Sectanții & Ernu la Chișinău
Evenimentele de la Chișinău. Luni discuție, marți lansare.
Născut în Bugeac
de Arthur Suciu / NR. 518 din 28-May-2015 / Cultura
Vasile Ernu, Sectanţii, Editura Polirom, Iaşi, 2015
Sectanţii este o nouă carte „periculoasă“, scrisă şi tocmai publicată, la Polirom, de Vasile Ernu. Cititorii săi erau obişnuiţi cu provocarea, mai ales cu atacurile dure, de pe poziţii foarte de stânga, la adresa ideologiei neoliberale. Şi intelectualii „de dreapta“ simţiseră că au de-a face cu un opozant destul de priceput, ca dovadă unele reacţii nu tocmai cuşer la adresa sa.
De această dată, pericolul nu se îndreaptă însă către Patapievici & compania sau nu doar către ei; cel mai ameninţat este autorul însuşi. Sectanţii este, pentru Ernu, o carte riscantă din mai multe puncte de vedere. Ea aduce o schimbare a abordării generale, parţial a genului literar, precum şi a registrului tematic, deconspirând totodată sursele autobiografice ale distanţării autorului de mediile politice şi culturale dominante.
Dacă Gabriel Liiceanu ar citi Sectanţii, ar fi surprins de asemănarea cu unele dintre propriile sale cărţi. Aici cântă, ca şi în multe pasaje din Scrisori către fiul meu, „muzica nostalgiei“ (p.330). Aceasta este cea mai personală carte scrisă de Ernu, mai mult ca sigur sub imperiul crizei de la 40 de ani. La rândul lor, Pleşu sau Patapievici ar fi surprinşi să constate că autorul este un bun cunoscător al Bibliei, că temele religioase abundă, ba chiar constituie baza gândurilor sale. E posibil aşa ceva la un marxist dovedit? Ca un masoret nu lipsit de prezumţiozitate sau, mai exact, de un anumit donquijotism, Ernu compune „textele sacre“ ale propriei familii şi comunităţi religioase. Prilejul este oferit de moartea tatălui, a cărui figură are o mare importanţă în viaţa şi în cărţile sale (Ultimii eretici ai imperiului îi este dedicată, iar Sectanţii, dedicată părinţilor, conţine nenumărate pasaje referitoare la un tată foarte interesant). Ca şi în cazul lui Liiceanu din Scrisori către fiul meu, textul este adresat, chiar dacă indirect, fiului (lui Saşa). După cum a sugerat Ernu însuşi pe Facebook, Sectanţii este un fel de „manual de religie alternativ“. Ar trebui precizat, totuşi, că autorul manualului nu prezintă neapărat „dogma“ unei religii, a unei „secte“ creştine, ci predă din propria-i experienţă în cadrul comunităţii religioase lecţia aşezării în viaţă şi, mai ales, a raportării la putere. Această raportare este în mod radical distanţată: „Ca să-l ţii pe Leviathan la distanţă, trebuie să fugi cât mai departe de tot ce înseamnă putere. La margine, la periferie. Pentru asta trebuie să te îndrepţi în direcţia opusă faţă de cea spre care merge societatea. Dacă societatea şi oamenii ei vor să acceadă la un serviciu mai bun, la un statut privilegiat, să evolueze în ierarhia socială, să obţină mai multe resurse, mai mulţi bani, funcţii, tu, ca un bun sectant, trebuie s-o iei în direcţia opusă. Trebuie să mergi în jos, în subteran.“ (p.312) Evident, asemenea idei vin în contradicţie cu creştinismul „de dreapta“, propovăduit de elitele intelectuale de la noi. Atitudinea generală a lui Ernu este una de tip „protestant“, dar nu religia ca atare contează (el spune că a devenit mai degrabă agnostic), ci structura existenţială de tip „sectar“, structură pe care o defineşte plecând de la personajul central, Iisus Christos, şi apoi o aplică altor personaje, luate parcă din Dostoievski.
