“Mă interesează mult mai mult suferinţa de azi”

Interviu realizat de Pavel Păduraru / TIMPUL, Chişinău, 4 octombrie 2006

– Vasile, dacă te-ai afla într-un grup de victime ale regimului comunist care te-ar condamna pentru cartea pe care ai scris-o, ce le-ai răspunde?
– Nu retractez nimic din ceea ce am scris. Şi în România mi s-a reproşat de multe ori că nu mă refer la suferinţa produsă de sistemul comunist. Eu însă vorbesc de o arhivă subiectivă şi folosesc o ironie evidentă. De exemplu, în capitolul „Odă tualetului sovietic”, povestesc despre ţara şi adevărata mea casă unde-am locuit, comparând-o cu un WC sovietic. Ne place sau nu URSS, aici a fost viaţa noastră, pe care nu trebuie s-o dăm la gunoi, fiindcă viaţa contează şi ea trebuie înţeleasă şi asumată. Suferinţa a existat, dar să nu uităm că şi acum ea este suficient de multă. Nu cred că cheia înţelegerii comunismului este suferinţa. Într-adevăr, s-a suferit foarte mult, dar trebuie de găsit oamenii responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat. Pe mine mă interesează mult mai mult suferinţa de astăzi, care este la tot pasul, şi nedreptăţile sistemului – fie el şi aşa-numit democratic, pe care-l aplaudăm cu frenezie.
Mie îmi place să-i tachinez pe anticomuniştii postcomunişti. E foarte straniu, după mine, să fii anticomunist în perioada postcomunistă, pentru că, bunăoară, în România n-a existat, structural, un anticomunism. Atât cultural, cât şi ideologic, românii s-au adaptat la comunism, iar după ’90 au descoperit deodată că sunt anticomunişti. Sunt foarte cinic faţă de acest moralism anticomunist. Cred că pericolele sistemelor totalitare ne pândesc mai ales din vârful piramidei democratice şi este foarte bine să fim atenţi în lumea în care trăim, manifestând o atitudine critică faţă de sistemele politice actuale. Asta nu înseamnă că nu trebuie să reflectăm asupra trecutului, dar anticomunismul postcomunist mi se pare o aberaţie în esenţă, fiindcă nu face nimic decât să ne atragă atenţia asupra lucrurilor care deja au dispărut şi ne împiedică să vedem ceea ce se întâmplă astăzi.

– Dar comunismul în R. Moldova nu a dispărut…
– Despre ce comunism vorbeşti? Voronin nu corespunde nici unui atribut al comunismului. Acum doi ani, am fost la Chişinău cu nişte reporteri germani şi i-am luat un interviu. Voronin vorbea ca ultimul birocrat de la Bruxelles. Deci, e un paradox. Atâta timp cât vorbeşte de proprietate privată şi drepturile omului, atâta timp cât la Paşti zice: „Hristos a înviat!”, despre care comunism vorbim? E un amestec straniu, poate mai periculos decât comunismul, este o lipsă de ideologie evidentă. Problema lui Voronin nu e titlul de comunist, ci e incapacitatea sa de gestionare a fondurilor şi de administraţie.

– Pornind de la acest paradox, cât de reale crezi că sunt şansele R. Moldova de a adera la Uniunea Europeană?
– Problema nu este dacă Moldova are şanse să intre în UE, pentru că nu ea decide, la fel cum nu decide nici România. Raţiunea comunităţii europene este una pur economică. Dacă UE va vrea, integrarea R. Moldova se va produce, dacă nu, poate fi Moldova şi o mică Elveţie, că nu se va integra niciodată.

– De ce, dar, Traian Băsescu i-a propus lui Voronin ca R. Moldova să adere împreună cu România la UE?
– Cât de serioasă poate fi această declaraţie? Uniunea Europeană are o anumită politică şi, din câte ştiu, R. Moldova face parte din proiectele ţărilor de frontieră, care nu vor întreţine decât un soi de vecinătate agreabilă cu UE.

– Cum ţi-a venit ideea să scrii cartea „Născut în URSS”?
– M-am gândit la aceasta după ce m-a intrigat piaţa germană de carte şi modul lor de a-şi gestiona trecutul. Piaţa de carte românească era un fel de „jos comunismul!”. Atunci mi-am dat seama că experienţa sovietică este una imensă. A încerca să ştergi cu buretele, să renunţi la trecutul pe care-l ai, mi se pare o mare greşeală, fiindcă orice experienţă, pozitivă sau negativă, te poate ajuta în prezent şi în viitor, dacă ştii s-o gestionezi. Şi am încercat să propun alt gen de abordare a trecutului, unul detaşat, care, de fapt, încearcă să povestească viaţa cotidiană din spaţiul sovietic. Intelectualii români de astăzi luptă cu încrâncenare cu monstrul care nu mai există. În loc să lupte cu problemele lor de azi, ei repetă aceleaşi compromisuri pe care le-au făcut în comunism, aplaudând orice acţiune a puterii. În mod normal, puterii nu i se dă credit. Criticând un sistem democratic, nu faci decât să-i întăreşti partea lui slabă – cea democratică. Aplaudându-l, îi întăreşti partea tare, prin care el te domină, te ţine sub control. Orice sistem e totalitar, în esenţă. Punând totul la îndoială şi criticând sistemele democratice, le ajutăm. Şi aceasta-i menirea unui intelectual normal.

– Cum se explică nostalgia faţă de URSS din cartea ta?
– Este o nostalgie normală, pe care o are orice om faţă de viaţa trăită. Nu am nostalgii faţă de comunism, nici faţă de capitalism, nici faţă de tranziţie. Sunt un tip foarte realist şi cinic în raport cu realitatea. Dar mi-ar plăcea să mănânc o îngheţată „Plombir” de 21 de copeici. Asta însă face parte din viaţa cotidiană şi n-are a face cu sistemul.

– Ce părere ai despre oamenii care au fost loiali regimului comunist, iar astăzi se declară victime ale acestuia?
– Regimul comunist s-a bazat pe trei categorii de oameni: cei activi, care au fost angajaţi în sistem, cei care au colaborat cu regimul şi cei care au tăcut. Ultimii au fost cei mai mulţi şi ei au contribuit esenţial la dezvoltarea comunismului. În România, într-o singură noapte din 1989, 22 de milioane de oameni s-au transformat, declarând că au suferit şi au luptat crâncen contra comunismului. Oare chiar aşa a fost?

Stânga, ca şi dreapta, sunt moduri de reflecţie nu boli mentale

am dat zilele astea un interviu in fuga… asa pe mess, email cum am apuctat.. asta a iesit… despre stinga, criticatac.ro etc + un Gogol Bordello nou – Emmigraniada
The Chronicle, 21.09.2010, 16:59

Acum câteva zile apărea o platformă de stânga, CriticAtac – www.criticatac.ro, iniţiatorii şi coordonatorii proiectului fiind Vasile Ernu, Mihai Iovănel, Costi Rogozanu şi Ciprian Şiulea. Spicuim din declaraţia lor de intenţie:

A dispărut gustul pentru utopie, pentru întrebări naive, directe, puternice, ideologice, politice, artistice. Avem de-a face cu o băltoacă estetică din care spaţiul public cultural pare incapabil să iasă. Vrem să trecem actualitatea prin bibliografii incomode şi prin problematizări care să ne trezească din pasivitatea traiului „capitalist cu faţă umană”.

Am reuşit să îl prindem pe Vasile Ernu într-o mică pauză revoluţionară şi i-am luat un interviu.

Î: E un moment prielnic pentru stânga? (revolte, mari prefaceri sociale, şomaj, prăbuşire economică).

V.E.: Pentru stânga întotdeauna este un moment prielnic mai ales când societatea în care trăieşti şi-a pierdut orice capacitate de solidaritate iar inegalităţile şi şansele la lucrurile esenţiale precum educaţia, sănătatea şi asistenţa socială sunt pe cale să dispară.

Din cunoştinţele mele, în România nu exista in acest moment o platformă de acest format, care să îşi propună să dezbată nu doar teme punctuale, de tip jurnalistic, ci şi ideologii, direcţii politice şi teme majore pentru societatea românească. Dupa cum se vede deja: venim cu texte de respiraţie mai lungă, cu o atitudine critică, polemică şi destul de diferită faţă de ce avem în acest moment pe piaţa de idei. În textul nostru se vede destul de clar direcţia de atac şi doleanţele noastre.

Din punctul meu de vedere, prima zonă de atac, cea care a devenit sufocantă, este zona conservatoare şi oportunistă în care se scaldă cea mai mare parte a intelighenţiei noastre: discurs neointerbelic, cum zice colegul nostru Şiulea, şi posturi cât mai bine plasate şi remunerate. În al doilea rând vrem să recuperăm un anumit discurs critic care vine pe filiera de stânga. Nu e nimic de ascuns aici. Stânga, ca şi dreapta, sunt moduri de reflecţie nu boli mentale. Nu ne legitimăm neapărat criticând sau polemizând, ci aducând noi direcţii de reflecţie, soluţii diferite, abordări diferite.
E timpul să apară în faţă oameni noi, oameni foarte bine instruiţi şi care nu fac comerţ cu texte şi idei.

Î: Vă gândiţi, pentru viitor, la o implicare activă în societate şi nu să rămâneţi doar o platformă a discursului de stânga?

V.E.: A scrie texte, a lua atitudine prin texte şi prin alte diverse forme reflexive e un început,  nu un capăt de drum. Textele, cărţile nu pot schimba lumea dacă nu sunt urmate de nişte acţiuni sociale şi politice concrete. Nu suntem naivi să credem că doar textele pot schimba lumea, cel puţin lumea din jurul nostru. De aceea, fireşte că vom urmări şi un alt gen de acţiune, nu doar pe cel strict cel teoretic. Mulţi dintre noi sunt deja implicaţi în diverse proiecte concrete. Suntem foarte interesaţi de crearea unor forme noi de apărare şi luptă socială şi politică. Ne vom implica treptat treptat tot mai mult în proiecte concrete. Nu cred însă că ne veţii vedea în structuri politice de tip partid. Nu cred că în acest moment este nevoie de noi acolo. Cred că se poate influenţa atât politic cât şi social şi de pe alte paliere decât din interiorul partidului. De exemplu, falanga intelectuală din PDL a demonstrat că e o variantă perdantă în acest moment. Însă este foarte clar  că trebuie găsite noi forme de implicare şi de acţiune.

Î.: O ultimă întrebare, ţinând cont de context: până unde se poate merge cu greva? Cei care lucrează în domenii vitale pentru populaţie (brutării, farmacii, medici chirurgi, poliţişti ) în ce condiţii, cerându-şi drepturile, au dreptul să nu afecteze viaţa celor mulţi – folosindu-se de cei mulţi de fapt.

V.E.: Una dintre cele mai mari probleme ale noastre din ultima perioadă, a celor mulţi, lipsiţi de protecţie, e tocmai faptul că au început să dispară mecanismele şi organizaţiile prin care se pot proteja şi prin care pot lupta împotriva unei noi elite modiale tot mai puternice care reprezintă o combinaţie cinică între birocraţia statului şi marii proprietari privaţi. Marea provocare a începutului de secol XXI este exact asta: cum ne vom proteja şi cum vom lupta împotriva acestei noi elite mondiale, care deţine o putere copleşitoare şi pe care o întâlneşti de la New York la Pekin şi de la Moscova la Londra.

Noua elită este un soi de capitalism, cu o putere enormă în zona privată, a marilor corporaţii, a marilor structuri bancare, dar cu un puternic lobby şi sprijin al statului. Noua criză a arătat perfect cum funcţionează acest mecanism: elita care conduce cea mai “profitabilă” zonă privată (spaţiul finanţelor, băncile) falimentează acest sector îmbogăţindu-se şi salvându-se în definitiv apelând la structurile de stat. Aşa-zisul sector “neprofitabil”, care este statul, folosind banii contribuabililor, vine să salveze crema capitalismului.

Eu cred că în acest moment noi am revenit la sec.XIX din punct de vedere al reinventării formelor de luptă şi de protecţie împotriva acestei elite. Trebuie să reînvăţăm să facem sindicate şi grupuri de presiune şi luptă.
Cum este posibil să se taie un procent atât de mare din salariile şi pensiile unei pături sociale atât de mari şi să nu existe nici o revoltă, nici un protest serios? Ce am avut este comic.

Cred că, înainte de a ne pune întrebarea până unde mergem cu revoltele, ar trebui să vorbim mai întâi despre cum să ne organizam şi cum protestăm. Trebuie să reînvăţăm să ne solidarizam şi să ne mobilizăm pentru nişte cauze.

“Importanta este viata si nu sistemul”

interviu realizat de Florina Pirjol/ Time Out Bucureşti 13, 1-14 septembrie 2006

 Vasile Ernu s-a nascut la Odessa, in 1971, si din 1990 traieste in România. Experienta comunismului prin care a trecut  a fost inregistrata intr-o carte. Cartea a aparut recent, se numeste “Nascut in URSS” si a iscat multe discutii. Florina Pirjol a vorbit despre ea cu autorul.

Sunteti un nostalgic? Este cartea dvs. “Nascut in URSS” una nascuta din nostalgie?
Nu, demersul meu nu este unul nostalgic. Povestea cu nostalgia face parte din faimoasa tehnica a culturnicilor locali care deturneaza sensurile. |n România nu ai voie sa gândesti diferit. Exista o doza de nostalgie, dar e o nostalgie controlata. E nostalgia unui matur fata de copilarie.
Filonul tare al cartii ramâne insa ironia, iar criticii mei, nu stiu de ce, nu prea vor sa spuna acest lucru. Ei nu concep ca trecutul poate fi tratat din mai multe perspective. Eu il povestesc fara incrâncenare, incercând  sa-l inteleg. Eu nu gândesc in alb si negru, ci nuantat. Comunismul cred ca  a fost facut de oameni (nu de bubuli sau extraterestri), iar tot ce e facut de om are parti proaste si parti bune. Nimic nu e rau sau bun in mod absolut.

