea fie ea şi în formula minimală a lagărului.  De asta eu spun că trebuie să ne temem foarte mult de depolitizare şi de „dezideologizare”.  Adică dispariţia politicului, a instituţiilor şi valorilor produc lumi înfricoşătoare.

De asta susţin că atunci cînd politicul este înlocuit de tehnocraţie asta e un semn că ne apropiem de momentul declanşarii unei maşini a violenţei de care trebuie să ne temem. Cei mai mari tehnocraţi au fost dictatorii. Stalin şi Hitler au fost „tehnocraţii perfecţi ai popoarelor”, au fost manageri foarte eficienţi. Au declanşat o maşinărie a violenţei infernale.  Eu sper că nimeni nu vrea o asfel de nebunie care exclude dialogul, negocierea  adică politica. Aşadar citiţi Şalamov.

Şi mai este o tradiţie literară rusă legată de bandiţi unde-l avem pe Dostoievski şi care mie îmi este familiară. E cea care leagă aceşti decăzuţi de un element religios, de o tradiţie slavă pravoslavnică cu rădăcini în bizanţ şi Vechiul Testament. Este tradiţia care leagă crima şi furtul de o legendă biblică fondatoare: povestea lui Cain şi Abel. Economia sacrificiului şi economia acumulării: sacrificiul produce viaţă, acumularea produce moarte. E un paradox. Sînt două etici care se bat cap în cap. Cerşetoria, de exemplu, eu o leg de tradiţia „iurod”-ului slav care vine pe filieră bizantină: nebun, după Cristos, care între timp şi-a pierdut semnificaţia iniţială. Iar făcînd un pas mai departe o leg de tradiţia micilor profeţi veterotestamentali. Ei se trag din Osea. Evident că ei nu mai au mesajul acela profetic religios, ci doar unul social, dar ei sînt un mesaj puternic. Profeţii erau omorîți, scoşi din societate. De ce? Pentru că adevărul spus de ei punea în pericol puterea, cultura dominantă a vremii. Noi facem la fel cu cerşetorii. De ce? Pentru că ei ne tulbură liniştea, ne tulbură conştiinţa, ne lovesc unde ne doare. Ei ne pun oglinda în faţă unde ne vedem problemele, ne vedem partea urîtă din noi. Iar asta nu ne place. Noi vrem să trăim în minciună, e mai comod. Şi atunci îi alungăm, îi omorîm cumva.

Eu mă simt minunat în toate cele trei tradiţii literare legate de acest subiect.  Le folosesc, fireşte, în cartea mea. Dacă e să fiu „trikster” atunci să fiu „trikster” pînă la fiere.

Cine sînt aceşti  bandiţii?

„Bandiţi” este un nume generic, dat de putere, de majoritari, celor care trăiesc în afara sistemului legal oficial, care trăiesc din hoţie şi încalcă legile oficiale sistematic. Ei îşi zic hoţi pentru că trăiesc din hoţie. Nu e vorba de nişte tipi care încalcă codul penal, fură ceva şi ajung în puşcărie. Vorbim de o comunitate care face acest lucru nu doar din nevoie, ci şi din convingere: hoţia ca mod de viaţă. Ei au un anumit crez, un anumit cod etic, altul decît al „oamenilor normali” sau fraieri cum îi numesc ei. Ei nu se supun legilor statului ci au alte legi, etc. Pentru „bandiţi”, a respecta legile şi codurile fraierilor şi ale statului înseamnă o lipsă de onoare. Au un anumit cod cultural, vestimentar şi aşa mai departe. E o lume bine ierarhizată, bine structurată şi cu reguli clare.

Tu spui că ei sînt oameni în afara instituţiilor? În ce sens?

banditii_final_mic-144Pe mine mă interesează foarte mult relaţia acestor grupuri marginale cu puterea, în toate formele ei: stat, instituţii ale statului, grup majoritar, legislaţie, economie. O mare parte a poveştilor mele sînt construite urmărind aceste traseie.  Bandiţii apar cumva acolo unde sînt breşe în sistem.

Este o poveste care-mi place mie. Mi-o povesteşte un puşcăriaş celebru. Cînd s-a închis Taganka, una din puşcăriile fanion ale Rusie Ţariste şi a URSS-ului, ştiţi ce s-a construit în locul ei? O grădiniţă! Asta se întâmpla în anii 50-60 parcă. Mi se pare extraordinar, pentru că asta spune cam tot despre esenţa statului modern: modelul ideal pentru control şi educaţie este puşcăria. Asta e funcţia instituţiilor: de la familie şi grădiniţă treci cuminte prin instituţii care te formatează şi controlează. Bagi buşteanul şi iese Pinocchio. E bine? E rău?

Bandiţii se sustrag acestui mecanism: nu neapărat voit, ci mai degrabă accidental. Şi apar mutaţii. Ei devin altfel, adoptă alte legi şi alte instituţii care sînt în război cu cele oficiale pe care ei le boicoteză. Sunt exlcuşi din diverse motive: sărăcie, diferenţe, culoare, religie, încălcarea codurilor.

Noi de ce avem nevoie de instituţii? Pentru a ne proteja, pentru a îmblinzi violenţa, pentru a ne domestici. Noi sîntem animale dresate, ei sînt mai puţin dresaţi. Sau dresaţi altfel. Cum spun ei:  noi nu sîntem lei, sîntem doar lupi, dar nici la circ nu ajungem. Noi sîntem animale de circ, ei de junglă. Ei ştiu să vîneze, noi ştim să cultivăm. Iar noi cînd vînăm îi vînăm pe ei, nu pentru a ne hrăni, cum o fac ei, ci ca gest punitiv sau ca act cultural de divertisment. Tema dresajului e foarte prezentă în cartea mea. De la ei am învăţat să dresez, cîine, cioară, şoarece şi chiar purece. Cum? În carte aflaţi cum se dresează puricii. Puricii seamnă foarte mult cu omul, mai ales cînd e dresat.

Tu spui că ei nu se subordonau statului. Cum reuşeau asta?

banditii_final_mic-164În toată povestea cu relaţia bandiţi-stat-putere mie mi se pare că cea mai interesantă este relaţia cu munca, cu actele/documentele, cu proprietatea şi sistemul economic. Casta superioară, hoţii în lege, cei care conduc lumea bandiţilor nu au voie să muncească. Este legea poate cea mai importantă. E uşor de verificat şi e foarte greu să o duci la îndeplinire, într-un regim de tip comunist. Nu mai zic de perioada stalinistă cînd îi împuşcau ca pe cîini. Ştim că a nu munci se pedepsea în comunism. Asta însemna încălcarea legii. Ei trebuiau să sfideze această lege, altfel îşi pierdeau rangul. Cine muncea şi intra în cîrdăşie cu statul pierdea rangul de hoţ în lege. O singură oră de muncă în folosul statului şi erai terminat. Asta îi arunca în castele inferioare: iar pentru un hoţ în lege sa-şi piardă statutul însemna moarte prin dezonorare, umilire etc. E ca şi cum un nobil devine ţăran în Evul Mediu. Deci ei nu munceau.

Nu aveau voie să aibă acte. Erau un soi de oamenii nimănui. În comunism asta era foarte complicat. Totul era controlat, iar actul îţi este dat în primul rînd pentru a fi controlat, nu pentru a fi liber. Ei înţeleg asta, noi înţelegem mai puţin. Nu aveau voie să aibă proprietate. Asta te leagă. Te face vulnerabil. Pe aceeaşi palier se plasează familia: nu trebuiau să aibă familie, dar asta povestesc separat penru că e din altă categorie, cred eu.

Munca lor era furtul, hoţia, tot soiul de scheme. În general , furtul este o formă de muncă cu grad maxim de profit, dar şi grad maxim de risc. Ei ştiu asta. Ei ştiu că fraierii sînt buni vînători de hoţi şi foarte buni constructori şi paznici de puşcării. Ei îi fură pe fraieri, iar fraerii îi vînează pentru a-i încarcera. Intermediarii sînt poliţiştii. Asta e jocul: hoţii şi vardiştii. Fraierii însă ştiu să-şi construiască un aparat de forţă şi control  extraordinar.