Cel puţin în prima parte, Sectanţii pare o continuare, o actualizare, un act adiţional la Demonii, este o carte foarte rusească (acesta este şi unul din riscurile cărţii, adresată în primul rând publicului român). Religioasă, dar nu pe gustul elitelor „de dreapta“, ea este totodată personală, autobiografică, însă fără a scoate în evidenţă personajul Ernu, egoul lui Ernu, ci familia şi comunitatea din care acesta provine. Aşadar, ceea ce părea o cedare în faţa tematicii şi stilisticii intelectualilor creştini, propovăduitori ai capitalismului neoliberal, se dovedeşte a fi o îndepărtare şi mai accentuată de aceştia. Recunoaşterea apartenenţei la o „sectă“ este, fără îndoială, un risc pentru Ernu (el a mai scris despre „sectanţi“, dar fără o identificare clară). Trăim într-o societate dominant ortodoxă, care îi priveşte pe „sectanţi“ cu suspiciune. Iată o nouă etichetă, care se adaugă celor pe care autorul le-a primit între timp: comunist, pro-rus etc. „Secta“ lui Ernu este, totuşi, mai periculoasă decât pleiada de culte neoprotestante, originare în Statele Unite sau care înghit de-acolo nemestecat discursul pro-occidental. El însuşi critică aceste culte, arătând că adevăratul spirit sectar este acela care se opune hegemoniei puterii. Acest contraatac s-ar putea să-l „salveze“ de la o nouă identificare greşită.
Este greu de stabilit, la cărţile lui Vasile Ernu, relaţia dintre autor şi narator, dar în mod clar autorul nu-şi asumă discursul până la capăt, lăsând, ironic, un spaţiu gol pentru orice eventualitate. După Ernu-sectant, se pregăteşte Ernu-bandit (Sectanţii nu-i decât primul volum al unei trilogii a marginalilor), aşa că mai avem multe de aflat. El vorbeşte, în noua sa carte, despre amestecul limbilor în Bugeac, o temă care se întâlneşte şi la Aharon Appelfeld, născut în zona Cernăuţi. (Când a ajuns în Israel, Appelfeld vorbea – ca unele din personajele lui Ernu – un amestec de germană, rusă, idiş şi română.) De fapt, tema se regăseşte până şi la Nabokov, în Ada sau ardoarea, având rolul de a marca indeterminarea ontologică a lumii. Ea priveşte inclusiv sau mai ales raportarea la putere, ca în mărturisirea mamei: „Am prins vreo patru dregătorii, am prins un război groaznic şi o foamete teribilă. Am văzut cum au venit şi au plecat regi şi preşedinţi: Carol al II-lea, regele Mihai, Stalin, Hruşciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov, Snegur, Lucinski, Voronin, Timofti şi cine o mai fi. Pe mare parte i-am îngropat, chiar dacă au încercat să ne îngroape ei primii. Eu mi-am văzut de comunitate şi de familie. Am crescut cinci copii, optsprezece nepoţi, opt strănepoţi şi numărătoarea continuă.“ (p.131) De aceea, poate că nu-i corect să afirmăm – cum am fi tentaţi – că Vasile Ernu este un scriitor rus de limbă română, ci ruso-moldovenesco-româno-ucraineano-evreiesco-bugeac, adică ceva foarte postmodern. Într-adevăr, postmodernizarea se face mult mai mult simţită în Sectanţii decât în cărţile precedente, şi asta în pofida tematicii religioase. Ea sugerează că Ernu nu mai e născut în URSS, cum realist şi emfatic spune titlul primei sale cărţi. Bugeacul lui este doar o zonă indeterminată ontologic (şi politic), aşa cum rămâne încă şi România – chiar dacă nu vrem s-o recunoaştem.
Sectanţii de Vasile Ernu, la Iași / 28-29 mai
Lansarea a avut loc…
1. Am avut emoții de lansare (după o perioadă de ”nesimțire”)
2. A fost enorm de multă lume (sper pentru carte… )
3. Vorbitorii au fost foarte buni (mult peste așteptările mele pentru astfel de ritualuri. Mersi: Iulia Popovici , Vintila Mihăilescu, Marin Mălaicu-Hondrari
. Unele vorbe m-au pus pe gînduri… şi scurt smile emoticon
4. Am dat autografe multor oameni pe care nu-i cunoșteam
5. Copiii au fost excepționali (vro 15 dar Peter Pan a avut grijă de ei ca să poată părinții pălăvragi și bea suc…). Tortul a fost foarte bun
6. Am povestit cu mulţi oameni pe care-i ştiam doar de pe Facebook.
7. Am primit cadouri smile emoticon Dar Saşa cele mai multe
8. Lumea nu se dădea dusă… Eu am rămas să închid şi să fac curăţenie cu Schiop & co
Mersi tuturor, mai facem.