Cu ce e ea diferita de demersurile similare facute, de pilda, de cei patru autori ai cartii “Explorari in comunismul românesc”?
Mai intâi e diferita caci vorbeste despre un spatiu care a fost matricea comunismului. Acolo comunismul a fost in prima faza asumat, iar acest lucru s-a transmis sub diverse forme. Apoi, eu nu pornesc de la supozitia ca viata din comunism a fost rea in esenta si ca trebuie sa-mi avertizez cititorii ca “fiti atenti, comunismul este raul absolut”. |n cartile la care faceti referire gasiti intotdeauna acest avertisment spus  fie prin prefete, postfete sau dialoguri, fie printre rânduri. Eu incerc sa scap de aceasta judecata tare. |nsa totusi s-au facut pasi importanti in relatia cu regândirea comunuismului, mai ales la cei tineri (“O lume disparuta”, “Cartea roz a comunismului”, “Cartea cu e-uri”). Fata de ei, eu ma raportez intr-o vecinatate distanta.

Puteti defini comunismul celor douazeci de ani petrecuti in URSS  nu in câteva sute de pagini, ci – sa zicem – in trei rânduri?
In comunism am trait 20 de ani. Importanta este insa viata si nu sistemul. Eu pun accent pe viata, o viata traita fireste intr-un sistem care exercita o anumita forma de represiune. De exemplu, eu dedic o oda “tualetului” (WC-ului) sovietic si acesta e unul dintre cele mai reusite texte ale mele. Toata experienta sovietica o sintetizez in acest raport intim intre mine, viata mea si “tualetul” (cel public si cel de la ”comunalka”, camin).
Ce este un tualet sovietic? Un loc damnat, mizer si murdar, urât mirositor etc. |n acelasi timp un loc necesar, nu neaparat in acea forma. Eu spun indirect un lucru tare si destul de sensibil, si anume faptul ca pentru mine el joaca acelasi rol pe care il avea “madelaine” pentru Proust. Acest loc are functia de a-mi reaminti cele mai frumoase  lucruri. Dar si pe cele mai urâte. Acest “tualet” a fost viata mea. Dati-mi voie   sa-mi respect si sa-mi iubesc viata.

Ce pregatiti in continuare? Ati creat asteptari si lumea e cu ochii pe dumneavoastra.
Sper ca vor veni texte surprinzatoare si incomode.

“Născut în URSS” de Vasile Ernu

Texte aparut: 24 august 2010 / Adrian C. Leahu

Am cumpărat cu ceva timp în urmă (să fie o lună?!) de la o librărie din Arad cărţile lui Vasile Ernu, ambele publicate la Editura Polirom – Născut în URSS 2006 şi Ultimii eretici ai Imperiului 2009. Mai cinstit spus, m-am fericit cu ele. Pentru că atunci cînd pui mîna pe o carte bună, te fericeşti.

Vasile Ernu, născut în URSS la începutul anilor ’70, dar absolvent în România după ’89, alege pentru carte un motto interesant şi provocator deopotrivă, semnat de Vladimir Maiakovski – Priviţi, invidiaţi-mă,/ Sînt cetăţean al Uniunii Sovietice. Toată scriitura sa se ascunde în spatele acestor cuvinte.

Practic cartea se compune din 51 de poveşti (dacă se pot numi aşa), Născut în URSS în loc de introducere, un P.S., Nostalgii sovietice în loc de postfaţă şi un CV – URSS. Aceste poveşti, de scurtă şi foarte scurtă intindere, sunt mai precis amintiri din ceea ce azi nu mai există: URSS – extrase fie din memoria autorului, fie din memoria colectivă a societăţii sovietice. De la bun început trebuie menţionat că Născut în URSS nu este un tratat de politică şi nici un manual de istorie. Mai degrabă intră în categoria jurnalelor, a memoriilor. Tocmai această amintire a ceea ce nu mai este îi dă o valoare justă. Cunoaştem bine formula: după ce x nu mai e, regretăm, măcar că nu a adus prea mult bine în timpul existenţei.

Născut în URSS este punctul de vedere al omului de rând, al sovieticului de zi cu zi. Este un punct natural şi simplu de a privi viaţa în Uniunea Sovietică. De aceea, pentru o percepere mai amplă a informaţiei, cartea este recomandată şi celor care studiază politica comunistă sau istoria sovietică. E esenţială această cunoaştere preluată din mâna omului de rând, pe spatele căruia, până la urmă, s-a clădit totul. Dacă pentru omul de studiu cartea este recomandată, pentru cititorul împătimit va fi o surprizătoare călătorie în trecut.

Temele abordate sunt extrem de variate: de la prima pereche de djinsî (blugi) pe care şi-o dorea cu ardoare tînărul sovietic, pînă la “acea zi de primăvară în care sovieticii au cucerit pur şi simplu cosmosul, lansînd primul om în spaţiu” – 12 aprilie 1961; de la jvakica (guma de mestecat) sovietică, pînă la ce bea cetăţeanul sovietic; de la copilăria sovieticului cu eroii ei de toate soiurile, pînă la stiliaga (mişcarea apărută în rîndul tinerilor iubitori de stil, un alt stil); şi multe alte exemple.

În timp ce citeam pagină cu pagină mi se revela o lume diferită de lumea obişnuită mie. Principala caracteristică a lumii apuse a URSS-ului îmi pare că este platitudinea, dacă se poate denumi aşa, care creează un sentiment de siguraţă – un ritm neperturbat de nimic şi nimeni. Cetăţeanul sovietic are eroi săi, şi doar pe aceia (cîţiva la număr), cetăţeanul sovietic e sigur pe succesul perpetuu al ştiinţei sovietice, cetăţeanul sovietic are un singur concurent – americanii, cetăţeanul sovietic îşi trăieşte viaţa în komunalka (un fel de locuinţe comune). În fond, cetăţeanul sovietic nu se poate distinge ca individ – el nu îşi are propriile vise, el visează ceea ce visează întregul URSS. Cetăţeanul din partea de Est a URSS are exact acealeaşi aspiraţii cu ale cetăţeanului din partea de Vest, de Nord sau de Sud. E foarte interesant de studiat acest fenomen reuşit de URSS.

Am detectat în carte şi o oarecare evoluţie. Textele sunt aşezate în ordine crescătoare: este analizată copilăria urmată de tinereţe iar mai apoi maturitatea. Pe lângă aceasta, în prima parte a cărţii, Ernu se ocupă în mod special de URSS, mai apoi, încet, încet, uşile se deschid. De exemplu “Komunalka (I)” tratează în special descrierea locuinţei şi a celor ce se petrec acolo: “Komunalka e un soi de micro-uresese, e sinteza civilizaţiei sovietice.”. În “Komunalka (II)”, spre finalul cărţii, sunt “ultimii ani a Uniunii Sovietice cînd mi-am văzut în faţă duşmanul de o viaţă” – un cetăţean SUA.

În concluzie, “Născut în URSS” e o carte care propune o lectură plăcută, reconfortantă, cu suficiente motive de meditaţie asupra trecutului nu foarte îndepărtat. După cum spunea chiar el, Vasile Ernu, într-un interviu acordat pentru Veioza Arte, în elaborarea acestui volum s-a folosit de ceea ce a stăpânea cel mai bine: ironia, umorul, nostalgia şi tandreţea. Şi toate acestea de identifică uşor.

Mulţumesc, Vasile Ernu!

E simplu sa condamni fara a incerca sa intelegi 

Interviu – Vasile Ernu  pe Metropotam, 15 August 2006,

E simplu sa condamni fara a incerca sa intelegiInterviu – Vasile Ernu 

Vasile Ernu este nascut in 1971 in URSS. A publicat recent una dintre cele mai controversate carti din ultimii ani – Nascut in URSS (Am fost si noi la lansarea ei din Club A). Este pentru prima oara in Romania cand o carte are un site propriuwww.nascutinurss.ro, care este o extensie audio-vizuala a textului. In curind pe piata va iesi un nou produs sub forma unui CD, care este un proiect comun al scriitorului Vasile Ernu si al cunoscutului artist rus (compositor, interpret, actor si regizor) Garyk Sukachiov.
Faptul ca este o carte controversa se vede in reactiile diferite pe care le-a generat. Unii au fost entuziasmati, altii au criticat-o. Din ultima categorie face parte si Marius Chivu, care spunea in interviul pe care i l-am luat ca “E misto ca avem reclame cu Ceausescu si ca Vasile Ernu scoate o carte in care are nostalgia statului la coada si cere momente de reculegere pentru Lenin. Din pacate, nu acesta a fost adevaratul comunism. Daca Ernu si-ar citi cartea in fata bunicului meu care a trecut pe la canal si care si-a pierdut tot pamintul si animalele la colectiv, s-ar alege cu o lopata peste fata.”
Vasile Ernu a replicat intr-un comentariu ca Marius Chivu nu a inteles unde bate cartea “Nascut in URSS”. Asa ca am fost curiosi sa aflam ce crede Vasile Ernu si cum vede el lucrurile. Din aceasta “disputa” a iesit un interviu interesant.

Draga Vasile Ernu, comunismul e cool?

A fi cool inseamna a fi la moda. Eu nu lucrez cu astfel de concepte. A fi la moda inseamna sa intelegi putin din ce se intimpla acum si sa intri intr-o masinarie care produce aparente si nu sensuri. Eu lucrez cu sensul, diferenta si daca e sa gasesc un echivalent care sa ma reprezinte in zona acestui termen cool / moda. As spune ca lucrez cu noul care e o forma de reevaluare a valorii – recomand cartea lui Boris Groys pe aceasta tema: Despre nou.
A fi la moda inseamna sa reproduci continuu un stil, sa fii, sa gindesti, sa epatezi in stilul lui escu. Eu vreau sa produc reflectie, dialog si diferenta. Cel care lucreaza cu un discurs bazat pe stil si cu retorici stilizate (emotii, jumatati de argument, stari de spirit) nu prea are de a face cu discursul bazat pe idei si argumente insiruite rational. Ei produc un soi de coolthinking, gindire glossy, gindirea lor e ca un fel de shooting fotografic, cu toate ca acest gen de poze-discurs imi aduce aminte mai degraba de pozele din frizeriile anilor ‘80 din Romania.
Pe aici vad ca se mai lucreaza si cu o  strategie care se cheama deturnarea sensului. A spune ca Ernu e baiat cool si ironizeaza comunismul de o maniera cool, ca e iresponsabil ca nu critica statul la coada  si comunismul (ceea ce e fals), ca e nostalgic caci vrea sa-si ia un bilet sa mai viziteze URSS-ul etc. mi se pare ridicol si trimite intr-o directie gresita.
A deturna sensul e sa arunci discutia, textul la care faci referinta intr-un orizont de sens fals, care nu apartine textului. E o tehnica des folosita in Romania. Apare o tema, o problema care trebuie discutata si apoi apare un culturnic-sef care-i deturneaza sensul pentru a discuta despre ce doreste el, pentru a ajunge la concluziile dorite. Sint culturnicii care “te fac” din retorica, nu din idei.
Eu as fi putut foarte bine  sa renunt la citeva texte incomode si sa combin cu citeva texte pe care le adora anticomunistii de serviciu si era perfect. Ma aplaudau toti. Sa te pui rau cu anticomunsitii din Romania (care de fapt in mare parte sint fostii comunisti) nu e deloc cool.
Stiu foarte bine ca pozitionarea (discursul si gindirea) caldicica e cheia succesului in Romania. Mai ales ca eu fac o paralela intre comunism  si capitalism, iar asta e de-a dreptul neobrazare pe aici. Aceste lucruri tari afirmate in cartea nu-mi fac deloc viata mai usoara, ci din contra. Am vost etichetat ca scriitor periculos, care-si sminteste cititorii, iar asta te pune intr-o postura nefavorabila fata de mai marii culturii romane.
Ceea ce m-a minunat e ca in ciuda faptului ca sint “periculos si iresponsabil” (caci nu condamn comunismul pe fata, nu-i asa?) sint declarat un tip curajos. Abia acum am inteles ca in Romania daca spui franc ceea ce gindesti esti un tip curajos. Eu cred ca ceea ce numim curaj necesita mai mult decit atit. Acest lucru spune multe despre cum s-a dezvoltat comunismul in tara noastra si cum se dezvolta mecanismul cultural-politic actual.  Te tirii pe burta, pupi mina sefilor si inainte spre victoria finala.

Vorbeati de experienta culturala si de cea personala. Cum se influenteaza una pe alta in discutia despre URSS?

Da, in prefata spun ca eu povestesc cu acest dublu etalon: experienta directa si cea mediata cultural (lecturi, filme, educatie etc). E foarte greu sa faci distinctie intre ele. caci sint practic un tot, un intreg. Vrem sau nu vrem, experientele noastre cotidiene sint mediate cultural si tot asa, experientele culturale devin personale. Eu incerc sa arat anumite crimpeie din acel homo sovieticus, din acea cultura sovietica care s-a construit in URSS. Incerc sa fiu autoreflexiv si ironic/autoironic fata de acea lume, dar si fata de noua lume.
E interesant faptul ca in ciuda represiunii puternice care a existat in URSS, aceasta tara a produs o cultura semnificativa, rupta destul de radical de cea Occidentala. Ea a produs literatura, filme, diverse arte, un mod de viata, o importanta dezvoltare tehnico-stiintifica etc. Si  mai interesant e faptul ca toate acestea s-au produs intr-un interval de timp foarte scurt.
Adica saltul pe care l-a facut URSS de la Rusia tarista este ametitor. O tara agrara, analfabeta, cu o populatie iobaga a devenit in aproximativ 50 de ani una dintre cela mai semnificative puteri pe toate palierele dezvoltarii. Ei bine, acest salt s-a facut cu sacrificii imense, cu suferinta imensa. Sint convins ca de acum incolo se va scrie mult pe spatiului sovietic. Si e posibil ca pentru Rusia istoria secolului XX, adica perioada comunista sa devina perioada ei de glorie. Secolul XX a fost intr-un fel secolul sovieticilor.

In carte spuneati ca a disparut entuziasmul de a crede in idealuri. In ce idealuri credea omul sovietic?

