Sectanţii de Vasile Ernu

La mijlocul lunii mai apare volumul Sectanţii, primul volum din trilogia – Mică trilogie a marginalilor – Sectanţii * Bandiţii ** Izgoi-Jidî ***

Coperta & pagină interioară & cuprinsul

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Identitate Basarabia – Vasile Ernu (video)

Identitate Basarabia – Vasile Ernu (video) (realizat de Violeta Gorgos)

“Identitate Basarabia – Un serial de emisiuni televizate, care îi are ca protagonişti pe barasabenii despre care putem vorbi la superlativ, graţie faptului că au marcat, la nivel naţional şi internaţional, zona în care activează. Scriitori, regizori, artişti plastici, muzicieni – oameni deosebiţi din Republica Moldova, care, prin felul lor de a trăi au ajuns cap de afiş în lume.” TVR

Vasile Ernu: un approccio non convenzionale alla questione Charlie Hebdo

Cultora.it

La tragedia di Charlie Hebdo ci riporta al dilemma dell’affaire Dreyfus. Con chi solidarizzare?

Cosa ci insegna l’affaire Dreyfus

Un amico mi dice che è bene rammentarci dell’affaire Dreyfus. Non sarebbe male. La domanda fondamentale che si pone in questo momento è la seguente: dopo tutta questa follia criminale, è ancora possibile promuovere e praticare valori universali? La tragedia che porta il nome simbolico di Charlie Hebdo ci pone nuovamente innanzi al dilemma posto dall’affaire Dreyfus.

All’epoca, dopo il tentativo di condannare il soldato Alfred Dreyfus, ebreo di origine alsaziana, accusato di aver trasmesso documenti segreti alla Germania, l’interrogativo che emergeva era: “cosa vuol dire essere un cittadino francese?”. L’opinione pubblica si divise; le due barricate affrontarono la questione in maniera radicalmente diversa. Da una parte della barricata vi erano esponenti di spicco delle autorità, dell’esercito, dell’aristocrazia, rappresentanti della Chiesa Cattolica e del vecchio mondo “regale”. Costoro difendevano un ordine conservatore, dai valori particolari ben gerarchizzati e imposti. Questa era la Francia del particolare.

Dall’altra parte della barricata figuravano alcuni intellettuali, i figli della rivoluzione universale capeggiati da Émile Zola, che credevano nei valori universali, nei diritti universali dell’uomo e del cittadino. Non credevano nel particolare e nell’imposizione di questo particolarismo a tutti, bensì nel reperimento di valori, leggi e diritti universali che non necessariamente distruggessero il particolare, ma potessero diventare validi per tutti. Questa era la Francia dell’universale.

In linea di principio, la tragedia di Charlie Hebdo, ci ripropone, come dicevo prima, lo stesso dilemma, ma in scala molto più ampia, forse anche globale: per superare questa impasse, dobbiamo tornare all’ossessione delle particolarità che vogliamo imporre all’altro (identità particolare, nazione, religione, “civiltà” e così via), ovvero i valori che ci allontanano e ci fanno fare la guerra da migliaia di anni, o continuare a costruire l’alquanto fragile universalismo di cui disponiamo (diritti dell’uomo e del cittadino universali, diritti sociali ed economici universali)?

Solidarizzare anche con Ahmed?

C’è molta isteria in questo momento e viene da tutte le direzioni. No, questa tragedia non parla di musulmani, di immigrati, né dei limiti alla libertà. Il terrorismo non è rappresentativo del mondo musulmano, così come Breivik non lo è del mondo cristiano europeo attuale. Sia il primo che il secondo condannano simili gesti disumani, e qui vediamo chiaramente che la vita è il valore comune che condividiamo, e che non si tratta di nessuno scontro tra “civiltà”. Non cerchiamo di stilare una lista dei crimini commessi, perché noi “europei civilizzati”, in quanto a punteggio, potremmo ritrovarci ben davanti ai “barbari”.

Come si chiama il primo poliziotto morto? Forse Ahmed? E il redattore morto? Forse Mustafa? È molto probabile che due (delle dodici) vittime credessero nello stesso dio dei terroristi. Solo che in maniera diversa… Non è certo il caso di dar fuoco alle moschee. Quando affermiamo “Je suis Charlie”, dobbiamo essere consapevoli che in questa affermazione includiamo anche Ahmed e Mustafa, e che siamo solidali con loro… E non per via della religione, naturalmente, che qui non conta.

Non mi identifico con l’approccio giornalistico dei membri di Charlie Hebdo. Ma non credo che dobbiamo condannare la “mancanza di responsabilità” né il “carattere provocatorio” dei suoi giornalisti, condanna che si iscrive in un certo senso nella formula: “è colpa delle vittime”. Ciò non esclude una certa responsabilità. Ma non c’è nulla che possa giustificare un crimine del genere.