Povestea fascinantă a unei comunităţi: Sectanţii de Vasile Ernu, la Bucureşti
Miercuri, 13 mai, la ora 19.00, la Terasa J’ai Bistrot (Calea Grivitei 55), din Bucuresti, va avea loc lansarea celui mai nou volum semnat de Vasile 
Ernu, Sectanţii, aparut in colectia „Ego-grafii”, Editura Polirom.
Invitati, alaturi de autor: Iulia Popovici, Vintila Mihăilescu şi Marin Malaicu-Hondrari.
Volumul Sectanţii este primul din Mică trilogie a marginalilor, în care vor mai apărea Bandiţii si Izgoi-Jidî.
Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor / cuprins&imagini
Sectanţii de Vasile Ernu
La mijlocul lunii mai apare volumul Sectanţii, primul volum din trilogia – Mică trilogie a marginalilor – Sectanţii * Bandiţii ** Izgoi-Jidî ***
Coperta & pagină interioară & cuprinsul
Identitate Basarabia – Vasile Ernu (video)
Identitate Basarabia – Vasile Ernu (video) (realizat de Violeta Gorgos)
“Identitate Basarabia – Un serial de emisiuni televizate, care îi are ca protagonişti pe barasabenii despre care putem vorbi la superlativ, graţie faptului că au marcat, la nivel naţional şi internaţional, zona în care activează. Scriitori, regizori, artişti plastici, muzicieni – oameni deosebiţi din Republica Moldova, care, prin felul lor de a trăi au ajuns cap de afiş în lume.” TVR
Vasile Ernu: un approccio non convenzionale alla questione Charlie Hebdo
Cultora.it
La tragedia di Charlie Hebdo ci riporta al dilemma dell’affaire Dreyfus. Con chi solidarizzare?
Cosa ci insegna l’affaire Dreyfus
Un amico mi dice che è bene rammentarci dell’affaire Dreyfus. Non sarebbe male. La domanda fondamentale che si pone in questo momento è la seguente: dopo tutta questa follia criminale, è ancora possibile promuovere e praticare valori universali? La tragedia che porta il nome simbolico di Charlie Hebdo ci pone nuovamente innanzi al dilemma posto dall’affaire Dreyfus.
All’epoca, dopo il tentativo di condannare il soldato Alfred Dreyfus, ebreo di origine alsaziana, accusato di aver trasmesso documenti segreti alla Germania, l’interrogativo che emergeva era: “cosa vuol dire essere un cittadino francese?”. L’opinione pubblica si divise; le due barricate affrontarono la questione in maniera radicalmente diversa. Da una parte della barricata vi erano esponenti di spicco delle autorità, dell’esercito, dell’aristocrazia, rappresentanti della Chiesa Cattolica e del vecchio mondo “regale”. Costoro difendevano un ordine conservatore, dai valori particolari ben gerarchizzati e imposti. Questa era la Francia del particolare.
Dall’altra parte della barricata figuravano alcuni intellettuali, i figli della rivoluzione universale capeggiati da Émile Zola, che credevano nei valori universali, nei diritti universali dell’uomo e del cittadino. Non credevano nel particolare e nell’imposizione di questo particolarismo a tutti, bensì nel reperimento di valori, leggi e diritti universali che non necessariamente distruggessero il particolare, ma potessero diventare validi per tutti. Questa era la Francia dell’universale.
In linea di principio, la tragedia di Charlie Hebdo, ci ripropone, come dicevo prima, lo stesso dilemma, ma in scala molto più ampia, forse anche globale: per superare questa impasse, dobbiamo tornare all’ossessione delle particolarità che vogliamo imporre all’altro (identità particolare, nazione, religione, “civiltà” e così via), ovvero i valori che ci allontanano e ci fanno fare la guerra da migliaia di anni, o continuare a costruire l’alquanto fragile universalismo di cui disponiamo (diritti dell’uomo e del cittadino universali, diritti sociali ed economici universali)?