Multi oameni au crezut sincer in idealurile Revolutiei din Octombrie: o lume fara clase, o lume egala, mai buna, o lume in care toti sa aiba sanse egale, o lume fara asupritori si asupriti. Unii si-au dat viata pentru aceste idealuri.
Sa nu uitam ca lumea liberalismului clasic era destul de diferita fata de lumea actuala. Noi nu ne dam seama ce rol imens a jucat lumea comunista in schimbarea la fata a politicii capitaliste. In stilul cartii as putea spune putin cinic: suferinta noastra a contribuit semnificativ la fericirea lor.
Drepturile cistigate de clasa muncitoare si clasele neprivilegiate s-au facut la presiunea miscarilor de stinga. Nu a venit nimeni sa zica: baieti nu vreti sa aveti dreptul la vot?; baieti nu vreti sa lucrati numai 8 ore? n-ar fi bine sa lasam si femeile sa voteze? Oare cum s-au schimbat toate astea? Sa nu uitam ca liberalismul/capitalismul clasic nu avea multe in comun cu ceea ce numim democratie. Sa nu uitam ca nu prea erau de acord cu votul universal si ca din punct de vededere legal cetateanul cu drept de vot era cel care avea proprietate.
Adica proprietatea te facea om, iti dadea statut juridic, iar cei cu proprietate erau tare putini. Prin urmare, marea parte a populatiei era nedreptatita si lipsita de protectie. Ei bine, idealurile s-au nascut din dorinta de a lichida aceste nedreptati. Din pacate/sau din fericire a iesit un rateu toata povestea, dar care indirect a contribuit la schimbarea intregii gindiri si politici liberale. Aceste lucruri nu trebuie uitate.

Daca peste noapte s-ar reface URSS-ul, exact la fel, unde ati trai, acolo sau intr-o tara occidentala?

Ca sa-l parafrazez pe Nabokov cind a fost intrebat daca Anna Karenina a existat in realitate, as spune simplu: “aceasta nu este o intrebare culturala”.
Eu nu cred ca ceva se poate reface asa cum a fost. Spun ca comunismul s-a oprit si nu a murit. Iar asta e o problema mai complexa.  Tot ce spun spun in esenta in carte e atit: nu conteaza in ce sistem traiesti, ci cum iti gestionezi viata in raport cu el. Adica noi sintem pusi sa rezolvam niste probleme, sa luam niste decizii, sa facem niste alegeri.
Si spun foarte clar in cartea mea: noi facem aceleasi compromisuri indiferent de sistemul in care traim. Caci indiferent de sistem compromisul are acelas amalgam de ratiuni: dorinta de putere, lasitatea, carierismul si viata mai calduta, frica, servilismul, indiferenta. Eu incerc sa le explic cititorilor ca datoria noastra, indiferent de sistemul in care traim, e sa chestionam, sa incomodam sistemul si sa nu ne inregimentam.
Subordonindu-te sistemului nu faci decit sa-i fortifici partea tare, totalitara, iar chestionind sistemul nu faci decit sa-i intaresti zona lui slaba, democratica (ca sa folosesc un termen placut noii orinduiri). Deci baietii care aplauda noul regim nu se deosebesc la nivel de sens cu nimic fata de cei care au aplaudat (sau tacut) in vechiul regim. Cum spuneam: stapinii se schimba, slugile ramin aceleasi.

Nostalgia dvs se refera la URSS propriu-zis sau la copilaria petrecuta acolo?

Care nostalgie? Asta cu nostalgia face parte din acele forme de deturnare de sens. Iata ce scrie un cititor atent al cartii mele, pe care nu-l cunosc dar zice bine, Marin Pruteanu:
“Cat despre carte, as putea spune ca este ceea ce astept mai de mai multa vreme sa citesc. Pista de lectura oferita de profesorul Sorin Antohi in postfata cred ca este una gresita. De aceea consiliez a se citi postfata dupa ce v-ati format deja o idee despre carte (Sorin Antohi  are, ca de obicei, un text atat de bine consolidat si cu o emanatie intelectuala atat de puternica, incat riscul de a ramane impregnat cu perspectiva dansului este foarte mare). A privi textul lui Vasile Ernu ca pe o revarsare nostalgica, chiar daca aceasta nostalgie se desfasoara intre frustrare si tandrete, mi se pare ca este in disonanta atat cu tonul cartii, cu intentia autorului cat si cu nenumaratele pasaje sarcastice si autoironice care nu caracterizeaza  de obicei rememorarile melancolice. Am gresi daca am spune ca nostalgia este absenta din lucrare, doar ca eu o vad ca fiind un efect literar controlat, si nu manifestarea unui sentiment generativ al discursului, o stare de care autorul sa fie purtat fara voie.
Nascut in URSS schiteaza profilul unei  comunism absurd dar vivabil, ticalos politic dar exuberant social, represiv insa cu oaze de libertate informala in anumite perioade, cu crime si cu succese. Sub aerul aparent de confesiune lejera, Vasile Ernu face un bilant dupa ce a vazut cu ochii lui la lucru societatea capitalista si dupa ce a avut timp sa faca o evaluare decomunizarii. Luand distanta fata de orice maniheism si fata de cliseele in circulatie, Vasile Ernu ofera cetatenilor postcomunisti obisnuiti, comparabili cu oricare alti cetateni obisnuiti de oriunde, sansa sa incerce si alte sentimente decat cele de penibil, de culpa, si de ratare ireversibila.”
Are perfecta dreptate si o spune mai bine decit mine.

Marius Chivu zicea ca tinerii dau un alt sens trecutului, fara sa-l cunoasca. Cum comentati acest lucru?

Marius Chivu e tinar sau batrin? Daca e tinar, conform tezei lui, inseamna ca habar nu are de trecut, iar daca e batrin ar fi bine sa tina o lectie despre sensul trecutului, ca sa invete si tinerii astia ceva. Eu nu cred in aceasta impartire, tinar si batrin. Marius ar trebui sa stie ca batrinetea sau tineretea nu au de-a face doar cu virsta biologica… Oamenii se deosebesc semnificativ, se diferentiaza prin capacitatea lor de a gindi.
Iar daca tot vrem sa aratam ce ii deosebeste pe cei mai tineri fata de cei mai batrini (biologic) in problema intelegerii comunismului, eu as zice ca tocmai cei mai tineri sint capabili sa priveasca mai lucid. De ce? Pentru ca pe de o parte nu au coparticipat la crearea acestui sistem.
Acest sistem nu a fost facut de bubulii lui Pavel Corut sau extraterestri, ci de oamenii concreti din aceasta tara. Toti am contribuit intr-o forma sau alta la dezvoltarea acestui sistem: unii au construit din convingere, altii din lasitate, marea parte pentru carierism, altii prin indiferenta. Stiti cine a contribuit cel mai mult la constructia sistemului communist? Cei care au tacut si acestia sint majoritatea, iar  astazi o fac pe anticomunistii si aplauda noile ideologii fara discernamint.
Tinerii nu au fost pusi in situatia asta. Ei nu au avut sansa (nesansa) parintilor lor, de a fi pusi in situatia de a face compromisuri si de a participa la acel sistem. Iar pe de alta parte nu au avut de suferit de pe urma lui, deci nu au resentimente legate de acea perioada si asta le da un mare avantaj. Ei pot vedea lucrurile mai detasat si lucid. Asta nu inseamna neaparat ca sint mai buni decit parintii lor, ci doar ca nu au avut sansa sa-si verifice verticalitatea in acel context.
Vor vedea cit de verticali sint in noul sistem, caci in esenta sint pusi in fata acelorasi dileme, insa mult mai sofisticate si mai viu colorate… niste aparente inselatoare. Vad ca tendinta e aceiasi: “sa i-o sugem Marelui Licurici” ca sa-l citez pe presedintele tarii care a dat formula. Ne place sa aplaudam chiar si cind nimeni nu ne-o cere.
Asa ca eu nu mi-as face mari probleme pentru capacitatile tinerilor de a intelege trecutul, cit pentru capacitatea lor de a aprecia corect prezentul si de a construi viitorul. Ma tem ca tinerii vor face aceleasi compromisuri in noul sistem, asa cum parintii lor au facut in vechiul sistem.
Prea gindim conform job description-ului trasat de sefii sau protejatii nostri. Trebuie sa faca omul o cariera…nu? Citi au curajul sa spuna public si franc ceea ce gindesc? Foarte putini, caci strategic e bine sa-ti gestionezi opiniile si sa le emiti asa incit sa dea bine la CV. Gindirea a devenit un soi de marfa, asa ca gindim in functie de ce are nevoie piata si ce cer inaltii diriguitori culturnici.

Ce i-ati spune bunicului lui Marius sau oricui a suferit din cauza regimului comunist?

Eu nu-mi schimb disursul la nivel de sens fata de nici un interlocutor indiferent de virsta, pozitie sau importanta. Eu pot schimba numai nuanta discursului pentru a incerca sa inlesnesc comunicarea. Mesajul meu este acelasi pentru oricine este interesat de acest subiect si e dispus sa dialogheze.
Nu cred ca suferinta este cheia de intelegere a comunismului. Insa cred ca oamenii care au suferit au un orizont al intelegerii mult mai mare si mai semnificativ, de aceea am un mare respect pentru ei. Insa suferinta nu schimba datele problemei, asa ca discutia ramane valabila. Ce a fost comunismul? Care este sensul sau? Ce semnificatie a avut el pentru tara noastra si locuitorii sai? Etc. E simplu sa condamni fara a incerca sa intelegi.

Spuneati in comentariu ca Marius Chivu nu a inteles exact unde bate cartea dvs. Unde bate, care e de fapt miza ei?

Un critic cu care inca nu am reusit sa fac cunostinta – Mihai Iovanel – cred ca a aratat destul de bine directia de sens spre care bate cartea:
“Doua lucruri extrem de simple, dar in acelasi timp greu de asumat:
(i) “lumea in care am trait nu a fost nici atit de rea si nici atit de buna pe cit cred unii sau altii. La aceasta lume din care am iesit nu ar trebui sa ne raportam cu ura, dispret, dragoste sau ignoranta, ci trebuie doar sa incercam sa o intelegem si sa ne-o asumam”
(ii) “Intre lumea din care am iesit si lumea in care am intrat nu exista o deosebire fundamentala, ci doar una de nuante, de ambalaj.
Daca lumea in care am trait era axata pe represiune politica, lumea in care am intrat e bazata pe represiune economica. Sint doua fete ale aceleiasi monede. Ambele sint forme de represiune si de control. Ambele ne controleaza si ne subordoneaza; incearca sa ne transforme in sclavi si masini care raspund unor comenzi prestabilite. Ambele spala creiere la fel de perfid si ne alieneaza la fel de eficient. ” Pina sa ajunga la aceste concluzii (care multora le vor parea scandaloase), Vasile Ernu isi reviziteaza viata de ex-cetatean sovietic (atentie! nu de român). Cum? Cu ironie si, in acelasi timp, cu tandrete. Vasile Ernu inventariaza aproape toate lucrurile marunte sau mari, obiectele, ticurile, decorurile, personajele si rutinele printre care a trait. Si nu lasa nimic in urma (decit la modul distantei ironice), pentru ca toate acestea fac parte din el. A fost nasol? OK, si ce daca? Viata e viata, oricum si oriunde ai trai-o, indiferent de ideologia la moda, spune printre rinduri Ernu.”
E o directie de interpretare in care ma regasesc….

Basarabeanul stabilit la Bucuresti si tradus la Moscova

Interviu cu Vasile Ernu realizat de Liliana POPUSOI/ FLUX, 7 decembrie 2007

„România lipseşte cu desăvârşire de pe harta informaţională a Rusiei”

Este autorul unei cărţi care contrariază, „Născuţ în URSS”, un volum despre care jurnalistul român Costi Rogozanu afirmă că este „venită cumva în răspărul jocului de-a asumarea trecutului comunist în care se tot exersează anemic intelectualii de pe la noi”. Epopeea acestei cărţi continuă, iar autorul basarabean stabilit cu traiul la Bucureşti şi tradus la Moscova, Vasile Ernu, vine să ne dea câteva răspunsuri, după ce a reventi din capitala Rusiei, unde a fost invitatul de onoare al unui prestigios Târg de carte.

A cui a fost propunerea să lansezi volumul „Născuţi în URSS” la Moscova?
Propunerea a venit din parte editurii care m-a tradus în limba rusă, adica editura „Ad Marginem”, iar evenimentul a fost sprijinit financiar de Institutul cultural român. Târgul de carte de la Moscova are loc la sfârşitul lunii noiembrie, început de decembrie şi este anual. Aici vezi cam tot ce apare pe piaţa de carte din Rusia şi poţi întâlni, pe lângă editori, şi mulţi scriitoir şi critici. Seamănă mult cu târgurile de carte din Bucureşti.

Eşti unul dintre puţinii scriitori de limbă română şi, mai cu seamă, din tânăra generatie, care se bucura de această onoare. Ce anume a stârnit interesul publicului rus, tematica volumului sau diversitatea culturală?
Din păcate sunt cred că printre primii scriitori de limbă română traduţi în rusă dupa’90.  Ruşii nu ştiu mai nimic despre literatura română şi, mai ales, despre literatura actuală. România, în genere, lipseşte cu desăvârşire de pe harta informaţională a Rusiei. E o mare problemă, în primul rând, a noastră, că nu reuşim să transmitem informaţii semnificative şi coerente. În ce priveşte interesul pentru cartea mea, a venit în urma unor întâmplări. Un influent intelectual rus, Victor Misiano, cu care sunt în bune relaţii, a citit câteva fragmente şi i-a placut. Mi-a făcut cunoştinţă cu Saşa Ivanov, directorul prestigioasei edituri „Ad Marginem” şi după o scurtă conversaţie, a decis să publice cartea. Cred că este o carte care interesează mult şi pe ruşi, căci este în mare parte o carte care încearcă să povestească trecutul lor, trecutul comunist dintr-o perspectivă aparte.

Lansarea cărţii a avut loc în plină campanie electorală, evenimentul în sine a fost scutit de tentă politică?
Evenimentul a avut loc în cadrul târgului de carte de la Moscova, care anul acesta a coincis cu alegerile parlamentare. Nu m-am gândit la politic direct, însă e greu să ignori politicul, mai ales când unul dintre invitaţi este Prohorov, un bun scriitor, dar şi un gânditor radical şi excentric. În Rusia, situaţia politica nu este de loc roză, ca de altfel în toată fosta URSS.