Mai exista cerşetorii, din casta decăzuţilor. Sînt, alături de „homosexualii hoţi”, poate cea mai năpăstuită categorie. Singura lor formă de a-şi cîstiga pîinea este cerşitul. Cerşitul este munca omului fără nici o şansă în viaţă. Ei nici măcar nu visează să ajungă hoţi, sa fure. Ei nu pot face asta.

E curios faptul că toată lumea asta, a hoților, nu este în manuale. Nu o găsiţi în cărţile de istorie. Oare de ce? De exemplu cum poţi să vorbeşti despre istoria disidenţilor din comunism şi să nu scrii un rînd despre ei? Scuze, dar ei au sfidat regimul de o manieră nemaiîntîlnită. Chiar mai radical decît sectanţii. Ăia mai aveau acte şi făceau munci marginale. Aceștia nu au acceptat nimic. Au mers pînă într-acolo încît au refuzat să lupte pe front pentru ţara lor împotriva fasciştilor. De ce? Nu era ţara lor şi războiul lor, nu recunoşteau puterea şi nu i se supuneau. Punct. Atunci comunitatea s-a scindat în două: în „hoţii curve” care au acceptat să meargă la război, s-au supus puterii, dar au pierdut rangul, şi „hoţii legalişti” care au refuzat şi care au mîncat zeci de ani de Gulag. Mulţi au fost împuşcaţi. După terminarea războiului mare a început ceea ce se va numi „războiul curvelor”, dus între cele două grupuri.

De ce nu ştim nimic despre marginali? De ce nu se studiază deloc lumea bandiţilor? De ce lipsesc cu desăvîrşire în manuale? Eu am o mică teorie. Pentru că ceea ce se numeşte cultură dominantă, putere hegemonică se teme de ei: pe de o parte pentru că arată slăbiciunea puterii, iar pe de altă parte ne arată şi hiodoşenia ei. Aceşti bandiţi sînt un soi de oglindă a hidoşeniei puterii, al excesului etc. Puterea seamănă enorm de mult cu aceşti bandiţi. De aceea aceste lucruri trebuiesc ascunse, criminalizate, ambalate altfel şi date în doze mici, plăcute. Eu spun că e foarte important să-i cunoaştem căci altfel vom privi şi vom înţelege lumea…

Tu vorbeşti despe ulima întrebare metafizică, ultimul spaţiu metafizic care o produce această lume a bandiţilor?

banditii_final_mic-294Mă joc puţin şi folosesc termenul într-un sens mai popular. Am cîteva poveşti foarte bune pe tema aceatsa. Da, cred că ultimul spaţiul metafizic al omului modern este închisoarea, puşcăria şi de aceea e foarte bine să trecem pe acolo măcar odată în viaţă. Ştiu, nu e plăcut, nu poţi să-ţi doreşti asta, dar cred că ne poate ajuta să înţelegem mult mai bine grozăviile acestei lumi şi  acestei societăţi care mimează perfecţinea. Şi mai ales să apreciem partea bună şi frumoasă a acestei lumi.

Şi da, spun că ultima mare întrebare metafizică care ni se mai pune este pusă de bandiţi, în niciun caz de intelectuali care au devenit decor al puterii. Cum se pune această întrebare? Cînd el te întreabă: banii sau viaţa? – dar nu o întrebare aşa, abstractă, ci foarte concret, într-o noapte, la colţ de stradă. cu cuţitul la gît. Tu trebuie să ştii ce decizi. Şi după ce-i dai banii tăi şi scapi nevătămat, brusc, viaţa ta capătă alt sens, viaţa pare de nepreţuit. Dar pînă a te întîlni cu acel bandit, gîndurile tale erau legate doar de portofel, carieră şi card. Întîlnirea cu această lume schimbă puţin datele. Ei îţi pot schimba ierarhiile şi priorităţile din capul tău, cu o simplă întrebare şi un cuţit.

Am o altă poveste cu doi fraţi gemeni: unul a devenit hoţ profesionist, iar altul cerşetor profesionist. Şi concluzia e următoarea: cînd întîlneşti un cerșetor, bucură-te că l-ai întîlnit anume pe el şi ajută-l! În acea zi te poţi considera norocos că l-ai întîlnit. De ce? Puteai să te întîlneşti cu fratele lui geamă şi ăla putea să-ţi pună ultima întrebare metafizică. Să medităm asupra acestui fapt.

Ce acceptă şi ce nu aceptă ei. Care sînt „legile hoţilor” despre care vorbeşti?

Împărţirea clasică a lumii lor este  pe „masti”, adică un soi de ierarhie pe modelul castelor. Sînt patru caste. Primii, aristocraţia hoţilor, sînt „hoţii în lege” (blatarii): cei are au puterea de lege şi judecată, de viaţă şi moarte şi care controlează banca comună.  Ei nu au voie să muncescă, sub nicio formă, nu se supun numănui, nu au acte, nu se căsătoresc. Ei pot fi judecaţi numai de un comitet al hoţilor de acelaşi rang.

Urmează  mujicii, care sînt un soi de clasă de mijloc, sînt foarte importanţi pentru că ei fac parte din corpul solid al breslei. Ei au voie să muncească, dar nu în funcţii de răspundere. Au voie să aibă familie. Nici un hoţ nu are voie să facă politică şi să fie activi poltitic. Urmează casta ţapilor, aceştia sînt un soi de hoţi decăzuţi, hoţi profesionişti care au făcut greşeli grave, au trădat, au colaborat cu puterea. Sînt cumva prinşi între cele două lumi. Urmează decăzuţii, cea mai năpăstuită castă: cerşetori, hoţi decăzuţi din cauza unor trădări majore, hoţi homosexuali, un grup foarte blamat, etc. Din ultimile două caste nu se mai poate ieşi. Ei sînt un soi de sclavi ai primelor caste.

Cum e cu regulile? Cine crede că lumea bandiţilor e fără reguli se înşeală. Au reguli, au o etică, o morală a lor dar care diferă de cea oficială şi mai ales este alunecoasă. Există un soi de 10 porunci ale hoţilor şi 10 porunci pentru hoţii din puşcărie. Sînt cam cele pe care le-am spus; nu munceşti, nu colaborezi cu puterea, nu ai acte, nu ai familie. În puşcărie nu ai voie să joci cărţi fără acoperire, nu ai voie să vorbeşti de rău pe cineva neacoperit, bîrfa se pedepseşte grav sau mărturiile mincinoase. Oare de ce?

Din puşcărie povesteşti? Cum se vede lumea de acolo?

banditii_final_mic-277Despre puşcărie vorbesc puţin. Aflu multe din poveştile eroilor mei, din experienţele lor, dar nici ei nu vor să povestească foarte multe. Nici eu nu insist mult pentru că-mi dau seama că e ceva iniţiatic, ce ţine de experienţe personale şi e foarte diferit, de la grup la grup, de la o perioadă istorică la alta. Mie îmi este teamă de falsitate, de poveşti care sînt făcute doar din ambalaj, fără conţinut. Mai ales că avem destule cărţi mărturii ale unor scriitori mari care au avut această experienţă.

Sînt însă trei lucruri care m-au impresionat în această poveste şi experienţă carcerală. Din ce am înţeles eu din poveştile lor. Puşcăria e un soi de casă a lor, care reproduce viaţa liberă din afara puşcăriei, dar totul este foarte concentrat şi condensat. Într-un spaţiu foarte mic, sînt puşi lao- laltă, pe perioade lungi de timp, oameni cu experiențe de viaţă foarte diferite, mulţi dintre ei fiind bandiţi, hoţi profesionişti, criminali sau violatori dar şi găinari ajunşi acolo din diverse accidente. Potenţialul de violenţă este imens. Mergînd pe acest fir, am observat cîteva lucruri interesante legate de legile şi practicile lor din puşcărie.