Solidarizzare anche con Ahmed?
C’è molta isteria in questo momento e viene da tutte le direzioni. No, questa tragedia non parla di musulmani, di immigrati, né dei limiti alla libertà. Il terrorismo non è rappresentativo del mondo musulmano, così come Breivik non lo è del mondo cristiano europeo attuale. Sia il primo che il secondo condannano simili gesti disumani, e qui vediamo chiaramente che la vita è il valore comune che condividiamo, e che non si tratta di nessuno scontro tra “civiltà”. Non cerchiamo di stilare una lista dei crimini commessi, perché noi “europei civilizzati”, in quanto a punteggio, potremmo ritrovarci ben davanti ai “barbari”.
Come si chiama il primo poliziotto morto? Forse Ahmed? E il redattore morto? Forse Mustafa? È molto probabile che due (delle dodici) vittime credessero nello stesso dio dei terroristi. Solo che in maniera diversa… Non è certo il caso di dar fuoco alle moschee. Quando affermiamo “Je suis Charlie”, dobbiamo essere consapevoli che in questa affermazione includiamo anche Ahmed e Mustafa, e che siamo solidali con loro… E non per via della religione, naturalmente, che qui non conta.
Non mi identifico con l’approccio giornalistico dei membri di Charlie Hebdo. Ma non credo che dobbiamo condannare la “mancanza di responsabilità” né il “carattere provocatorio” dei suoi giornalisti, condanna che si iscrive in un certo senso nella formula: “è colpa delle vittime”. Ciò non esclude una certa responsabilità. Ma non c’è nulla che possa giustificare un crimine del genere.
“Noi”, gli occidentali, dimentichiamo tuttavia molto spesso, o forse non vogliamo prestarvi attenzione, che la maggior parte delle vittime non si trova nel “nostro” spazio, ma proprio nel “loro” mondo. Va bene avere dei principi, essere solidali con quelli di Charlie Hebdo, pur se abbiamo visioni differenti, ma perché mai non siamo stati solidali, e perché si è scritto così poco un mese fa riguardo alla tragedia in Pakistan, dove nell’attentato rivendicato da Al Qaida sono state uccise 141 persone, tra cui 132 bambini? Anche “loro” hanno pianto i loro figli, anche “loro” hanno lo stesso nemico. Dunque la questione non riguarda quella che con orgoglio definiamo “civiltà”. Qui stiamo parlando di morte, di tragedia, di sofferenza, di qualcosa di universale.
Ma se dovessi avviare un dibattito serio sulla “libertà di espressione”, comincerei almeno con due domande. La prima è: il nostro discorso sulla “libertà di espressione” e il modo in cui ce ne serviamo non è forse ipocrita? Le critiche che muoviamo ad “alcuni” non hanno forse unità di misura diverse quando entra in predicato “il nostro mondo civilizzato”? Domandiamolo un po’ anche a “loro”. La seconda: la “libertà di espressione”, così come viene utilizzata e praticata dal mondo occidentale, non è forse piuttosto appannaggio di un determinato tipo di autorità? Questa libertà, per diventare veramente libera, non dovrebbe essere corroborata da altre libertà fondamentali, cominciando con quelle politiche e finendo con quelle economiche e sociali? Non è forse vero, infatti, che la “libertà di espressione” ha senso solo nella misura in cui intendiamo consolidare la democrazia a tutti i livelli, non limitandoci alla sfera dell’opinione e dell’espressione? Io penso che oggi non si possa più parlare di “libertà di espressione” senza parlare allo stesso tempo di tutte le libertà fondamentali attuate, imposte e limitate attraverso le politiche statali. La “libertà di espressione” acquisisce davvero forza quando è sorretta da libertà politiche, sociali ed economiche universalmente valide.