Născut în URSS, situatia politică din Rusia nu te lasă indiferent.
Rusia va rămâne mereu foarte aproape de mine, indiferent unde voi trăi. De aceea mă interesează foarte mult, aşa cum mă interesează situaţia din Basarabia. Citesc presa, urmăresc dezbaterile şi situaţia culturală etc. Chiar scriu despre situaţia politică şi culturală de acolo deseori în presa de aici. Pentru mine Rusia e un soi de a doua casă, chiar dacă este o casă aflata undeva departe.

Ai prioritatea că poţi citi în original literatura rusă. Eşti la curent cu ce se întâmplă în acest domeniu în Rusia şi ce oferă nou azi literatura rusă, cea care în trecut a dat lumii opere de valoare şi nume mari.
Citesc mult în limba rusă şi urmăresc cu atenţie ce se petrece acolo, chiar dacă după ’90 au trecut printr-o criză majoră. Am citit şi cartea mea, care este tradusă de un foarte bun scriitor şi traducător rus, Oleg Panfil. Este un mare noroc să ai un bun traducător, un fin cunoscător al limbii române şi, fireşte, al limbii ruse actuale. În ce priveşte literatura rusă, ea este foarte bine poziţionată şi acolo se produce foarte multă literatură. Există multă maculatură, însă, şi multă literatură de calitate care se traduce şi în alte limbi. Literatura rusă s-a impus demult ca fiind o literatură mare şi acum încearcă să-şi păstreze acest prestigiu. În acest moment, în Europa este una din cele mai semnificative literaturi, ne place sau nu ne place nouă.

Cum a fost primită cartea ta la Moscova? Şi cum e cu complexul în faţa “fratelui mai  mare”, îl resimţi uneori?
E prematur să vorbim despre receptare, căci abia a ieşit şi e nevoie de un timp mai lung, însă primele reacţii sunt pozitive. Lor le-a plăcut ironia şi umorul din carte şi nu-i deranjează elementele nostalgice care, de fapt, sunt nişte nuanţe normale, când priveşti în urmă,  spre copilărie şi adolescenţă. În ce priveşte “fratele mai mare” cred că în zona intelectuală nu funcţionează. Acesta este un concept politic, iar lumea intelectuală este foarte relaxată şi acest complex există mai degrabă în mintea noastră decât în a lor. Intelectualii ruşi sunt nişte oameni foarte normali, dispuşi să dialogheze şi chiar mult mai curioşi decât credem noi. Eu personal m-am simţit excelent în mijlocul lor şi am legat o mulţime de prietenii şi relaţii. Sper să le fructific în timp. De exemplu, pregatesc acum o antologie de literatură română care va apărea la Moscova anul viitor sper.

Moscova şi Bucureşti sunt două capitale opuse şi, totodată, cruciale pentru Republica Moldova. Nu e derutant pentru tine acest lucru? Să trăieşti la Bucuresti, să activezi la o editură prestigioasă, să fii citit acolo şi să priveşti spre Moscova?
Moscova şi Bucureşti sunt oraşe din lumi diferite. După Moscova Bucureştiul pare mic, liniştit şi drăgălaş. Moscova este oraşul unui fost mare imperiu şi a unei ţări pline de resurse naturale. Asta se simte peste tot în Moscova. Se vede că toată bogăţia Rusiei se adună acolo. E un oraş cu multe paradoxuri şi care te şochează deseori. Republica Moldova este dependentă într-un fel sau altul de cele două ţări şi nu poate să nu ţină cont de ce se întâmplă la Moscova sau la Bucureşti, căci acest lucru e dictat de poziţia geografică, economică şi culturală a Basarabiei.

Cu ce te mai ocupi?
Lucrez la editura Polirom în claitate de consilier editorial şi scriu în „România Liberă”,  „Hot News”, „Suplimentul de cultură”, „Esquire”, „Noua literatură”. Acum lucrez la câteva proiecte personale care sper să apara la anul. E vorba de câteva cărţi la care lucrez. Sper ca anul viitor să ies cu ceva nou şi intrigant.  Dar veţi afla despre ce e vorba la momentul potrivit.

Îţi mulţumim că ai acceptat invitaţia noastră şi îţi dorim mult succes.

Amintiri din URSS

Interviu Claudiu Groza cu Vasile Ernu/ Ziarul Clujeanului nr.9, joi 8 iunie

Cele mai citite capitole din carte, la care am primit cele mai multe semnale, sunt «Sex în URSS» şi «Ce bea cetăţeanul sovietic?». Motoul secţiunii despre băutură este foarte clar: «Orice arde, se poate bea»

– “Născut în URSS” e prima ta carte. Va fi şi ultima?

– Sper că nu. M-a surprins că pot scrie mai repede decît mă aşteptam. Evident că mai am mult de lucru. Oricum, voi încerca o a doua carte, care acum se află în stadiu de proiect, legată de spaţiul romanesc.

– Vasile Ernu, ideea scrierii volumului “Născut în URSS” a fost a ta, sau ai fost “provocat” de cineva?

– Ideea mi-a aparţinut. A fost, iniţial, un proiect mai amplu, vroiam să lucrez cu mai mulţi oameni născuţi în Uniunea Sovietică, dar n-a ieşit, aşa că m-am hotărît să scriu cartea singur. A durat două luni documentarea şi trei luni scrierea propriu-zisă.

– E o abordare personală, sau un fel de “studiu ştiinţific”?

– Inişial am dorit să fac un soi de “dicţionar” al spa]iului cotidian sovietic. După aceea mi-am dat seama că nu voi putea să scriu aşa ceva, şi am combinat trei categorii de texte. O parte sunt mai apropiate de proză, în care-mi evoc anumite amintiri şi experienţe directe, altele seamănă cu nişte eseuri, dar foarte lejere şi ironice, iar celelalte sunt texte-documentar. Toate sunt foarte apropiate ca stil şi în toate folosesc ironia – “tehnica” mea preferată.

– Ironia e evidentă în cartea ta. Pe de altă parte, se simte acolo şi un pic de emoţie. De unde vine emoţia?

– Cartea nu este nostalgică, dar are un element de nostalgie, care ţine de autenticitatea scriiturii cînd se raportează la trecut. Este vorba de viaţa noastră trăită pînă la o anumită vîrstă. Eu vreau să pun accentul pe faptul că trecutul nostru, indiferent de sistemul în care trăim, este un trecut pe care trebuie să-l înţelegem, să ni-l asumăm şi să-l revalorificăm. Cartea mea este şi o replică adusă spaţiului romanesc, unde trecutul este în general negat. Cartea mea este un model despre cum trebuie să ne raportăm la trecut.

– Cu siguranţă, cei care fac parte din generaţia ta, indifferent din ce ţară estică provin, se vor regăsi în carte. Cum crezi că o să reacţioneze cei foarte tineri? Vor citi volumul doar ca pe o colecţie de “poante”?

– Am scris cartea privind în trecut şi chestionînd prezentul. Eu cred că şi generaţia tînără, şi cea vîrstnică trebuie să înţeleagă ceva: între lumea veche şi lumea nouă nu există nici o diferenţă esenţială. Noi, astăzi, facem aceleaşi compromisuri pe care le-am făcut şi în alt sistem. Trebuie să fim atenţi, să fim critici şi să nu intrăm în maşinăria sistemului. Cred că generaţia tînără poate să înţeleagă acest lucru privind înapoi şi dîndu-şi seama că riscă să facă aceleaşi greşeli pe care le-au făcut părinţii şi bunicii.

——-
“Născut în URSS” acoperă practic toate zonele vieţii de zi cu zi din timpul comunismului.
De la viaţa “la comun” la activităţile şi taberele pioniereşti, de la rock la politică sau de la băutură la bancuri, totul este “radiografiat” cu umor ăi naturaleţe de Vasile Ernu. |ntr-un fel, autorul seamănă cu un bunic povestindu-ţi nepoţilor tinereţea năbădăioasă. Pentru cine a trăit epoca evocată în carte, “povestea” lui Ernu e o oglindă. Pentru ceilalţi, poate fi divertisment. Inspirat din realitate.

Odată cu lansarea cărţii, Vasile Ernu a pregătit şi un site special, www.nascutinurss.ro, unde, pe lîngă amănunte despre volum, cronici şi alte texte, pot fi găsite imagini, afişe şi diferite obiecte din fostul URSS ori fotografii cu Lenin

Vasile Ernu este cetăţean al fostului URSS. Asta chiar dacă, de ani buni, s-a mutat în Romania, la Iaşi, la Cluj şi la Bucure[ti. El îşi asumă cu o nostalgie ironică anii trăiţi în Uniunea Sovietică, în
volumul “Născut în URSS”, apărut recent la Editura Polirom şi care va fi lansat mîine, de la ora
17.30, la Cluj, la Meeting Point-ul TIFF de la Muzeul Na]ional de Artă.

ereticii lu’ Ernu

un text scris de Romeo Anghelache pe Humanist. Sper in curind sa lansez cartea si online asa cum sugereaza acest maestru al digitalizarii…

Vasile Ernu a comis, recent, Ultimii eretici ai imperiului. E o carte densă, grea de idei; dezobișnuit fiind cu astfel de evenimente în deșertu’ intelectual românesc, mă’nchin și’i urez autorului la și mai și. Prin comparație, lucrarea lui Negri și Hardt, Empire (2000), e mai degrabă stearpă deși are de două ori mai multe pagini, și se termină prost, inchis, spre desobire de Ereticii care continuă și după ce’ai lăsat cartea, rămâne deschisă, intrigă.

Eu îi dau premiu’ pt. obrăznicie: cartea asta trebe digitizată imediat și răspândită gratis necunoscuților.

Să vedem de ce, ce idei mi’au sclipit din lectura’i:

•- expresia “proiectul URSS”;
•- patria e limba
•- bășcălia, la români, “tinde să’nlocuiască” discursu’ critic; aici aș observa că bășcălia asta, românească, aparține unui spațiu suspendat, între urban și la țară; e natural ca discursu’ critic la români să’ntârzie în spațiu’ ăsta, urbanu’n Românica s’a construit în grabă, abia de’o generație, care va ‘zică ce pretenții să ai ?
•- caracterizează rotund intelighenția românească; nu mi’a lăsat nimic de adăugat.
•- observă și el, din interstițiile capitalismului, una din frazele cheie: “if you are so clever show me your money”; frază care implică, parșiv, că nu’i altceva mai bun de făcut decât bani; fraza asta a scos’o un cretin cu toartă, sunt sigur, mă piș pe sufletu’ lu’ ăla pentru câți proști a’nhămat la sistemu’ ăsta idiot de false valori. mi’aduc aminte înc’o perlă capitalistă: “prețu’ are semnificație numai pe timpu’ tranzacției”, de unde rezultă că nici o cifră vehiculată de capitalism n’are semnificație, nu’i nici o lege, nici o cunoaștere posibilă, adică’n general iei țeapă din vorbe; de unde rezultă că economia capitalistă e o ideologie exprimată’n cifre (de altfel, false, incomplete, improprii, fără sens portabil în afara ideologiei, multe puncte din grafic sunt mascate în culoarea fundalului).
•- zice autoru’ pe undeva (cu amărăciune sau exasperat, cred) că românu’ nu crede în nimic; posibil, da’ eu, român fiind, cred în nimic, adică nu pot crede în nimic alt-ceva; invit pe Vasile Ernu să’mi arate în ce alt decât nimic poți să crezi fără să descoperi în aceeași viață că se răschește sub presiunea omului (prost, needucat, da om și înmulțit în fine). zic că e posibilă o educație umanistă pornind de la nimic, urmărind omu’ și lucrurile peste care dă natural.
•- PR iștii de azi sunt echivalenți politrucilor de ieri; perfect de acord, notam cândva o corespondență între azi și ieri care se mai poate rafina încă.
•- cât despre disidență, V.Ernu transmite cititorului ceva esențial: “când visul tău nu corespunde cu visul regimului, apelezi la un truc simplu, acela de a nu comunica cu el pe limba lui”. eu nu l’aș numi truc, și nu e simplu: printre altele treaba asta cere să fii treaz 16 ore’n fiecare zi.
•- meditează la ce fel de critică e posibilă’n capitalism, lucru netrivial, și pune deștu’ pe cuvântu’ cheie din limbaju’ de lemn nou: banii; critica e posibilă, zic eu, când începi a întreba: ok, banii, da’ ce legătură cu fizica au banii, apoi pe unde îmblă, pe unde’ntârzie și ce anume fizic măsurabil reprezintă ei?
•- Ceaușescu a fost o hologramă a românilor; corect.
•- diferența esențială, de’o lingură, între Șalamov și Soljenițîn; aleg pe Șalamov
•- diferența, esențială și asta, dintre fascism și comunism: de la biologic la spiritual;
•- “logica oportunismului care duce la dizolvarea totală a politicului”; e autoru’ un betonist sau ce?
•- că tragedia comunismului românesc e că trupele sovietice s’au retras; nu e tragedie, ne’am inventat un Ceaușescu și noi ca toată lumea; nu văd unde’i tragedia când te uiți în oglindă și vezi că ești nebărbierit.
•- problemele de management pe care le avea securitatea cu creșterea nestăvilită a numărului de informatori aici aflu c’a fost ș’o a treia categorie de informatori: din oportunism; după ce văd azi pri’mprejur, nu mă mai surprinde că ăștia erau cei mai mulți;
•- cum banca înlocuiește biserica; oții noi vin cu un dumnezeu nou, oții vechi sunt înlocuiți pen’că d’zeu’ lor e mort de vechi; aici mă gândesc că păcatele astea două se țin de om ca mucii de asfalt, ce dracu? chiar nu poate omu’ (cât de prost) fără ele?
•- banca: instrument totalitar; da, cu atât mai mult cu cât Statu’i poate deveni dator.
•- o chestie cu vampiri, pe care n’am înțeles’o deloc; poate prinde la ăștia mai tineri crescuți de mass-media.
•- mai zicea Vasile undeva prin carte: comunismu’ se baza pe limbaj, capitalismu’ pe cifre. Și cifrele sunt un limbaj, doar că’s un limbaj care nu poate fi postmodernizat: cifrele corespund sau nu cu faptele, sunt adevărate sau false; spre deosebire de literatură și “umanistice”, cine folosește cifre nu poate minți fără să fie descoperit mai devreme sau mai târziu. Mi’i clar: câtă vreme capitalismu’ nu se confundă cu fizica, rămâne un sistem mincinos cu zurgălăi la’ncheieturi.
•- încolo, despre proprietate, furt, terorism, foame, despre semnificația copertei Ereticilor, despre metode anti-mahmureală, ei, și tot așa o ține, din cuvânt cheie în cuvânt cheie; nu te poți plictisi cu cartea asta’n mână.
În fine, ca să mă exprim moderat, Ereticii lui Ernu compun o carte contemporană de o prospețime, actualitate și relevanță intelectuală neegalate în spațiul cultural românesc, deși am senzația că’n spațiu’ ăsta (cultural românesc) a tras cu tunu’n vrăbii. Felicitări autorului din toți rărunchii.