Primul. Nu ai voie să joci cărţi fără acoperire financiară sau în natură. Adică speculaţia este interzisă. Oare de ce? Doi. Nu ai voie să depui mărturii false, să bîrfeşti, să vorbeşti pe cineva de rău, fără acoperire. Totul se verifică şi dacă tu ai minţit doar ca să te răzbuni pe cineva ţi se tăia sau cresta limba. Sînt pedepse aspre. Aviz jurnaliştilor şi băieţilor care lucrează cu vorbele şi cuvintele. De asta, în mediul banditesc sînt mulţi peltici. Ai greșit la un moment dat, rămîi cu acest stigmat care nu poate fi ascuns. Oare de ce? Trei. Poţi să fii regele pucşăriei, să ai dreptul de moarte şi viaţă asupra celui de lîngă tine, care  poate fi un decăzut sau un fraier, îţi poţi permite orice. Un lucru nu e permis: să te atingi de paica lui, adică de raţia zilnică. Oare de ce? Eu cred că asta e o formă de a preveni, opri sau încetini maşina de reprodus violenţa. Încălcarea acestor reguli minimale nu face decît să declanşeze motorul violenţei care produce ceea ce ei numesc bespredel, adică haosul total al violenţei şi lipsei de reguli.

Aşa că atunci cînd speculăm la bursă, scriem pe la ziare şi luptăm împotriva asistaţilor şi săracilor trebuie să ne amintim de poveştile acestea. Şi ele se reglau în interior prin pedepse: celui care specula i se tăiau degetele, celui care vorbea neacoperit i se cresta sau tăia limba, iar celui care-i lua amărîtului raţia zilnică i se tăia puţa şi era pus să o mănînce. Aşa-şi reglau ei conturile. Aşa blocau ei explozia violenţei totale. Nu sînt civilizaţi ca noi. Acum, aceşti oameni care încalcă aceste reguli primesc onoruri! Pe ce lume trăim?

Cum te-ai documentat?

banditii_final_mic-183Marginalii nu acceptă stăinii în grup. Sau îi acceptă foarte greu. Sînt grupuri închise, cu altă limbă, alte reguli şi alte coduri. Sînt suspicioşi faţă de tot ce vine din afara grupului. Nu au încredere decît în oamenii din grupul lor. De ce? Din multe motive însă cea mai importantă cauză vine dintr-o lungă experienţă cu grupul majoritar. Şi experienţa le spune că sursele principalelor lor probleme vin din acea direcţie. Şi violenţa tot de acolo vine. Ei încearcă cumva să se protejeze de majoritari aşa cum şi majoritarii vor să se protejeze de ei. De aceea cînd vine un „străin”, unul din afara grupului ei îl privesc cu suspiciune şi-l ţin la distanţă. Ei ştiu că acesta a venit fie să le facă o problemă, fie dintr-un interes. Marginalii ştiu că într-o relaţie cu majoritarii, oricare ar fi ea, ei ies în pierdere. Şi nu riscă. Şi mai ales cu majoritarii nu accepţi să joci după regulile lor, că te ard. Ca să aibă un avantaj strategic şi tactic, ei schimbă şi încalcă permanent regulile. David nu se bate niciodată cu Goliat cu armele lui Goliat dacă vrea să cîştige.

Cum ajungi aici? Cum intri la ei? Prin recomandări. Recomandările funcționează bine. Mai ales la bandiţi pentru că asta dă garanţii, eşti om verificat. Dacă ai o garanţie de la un „hoţ în lege” e perfect. Asta însemnă că totul ţi se deschide. Însă oricît de multe recomandări ai avea, pentru ei tot un „fraier” eşti. Adică un potenţial pericol. Însă în timp, trebuie să le cîştigi încrederea. E foarte important într-o astfel de muncă. E o muncă destul de dificilă.

Însă cel mai greu mi-a fost să lucrez nu cu bandiţii aceştia profesionişti, ci cu cerşetorii: clanul cerşetorilor. Şi ştiţi de ce? Pentru că aici vezi o suferinţă fără margini. Şi nu atît suferinţa e problema, cît lipsa unui orizont de sens şi speranţă. Ei ştiu, sînt conştienţi, încă de mici copii, că s-au născut cerşetori şi că o să moară cerşetori. Ei ştiu că sînt damnaţi la suferinţă toată viaţa. E o castă damnată. De acolo nu există salvare. Şi tu, cînd vii de afară şi vezi şi înţelegi ce li se întîmplă, vezi această lipsă de orizont, poţi claca. Noi nu sîntem pregătiţi pentru un astfel de şoc. Cele cîteva zile cît am lucrat şi am stat  mai aproape de ei am trăit cu sentimentul că voi face infarct. A fost o încărcătură emoţională foarte mare pentru mine. Nu mai vreau să trec prin aşa ceva.

De asta mă doare enorm de mult cînd văd oameni apropiaţi din „lumea bună”, care au o viaţă decentă, destul de bogată, dar care se raportează cu dispreţ şi de multe ori cu o anumită violeţă poate involuntară şi din necunoaştere, asupra acesori amărîţi. Ei nu au ales să se nască damnaţi şi nu au nicio şansă sa iasă de acolo, dacă nu vine o forţă externă grupului care să rezolve această situaţie.  Mă rog, nu mai vreau să vorbesc, că mă doare asta.

Deci documentarea se face la firul ierbii, din cărţi şi din multă cercetare. A durat aproape cinci ani. Şi, fireşte, şi istoria personală are un rol important în această poveste.

De ce nu au familie, pare un lucru foarte straniu? Doar nu sînt călugări?

banditii_final_mic-198Mai toţi hoţii în lege dar şi decăzuții, mai puţin mujicii, casta medie foarte importantă, vin din afara familiilor, de pe stradă, din familii făcute praf. Asta mai întîi. În al doilea rînd, majoritatea cresc în afara familiei tradiţionale. Un lucru foarte important: bandiţii sînt un grup social urban şi nu au treabă cu ruralul. Pot apărea, fireşte, bandiţi cu origini rurale, dar ei se activează şi se educă în urban. De asta cred că, la noi, banditismul e aşa puţin dezvoltat: sîntem prea rurali, prea ţărani pentru a produce astfel de fenomene. Oraşele noastre sînt în mare parte nişte oraşe cu ţărani. Mai ales cînd vorbim de români. Nu folosesc termenul ţăran în sens peiorativ ci ca o marcă. La ungurii transilvăneni lucrurile stau altfel. Ei au tradiţie, dovadă că l-au dat pe celebrul „Whisky Man”. Mai ales asta se simte în Transilvania unde urbanizarea etnic româneacă are loc tîrziu. Acolo nu ai nici două generaţii complete de orăşeni români, nu ai masă critică. Excepţie fac Banatul şi zonele de frontieră care au altă dinamică. Dar, cu timpul, o să apară, nu-mi fac probleme. Vom avea şi noi bandiţii noştri…. nu doar la putere. Moldova a dat bandiţi celebri. Sudul a dat. Basarabia are o altă dinamică. Oricum, totul e legat de dinamica urbană, de mecanismele legislative, de felul în care funcţionează instituţiile şi economia.

Revenim la familie. Cred că lucrul cel mai importnt al refuzului de a avea o familie, de a se căsători este accentul pus pe aceast „crez al libertății”, căci numai aşa ei pot fi liberi. Asta însă ascunde ceva. Eu cred că acest fenomen ţine mai degrabă  de protecţie, de minimalizarea vulnerabilităţilor şi altele din seria asta. Un tată hoţ, care are famile, nevastă şi copil devine foarte vulnerabil. Cînd ai copil cedezi foarte usor la presiuni pentru că aşa e formatat omul. Ştiu să se organizeze altfel: fără famile ai mai puţine obligaţii, e mai sigur, e mai eficient. E de fapt modelul managerului actual perfect.

Vorbeşti mult despre tatuaje, limba lor, codurile lor etc. de ce se tatuează?

Acum e o întreagă modă cu tatuajele. E straniu cum această subcultură a devenit una mainstream. Însă în anii copilăriei mele se tatuau doar bandiţii sau cei care stătuseră la puşcărie. Iar la femei numai prostituatele şi anumite categorii numite decăzute făceau asta. Dar tatuajul ţinea de cultura masculină pe la noi.

Iarăşi: eu nu mă ocup de istoria fenomenului. Pe mine, cumva, mă intersează sensul lucrurilor. E foarte interesant că, în cultura majoritarilor, a fraierilor şi a puterii, dominantă este „cultura îmbrăcării”, a vestimentaţiei. La ei e cumva opus: dezbrăcarea e esenţială. Eu numesc asta cultura „oamenilor goi”. Pielea este cumva veşmîntul şi acoperămîntul lor. Pe acestă piele îşi scriu CV-ul, istoria lor. Doar când se dezbracă, aflăm cu adevărt cine sînt ei.  Totul are acolo, pe piele, o anumită semnificaie. Dacă cineva îşi pune un tatoo care nu corespunde cu adevărul hoţul repectiv poate fi pedepsit foarte aspru: de la tăierea unor organe, pînă la omorîre. Fraierii şi puterea, din contră, se îmbracă ca să-ţi arate cine sînt: îşi fac uniforme, îşi pun epoleţi, îşi pun grade, se împodobesc cu haine de firmă etc. Toate acestea ce sînt ? Limbaje care ne vorbesc, care spun ceva despre noi.