Spero tuttavia che l’occidente non abbracci la logica della rivincita, dato che ha una capacità enorme nel moltiplicare la violenza nei modi più raffinati, e nel bloccare la libertà in nome della “sicurezza”. Sono fenomeni che provengono anche dall’interno del nostro mondo, non solo dall’esterno. Non entriamo in una logica post 9/11, perché a pagare saranno i civili, gli indigenti che non hanno colpa, i poveri immigrati e gli indifesi. Forse “noi occidentali”, con le nostre politiche, non abbiamo alcun tipo di responsabilità per quanto sta accadendo? Non abbiamo alle spalle una storia coloniale e una sequela di interventi in quegli spazi, che hanno lasciato delle radici profonde? La colpa è solo dell’ “altro”? E soprattutto, non mettiamoci a fare pacchetti di leggi che ci spingono verso uno stato di polizia. Uno stato di polizia non è mai uno stato sicuro. Il potere, a prescindere dalla geografia e dalla storia, tende sempre a diventare un Leviatano. Non dimentichiamoci che la storia del terrorismo è lunga e che ha radici nel “nostro” mondo. E il terrorismo può essere antistatale, religioso, marginale e, soprattutto, può essere terrorismo di stato, rivolto verso l’interno o verso l’esterno. Non dimentichiamocelo!
Tradotto dal romeno da Anita Bernacchia con l’accordo dell’autore.
Anii 50 sînt în faţa noastră. Cînd presa „quality&elita intelectuală” devin România Mare
Că Noua România Mare-ÎLD face ce face de ceva vreme nu deranjează pe nimeni: ameninţări, texte nesemnate de o calomnie îngrijorătoare, poze, colaje cum nici România Mare nu a visat. Dar cînd „duşmanii poporului” trebuie să fie demascaţi totul e permis. Liste, liste, liste negre. Condamnăm pe Stalin şi Putin dar folosim „civilizat” tehnicile acestrora împrospătate cu „ritualuri democratice”. S-a ajuns însă mult prea departe: pînă şi pozele copiilor noştri au ajuns să fie folosite cu scop propaganistic. Nu exagerez. Ameninţările au devenit la ordinea zilei. Nu exagerez. Şi asta se întîmplă de doi ani sistematic. Cînd presa mainstream şi establishsmnent-ul cultural transformă calomnia în ştire şi citează surse dubioase fără să se informeze atunci aproape totul e pierdut. Şi permis. Avem oare dreptul la replică?
Da, e o luptă care macină nervi şi încearcă să înlocuiască discursul critic. Nu e loc pentru altfel de voci. Nu te încolonezi: te radem definitiv cu orice mijloace. Iar arma lor e calomnia. Calomnia de cea mai joasă speţă. Că o fac e treaba lor. Eu demult am renunţat să le rostesc numele. Dacă mai mulţi dintre noi am face asta, acest tip de rău ar dispărea. Dar situaţia gravă nu e că avem acest tip de Nouă România Mare, ci faptul că o bună parte a declaratei noastre elite şi a aşa-zisei presă quality o citează, o susţine şi o întreţine. Da, pe ei în primul rînd îi condamn. Nu vă jucaţi cu bumerangul.
Acum șapte luni am sesizat Revista 22 & Grupul de Dialog Social şi establishmentul intelectual de la noi în legătură cu „listele negre” vehiculate ca în anii 50 de această Nouă România Mare. Scriam: „Dar şi mai grav e faptul că establishmentul intelectual de la noi, cei care ne cheamă la „idei în dialog” , la „dialog social” etc. şi fac săptămînal petiţii prin care-şi protejează oamenii cu mare atenţie de orice frază înaripată, susţine şi legitimează astfel de grupuri. Da, sînt oamenii care ne-au chemat să-l sprijinim pe Andrei Pleşu în faţa calomniilor Antenei 3. Cum e posibil ca organizații precum Revista 22, Grupul de Dialog Social sau intelectuali precum Vladimir Tismăneanu, Horia-Roman Patapievici sau Dragoş Paul Aligică & co să legitimeze şi sprijine un grup precum În Linie Dreaptă (ÎLD), cu practici mai urîte şi mai virulente decît cele ale României Mari pe vremuri şi care iniţiază astfel de „liste negre”? Despre colaborarea establishmentului cu grupul de la ÎLD au scris pe îndelete Dorin Tudoran (un serial: Oportunism, gargară, escrocherie) şi Andrei Panţu (Despre portalul extremist „În linie Dreaptă” 1 şi 2).” (integral aici). Atunci Revista 22 a scos de pe blogrollul sau ÎLD. A fost mare scandal la GDS pentru că nu-i aşa “cum e posibil ca Ernu” să “impună” ceva ce era de bun simţ. Soluția finală: Revista 22, imparţială “ca tot românul”, a scos toată lista de “recomandări”. Ernu însă a rămas “oaia neagră” a României Mari-ÎLD. Săptămînal se scriu înjurăturile de rigoare, unele nesemnate, dar preluate de unii jurnalişti “quality”. Mai nou şi de HotNews & Revista 22 & B1. E alături şi Antena 3.