Despre erezii politice, noii politruci, vampiri, droguri, credite, hoţi, disidenţi şi partizani

Interviu aparut mai intii in rusa, cu ocazia plecarii la festivalul de la Moscova (povestesc zilele care urmeaza).  Dupa citeva zile a aparut si in romana in doua ture pe HotNews / Think Outside The Box: partea 1 si partea 2.  Iata interviul.

Dragă Vasile Ernu, ai venit în “noua ta Patrie” cum scrii în ultima carte (“Ultimii eretici ai Imperiului”, ed.Polirom, 2009), în 1990, din “necuprinsa ţara mea natală” cum spui în “Născut în URSS”. Care este Patria ta, cum te simţi ca fost cetăţean sovietic în pielea unui cetăţean român?

În viaţă sînt multe lucruri pe care nu le putem alege.  Ele ne sînt date. Ţara în care ne naştem, limba pe care o vorbim, părinţii, etc.; sînt lucruri pe care nu avem cum să ni le alegem. Să zic că-mi pare rău că m-am născut în URSS?… nu. Sînt chiar mulţumit de experienţa avută în această ţară. Mă întreb uneori ca un copil: unde mi-ar fi plăcut să trăiesc dacă aveam de ales? Sînt cîteva locuri pe care le ador, dar sînt mai degrabă locuri livreşti. În realitate, şi ele sînt probabil, nişte locuri-momente banale. Puţine locuri-ţări fac concurenţă proiectului URSS. Privit acum cu puţină detaşare şi înţelegere, cred că este unul din cele mai fascinante locuri. Acolo s-a acumulat atîta experienţă, atîta tragedie şi fericire, încît uneori ţi-e milă de oameni. Imperiile fascinează, oricît de violente ar fi. Iar mie mi se par mult mai interesante fenomenele tragice. Îmi place şi comedia, umorul şi ironia, sînt un om din sud, cu un umor klesmer (ruso-evreo-valah) şi îl folosesc din plin, însă nimic nu e mai complex decît tragedia. Tragedia şi sărăcia sînt fenomene mai interesante, mai ales pentru scriitori, decît fericirea şi bogăţia. E adevărat că deseori ne cam plictiseam să construim comunismul, însă pe mine şi construcţia capitalismului mă plictiseşte. Fericirea spre care tindem toţi nu are legătură atît de mult cu bunăstarea, bogăţia sau ideologia. E o poveste complicată şi scriu puţin despre ea în carte.

Ce spui pare puţin cam masochist. Vrei să suferi ca să ai ce scrie?

Nu. Ceea ce vreau să spun e că trebuie să fim cu mintea mai destupată şi să scăpăm de clişee. Suferinţa, nefericirea, nu dispar niciodată, ci doar se transformă, capătă alte forme. Societatea în care trăim ştie foarte bine să ascundă această suferinţă, s-o împacheteze frumos. Pe mine mă irită povstea actuală cu eficienţa de care se tot vorbeste în noul regim: eu nu vrea să fiu eficient, nu vreau să am vilă, nu vreau să am cea mai scumpă maşină, cel mai scump catafalc ci vreua să am timp, să meditez la sensurile ascunse ale vieţii. Între mine şi noua putere dominată există o neînţelegere profundă: în timp ce ea construieşte capitalismul glorios şi luptă pentru valorile monetare, Ernu îşi permite luxul de a pune întrebări, şi încă unele foarte incomode.

Prin urmare, sînt mulţumit că am trăit în URSS şi am văzut “Gloria şi decăderea acestui Imperiu”. Cunosc marile tragedii de la prima mînă. Ştiu despre tragediile care au avut loc acolo şi încerc să le înţeleg şi să le chestionez. Prima mea carte povesteşte în mare viaţa cotidiană din Patria mea. Însă într-o zi, Patria mea a dispărut, iar orice moarte are şi ceva tragic, chiar şi cînd moare un duşman. Am ajuns la studii în România într-un context postcomunist. Veneam dintr-o familie în care se vorbea româneşte. Erau anii marilor deşteptări naţionale din zonă.

Cum ai găsit România anilor `90?

Foarte bolnavă, isterică, lipsită de capacitatea de a dialoga. Toată lumea urla şi nimeni nu asculta. Eu trecusem deja prin perestroika, fenomen care ne-a lecuit de isterie. Iniţial mi-a fost foarte greu, fiindcă eu creadeam că “România din capul meu”, învăţată din cărţi, foarte romantică, e tot una cu “România profundă”. Şi am avut o mică revelaţie: nu e suficient să ştii limba, cultura, istoria şi toate cele necesare despre o ţară ca să o pricepi. Ca să o simţi “biologic” trebuie să trăieşti cu ea, trebuie să ai o experienţă cotidiană zi de zi. Patria e ca şi o limbă, se învaţă zi de zi mai ales în copilărie. Aşa că, pentru mine România este o Patrie ca o limbă învăţată la maturitate. Dar o învăţ zi de zi şi poate e mai bine să-i fiu cetăţean, decît “patriot”. În România, ca şi în Basarabia sînt prea mulţi patrioţi şi prea puţini cetăţeni.

Ai venit în România şi te-ai perindat prin Iaşi, Timişoara, Cluj, Bucureşti, după ce făcuseşi un periplu prin oraşele Odessa şi Chişinău? Cum a fost acest traseu, care e locul preferat?

Da, am schimbat cîteva oraşe. Fiecare oraş e o nouă viaţă. E foarte interesant să schimbi oraşele. Mereu i-am invidiat pe amicii mei evrei pentru uşurinţa cu care schimbau locul. Dar e bine să o poţi face din propria dorinţă, nu din cauza unor presiuni externe violente. Însă mare atenţie: să nu confundăm schimbarea de care vorbesc eu cu mecanismul instaurat în ultimii 20 de ani de schimbare de oraş-job. A schimba oraşul nu înseamnă a schimba jobul şi biroul. Toate oraşele-birou sînt la fel. Asta e o formă de mimare a schimbarii şi de fapt, oamenii nu schimbă nimic. Schimbă poate o fişă în cartea de muncă. La fel e şi cu nebunia turismului. A dispărut spiritul explorator care a fost înlocuit cu spiritul turistului. Turismul e ca faimoasele  conserve sovietice  “Micul dejun al turistului”, adică, toate-s la fel şi fără nici un gust. Mergem să vedem ceea ce deja ştim, după trasee prestabilite. Urăsc aceste ritualuri….

În România e foarte interesant fiindcă se simt foarte bine faliile unor culturi şi influenţe diferite. Iaşul molcom-meditativ, cu aerul său moldo-slav. Clujul, cel mai conservator oraş al României, cu români veniţi foarte tîrziu în oraş, care se luptă să-şi aproprieze spaţiul şi istoria oraşului şi cu o comunitate încă importantă de maghiari, vechi citadini. Foarte interesant cum se simte asta, la fiecare pas. Trebuie doar să ai ochi să vezi şi urechi să asculţi. Bucureştiul… Am descoperit un Bucureşti pe care-l iubesc exact pentru ceea ce este el urît. Este cea mai orientală capitală europeană. Această combinaţie îl face irezistibil…. Nu trebuie să ne temem de Orient, şi nu trebuie să idealizăm prea mult elementul occidental. Fiecare are avantajele şi dezavantajele sale. Batălia între Orient şi Occident, conflictul celor două mari culturi nu ţine de religie, cultură în sensul ei larg sau concurenţă pentru valori monetare, ci este o bătălie între două modalităţi total diferite de a gestiona timpul. În Bucureşti se simte perfect acest lucru. E o poveste foarte lungă la care lucrez acum…. Mie îmi place Estul Europei tocmai pentru că ştie să lucreze cu aceste două forme de gesionare a timpului, cel de tip oriental şi cel de tip occidental. E fascinantă povestea asta cu timpul… Chişinaul de exemplu e un spaţiu extraordinar tocmai pentru acumularea experienţei “periferiei de Imperiu”.  Din pacăte, acum e un proces de distrugere a acestei comori. Asta se întîmplă şi în Caucaz, şi în fostele republici asiatice. E o temă care mă preocupă.

Prima ta carte, “Născut în URSS ”s-a bucurat de foarte multă atenţie, comentarii peste comentarii, premii şi traduceri. Am înţeles că e la a 3-a ediţie, deci a fost un debut de succes. Crezi că “Ultimii eretici ai Imperiului” va avea acelaşi succes?

Succesul e o chestiune relativă. Vine şi pleacă înainte de a-ţi da seama că s-a întîmplat. Ideal e bine să nu te prinzi de asta, să-l tratezi ca şi cum el nu ar exista. În definitiv, scriitorii se bat pe cîteva mii de cititori. Am suficientă autoironie ca să mă protejez de aerele vedetismului. Fireşte că e plăcut să vezi că volumul este comentat şi se citeşte din moment ce se scoate cîte un tiraj pe an şi se traduce în mai multe limbi. Reuşita unui volum ţine de foarte multe necunoscute. Cînd scriam prima carte, nici măcar apropiaţii nu mă luau în serios. Renunţi la job şi stai să scrii e o chestie “neserioasă”, mai ales dacă nu mai ai 20 de ani, ci 35.

Eu am lucrat cîţiva ani buni în industria cărţii şi de felul meu fac analize riguroase fenomenelor culturale. Îmi place să analizez, să construiesc teorii şi să dau explicaţii mai generale. Mă miră foarte mult credinţa aproape oarbă în tehnologiile de PR&marketing&management. Tot mai multă lume este convinsă că banii şi tehnologiile de comunicare şi vînzare rezolvă tot. Eu zic că în domeniul cultural ele rezolvă atît de puţin, încît se poate renunţa la ele în forma lor actuală. Din punctul meu de vedere, aceste tehnologii sînt total neinteresante şi vetuste. Le dedic două capitole în noua mea carte. Mai ales că arta şi cultura sînt în esenţa lor produse anti-piaţă, sau hai să zicem ca şi Groys, ele sînt în avangarda economiei. De aceea, cultura nu prea functionează după mecanismele pieţei aşa cum scrie în manualele lui Kotler.

Că ai adus vorba de PR, tu faci în cîteva capitole o critică dură la adresa industriei de PR&marketing&management. Afirmi că ei sînt noii politruci, noii propagandişti. Nu te temi că o să-i superi?

Corect. Da, această clasă socială reprezintă echivalentul politrukului din vechiul regim. Sînt oameni care nu produc nimic în sensul clasic de “tehne” şi  “poesis ”, lucruri şi idei. Aceşti oameni produc conexiuni, pe cînd eu pledez pentru deconectare. Reprezentanţii acestei industrii şi partizanii mei sînt clase antagoniste, dacă-mi permiţi sintagma. Însă să fiu înţeles corect: eu nu spun că o societate nu are nevoie de oameni care organizează şi ştiu să comunice. Nu. De cînd e lumea şi pămîntul societatea a avut nevoie de ei. Moise, de exemplu, a fost un bun organizator, manager cum am spune azi. Însă era o catastrofă la comunicare, de aceea l-a folosit în comunicarea cu Faraon pe fratele său Aaron care era un vorbitor excelent.

Eu atrag atenţia asupra două lucruri importante. Mai întîi încerc să arăt că tehnologia PR-ului, care avea ca scop iniţial crearea unor tehnici de manipulare, de creare a unei opinii publice favorabile comanditarului care să nu fie un produs al societăţii ci a unor “ingineri invizibili ”, devine treptat, treptat model social. Adică ceea ce trăim, modelul social impus e o inginerie socială de laborator. PR-iştii şi managerii, politrucii de azi devin eroii societăţii. Tehnologia PR este de fapt o teorie a conspiraţiei întoarsă pe dos şi pusă într-un limbaj de lemn. Şi PR-ştii şi conspiraţioniştii cred că lumea poate fi manipulată de cîţiva designeri sociali.

Al doilea lucru e legat de ideea de muncă şi producţie. Ei produc conexiuni şi iluzii. E un soi de mimare a muncii, ei nu produc ceea ce spun că produc. Eu cred cu convingere că 70% din toată această industrie e o mare păcăleală şi de fapt e o banală escrocherie. E o clasă care trăieşte pe sume frumoase de bani fiind de fapt nişte paraziţi sociali. Însă sistemul are nevoie de aceşti paraziţi fiindcă ei sînt cea mai puternică armată a actualului regim. Ei îi cunosc acea limbă de lemn pe care o predică. Ei au exact aceaşi funcţie socială ca şi vechii politruci şi nomenclaturişti din regimul comunist.

Ai început să fii tradus, deci ai pentru ce să te bucuri.