În ce priveşte argoul lor, fenea, limba hoţilor, lucrurile sînt la fel de complicate. Ea are o tradiţie veche, medievală. În zona mea, căci eu mă ocup de sudul Basarabiei şi Ucrainei, de la Chişinău în jos, spre gurile Dunării, în Bugeac ,spre Odessa, limba dominantă a fost rusa, însă argoul banditesc de bază este construit pe cuvinte din idiş, multe cu origini talmudice. De ce? Pentru că Odessa a cîştigat bătălia lumii bandiţilor în perioada  Imperiului Rus. Aici, evreii controlau oraşul. Înaintea lor, reţelele clandestine erau controlate de comercianţii de pe Volga. În momentul cînd Odessa devine zonă liberă şi comerţul mare este preluat de portul de aici, lucrurile se schimbă. Ştim: toată contrabanda se va face la Odessa.

De ce evreii au dat cei mai buni bandiţi ai oraşului? Nu pentru că erau ei mai şmecheri decît ruşii şi moldovenii, ci pentru că ei erau excluşi, marginali, existau multe legi împotriva lor, multe restricţii. Şi atunci, ca să nu moară de foame, au fost nevoiţi să inventeze tehnici de subzistenţă, de aceea toată contrabanda o făceau ei şi ţiganii. Mă rog, simplific, dar asta e linia de interpretare. Cum explicam şi în Sectanţii. De ce evreii de la Odessa erau mai buni la vioară decît la pian? Simplu: nu aveau bani pentru pian, pe de o parte, iar, pe de altă parte, un popor care mereu se mişcă nu tîrîie pianul cu el. E mai simplu cu o vioară şi averea într-un cufăr. Toate aceste poveşti au cauzalități sociale, legislative şi economice destul de clare, doar că puterea le dă alte interpetări pentru a ne duce în eroare. E mai simplu să spui: fură pentru că le au în sînge decît să explici cauzele sociale complicate. Fascismul pe asta se bazează: şi cel etnic şi cel social. Bun. Revenim.

De aici şi marca idiş rusificat al argoului hoţilor din Imperiu. Acest argou, cu peste 15.000 de cuvinte, pe care dacă nu-l înveţi nu înţelegi nimic are două funcţii: de protecţie şi de identificare. Te protejezi pentru că numai ai tăi înţeleg ce vorbeşti. Poliţiştii şi fraerii nu te înţeleg. Te identifici: ştii să vorbeşti, eşti de-al nostru, nu ştii, eşti exlus. Aşa verificau ei dacă cel nou nu este cumva kgb-ist infiltrat. Căci puterea infiltra oamenii ei. Cum verificau? Simplu: verificau în timp nivelul cunoaşterii acestei fenea. Argoul acesta nu se poate învăţa aşa uşor. Fenea învăţată tîrziu te trădează. Limba spune repede cine eşti şi atunci ţi se taie limba pentru că ai minţit.

Cum se termină cartea? Ce se întîmplă cu aceşti bandiţi în perioada postcomunisă?

banditii_final_mic-346Se termină straniu, trist, meditativ, cu două istorii. De fapt cu trei istorii. Prima istorie este despre generaţia mea născută în anii 70. Acea generație a Speranţei, care, la căderea comunsimului, avea vro 20 de ani şi credea că va răsturna munţii, era plină de vise. O generaţie foarte optimistă, dar care şi-a făcut viaţa praf şi a văzut cum se năruie o lume şi intră în descompunere. Am asistat la o mare îmormîntare trăită ca un chef nebun. O generaţie a Speranţei care a devenit Generaţia Disperării. Am mai povestit pe tema asta, căci mă doare. Eu o numesc Generaţia Mercurului Roşu. Povestea cu mercurul roşu o veţi găsi în carte.

A doua poveste este despre întîlnirea cu un mare hoţ în lege devenit oligargh şi stîlp al societăţii. Este o poveste despre cum iau în stăpînire aceşti bandiţi noua lume. Lumea liberalizată este raiul pentru ei. Ei schimbă codurile, regulile şi se adaptează perfect. Este o lume cu care ei se identifică. Cum am mai spus: comunismul a fost învins de bandiţi, nu de disidenţi. Dar nimeni nu vrea să recunoască asta. Ei sînt şi marii beneficiari ai noului regim. Şi cu acest mare oligarh avem o discuţie foarte bună şi sinceră. Acolo aflăm cam toată esenţa tranziţiei, a economiei, a lumii intelectuale decăzute şi mai ales a presei. De exemplu, el îmi explică foarte frumos cum se face cenzura azi. Banditul oligarh e un băiat foarte isteţ. Dar de un cinism pînă la iad. Despre tehnicile de manipulare de rit nou, poate altădată.

Şi ultima poveste e despre moarte. E despre ruptură, e despre meditaţie asupra a ceea ce ni  se întîmplă. Stau în vamă, la Galaţi – Giurgiuleşti. Merg la Odessa să-l îngrop pe Profesor, eroul meu principal şi banditul care mi-a fost ca un părinte. Un erou legendar al Odessei. Şi, pe Dunăre, acolo, în dreapta, se deschide un port nou. Oamenii spun că e al unui mare oligarh din zonă. Cu acest oligarh am fost foarte bun prieten. Am împărţit acelaşi pat, aceeaşi mîncare, ne împrumutam hainele. Culmea: am iubit aceeaşi fată.  Eu stau în vamă, cu ultimii bănuţi care abia-mi ajung de-o chiflă, iar el construieşte un port privat. Soarta omului e o chestiune foarte complicată. Şi nu inegalitatea asta mă deranjează atît de mult. Altceva  mă frămîntă. Ştiu că dacă mă voi întîlni cu el voi avea ce povesti. Avem un trecut comun.

Ştiţi care e problema majoră? Copiii noştri. Amîndoi avem copii. Al meu stă în Bucureşti, merge la o grădiniţă de stat şi la o şcoală de cartier, etc. Ai lui fac scoală privată în Elveţia, cu sute de mii de eruo pe an. Nu sînt genul invidios, mă bucur pentru copiii lui. Dar alta e problema. Eu cu tatăl lor am ceva în comun. Sînt o mulţime de lucruri care ne unesc, indiferent de poziţiile noastre actuale: am iubit aceaşi fată, am mîncat aceaşi pîine şi ştim să vorbim unul cu altul. Între copiii noştri însă este o prăpastie, un hău imens. De netrecut. Eu ştiu că copiii lui vor conduce această ţară, aceste spaţii. Iar pe ei nu-i uneşte nimic. Iar eu privesc această ruptură ca pe o mare tragedie, ca pe o înfrîngere colosală a noastră, a tuturor. Ca pe o moarte. Iar moartea nu vine decît prin violenţă, fie ea şi aparent liniştitoare. Iar asta e doar inceputul violenţei.

Şi la sfîrşit de carte plîng. Şi nu ştiu de ce. Sînt ultimele lacrimi. Atît. Koneţ Filma.

-
6 December, 2016
Niciun comentariu

„Mică trilogie a marginalilor. Bandiții”

img-2

DE NONA ROPOTAN ÎN

Frumoasă continuare are trilogia lui Vasile Ernu; despre primul volum al acesteia am scris pe site, ba chiar i-am luat și un interviu. Cel mai mult mă bucură să văd când proiectele literare capătă concretețe și sunt duse la bun sfârșit cu brio (sunt sigură că trilogia va avea un sfârșit memorabil).