“Noi”, gli occidentali, dimentichiamo tuttavia molto spesso, o forse non vogliamo prestarvi attenzione, che la maggior parte delle vittime non si trova nel “nostro” spazio, ma proprio nel “loro” mondo. Va bene avere dei principi, essere solidali con quelli di Charlie Hebdo, pur se abbiamo visioni differenti, ma perché mai non siamo stati solidali, e perché si è scritto così poco un mese fa riguardo alla tragedia in Pakistan, dove nell’attentato rivendicato da Al Qaida sono state uccise 141 persone, tra cui 132 bambini? Anche “loro” hanno pianto i loro figli, anche “loro” hanno lo stesso nemico. Dunque la questione non riguarda quella che con orgoglio definiamo “civiltà”. Qui stiamo parlando di morte, di tragedia, di sofferenza, di qualcosa di universale.

Ma se dovessi avviare un dibattito serio sulla “libertà di espressione”, comincerei almeno con due domande. La prima è: il nostro discorso sulla “libertà di espressione” e il modo in cui ce ne serviamo non è forse ipocrita? Le critiche che muoviamo ad “alcuni” non hanno forse unità di misura diverse quando entra in predicato “il nostro mondo civilizzato”? Domandiamolo un po’ anche a “loro”. La seconda: la “libertà di espressione”, così come viene utilizzata e praticata dal mondo occidentale, non è forse piuttosto appannaggio di un determinato tipo di autorità? Questa libertà, per diventare veramente libera, non dovrebbe essere corroborata da altre libertà fondamentali, cominciando con quelle politiche e finendo con quelle economiche e sociali? Non è forse vero, infatti, che la “libertà di espressione” ha senso solo nella misura in cui intendiamo consolidare la democrazia a tutti i livelli, non limitandoci alla sfera dell’opinione e dell’espressione? Io penso che oggi non si possa più parlare di “libertà di espressione” senza parlare allo stesso tempo di tutte le libertà fondamentali attuate, imposte e limitate attraverso le politiche statali. La “libertà di espressione” acquisisce davvero forza quando è sorretta da libertà politiche, sociali ed economiche universalmente valide.

Spero tuttavia che l’occidente non abbracci la logica della rivincita, dato che ha una capacità enorme nel moltiplicare la violenza nei modi più raffinati, e nel bloccare la libertà in nome della “sicurezza”. Sono fenomeni che provengono anche dall’interno del nostro mondo, non solo dall’esterno. Non entriamo in una logica post 9/11, perché a pagare saranno i civili, gli indigenti che non hanno colpa, i poveri immigrati e gli indifesi. Forse “noi occidentali”, con le nostre politiche, non abbiamo alcun tipo di responsabilità per quanto sta accadendo? Non abbiamo alle spalle una storia coloniale e una sequela di interventi in quegli spazi, che hanno lasciato delle radici profonde? La colpa è solo dell’ “altro”? E soprattutto, non mettiamoci a fare pacchetti di leggi che ci spingono verso uno stato di polizia. Uno stato di polizia non è mai uno stato sicuro. Il potere, a prescindere dalla geografia e dalla storia, tende sempre a diventare un Leviatano. Non dimentichiamoci che la storia del terrorismo è lunga e che ha radici nel “nostro” mondo. E il terrorismo può essere antistatale, religioso, marginale e, soprattutto, può essere terrorismo di stato, rivolto verso l’interno o verso l’esterno. Non dimentichiamocelo!

Tradotto dal romeno da Anita Bernacchia con l’accordo dell’autore.

Versiunea romana

Anii 50 sînt în faţa noastră. Cînd presa „quality&elita intelectuală” devin România Mare

Că Noua România Mare-ÎLD face ce face de ceva vreme nu deranjează pe nimeni: ameninţări, texte nesemnate de o calomnie îngrijorătoare, poze, colaje cum nici România Mare nu a visat. Dar cînd „duşmanii poporului” trebuie să fie demascaţi totul e permis. Liste, liste, liste negre. Condamnăm pe Stalin şi Putin dar folosim „civilizat” tehnicile acestrora împrospătate cu „ritualuri democratice”. S-a ajuns însă mult prea departe: pînă şi pozele copiilor noştri au ajuns să fie folosite cu scop propaganistic. Nu exagerez. Ameninţările au devenit la ordinea zilei. Nu exagerez. Şi asta se întîmplă de doi ani sistematic. Cînd presa mainstream şi establishsmnent-ul cultural transformă calomnia în ştire şi citează surse dubioase fără să se informeze atunci aproape totul e pierdut. Şi permis. Avem oare dreptul la replică?

Da, e o luptă care macină nervi şi încearcă să înlocuiască discursul critic. Nu e loc pentru altfel de voci. Nu te încolonezi: te radem definitiv cu orice mijloace. Iar arma lor e calomnia. Calomnia de cea mai joasă speţă. Că o fac e treaba lor. Eu demult am renunţat să le rostesc numele. Dacă mai mulţi dintre noi am face asta, acest tip de rău ar dispărea. Dar situaţia gravă nu e că avem acest tip de Nouă România Mare, ci faptul că o bună parte a declaratei noastre elite şi a aşa-zisei presă quality o citează, o susţine şi o întreţine. Da, pe ei în primul rînd îi condamn. Nu vă jucaţi cu bumerangul.