Of… traducerile sînt o nouă “fata Morgana” a literaturii române. Să fim traduşi şi să luăm Nobelul sînt marile obsesii ale literaturii române, care, după mine, sînt în esenţa lor nişte ţinte false. Cu Nobelul am “rezolvat parţial” prin “românca” Herta Muller. Iată pe scurt părerea mea.   Traducerea este un aspect interesant şi important, însă secundar în cîmpul literaturii. Traducerea cărţii/cărţilor unui scriitor şi punerea lui pe piaţa externă este în primul rînd o problemă de marketing ceea ce presupune un lanţ întreg de mecanisme: subiect vandabil imediat, PR agresiv sau subversiv, poziţionare personală, relaţii cu persoane influente, fonduri de traducere, grupuri de interese economice şi culturale etc. Să nu ne îmbătăm cu apă rece: valoare estetică a unei cărţi nu primează în acest joc, ceea ce nu înseamnă că nu contează. Nu e nimic rău aici, fiindcă acestea sînt regulile globale ale jocului actual. Acest joc trebuie făcut, trebuie traduse şi vîndute cît mai multe titluri româneşti în afară. Noi sîntem însă maeştrii în a alerga pe piste greşite. Să fim atenţi să nu cădem într-o capcană crezînd că traducrea şi editarea scriitorilor noştri în străinătate ne creşte cumva valoarea literară sau rezolvă starea precară în care se află literatura şi piaţa literară de la noi. Fals. Valoarea literară şi situaţia literaturii române nu au nici o legătură cu traducerea ei. Traducrea poate cel mult farda problemele noastre. Editarea în străinătate a scriitorilor noştri  e importantă, dar trebuie să rămînă secundară pentru noi. ICR-ul însă face o treabă bună în acest sens, are proiecte bune pe traducere. Face ceea ce trebuie să facă. Însă problema literaturii române şi a pieţei noastre literare se află în altă parte.

Pe mine mă interesează foarte mult cititorul român, fiindcă scriu româneşte. Mă interesează şi spaţiul din R.Molodva fiindcă şi ei sînt cititori, în marea parte, de literatură română, se framîntă cu aceleaşi probleme, facem parte din acelaşi spaţiu cultural. A propos, e o piaţă foarte importantă, total neglijată de noi. Şi mă mai interesază spaţiul rus. Fac parte cumva din el, ţin legatura cu el, încerc să scriu şi să activez şi acolo. Vreau să fiu un scriitor care activează pe cele 3 pieţe culturale. Celelalte zone sînt secundare şi cu importanţă mai degrabă simbolică pentru mine. Ca să devii un scriitor important pe pieţele occidentale e nevoie de mult mai mult decît să scrii bine, dar asta e o poveste lungă. Un erou de-al meu are o întreagă teorie pe tema asta şi zice: pentru a avea o literatură mare, cu impact semnificativ, trebuie mai întîi să ai o armată puternică. Armele de azi sînt însă mult mai complicate şi mai sofisticate.

 Deci acesta e crezul tău: scrii pentru oamenii din zona din care vii şi pe temele cu care ei se confruntă. E corect ce spun?

 Ca să-l parafrazez pe Dario Fo, aş sintetiza convingerile mele artistice şi politice cam aşa… Unde este putere, acolo e politică. Unde e politică, acolo e şi ipocrizie. Unde e ipocrizie, e şi multă minciună. Unde există minciună, apare nemulţumirea. Unde e nemulţumire, e şi durere. Unde e durere, e suferinţă. Unde e suferinţă, e tragedie. Unde e tragedie, e singurătate. Unde e singurătate, e artă. Unde e artă e protest. Unde e protest, e libertate. Unde e libertate, e viaţă. Unde  e viaţă apare şi artistul. Unde este un artist, apare, din păcat, e şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar arta nu e o fabrică de produs metafore cum se predică pe la noi. Arta crează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea e un gest eminamente politic.  

Unii afirmă că în cărţile tale, manifeşti o nostalgie faţă de URSS, faţă de comunism. Cum o explici?

De povestea asta m-am săturat. Dar ştiu că unii critici, precum D.C.Mihăilescu, mă dau de exemplu ori de cite ori au ocazia de “scriitor nostalgic”. Simona Sora, o fată foarte isteaţă la care ţin, în recenzia primei cărţi vorbeşte de un risc pe care abordarea mea l-ar implica, că e o “carte periculoasă”, că nostalgia este periculoasă etc. Iniţial, fiind încă un baiat timid, fără experienţă în domeniu, încercam să mă apăr. Nu voiam să fiu “bau-baul” şi să distrug visele criticului din “minunata lume nouă”. Acum sînt mult mai relaxat cu această poveste. Da, sînt al naibii de nostalgic, dar nu vă temeţi, nu sug sînge de clone şi minţi clonate capitaliste… sau, mă rog, nu foarte des… Cine decide ce e bine şi ce e rău? De ce se pune inderdicţie la nostalgie? Chiar ne-am tîmpit cu toţii?

Ideologia dominantă actuală interzice astfel de sentimente. Ei urlă că nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam scoate din sărite. Comuniştii au interzis un tip de sentimente umane, capitaliştii, altele. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Am mai spus-o şi o repet: dacă excludem din literatură nostalgia, atunci rămînem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material. “Madleine-a” mea este un amărît de closet sovietic …şi care e problema?

Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de memorie, de sens şi nu de ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii. Da, am avut o copilărie şi o adolescenţă fantastică, care, întîmplător, „au avut loc” în URSS. Nu accept ca politrucii actuali să-mi rescrie memoria şi să-mi pună interdicţie la nostalgie. Jos labele de pe visul meu! Nu e de vînzare… uh.. gata ca m-am înfierbîntat şi se trezeşte vampirul din mine…nu-mi tremură buza de sus?

Dacă tot ai amintit de vampiri, în “Ultimii eretici ai Imperiului” vii cu o teorie interesantă despre vampiri, spui că noi am fi o specie de vampiri şi că există o bătălie între “vampiri” şi “ceilalţi”, că “Dracula ” ar fi una din cele mai bune cărţi despre zona nostră geografică…

Nu mai vorbi că-mi faci poftă… Eu mă joc cu o altă formă de cartografiere culturală şi alte tipologii decît cele utlizate acum. E foarte interest cum un tip ca Stoker care nu a călcat niciodată pe aici descrie lumea de aici stînd şi citind enciclopedii şi cărţi englezeşti. E una din cele mai exacte descrieri a ceea ce e aici, fiindcă el lucreză cu nişte topologii britanice şi nu e influenţat de experienţa directă, nu are emoţii. Ador această abordare british. Pentru mine, romanul “Dracula” este una din cele mai bune cărţi despre anumite tipuri de cultură şi conflictele acestora. E una din cele mai bune carţi despre relaţia noastă cu Europa occidentală. Ce e foarte interesant în această poveste?

Discutam cu Saşa Ivanov, editorul meu pe această temă. El are o întreagă teorie. Mai întii aflăm că noi, cei de aici, de la periferia “civilizaţiei”, aflaţi la margine de imperii, sîntem pentru “ei” un soi de “Nosferatu”, adică “Ne-Morţi”. Sîntem nişte fiinţe prinse între două lumi, “nici una, nici alta” cum spune un bun amic şi erou în cartea mea. Al doilea lucru important este legat de modul în care este prezentată drama occidentală de necunoaştere a sinelui. Aici are loc un soi de “conflict al civilizaţiilor” între centru şi periferie, conştiinţa victoriană clasică şi periferia “necivilizată”, numită simbolic Transilvania. Conflictul întîlnirii cu acei “străini”, “alţii”, duce la o cunoaştere de sine, veşnica obsesie europeană, dar şi la apariţia unei mari fobii, aceea de pierdere a identităţii. Teama de “vampir”, de “Dracula”, nu e o teamă de “celălalt” diferit faţă de “noi”, ci o teamă că vampirul te va muşca, acest act ducînd la pierderea identităţii tale. Vei deveni şi tu altceva, vei deveni un vampir şi vei trăi prins între două lumi. Şi aici apare o luptă între vampiri şi oamenii “normali”, între “imperiu” şi “periferie”. Ei vor să ne lecuiască sau să ne omoare, noi vrem să le sugem sîngele. “Civilizaţii” dezvoltă o întreagă tehnologie şi instituţii de verificare a vampirilor, de “lecuire” şi de omorîre, instituţii care funcţionează şi azi. Problema pe care o ridic eu este următoarea: acceptăm să ne pierdem identitatea, să fim “lecuiţi”, să fim vînaţi şi omorîţi, sau le sugem sîngele? Parcă aş merge pe ultima variantă… Ar trebui poate să scriu despre “O zi din viaţa ultimului Vampir” cum au vrut să-mi scoată dinţii în vamă, cum mi-au dat cu usturoi şi cu tămîie în aeroport, cum m-au pus să vadă daca mă reflect în oglindă la ambasadă… Dar Vampir Vampirovici are şi el tehnicile lui de trucaj şi o face pe omul “civilizat” pînă ajunge la prima jugulară… haha

Frumoasă  pledoarie pentru nostalgie şi vampiri. Uite, Costi Rogozanu afirma că “Născut în URSS”, prima ta carte, “pare acum doar o jucărioară”, faţă de “Ultimii eretici ai Imperiului” şi că “aici îţi asumi riscuri” şi vrei “să zgudui ideile primite de-a gata”. Cartea ta se vrea un manifest al unei noi generaţii?

Au trecut vremurile manifestelor, profeţiilor,  revoluţiilor şi a “nebunilor”. Mi-ar fi plăcut să scriu un Manifest sau o carte care să zguduie puţin ideile “betonate” şi adevărurile primite de-a gata. Acum, din păcate (sau din fericire), trăim vremuri în care marile probleme, marile teme nu mai pot fi atacate direct şi frontal fiindcă tipul de relaţii a societăţii în care trăim are o capacitate incredibilă de a deturna sensul şi a transforma critica în propriul său interes sau într-o banală marfă. Eu nu sînt destul de “nebun” pentru a radicaliza suficient de mult discursul, iar societatea românească, aşa cum o cunosc eu, nu acceptă ereticii şi personajele incomode. Ea le exilează, face “reject”…Pînă şi oamenii foarte deştepţi sau foarte tineri care ar trebui să fie mai deschişi la idei noi şi “riscante” reacţionează după tiparul: “Ernu, eşti băiat deştept, spui lucruri interesante, însă pîna aici….” Şi ţi se trasează zona pînă unde ţi se acceptă să mergi. E ca omul care nu ştie să înnoate: tu încerci să-l bagi în apă şi cînd îi ajunge apa la genunchi urla “pîna aici”. Există foarte multă teamă, foarte puţină tradiţie a reflecţiei şi dezbaterilor, multa ignoranţă, frustrare etc. Curajul gîndirii libere nu e punctul nostru tare. Cultura română se află în perioada adolescentină în care e mulţumită să vehiculeze doar clişee. De aceea e foarte greu să produci o anumită dezbatere în societatea românească fiindcă ea este fie impasibilă şi te exclude prin ignoranţă, fie te exclude prin formule de tipul “hai sictir”. Societatea şi mediul intelectual românesc sînt sensibile numai cînd se folosesc nume concrete, dar atunci se cade foarte repede într-o dicuţie de mahala. Bătăliile personalizate fac carieră aici. Însa în cartea mea, eroii principali sînt ideile.

Acum cred că vin nişte vremuri ceva mai interesante decît debandada din ultimii 20 de ani. În societatea în care trăim se configurează alte nevoi, teme, grupuri. Un rol tot mai semnificativ îl vor avea grupurile marginale, cei care sînt departe de centrele de putere. Eu le zic partizani.

Ce înţelegi tu prin partizani şi care este lupta lor? Cine sînt, cu cine luptă şi pentru ce?

Eu pornesc de la cîteva teze foarte simple. Comunismul şi capitalismul nu sînt perioade istorice lipsite de legătură sau excepţionale. Pentru mine, ele sînt un tot: ambele sînt forme politice care lucrează cu diverse mecanisme de represiune. Sînt ca un vas communicant. Toţi urîm comunismul însă nu văd de ce aş fi îndrăgostit de capitalism: unul foloseşte represiunea politică, altul pe cea economică şi te toacă mărunt de nu mai ştii pe ce lume trăieşti. Nu văd de ce ar trebui să separ comunismul şi sa-l transform într-un “rău fundamental”? Eu cred că toate crimele, indiferent de regim, au aceeaşi semnificaţie. Ce ne facem cu crimele capitalismului din secolele XVIII-XIX? De ce nu analizăm ce s-a întîmplat în faza capitalismului incipient? Nu a fost cu nimic mai breaz decît comunismul. Sînt zone geografice în care au disparut nu specii de bizoni, ci populaţii întregi. Deci s-ar putea că aceste forme de violenţa să fie un fenomen ceva mai complex ce ţine de formele de modernizare. Eu mă întreb şi pun întrebări. Eu vreau să înţeleg. Chiar nu vedem nici o legătură între stalinism şi colonialism? Lucrurile se leagă foarte bine. Ambele regimuri sînt la fel de criminale doar că ghinionul e că comunismul a avut loc mai recent, memoria fiind deci mai proaspătă şi în ţări mai puţin sofisticate precum Rusia şi România. Încercarea de a da un caracter “teologico-politic” şi a vorbi de comunism ca de un “rău metafizic” are ca scop nu cunoaşterea acelei perioade, ci altceva. Rolul acestui truc constă în legitimarea ideologiei dominante actuale şi instituirea ei ca unic adevăr. Ni se sugerează “benevol forţat” că e singura formă de organizare adevarată, fără alternativă, care trebuie să fie model pentru toate popoarele lumii….  Dacă critici actuala ideologie dominantă vin politrucii şi zic…: “a, ăstă-i nebun, vrea stalinism”. E un truc ieftin. Drepturile pe care le avem azi nu ne-au fost oferite de Putere ci au fost cîştigate cu multă trudă, multă luptă, mult curaj şi mult sînge. Ele pot fi foarte uşor pierdute.

Revenind la întrebare: cum e cu partizanii azi, sînteţi retraşi în munţi?

Da, în munţii şi codrii spaţiului virtual, tremurăm cu tastatura în mînă. Glumesc. Ei bine, acum vin partizanii, vampirii şi alte “vietăţi”. Cu adevărat totalitară e doar politica, cultura care decretează că nu mai are alternativă. Ni se spune o mantră pe care trebuie să o repetăm continuu: proprietate privată, care nu-i aşa, e sfîntă, piaţă liberă care, fireşte, cum ne spun noii politruci, este egal cu democraţia…amin… Aşadar, noi trebuie ca în acest context de monopol total să ne punem problema cum să rezistăm şi cum să luptăm, care sînt formele de luptă şi apărare civilă. Adica, cum îmi apăr libertatea? Şi aici vin partizanii mei… grupurile marginale. Pornind de la bătrînul Schmitt, cu care dealtfel nu sînt pe aceeaşi lungime de undă neapărat, spun că prima condiţie necesară a “stării de partizan” nu este să fii conectat la sistem, ci deconectat. Acum, toată lumea vrea să fie cît mai conectată la regim prin joburi bune, funcţii, credite etc. Eu susţin că a venit vremea deconectării. Trebuie să fim cît mai departe de centrele şi formele dominante de puterea politică, financiară, socială şi culturală. Partizanii nu au grade, uniforme, epoleţi. Ei nu se subordonează superiorilor. Puterea nu-i poate controla fiindcă nu are conexiuni directe cu ei, nu-i cunoaşte, ei însă se recunosc între ei şi ştiu cine este “duşmanul”. Cu ”trupele regulate” ale duşmanului, ei duc lupte “iregulate”.  