Despre „Bandiții” nu o să vorbesc neapărat la superlativ, ci mai degrabă o să încerc să evidențiez diferențele prin comparație cu „Sectanții”. M-am întrebat de multe ori în timpul lecturii dacă Vasile Ernu a preferat să sacrifice firul narativ de dragul portretului; și când încercam să obțin un răspuns valabil întâlneam pasaje pline de o nostalgie aproape dureroasă, în care povestea se înnoda firesc cu ceea ce a fost scris în „Sectanții”. Pentru că multe sunt aceste locuri, cred că e necesar să citiți volumele exact în ordinea în care au fost scrise. Dacă în primul volum autorul a preferat să meargă urmând pașii unui adevărat studiu de caz sociologic, combinând măiastru toate  metodele de cercetare sociologică avute la îndemână (inclusiv cercetarea documentelor și a arhivelor, deplasările în teritoriu ori de câte ori s-a simțit nevoia etc.), de data aceasta accentul cade pe individ. Pentru că și lumea bandiților e o lume a oamenilor puternici, a singuraticilor, a damnaților, a celor care se revendică ca făcând parte dintr-o comunitate cu reguli nescrise, dar care se văd nevoiți să-și organizeze viața în cel mai solitar mod posibil. Bandiții lui Ernu sunt copleșiți de singurătate, trăiesc și respiră singurătate și în numele acesteia ajung să săvârșească cele mai blamabile fapte din punct de vedere social.

E greu să nu-i judeci pe acești bandiți și Ernu se abține din răsputeri să nu o facă, deși îi scapă discursul de multe ori în această direcție; ceea ce-i salvează argumentul, paradoxal, este rudenia. Adică exact același tip de relație pe care s-a construit și primul volum. Dacă în „Sectanții” vorbește despre rudele apropiate precum cămașa de corp, aici vorbește despre cele îndepărtate, cele la care ajungi doar o dată în viață, sau dacă ajungi de mai multe ori, o faci doar pentru că ești nevoit. Și Profesorul, personajul principal în jurul căruia gravitează tot universul banditesc îi este un fel de unchi. Dacă e o alegere pur scriitoricească sau chiar așa este, vă las pe voi să descoperiți citind cartea.

 

„Atunci am înțeles de ce Profesorul zicea deseori o frază înțeleaptă:

– Mai bine un Tașkent mic decât o Kolîma mare.

Despre Tașkent puteam confirma. De Kolîma am fost ferit, însă am citit din cărți și am auzit mărturii de la sectanții mei, ce au făcut ani de zile de lagăr, și de la bandiții neînfricați nici în fața iadului, dar care au o strângere de inimă aparte când aud de Kolîma. Știu ei ce știu: Kolîma nu este iadul, Kolîma este mult mai mult, pentru că aici e mâna omului, care e mai diabolic decât diavolul.

– Vasika, dacă vrei să înțelegi Kolîma fără să ajungi acolo, trebuie să citești neapărat Șalamov, singurul fraier care a înțeles cu adevărat Gulagul și singurul poet al acestui iad. Chiar dacă nu ne-a iubit pe noi, blatarii, are perfectă dreptate. Este dreptatea unui fraier care nu a fost frânt și care a fost mai tare ca noi. Numai el și nebunii de sectanți au reușit asta. Noi, oricum, eram din altă specie, din specia care putea controla și Kolîma, care putea face ceva ce nici iadul nu a văzut. Citește neapărat Șalamov” m-a sfătuit acum mulți ani Profesorul.

Și am citit și m-am îndrăgostit de Șalamov, poate cel mai nedreptățit scriitor rus al secolului XX, alături de Platonov.”

 

Referire la iadul din Kolîma face și tiotea Hana, patroană de bordel care lucrează mână în mână cu bandiții, dar și cu cei sus-puși, pentru că altfel n-ar fi putut atinge anii senectuții.

 

„Și în Siberia, când am stat cinci ani în pușcărie, am avut un mic bordel ambulant, ca să-i zicem așa. O căsuță a suferinței. Pușcăriile erau separate, dar apropiate și atunci trebuia să ne organizăm ca să putem ajunge noi la bărbați sau ei la noi. Știi, omul este o ființă tare iubăreață. Tu îți imaginezi că, în frigul și foamea aceea pe care le înduram noi, unde toți arătam ca niște cadavre, totuși oamenii voiau să mai facă dragoste! Renunțau la orice. […] Am văzut la viața mea tare multe. Dar cum arată omul disperat după dragoste nu pot să-ți descriu. E o fiară turbată, e un animal rănit profund și dispus să facă orice. Și uite, pentru a îmblânzi această fiară turbată și a-l liniști pentru asta sîntem noi bune.”

(Despre Kolîma lui Șalamov am scris și eu pe site.)

 

Fals-personajele lui Vasile Ernu sunt cei mai puri antieroi, de care nu vrei să știi că există, dar care-ți influențează viața, invariabil și iremediabil. Mi-am adus aminte că la o întâlnire după niște ani buni cu un fost coleg de școală, acesta îmi povestea de nu știu ce găști de copii de prin cartier, care erau într-un etern conflict teritorial și de câștigare a supremației; eu am făcut ochii mari cât cepele, pentru că în toată copilăria mea am fost ferită de astfel de „cercuri” mai mult sau mai puțin influente, șocată fiind de nivelul de cunoaștere al colegului meu, nu de faptul că acestea existau. La Ernu șocul a fost fizic, în cel mai direct mod posibil: a luat un pumn în nas și a văzut cum este tăiat un deget pe viu la un bandit. Ăsta da ritual de trecere dintr-o vârstă în alta! Și unii și-ar fi pierdut iremediabil sufletul după un asemenea eveniment, dar la el șocul a adus setea de cunoaștere. Pur și simplu și-a dorit să vadă ce e în spatele ritualurilor astea brutale și pur instinctuale, cine sunt bandiții aceștia organizați în caste (patru la număr, le veți găsi în carte ierarhia și descrierile rolurilor și a modului cum ajung să facă parte dintr-o castă), cum arată lumea asta de din spatele realității cosmetizate și protejate în care ne învârtim noi, fraierii.

Sunt capitole dedicate diferiților antieroi, cum ar fi Țîgan, Finkă, tiotea Hana (de care am pomenit puțin mai sus), Makintoș etc. Toate portretele sunt realizate în filigran, deși nu pare la prima vedere, asemenea tatuajelor pe care le poartă cu mândrie (și pe care, parțial, le regăsiți în desenele lui Laurențiu Midvichi – excelentă alegere pentru realizarea ilustrațiilor!). De ce spun în filigran? Pentru că Ernu nu duce până la capăt istoria personală a acestora, nici nu are cum, dar are grijă să lase urme suficiente cât să ghicim traseul acestora prin lumile fraierilor. Toți au în comun: lipsa fricii, lipsa familiei, fuga de sistemul oficial (de stat), anii grei de pușcărie (uneori, atât de mulți, încât te întrebi când au mai avut timp de fărădelegi!), dorința de a-și păstra independența cu orice preț. Ce nu au în comun: „specializările”, uneori și casta din care fac parte. Iar poveștile cu și despre ei se împletesc cu reflecțiile personale ale autorului vizavi de societatea contemporană, reflecții corect argumentate și bine exemplificate (revine la câteva dintre ideile expuse în „Sectanții” și le aprofundează aici). Ah, să nu uit: ce mai au în comun toți bandiții este cunoașterea preceptelor biblice, uneori la fel de bine ca și sectanții atât de familiari lui Vasinka.

„Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” nu e o carte de literatură, nu vă așteptați să găsiți între coperți romanțe cu personaje negative sau povești de citit seara la culcare. Nu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” este o carte despre lumea de dincolo de realitate, dacă vreți de dincolo de realitatea pe care o puteți cuprinde cu ochii minții. Din acel punct începe lumea bandiților. E un alt tărâm și o altfel de viață acolo și rămân la ideea că, asemenea personajelor, lumea aceasta trebuie să existe în continuare, dacă ne dorim o viață liniștită de fraieri.

 

-
4 December, 2016
Niciun comentariu

De la banditul anti-sistem la banditul sistem. O antropologie socială

1copertab1Emanuel Copilaș – Timpul / 07-11-2016

Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor. Bandiții, Iași, Polirom, 2016

După Mică trilogie a marinalilor. Sectanții, Vasile Ernu revine cu un nou bildungsroman, o frescă deosebit de interesantă, pestriță și dinamică a spațiului post-sovietic cuprins între republicile caucaziene și România – în care este prezentată povestea unui unchi, banditul pensionat poreclit afectuos „Profesorul”, respectiv a unei întregi rețele de cunoștințe ale acestuia pe care autorul ajunge să le întâlnească, închegând portretul unei categorii sociale aparte, mult mai diferită și în același timp mult mai asemănătoare cu restul societății decât suntem tentați să credem la prima vedere.