Trebuie să mă justific? Nu. Textele mele sînt publice. Ce cred despre Ucraina şi Rusia? Pai tocmai am editat o carte: Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil (Antologia CriticAtac). Acolo e clară poziţia mea şi a grupului din care fac parte: “Da, am condamnat deschis atât imperialismul rus (şi asta înainte ca Putin să devină adversarul recent al neoconservatorilor locali), cât şi naţionalismul ucrainean, trecut la noi sub tăcere.” Acolo găsiţi şi lista colaboratorilor: de la Wallerstein la Miller, şi de la Pavlovski la Budraitskis. Cu cine discut eu în Rusia? Din păcate sînt unul dintre puţinii oameni din România care poartă dialoguri cu intelectuali de marcă din Rusia şi publică în presa care contează acolo. Lista? Păi e publică. Se numeşte Inteligheţia rusă azi. Acolo discut cu o mare parte a intelectualilor ruşi de azi: de la Groys la Misiano, de la Troiţki la Meerovici . Paradoxal dar cam toţi sînt antiputinişti convinşi. Dughin, după cum se vede, lipseşte.
Despre istoria mea nu e niciun secret. E publică. Scurta mea istorie personală am povestit-o, culmea, chiar în Revista 22 pentru domnul Patapievici & co ca să fie clar cine cu cine discută. Povestea poate fi citită aici. Arătaţi-mi trei oameni care la 15 ani au refuzat în anii ‘80 să intre în UTC din convingere şi au reuşit asta? Arataţi-mi doi oameni care la 17 ani au fost arestaţi de comunişti în anii `80 pentru proteste? Există aşa ceva în România? Eu însă cunosc unul. Numele lui este Vasile Ernu.
Poziţia mea politică actuală? Păi e publică şi asta: Sînt un om de stînga se numeşte. Crezul meu politic şi intelectual simplificat? Un intelectual adevărat este unul de exil, nu de curte, e cu cei slabi nu cu cei puternici. Întotdeauna, indiferent de vremi şi soroace.
M-am uitat pe lista mea de e-mailuri. Am de toate: de la proletari evrei mesianici din care mă trag la călugări ortodocşi, de la tunguşi la uzbeci, de la adventişti la marxişti. Lipseşte însă Dughin. Se mai întîmplă.
Dar ca să închei, o să vorbesc pe înţelesul conservatorilor şi liberalilor de pe la noi şi o să trec la limbajul drag dumnealor. Se spune că pe patul de moarte al faimosului armean din Odessa, copiii lui l-au rugat să le lase un ultim cuvînt de îmbărbătare şi călăuză. Bătrînul armean a rostit îngîndurat doar atît: aveţi grijă de vecinul evreu. Copiii au rămas uimiţi şi s-au revoltat: tată, cum e posibil? Păi nu ne-ai învăţat că dușmanul nostru de secole este acest evreu care ne-a făcut zile fripte? Bătrînul înţelept armean a zis o ultimă frază şi a murit. Ea sună aşa: aveţi grijă de vecinul evreu, căci dacă-l vor rade pe el, vă va veni rîndul vouă. Aşa că fiţi fericiţi că-l aveţi pe “ernu”, aveţi grijă de el ca să nu vă vină rîndul vouă.
Asta e ultima predică pe acest subiect. Dar într-un stat de dpret pe care-l tot proslăveşte elita noastră o discuţie despre calomnie se poartă la tribunal. Ce ziceţi?
Vasile Ernu
« go back — keep looking »