Aceşti marginali au o funcţie foarte importantă într-o societate dominată de un anumit tip de cultură şi politică. Ei sînt ca proorocii: singurii care mai înţeleg şi disting istoria, “spriritul vremii”. Şi sînt singurii care mai păstrează sensul ideii de libertate care a fost deturnat şi resemnificat. Oamenii de azi cred că a-ţi lua un credit înseamnă libertate.

Şi cine sînt cu adevărat duşmanii care ne dau bătăi de cap?

Eu zic că trebuie să avem curaj să luptăm împotriva tuturor formelor de represiune, mai ales cele prezente, nu doar împotriva celor care nu mai există. Nu leninii şi stalinii prezintă un pericol real pentru noi, căci ei s-au privatizat demult. E foarte interesant că marea bătălie care se anunţă nu e împotriva “stalinilor comunişti” şi nici măcar împotriva “stalinilor capitalişti”, cei privatizaţi care deţin averi şi puteri fabuloase. În ultima perioadă a avut loc o mutaţie masivă care odată cu criza economică a devenit foarte vizibilă. A apărut un nou mutant pe filiera celor două grupări, un soi de amestec perfect între stat şi privat. A apărut o elită birocratică mondială foarte puternică care face parte şi din stat şi din privat şi pe care nu avem mecanisme să o controlăm, nu avem arme cu care să luptam şi de care să ne apărăm. Marea luptă politică din următoarea perioadă o vom duce cu această elită birocratică, cum ar zice un bun amic, cu acest colosal CAP de SRL-uri. Şi noi trebuie să răspundem la nişte întrebări: cum vom rezista în faţa ei, cum o vom controla, cum vom lupta împotriva ei, cum ne vom proteja libertatea în faţa ei? Asta va fi cea mai mare provocare politică a următorilor 50 de ani. În acest moment, noi nu sîntem pregătiţi să luptăm. Mergem ca vitele la tăiere. Vezi ce se întîmplă: sistemul financiar a colapsat şi noi, în loc să reacţionam, să cerem o schimbare radicală a sistemului, să venim cu proiecte, noi, nu, noi nu vrem decît să se repare bancomatul…

Aşa, acum ajungem la una din problemele incitante ridicate în cartea ta. Am văzut că mulţi comentează această temă a ta legată de creditele bancare. Trăim vremuri în care creditul a devenit o parte a vieţii. Tu ce i-ai spune unui tînăr care vrea sa-şi ia o casă, o maşină? Îi zici: “frate nu-ţi lua credit că îţi pierzi libertatea?” El o să te injure şi o să spună că e mai liber cu credit decît fără credit….

Eu nu dau sfaturi, eu nu scot soluţii magice. Cartea mea nu e un reţetar. Eu incerc să arăt cititorului riscurile la care se supune, modul în care îşi poate pierde libertatea, care sînt noile forme de represiune şi că de multe ori, pericolele vin din cu totul altă parte decat ne aşteptăm. Eu vreau ca cititorul meu să-şi pună întrebări. Că-şi ia sau nu credit, asta nu mă priveşte. Eu sînt un scriitor care ştie bine care este rostul literaturii. Eu nu vin să dau nici sfaturi, nici soluţii. Eu vin să pun nişte întrebări esenţiale pe care omul trebuie să şi le pună măcar o dată în viaţă. Viaţa e foarte scurtă şi e păcat să murim proşti.  

Noi avem impresia că acest credit e o poveste nouă, ce ţine de modernitate şi economia capitalistă. Fals. E o poveste pe care o găsiţi şi în primele cărţi ale Bibliei, dar şi în Grecia antică. Despre ea a scris şi una din cele mai lucide minţi ale omenirii, Aristotel. Biserica şi-a bătut mult capul cu această problemă. Eu sînt un laic, însă sînt foarte curios să văd cum e tratat acest subiect de zona religioasă. E şi un spaţiu mai sensibil si de acea am construit o poveste cu un călugăr care tratează acest subiect.

Modul în care pun eu problema loveşte atît în esenţa structurilor financiare, în clasa ideologică dominantă care predică noul canon economic, cît şi în poziţia bisericii creştine indiferent de confesiune. Problema cu creditele este foarte interesantă şi ştii de ce? Creditul este o bogăţie inversată, pe minus, astfel că dacă un bogat “intră cu greu în împărăţia cerului”, atunci un tip care are credit nu are nici o şansă. Bogatul, cu greu, dar poate renunţa la bogăţia sa, cel cu credite nu, fiindca are o bogaţie pe minus, care nu-i aparţine… Iar salvarea este eminamente un act politic, deci creditul are bătaie foarte lungă. Stalin sau Ceauşescu nici în visele lor cele mai bune nu şi-u imaginat un mecanism de control atît de perfect.

Practic, sistemul finaciar modern bazat pe credit ne aruncă înapoi în istorie. E o nouă formă de sclavagism. Dar e mult mai soft, cu lanţuri de aur. E ceea ce eu numesc “Glamour GULAG”. Trebuie să ne imaginăm că următoarea generaţie de oameni se vor naşte cu datorii, adică total dependenţi şi legaţi de sistem. Ei nu vor avea dreptul să aleagă, căci pentru ei au ales deja părinţii, iar pentru părinţi au ales deja alţii, ei doar au semnat. Cînd ai un credit, şi cu cît e mai mare cu atît aceasta increngătură e mai vizibilă, nu mai judeci la fel, nu mai acţionezi la fel. Orice decizie banală va trece prin prisma valorii creditului. În momentul în care ai un credit fiecare frază rostită, fiecare cuvînt scris, ficare gest va fi măsurat şi analizat de 10 ori înainte de a-l face. A propos, aş putea “apăsa puţin pe acceleraţie”. Creditul are o legătură directă pînă şi cu sexul. E o formă perversă de castrare în toate sensurile.

E sumbru ce spui. Şi ce facem? Renunţăm la credite, luptăm cu băncile? Crezi că o carte ca a ta poate schimba ceva?

Nu, cărţile nu schimbă lumea. Şi asta o ştim de foarte mult timp. Cărţile ne pot ajuta să schimbăm lumea. Eu provoc cu un scop bine definit, vreau să virusez mecanismele de clonare a gîndirii. Cînd totul a fost cucerit, cînd bătălia a fost pierdută, cînd duşmanul e peste tot, întrebarea care rămîne e “noi ce facem?”. Dacă înţelegem şi reflectăm la ce se întîmplă în jurul nostru, atunci trebuie să decidem ce facem. Colaborăm, ne supunem sau ne revoltăm? Dacă alegem una din variante: cum o facem?…. În acest, moment eu nu am soluţii fermecate, însă sînt totuşi un optimist. Eu cred cu convingere că trebuie să reinventăm utopii. Omenirea fără utopie este moartă. Moartea utopiei face să dispară viitorul, iar cînd viitorul dispare, dispare de fapt actualitatea/realitatea. Omul trebuie să reînveţe să viseze pentru a nu-şi pierde prezentul. Numai maşinile nu au vise. Utopiile au adus şi multă suferinţă, însă de ea nu scăpăm nicioadată.

Ideologia actuală propovăduieşte “moartea utopiei”. Ne este interzis să visăm, să ieşim din rînd, fiindcă mecanismul social promovat de ea este de fapt un model social foarte primitiv şi tautologic. Lucrez acum la o noua carte care se va ocupa de vise, de nişte vise mai speciale.

Revin le o altă temă majoră din “Ultimii eretici ai Imperiului” care am văzut că a deranjat sau scandalizat pe mulţi. E o temă pe care o anunţi în prima carte şi o dezvolţi în cea de-a doua: între cele două regimuri, communismul şi capitalismul, nu există o deosebire esenţială ci doar de “limbaj”. Vii cu o ingenioasă interpretare şi scrii un text, ca replică la Soljeniţin, numit “O zi din viaţa lui Ostap Ibrahimovici Bender”.

Eu nu sînt fanul nici-unui regim politic. Cu ele sîntem într-un raport de luptă, de control reciproc. Nu-mi fac iluzii. În politică nu există “ai noştri”. Faţă de Puterea politică eu sînt într-un permanent exil. Da, pentru mine, comunismul şi capitalismul sînt două regimuri cu forme diferite de represiune: unul are mecanisme de represiune politice, altul ecenomice.

Avem o carte foarte importantă apărută în comunism, într-o revistă comunistă după ce comuniştii condamnaseră stalinismul la congresul XX: “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” a lui Soljeniţin. Bun. Atunci începe să se construiască cea mai puternică grilă de interpretare a comunismului. Nucleul dur. Perfect. Eu spun: e timpul să găsim şi o altă grilă de interpretare, să încercăm să chestionăm regimul şi altfel. De ce nu? Eu nu ascult de nici-un Comitet Central, de pe nici o axă politică. Eu nu sînt de partea nimănui. Eu am ceva bănuieli că sînt şi alte zone interesante, grupuri interesante care au avut un efect teribil în anumite zone şi încerc să abordez altfel problema. Atunci apelez la doi autori preferaţi, Ilf şi Petrov. Dar nu-i citesc în cheie comică, ci într-una politică. Construiesc un capitol, la care ţin mult, “O zi din viaţa lui Ostap Inrahimovici Bender”, eroul celor două romane faimoase ale lui Ilf si Petrov. Grila este împrumutată de la un filosof la care ţin mult, Borys Groys, şi care mi-a povestit-o acum cîţiva ani cînd a fost aici.  Pe mine mă interesa foarte mult analiza anumitor grupuri din URSS care au reuşit să se sustragă fie şi parţial din maşinăria puterii comuniste. Mă interesa felul în care anumite grupări puteau să găsească mecanisme de rezistenţă fără să intre în cîrdăşie cu puterea.

Comunismul, ca şi statele religioase, se construieşte pe limbă/limbaj, pe cînd capitalismul pe cifre, adică pe economic. Sînt două limbaje diferite. De aceea, comunismul are nevoie de intelectuali, pentru a-l legitima şi delegitima, de aceea intelectualul îşi mai păstrează aura în comunism (indiferent dacă e pozitivă sau negativă), pe cînd în capitalism devine un banal producător de mărfuri. Încerc să demonstrez acetst lucru în acest capitol. Cei care au ştiut sa fenteze regimul au fost speculanţii şi “sectanţii”, nicidecum disidenţii. Cum? Asta povestesc pe larg în carte.

Acum însă dacă trăim într-o lume metrică, unde limba nu are decît o funcţie comercială, trebuie să găsim alte mecanisme de luptă şi rezistenţă. Comunismul a picat nu din cauze economice, ci “lingvistice”. Limba regimului şi-a pierdut puterea, a apărut un soi de inflaţie a sensului. Acum, ca actualul regim să se dizolve, trebuie ca “limba” lui să-şi piardă sensul. De exemplu, inflaţia cifrelor, adică a banilor pot să-i pună viaţa în pericol.

De ce e atît de importantă această distincţie? De ce e atît de important acest speculant-bişniţar? Nimeni nu a mai vorbit de el pînă acum şi acum vii tu şi am impresia că-l faci erou. Greşesc?

Din punctul meu de vedere el era interesant pentru că a demonstrat şi arătat cum se poate fenta cel mai temut regim comunist. Eu susţin că el a învins comunismul: hoţii şi bişniţarii au învins comunismul, şi nu dizidenţii. Fireşte că există o doză de romantism aici, eu nu scriu texte ştiintifice, ci literatură. Eu lucrez cu sensurile, nu cu adevăruri în sens ştiinţific.

Atenţie însă. Eu arăt rolul lor subversiv în comunism, dar spun şi că astăzi Ostapii au devenit periculoşi şi neinteresanţi din cauză că nu mai respectă aceste reguli elementare a „fiilor locotenentului Schmidt”. Adică au mult prea multe metode de a expropria fonduri, nu mai au nici o slăbiciune faţă de Codul Penal, s-au năpustit fără milă asupra Statului „lipsit de apărare” şi i-au expropriat nu numai fondurile. Ei au devenit de fapt Statul. Astăzi furtul nu mai are un caracter subversiv ca în comunism, ci înseamnă legitimarea poziţiei, puterii şi proprietăţii.

În comunism, furtul era un gest riscant politic, nu economic, astăzi furtul este o formă de muncă care aduce maximul de profit şi care, cu puţin noroc, şi cu o armată de jurişti, devine „legal”. Nu-i aşa că e imoral să întrebi despre „primul milion”? Ostapul român de azi mi-ar răspunde: „Şi asta numeşti dumneata furt? În cazul acesta, concepţiile noastre asupra vieţii sînt diametral opuse”. Eu mă minunez că acestor oameni nu le cresc aripi.

 O să se cam supere mulţi pe tine că vii şi distrugi mitul disidenţilor. Afirmi undeva că “nu Doina Cornea, nu Saharov sau Soljeniţîn au învins şi luat puterea noii orînduiri după căderea comunismului, ci neînfricaţii fii ai locotenentului Schmidt”. Nu te temi de mîna lungă a anticomuniştilor de serviciu de la noi?