Bandiții din spațiul post-sovietic și nu numai aveau o ierarhie foarte bine conturată, fiind realmente ostili dezordinii și anarhiei. La vârf se aflau „hoții în lege” sau „blatarii”, cei care operau în liniște și nu doreau să antagonizeze societatea sau forțele de ordine. Urmau apoi „mujicii”, alcătuind grosul societății bandiților. Spre deosebire de blatari, acestora le este permis să lucreze, dar nu au nu au niciun cuvânt de spus în ceea ce privește distribuția resurselor financiare în interiorul grupului. O categorie inferioară mujicilor este aceea a „pațanilor”, tineri bandiți care visează să ajungă la un moment dat blatari și se supun regulilor nescrise ale lumii hoților. „Țapii” („kazioli”) sunt bandiții decăzuți, cei care au acceptat anumite compromisuri cu puterea – ceva totalmente inacceptabil printre bandiți – pentru a obține un trai mai bun; blatarii îi utilizează de obicei pentru a negocia cu autoritățile. În sfârșit, ultima categorie este aceea a „decăzuților” („otpușcennîie”). Aceștia nu pot avansa în ierarhie și nu au alt rol decât acela de a fi utilizați sexual în pușcării. În această ultimă categorie intră și cerșetorii, deși ei nu fac propriu-zis parte din lumea bandiților și nu pot fi folosiți pe post de accesorii sexuale. „Este un stigmat îngrozitor în această subcultură. Decăzuţii au o situaţie foarte complicată şi, de multe ori, foarte nedreaptă. Cu ei nu stă nimeni la masă, castele superioare nu au voie să se atingă de ei şi sînt trataţi mult mai rău decît animalele” (p. 211). Iată și un foarte complex decalog al societății bandiților:

„1. Să respecţi cu sfinţenie legile şi tradiţia lumii bandiţilor, să nu foloseşti arme de foc şi să nu omori dacă nu ai o justificare legitimă.
2. Să nu munceşti niciodată pentru cineva şi, mai ales, pentru stat.
3. Să nu ai proprietăţi sau bani proprii puşi deoparte.
4. Să nu ai familie, dar să‑ţi respecţi părinţii şi, în mod special, mama.
5. Să nu ai propiska (reşedinţă oficială) sau, mai bine zis, să nu ai acte oficiale (buletin, paşaport) ori să fii înregistrat la autorităţile statului.
6. Să nu faci politică şi activităţi politice şi să nu aparţii nici unei grupări politice.
7. Să nu recunoşti nici o vină în faţa autorităţilor statului şi să nu depui mărturii sau să colaborezi cu structurile de putere ale statului.
8. Să ajungi din cînd în cînd în puşcărie, ca să impui legea şi ordinea banditească, a hoţilor în lege.
9. Să racolezi cadre tinere şi să le educi în legea banditească.
10. Să ştii să joci cărţi, dar să nu joci niciodată fără bani sau să‑i înşeli pe ai tăi” (p. 204).

La fel ca sectanții, ramura principală a familiei autorului, bandiții resping în mod radical lumea înconjurătoare. Spre deosebire de sectanți însă, ei nu aspiră să o mîntuie, ci doar să-i releve imperfecțiunile, nedreptatea structurală, conflictul social care o traversează și o antagonizează în permanență. Bandiții îi jefuiesc pe „fraieri”, lumea exterioară propriei societăți, și îi disprețuiesc pe „musori”, pe polițiști. Uneori, pentru a preveni apariția unor situații ieșite de sub control, bandiții și polițiștii își pot împărți tacit sferele de influență, alegând să se tolereze reciproc.

Personajele pitorești care îi servesc drept parteneri de dialog autorului sunt cu adevărat fascinante. Mișka Pianistul, hoț de buzunare foarte talentat, Jora, fost „milițian” în Odessa, actualmente pensionat, Korj, fost „hoț în lege” de o autoritate indiscutabilă, asasinul Finkă sau matroana Hana – toți contribuie la hașurarea unei lumi foarte complexe, care întreține cu societatea oficială raporturi simbiotice, mult mai complexe, profunde și intrigante decât ne putem imagina. Funcția socială a bordelului, de exemplu, este una profilactică, permițând păstrarea promiscuității în anumite limite tolerabile. Dacă bordelul este reprimat, societatea întreagă are de suferit, consideră „tiotea” Hana, deoarece dispare acel debușeu de evacuare a furstrărilor de tot felul care îi permite societății să își păstreze moralitatea oficială și să funcționeze prin raportarea la o alteritate care îi este în cele din urmă constitutivă. „În general, bordelurile dispar nu cînd societatea este mai morală sau mai restrictivă, ci în momentul cînd totul se transformă într‑un bordel mult mai mare, chiar dacă aparent vitrinele şi societatea dau de înţeles că se jenează să discute sau să accepte ideea existenţei unui astfel de local. De asta trebuie să ne temem de dispariţia lor şi nu e cazul să ne jenăm de existenţa lor” (p. 240).

Lumea bandiților din spațiul post-sovietic, se pare că și din Europa de Est, a cunoscut o interesantă și în același timp regretabilă dialectică internă. Stalin a încercat să o distrugă, încarcerând marea majoritate a membrilor acesteia. În timpul celui de-al doilea război mondial, când Germania nazistă amenința să șteargă de pe hartă Uniunea Sovietică, bandiților li s-a oferit o alternativă: fie luptă pe front de partea puterii sovietice, fie înfundă cele mai grele pușcării din Siberia. Unii au optat pentru prima, alții pentru a doua variantă. După încheierea războiului, între cele două facțiuni a izbucnit un adevărat război civil: hoții care nu acceptaseră să colaboreze cu puterea i-au ostracizat pe ceilalți, numiți generic „suceara”, „curvele” care au acceptat compromisul cu statul și au trădat astfel legea banditească. Numai că aceștia din urmă au reușit să obțină numeroase avantaje instituționale și să se infiltreze în sistemul oficial de represiune. Vechea ierarhie a fost bulversată. Prin anii 1970, hoții care o mai respectau deveniseră deja o minoritate. După căderea Uniunii Sovietice, în cadrul derivei generale și a scăderii galopante a nivelului de tari, „curvele” au devenit puterea însăși, privatizând toate resursele importante pentru a le sustrage legal de sub incidența interesului comun.

Cu un astfel de bandit „sistemic” a avut de-a face și autorul. Un oligarh român rămas anonim, deși sunt indicii destul de clare în privința identității sale, care urmărește să obțină legitimitate în rândul politicienilor, a trusturilor media și a intelectualilor publici. Cum procedează, și mai ales cât de „ieftin” se lasă cumpărați ultimii, vă las să descoperiți singuri. Nu înainte de a zăbovi puțin asupra unui citat al Profesorului, unul dintre ultimii bandiți autentici, anti-sistem: „Noi sîntem lăsaţi de la Dumnezeu să facem această dreptate pentru că voi aţi construit o lume atît de nedreaptă, iar noi sîntem singurii care vă aduc aminte de asta cu regularitate. Noi sîntem visul vostru urît, noi sîntem întruchiparea minciunii voastre. Şi cînd te întîlneşti cu un cerşetor, ai grijă să‑i întinzi rubla cu milă şi respect, pentru că tu ai o mare vină că el e acolo, şi nu tu. Bucură‑te de asta şi jertfeşte‑te cu mînă largă. Şi mai ales bucură‑te că te‑ai întîlnit cu îngerul neputinţei, şi nu cu mine, banditul, îngerul răzbunării. Căci ar fi putut fi ultima întîlnire sau cel puţin începutul calvarului tău” (p. 46).