 Teama nu este un ingredient bun pentru reflecţie. Eu am un mare respect pentru dizidenţi, am o admiraţie deosebită pentru mulţi din ei, cu toate că unii dintre ei ies puţin mai şifonaţi din carte. Cîţiva dintre ei sînt modele pentru mine. Din păcate, în noul regim ei şi-au pierdut sensul. Trebuie regîndit totul. Ei sunt deja istorie, dar din această istorie e de învăţat. Paradoxul cinic şi tragic într-un fel este următorul: vechiul regim comunist împotriva căruia au luptat avea nevoie de ei, fiindcă ei aveau puterea de a-l legitima sau delegitima, pe cînd noua putere capitalistă pentru care au luptat nu mai are nevoie de ei decît sub formă de marfă şi decor. Mi se pare că se află într-o postură tragică, de aceea foarte mulţi intelectuali au capitulat şi au acceptat funcţia de „mici comercianţi” de idei şi texte. Acum se stă la tarabă şi unii vînd detergenţi, alţii maşini, iar alţii texte. Cum depăşim această situaţie este o întrebare pe care mi-o pun permanent în carte.

            Disidenţii sînt una din cele mai interesante grupări din vechiul regim. Dar alături de ele sînt şi alte grupări importante: hoţi, „sectanţi“, grupuri culturale etc. Comunsimul poate fi citit  şi prin grila psihiatrilor, cum o face Ion Vianu, a vînzătorului de cafea, cum o face domnul Florescu. Eu spun că nu trebuie să existe un monopol al interpretării şi mai ales, spun răspicat că o mare parte a grilelor de interpretare trebuie schimbate. Ele trebuie schimbate nu din cauză că sensurile evenimentelor, faptele s-au modificat sau că noi am fi evoluat etc. În istorie totul a rămas la locul lui, sensurile au rămas aceleaşi, faptele aceleaşi, doar grilele de interpretare s-au modificat. De cînd e lumea şi pămîntul, omul se confruntă cu aceleaşi probleme: se naşte, iubeşte şi urăşte, se luptă, învinge şi pierde, construieşte şi dărîmă, face copii, case, oraşe, instituţii, dă viaţă şi omoară, ajunge în cimitire şi arhive. Noi, în ultima perioadă, am inventat această maşinărie modernă care produce iluzia permanentă a noului. In fiecare an schimbam PC-ul, telefonul şi reţeaua de net şi credem că lumea se schimbă. În esenţă nu se schimbă nimic: trecerea de la 386 la Pentium, sau de la iPhone la cine ştie ce altă tehnologie nu înseamnă o schimbare de esenţă, ci de grad. Nici măcar trecerea de la scrisoarea clasică la SMS nu e o schimbare de esenţă. Schimbări esenţiale de paradigmă, de gîndire, au fost foarte puţine. Apariţia unor mari religii, a unor curente politice noi, unele revoluţii…

Ok,….  Atunci de ce trebuie să schimbăm grilele de interpretare din cînd în cînd?

Fiindcă ele sînt construite în anumite momente  de grupuri de putere care nu sînt chiar atît de nevinovate pe cît par la prima vedere.  De exemplu grila-pattern actuală de interpretare a comunismului nu este deloc nevinovată. Este grila “vechiului duşman” şi a învingătorului. Dacă privim la genealogia ei îi vom vedea interesele. Ea apare într-o anumită perioadă şi într-o anumită zonă cu scopuri bine definite, cu obiective anunţate. Asta nu înseamnă că ea nu deţine şi adevăruri, doar că “realitatea istorică” impusă de ea s-ar putea să nu aibă nimic cu realitatea istorică (să zicem, obiectivă), ci să impună nişte himere, o falsă percepţie din care au de cîştigat cei care o impun. Continuînd în ritmul acesta s-ar putea că următoarea generaţie care vine după noi să creadă că în această zonă au existat nişte fiinţe care scoteau foc pe nări, mîncau la mic dejun carne de “burghezi” şi beau sînge de “aristocraţi”. Grilele acestea “nevinovate” e bine să mai fie explodate din cînd în cînd….  E mai igienic pentru minţile noastre. Intelectualii sînt o specie de şamani interesanţi, periculoşi, dar şi necesari. Ei produc viruşi, dar şi antidotul lor. Aşa că pot produce nişte “joint-uri” intelectuale că o să vezi fie monstruleţi, fie Cetatea Soarelui.

Aşa, bine că mi-ai amintit de droguri… cum e cu ele? Am văzut că le dedici un spaţiu separat.

Trebuie să bifăm capitolul droguri? Neapărat? Imediat o să vrei să discutăm şi despre argumentele inexistenţei lui Ceauşescu, că tot am zis că “Ceauşescu nu a existat” şi mulţi mi-au zis că nu e adevarat, că ei l-au văzut. Nu tot ce vezi e adevărat. Şi a propos, e una din temele mele preferate, chiar pot demonstra că el nu a existat…

De ce nu?Îl reinventăm şi pe Ceauşescu cu un drog mai puternic.

Good point… Da, Ceauşescu este un produs metaforic al culturii şi politicii româneşti, aşa că se împacă bine cu substanţele halucinogene… Cu drogurile o să fiu scurt, căci e un capitol la care mai trebuie să lucrez. Observaţiile mele în ce priveşte drogurile pornesc de la o obsesie mai veche legată de modul în care un anumit tip de societate construieşte un anumit tip de formă de “deconectare”, de “rezistenţă”. Spuneam în prima carte că “a construi comunsimul fără alcool e ca şi cum ai face capitalism fără reclamă”. Am văzut că multă lume mă citează doar cînd are nevoie de reţete de cocktail. E haios, însă problema alcoolului pe mine mă interesează doar ca analiză societală şi politică. În noua carte, dedic cîteva capitole relaţiei dintre alcool şi societatea de tip comunist şi vorbesc şi despre droguri. Concluzia la care ajung, care nu e una finală, e următoarea: cu cît societatea este mai artificală, cu atît tehnicile şi substanţele de deconectare sînt mai artificiale. (Artificial este pentru mine ceea ce nu e produs natural: cultura de exemplu este un produs artificial). Societăţilor tradiţionale le corespunde alcoolul. Socieţilor comuniste şi capitalismului clasic le corespund şi lor alcoolul, dar susţinut cu anumite ingrediente mai artificiale, fiindcă sînt societăţi ceva mai artificiale decît cele clasice. Capitalismului de tip financiar, care are la dispoziţie şi o tehnologie tot mai sofisticată, îi corespund drogurile ca metodă şi formă de deconectare. Vorbim de o practică la scară mare, nu de grupuri marginale. De ce se modifică aceaste forme de consum? Nu din cauză că se schimbă fiinţa umană, că evoluează, că apar mutaţii etc, ci din cauză că modul de viaţă şi munca pe care o prestează omul intră în contradicţie cu timpul, cu modul lui de utilizare. Alcoolul are nevoie de timp pentru a fi consumat iar organismul de timp pentru a fi reabilitat. În societăţile mai vechi drogurile le consumau numai comunităţile marginale şi în zona religioasă, deci zone tot mai artificale. Ritualul alcoolului şi capacitatea lui de ameţire necesită un timp prea mare, care poate fi folosit la uzină dar nu pe Wall Street. Este de neimaginat să fii mare băutor şi să joci la bursă. Munca actuală, aceea imaterială de care ne mîndrim, presupune viteză, lipsă de timp, dinamism excesiv. Nimeni nu mai are timp să stea 3 ore pe zi “să-şi umfle nara” într-un birt şi dimineaţa să se dreagă încă o oră. Drogurile însă sînt forme de deconectare de mare viteză şi te repui în formă cu alte substanţe la fel de repede. E adevărat că te şi consumă repede. Dar societatea are piese de schimb. La tineri, care chiar dacă nu au un job, consumul e legat exact de aceeaşi problemă a raportului timp-activitate: ei au altă muzică, alt ritm, alte jocuri decît tinerii din vechiul regim. Nu poţi să asculţi house, să te distrezi cu ultimele realizări în materie de jocuri şi să consumi alcool. Aici eşti deja în spaţiul drogului. Toată cultura “depresiei” şi mecanismele farmaceutice de tip Prozac sînt profund legate de aceste mecanisme.

Şi aşa de final, la ce lucrezi acum?

Proiectele mele se împart în două categorii: cărţile pe care vreua să le scriu şi proiecte teoretico-practice. Din categoria teoretico-practice ar fi mai multe… Cu cîţiva prieteni vrem să pornim cît de curînd o platformă online dedicată dezbaterilor pe teme considerate de noi importante. Vom aduna lume vie, vampiri, partizani, toate vietăţile de la periferie, indiferent dacă e fiinţă nocturnă sau diurnă. Mai lucrez la organizarea Festivalului Internaţional de Literatură împreună cu Oana Boca şi Bogdan Stănescu (www.filb.ro) şi în primăvară, la organizarea Zilelor Literaturii Române la Chişinău. La Moscova mai sînt prins într-un mare proiect cultural. Îl ajut pe Cosmin Manolescu să pună pe picioare bursele de residenţe artistice. Sînt proiecte la care ţin şi le fac din plăcere. Sînt bolnav de un anumit sindrom creştino-iluminist: cred în binele colectiv şi în “luminarea maselor”. În ce priveşte cărţile la care lucrez e mai complicat. Nu ştii nicodată ce va ieşi. Lucrez la o carte despre viitor, depre reînvaţarea de a visa şi de a crede în utopii, depre cum trebuie să rupem limitele. Mai am în lucru cîteva cărti, dar despre care nu vreau să vorbesc. O să aflaţi dacă vor apărea.

 

Noul val de scriitori basarabeni

ADI LEICA / Impact
Recent apărut la Polirom, volumul „Ultimii eretici ai imperiului”, este o a doua editare a unei cărţi marca Vasile Ernu, apariţie care nu poate să nu deranjeze sau să irite conştiinţa socială cel puţin a cititorului român.
Parte din primul val de studenţi basarabeni dincoace de Prut, Ernu aduce o doză sănătoasă de socialism şi o critică necesară la adresa tarelor politicii şi societăţii dirijate de pe cheiurile Dâmboviţei.
Deşi scriitor român, origi-nea cultural sovietică este pregnantă pe tot parcursul cărţii. Şi vorbim despre acea Uniune Sovietică unde numărul de apariţii editoriale pe cap de locuitor era superior celui din România cufundată în ceauşism, acel teritoriu unde capătul ţării înseamnă Vladivostok, iar nu Carei (URSS-ul din care în anii ’80 ne puteam aproviziona cu lucruri imposibil de imaginat că lipseau din aceeaşi Românie: cărţi editate în româneşte la Chişinău, fructe exotice sau haine interzise de Securitate).
Iată că locul fundaş al ţării în orice asociere voluntară sau impusă de naţiuni are o istorie mai veche decât ne-ar conveni să ştim: condescendenţa a stârnit în rândul oficialilor sovietici excesul de zel cu care cetăţenii unui stat fost aliat al fasciştilor dădea peste cap statisticile de aderare la nou-înfiinţatele partide comuniste, cu un procentaj de ~ 700%, mult peste media oricărui alt stat din lagărul socialist.
Frenezia idolatră cu care intelec- tualitatea şi oficialităţile de talie medie aderă fanatic la cultura politică dominantă a vremii justifică astfel atât epocile fanariotă şi paşoptistă, cât şi generarea unui Ceauşescu – expozant al absurdului carpato-danubiano-pontic. Ca avanpost al civilizaţiei latino-occidentale în spaţiul slav tindem să externa-lizăm şi să delegăm responsabilităţi, culpe, efecte, propria memorie, însă aceasta până când, faţă în faţă cu un popor care îşi asumă istoria, suntem nevoiţi a recunoaşte că pe Ceauşescu l-am produs organic şi ne-a aparţinut. E una din lecţiile pe care ne-o dau intelectualii români abandonaţi de Ţară dincolo de Prut.
Altă dezamăgire de sine înşine e constatarea că pe de o parte intelectualitatea este se poate opune regimului, însă cade în capcana asumării şi comunicării în acelaşi limbaj cu regimul, iar pe de altă parte penitenţa este asumată castei pe care o constituie intelighenţia şi prin urmare îi e asociat un grad superior celei îndurate de victimele fără nume din rândurile ţără-nimii.
Nu prin exerciţii de imaginaţie, ci prin discurs socio-politic, ajungem să considerăm comunismul superior fascismului (tot socialism, dar păgân şi naţional) prin prezumţia de internaţionalism şi ritualuri creştine. Dacă în fascism alteritatea (etnică, socială) care nu satisface este extirpată, în comunism ne-aderentului i se dă o şansă la reeducare, chit că această „oportunitate” înseamnă gulag. Iar cum Siberia e soră cu rusul, lagăre de convertire prin muncă (iar nu de exterminare) precum Kolîma, aflată la zile bune de mers pe jos faţă de cea mai apropiată aşezare umană, dau prilejul firii umane de a se manifesta în grad ultim, exemplu fiind posibilitatea de evadare în 3, cifră sadică, al treilea îndeplinind cu necesitate funcţia de hrană pentru ceilalţi 2 „norocoşi” care în final pot scăpa cu viaţă.
Pe când în capitalism moneda este un produs necesar al economiei, în comunism aceasta devine un efect controlat strict de politic, fără legătură cu economicul, astfel „valuta” devine tentaţia diabolică prin excelenţă, inutilă totodată în afara ariei capitaliste.
Fie într-unul, fie în celălalt tip de regim, oamenii se demonstrează capabili de a urma şi a munci pentru un principiu, un crez abstract: idealul socialismului echitabil, sau al creditului şi dobânzii care preiau monopolul energiei vitale prin instituţia bancară.
Punctul în care cele 2 piramide se inversează este cel al opoziţiei individuale faţă de autoritate. Autoritatea supremă (preşedintele ales democratic) este perfect criticabilă într-o democraţie de tip capitalist, iar managerul este cel care preia locul de mic dictator inatacabil, pe când în totalitarismul comunist autoritatea supremă este intangibilă, hârjoneala fiind rezervată gradelor inferioare şi populaţiei.
Însă despre acestea şi despre încă mai multe şi mai literaturizate concepte, în eseul epistolar al talenta-tului Vasile.

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Cartea celei mai libere epoci din istorie
• Interviu cu scriitorul Vasile Ernu, realizat de Dumitru Crudu
• Autorul lunii mai la Libris
• Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală
• VASILE ERNU: „Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim“
• Cronica româno-română a insuportabililor ani ’90
• Unii citesc atent – Emilia Chebac
• Vasile Ernu, autorul lunii mai: „În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”
• De la cititori #readingfunclub
• O prodigioasă cronică a istoriei noastre recente

Cautare