-
4 December, 2016
Niciun comentariu

Ostalgia dostoievskiană

img-2Ştefan Baghiu / Cultura / nr.7, 24 noiembrie 2016

„Mică trilogie a marginalilor” reprezintă, odată cu al doilea volum, proiectul lui Vasile Ernu de revizitare a unor istorii estice particulare dintr-un unghi eseistic, la graniţa dintre nonficţional (reportaj literar) şi autoficţional, dintre antropologic şi speculativ. În spaţiul românesc ideea este – spun eu – mai ales din două motive interesantă. În primul rând, pentru că tradiţia interbelică a reportajului literar, dogmatică în timpul realismului socialist, a revenit în anii ’60 adoptând forme hibride – proces aproape uitat astăzi (realismul magic al lui Ștefan Bănulescu, spre exemplu, lucra cu subiecte extrase din realitatea reportajelor sale de la începutul deceniului al şaptelea). Apoi, pentru că foarte puţină literatură din interiorul speciei a vizitat Estul apropiat, preferând să teoretizeze mai mult formele adaptării la Occident.

În această zonă, „Casa Jurnalistului” mi se pare cel mai puternic proiect autohton prin care reportajul literar a putut fi resuscitat în post-uman. Deşi nu par să-şi propună în mod explicit acest soi de reabilitare, articolele celor din cadrul proiectului (despre Bruce-Lee, supranumit „Regele Canalelor”, despre abuzurile poliţiei, despre refugiaţii de vara trecută etc.) poartă toate semnele reevaluării a ceea ce Brunea Fox, în cadrul unei anchete propuse de Geo Bogza la „Vremea”, în 1934, numea „semnificaţia socială a reportajului”. Dincolo de o scriitură foarte bună (majoritatea reportajelor lor sunt scrise de adevăraţi prozatori neexprimaţi deocamdată ca autori de ficţiune), semnificaţia socială e dată – aş spune – de două direcţii: prima, detensionarea unor presetări ale societăţii româneşti prin stilul degajat şi frust; a doua, asaltul asupra unor subiecte marginale (sau, fie, a unor subiecte care ţin de marginali, ca să apelez la micul jargon creat de Vasile Ernu) care nu poate fi văzut decât ca o intenţie New Left.

Între reportaj și autoficțiune

Însă jocul literaturii e mai complex. Departe de a putea gestiona uşor interven- ţia reportajului sau a descrierii de mediu social în interiorul literaturii ficţionale, această categorisire – în funcţie de nivelul de racordare cu socialul a literaturii – poate fi oricând pusă sub semnul întrebării. Anul trecut, în momentul în care Svetlana Alexievici a luat Premiul Nobel pentru Literatură, categoriile au explodat: nu e vorba că literatura nu ar cuprinde sau nu ar putea gestiona descrierile de mediu (argumentele tari mergând până la romanul american nonficţional, chiar şi în variantele cele mai hard), ci că presiunea esteticului a făcut ca multă lume să considere genul practicat de autoarea bielorusă inferior din oficiu. Singura cale prin care prozatorii români au putut intra pe acest filon al prozei de mediu (mai ales de mediu social periferic) a fost prin dialogul fertil între analiză socială „la gradul zero” şi un narator inventiv, capabil să recupereze mereu ceea ce ră- mânea în urmă din cauza eseisticii/ analizei. Cel mai bun exemplu în acest sens îmi pare a fi încă „Soldaţii”, romanul lui Adrian Schiop din 2013.

Poate din cauza asta alege şi Vasile Ernu să modeleze un subiect demn de un documentar BBC după, să zicem, personaje dostoievskiene. După ce anul trecut apărea la Polirom volumul „Sectanţii” („Cuvintele şi faptele noastre trebuie să arate că suntem diferiţi, că suntem lumină în acest întuneric. Mama era convinsă că salvarea noastră depinde până şi de cum ştergem geamurile şi cum spălăm oalele. Fiecare iotă contează”), o poveste a rezistenţei prin micro-tradiţie, Ernu face cronica unei lumi a unor altfel de marginali în „Bandiţii”: fanea (limba hoţilor), tatuajele (origine şi dezvoltare) sau mercurul roşu sunt doar câteva dintre curiozităţile pe care le explică volumul. Apelând la resurse istoriografice, topite aproape fără excepţie în această mică istorie bildung, Ernu descrie locuri exotice geografic, însă extrem de familiare etic sau tipologic. În sensul în care, o şi spune autorul într-un interviu, acest tip de bandiţi au devenit foarte cunoscuţi prin reprezentarea transatlantică. Ce se întâmplă la Odessa poate fi suprapus pe schemele gangsterilor din New York (unde, spre exemplu, în Brooklyn, migraţia ucraineană a şi făcut ca anumite zone să fie numite după acest oraş).

Exotismul URSS

Astfel, în această logică, volumul „Bandi- ţii” va putea genera două tipuri de reacţii principale: prima – de recunoaştere imediată şi automatică a unor anumite tipologii reduse până la clişeu; a doua – de retragere în zonele exotismului estic. Complementare, ele vor decide un soi de lectură inedită (recunosc aici ingeniozitatea autorului), în senul în care, orice s-ar întâmpla în această lume amorală, exotismul URSS produce un fel de contact îmblânzit: când Profesorul (figură centrală din lumea bandiţilor) îi taie degetul lui Keşa pentru a marca o iertare (ceva din delirul personajelor bolnave şi misticoide ale lui Breban locuieşte la rădă- cina ontologiei/deontologiei personajelor lui Ernu, categoric pe filieră dostoievskiană) episodul nu produce un şoc puternic, ci colaborează cu celelalte elemente (detalii de comportament, detalii culinare sau vestimentare semnificative etc.).

La fel cum, fie venind pe căile unei cateheze inversate (de la Keşa sau Maki la Korj, toţi bandiţii împlinesc alegorii, la nivel simbolic), fie prin elaborarea unui cod particular, regimul metaforic al cărţii dublează şi corijează permanent pornirile antropologice. Prin acest joc focal (între antropologic şi realism magic), Ernu impune o eseistică unică în literatura recentă: „Vechea tradiţie a jocului are la bază penuria, lipsa. Trebuie să inventezi jocuri şi jucării din nimic. Sunt suficiente o frunză, o sfoară, o creangă, un bob de fasole. Noua tradiţie a jocului şi jucăriilor este excesul. Peste tot sunt prea multe jucării, instrucţiuni şi oferte. Spaţiile şi locurile de joacă ale «lumii civilizate» încep să arate obscen: cu cât sunt mai puţini copii, cu atât sunt mai îngropaţi în ele”.

Toate părţile cărţii vorbesc despre dezvoltare prin educaţie alternativă. Trecerea însă se face brusc în postcomunism. De la hoţul de buzunare care considera grobiană utilizarea instrumentelor auxiliare (de exemplu pentru tăierea poşetei), la matroana (tiotea) Hana care vede prostituţia ca pe „cea mai grea meserie pentru o femeie”, se face trecerea la banditul devenit oligarh.

O carte foarte bună, care se citeşte ca un dosar de epocă (extrem de bine informat şi alcătuit pe partea istorică) trecut prin filtrul experienţei. Vasile Ernu e unul dintre puţinii autori contemporani pentru care istoria însăşi e gonzo.

-
30 November, 2016
Niciun comentariu

Bandiţii – Bestsellers Polirom la Gaudeamus 2016. Top 5

reclama

Bestsellers Polirom si Cartea Romaneasca la GAUDEAMUS 2016

Top 5 Polirom
1.Ulysses, 732. Romanul Romanului, Mircea Mihaies
2. Scrisori către Vera, Vladimir Nabokov, traducere de Veronica D. Niculescu, Premiul „Antoaneta Ralian” pentru traducere, Gaudeamus 2016
3. Meseria de romancier, Haruki Murakami, traducere de Andreea Sion
4. Dragoste la 17,50 $, Charles Bukowski, traducere de Cristian Neagoe, la egalitate cu Coajă de nucă, de Ian McEwan, traducere de Dan Croitoru
5. Viața și Opera, Cristian Tudor Popescu, la egalitate cu Bandiții, Vasile Ernu

_________________________

Top 5 Cartea Românească
1. Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă…, Matéi Visniec
2. Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autor). Fragmente cu Radu Petrescu și Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun
3. Imagini, litere, documente de călătorie, Gheorghe Crăciun
4. Năluca, Octavian Soviany
5. Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui, Cristian Teodorescu

-
28 November, 2016
Niciun comentariu

Bandiţii la Iaşi şi Chişinău (fotoreportaj)

Am ajuns la Iaşi şi a fost prea frumos. Cum se vede din hotel Moldova.

15085667_10154303890984825_2287866922142784443_n

Dimineaţă pe 23 noiembrie am fugit la TVR Iaşi.

15202648_1141284399312776_6669085399339521001_n

După ce am trecut pe la Polirom am mers la “Universitatea Alexandru Ioan Cuza” unde am ţinut o conferinţă alături de amicul Ovidiu Ţichindeleanu şi Ovidiu Gherasim-Proca (moderator). Trei ore de foc. Stundenţi şi profesori prezenţi. El despre “colonialitate” eu despre “forme de protest din spaţiul sovietic şi ex-sovietic”.

15202711_10154305730659825_2813078166187340160_n

A urmat Radio Hit cu George Onofrei şi iarăşi la TVR Iaşi.

15192755_10155494564235299_992303550431100557_n

Şi a venit lansarea de la Beer Zone. A fost tare frumos şi cu emoţii. Bîdia Ion Sapdaru a citit, Pavel Lucescu şi Iulian Bănilă au comentat. Mulţi prieteni şi oameni noi cu care am prins miezul nopţii. It-iştii ştiu de ce… Un mic reportaj de la Liviu Antonesei

15094324_10154306520434825_7992379999595470211_n

15167553_1545148738835641_4873336884436977421_o

dsc01814

15194461_1426030797421898_4959978748535138196_o

A doua zi am plecat spre Basarabia. Prietenul Gheorghe m-a cules şi dus la Chişinău unde mă aştepta pe 24 noiembrie, seara altă lansare. Vama.15203233_10154308585669825_1108544904911057476_n

Lansarea de la Chişinău a fost mai intimă. Mihai Fusu în formă. Oamenii au pus întrebări. Galaicu bun ca deobicei. Reportaj 1 aici . Reportaj 2 aici.

15219386_10209278139488064_2368516083002981397_n

15232335_10209278783144155_8178215977486640137_n

15195894_1543806702312652_3952309701545052207_o

Seara ajuns acasă la ai mei şi dimineaţă din nou la muncă. Radio Chişinău la Victoria Cuşnir (emisiunea aici). Iar după la Europa LIberă cu Vasile Botnaru & Maria Pilchin. Emisiunea aici. 15211679_10207616142104860_1881101809_n

15128835_10209285446750741_7872562216952652984_o

A urmat interviu la Ziarul de Gardă, un săptămînal minune. Dat interviu.

15193463_1110971665618086_4322983542786923669_n

Mi-am vizitat după aceea prietenul vraci, Oleg Panfil,  în a cărui curte este un dud care a văzut pogromul de la 1903. Acest copac şi Oleg sînt punctele mele de sprijin acolo. Cît ei există îmcă nimic nu e pierdut.

img_20161125_151637

Seara am mers la Teatru-Spălătorie la Republica unde am fost invitat. Moni Stănilă şi Sandu Vakulovski sînt vinovaţi pentru asta.

15167529_1639404549418308_1188333048046045010_o

Dimineaţa de sîmbătă vechiul prieten Vitalie Condraţchi mi-a făcut micul dejun. Astea sînt momentele foarte frumoase şi liniştite.

15241878_10154313272259825_5142176219076983281_n

A urmat o vizită fulger la noul centru cultural & biblioteca “Marc Bloch” conduse de Mark Tkaciuk. Schimb de cărţi. Un mic interviu. Discuţi. Aici l-am cunoscut şi pe Pavel Zingan. Posibil să încep să scriu o rubrică lunară în RO&RU la Allmoldova. Medităm…

15259249_339438529764233_6440018941489750788_o-1

15138578_339452099762876_1324551687516503892_o

Seara am avut ultima întîlnire cu nişte copii deosebiţi. Au vrut să discutăm despe cărţi şi mai ales despre Sectanţii.

15267621_10154314569124825_5359850569518112696_n

Culcare, trezirea la 4 dimineaţa şi spre Bucureşti. O săptămînă cînt un an. 1001 mulţumiri…

-
27 November, 2016
Niciun comentariu

Bandiţii la Chişinău: 24 şi 25 noiembrie / Librăria din Centru / Teatru-spălătorie

Joi 24 noiembrie / ora 18.15

Librăria din Centru / Ştefan cel Mare 126 (aici date)

_____

Vineri 25 noiembrie / 0ra 18.00

Teatru-spălătorie / M. Eminescu 72 (aici date)

 

afis_intelighentia-page-001

 

 

 

15184110_10154706919502346_923576982_o

-
22 November, 2016
Niciun comentariu

Întîmplări nocturne. (din De ce iubesc Iașul? Jurnal)

img_20160720_003630(din De ce iubesc Iașul? Jurnal)

Și ce dacă nu e capitală culturală europeană? Eu iubesc Iașul mai ales așa. Numai în micile orășele de provincie rusești totul decurge atît de natural și simplu. E de bine. Te împrietenești cu oricine în maxim un minut, iar cînd te superi, nu ai pe cine. Ultima oară s-a întîmplat în vară, cînd am mers să-mi lansez Sectanții.

În hotel dau peste dragul de Harry Tavitean. Mă invită la concert. Ajung la concert: o mică istorie a jazzului. Povestesc cu unii. Văd un tip care caută un loc să se ajeze. Îl recunosc.

– Salut Bogdan (Crețu), mersi că vii mîine la lansare să vorbești.

-Nu sînt Bogdan….

Eu rămîn blocat. Parcă nu greșesc decît numele. Vizual mai nicodată. Nu știu ce să zic.

-Sînt doar fratele lui geamăn, zice ”Bogdan” distrat…

Totul e ok. Începem să povestim.  El e obișnuit, eu nu sînt obișnuit cu aceste confuzii.  Vorbim de parcă ne cunoaștem de o viață.

După o lungă discucție de după concert cu Harry Taviteam & comunitatea armenească din Iași o iau agale spre Hotel. Noapte, liniște. Să văd și eu Iașul adormit. Brusc apare o gașca mică de tineri. Veseli, se grăbesc undeva.  Îmi zic: merg unde trebuie. Îi urmaresc. Străduță, scari, gang și se deschide o ușă. Intră ei, intru și eu. Brusc se deschide o altă lume: plină de oameni tineri, veselie, discuție. Mă așez.  Vecinul de masă întreabă amical:

-Cum îți merge?

-Ok, suportabil, zic eu….

Începe o lungă discuție despre proiectul ”Salvarea lumii 5”. Unul de la masă e ITst, altul biolog. Aduc îmbunătățiri proiectului meu.  Copii incredibil de isteți…

Și vine partea DADA…

Discuția curge, proiectul e aproape gata. Și brusc, deodată. Aproape ca în romanele rusești…

Se apropie de masă un tim masiv, rotund la față, ochi blînzi, dar discutabili. Mă bate puțin pe umăr stîngaci.

-Dumneavoastră sînteți Vasile Ernu?

-Da, zic eu nehotărît.

-Eu sînt fratele lui Dan Sociu și vă știu, vă citesc….

Eu puțin nedumerit…

-Cum adică fratele, că eu îl știu pe fratele lui Sociu, Ionuț… Sînt cumva și amic cu el…. bîigui eu neclar.

Mintea începe să facă analize. Zic: omul poate vrea o bere și folosește tehnica ”copiii leitenantului Schmitt”. Zic:

-Vrei o bere, vrei ceva?

-Nu, nu, doar am vrut să te salut. Sînt al treilea frate. E mult de povesti și complicat…

Strig barmanului:

-Te rog o bere pentru fratele lui Sociu…

Barmanul:

-El nu are voie să bea aici….

Eu mă blochez și sînt gata să salvez onoarea ”celui de-al 3lea Sociu”…

Baiatul mare, puternic și rotofei zice blajin…

-Lasă-i pe aștea, hai cu mine în gang, e un loc mai special, îți zic ceva…

Totul devine confuz, suprarealist. O crîșmă întunecoasă, cu o ”faună” mai tristă și scăpătată. Totul devine mai meditaiv. Un soi de zen moldovenesc.

Povestea e lungă, dar la Iași toate poveștile se termină cu bine. Mergeți la Iași și plimbați-vă după miezul nopții. Aici trăsiesc ”specii” fascinante. Ce bine că nu va fi Iașul  ”capitală culturală europeană”.  Pe bune…

-
22 November, 2016
Niciun comentariu
keep looking »