Acum șapte luni am sesizat Revista 22 & Grupul de Dialog Social şi establishmentul intelectual de la noi în legătură cu „listele negre” vehiculate ca în anii 50 de această Nouă România Mare. Scriam: „Dar şi mai grav e faptul că establishmentul intelectual de la noi, cei care ne cheamă la „idei în dialog” , la „dialog social” etc. şi fac săptămînal petiţii prin care-şi protejează oamenii cu mare atenţie de orice frază înaripată, susţine şi legitimează astfel de grupuri. Da, sînt oamenii care ne-au chemat să-l sprijinim pe Andrei Pleşu în faţa calomniilor Antenei 3. Cum e posibil ca organizații precum Revista 22, Grupul de Dialog Social sau intelectuali precum Vladimir Tismăneanu, Horia-Roman Patapievici sau Dragoş Paul Aligică & co să legitimeze şi sprijine un grup precum În Linie Dreaptă (ÎLD), cu practici mai urîte şi mai virulente decît cele ale României Mari pe vremuri şi care iniţiază astfel de „liste negre”? Despre colaborarea establishmentului cu grupul de la ÎLD au scris pe îndelete Dorin Tudoran (un serial:  Oportunism, gargară, escrocherie) şi Andrei Panţu (Despre portalul extremist „În linie Dreaptă” 1 şi 2).” (integral aici). Atunci Revista 22 a scos de pe blogrollul sau ÎLD. A fost mare scandal la GDS pentru că nu-i aşa “cum e posibil ca Ernu” să “impună” ceva ce era de bun simţ. Soluția finală: Revista 22, imparţială “ca tot românul”, a scos toată lista de “recomandări”. Ernu însă a rămas “oaia neagră” a României Mari-ÎLD. Săptămînal se scriu înjurăturile de rigoare, unele nesemnate, dar preluate de unii jurnalişti “quality”. Mai nou şi de HotNews & Revista 22 & B1. E alături şi Antena 3.

Trebuie să mă justific? Nu. Textele mele sînt publice. Ce cred despre Ucraina şi Rusia? Pai tocmai am editat o carte: Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil (Antologia CriticAtac). Acolo e clară poziţia mea şi a grupului din care fac parte: “Da, am condamnat deschis atât imperialismul rus (şi asta înainte ca Putin să devină adversarul recent al neoconservatorilor locali), cât şi naţionalismul ucrainean, trecut la noi sub tăcere.” Acolo găsiţi şi lista colaboratorilor: de la Wallerstein la Miller, şi de la Pavlovski la Budraitskis. Cu cine discut eu în Rusia? Din păcate sînt unul dintre puţinii oameni din România care poartă dialoguri cu intelectuali de marcă din Rusia şi publică în presa care contează acolo. Lista? Păi e publică. Se numeşte Inteligheţia rusă azi. Acolo discut cu o mare parte a intelectualilor ruşi de azi: de la Groys la Misiano, de la Troiţki la Meerovici . Paradoxal dar cam toţi sînt antiputinişti convinşi. Dughin, după cum se vede, lipseşte.

Despre istoria mea nu e niciun secret. E publică. Scurta mea istorie personală am povestit-o, culmea, chiar în Revista 22 pentru domnul Patapievici & co ca să fie clar cine cu cine discută. Povestea poate fi citită aici. Arătaţi-mi trei oameni care la 15 ani au refuzat în anii ‘80 să intre în UTC din convingere şi au reuşit asta? Arataţi-mi doi oameni care la 17 ani au fost arestaţi de comunişti în anii `80 pentru proteste? Există aşa ceva în România? Eu însă cunosc unul. Numele lui este Vasile Ernu.

Poziţia mea politică actuală? Păi e publică şi asta: Sînt un om de stînga se numeşte. Crezul meu politic şi intelectual simplificat? Un intelectual adevărat este unul de exil, nu de curte, e cu cei slabi nu cu cei puternici. Întotdeauna, indiferent de vremi şi soroace.

M-am uitat pe lista mea de e-mailuri. Am de toate: de la proletari evrei mesianici din care mă trag la călugări ortodocşi, de la tunguşi la uzbeci, de la adventişti la marxişti. Lipseşte însă Dughin. Se mai întîmplă.

Dar ca să închei, o să vorbesc pe înţelesul conservatorilor şi liberalilor de pe la noi şi o să trec la limbajul drag dumnealor. Se spune că pe patul de moarte al faimosului armean din Odessa, copiii lui l-au rugat să le lase un ultim cuvînt de îmbărbătare şi călăuză. Bătrînul armean a rostit îngîndurat doar atît: aveţi grijă de vecinul evreu. Copiii au rămas uimiţi şi s-au revoltat: tată, cum e posibil? Păi nu ne-ai învăţat că dușmanul nostru de secole este acest evreu care ne-a făcut zile fripte? Bătrînul înţelept armean a zis o ultimă frază şi a murit. Ea sună aşa: aveţi grijă de vecinul evreu, căci dacă-l vor rade pe el, vă va veni rîndul vouă. Aşa că fiţi fericiţi că-l aveţi pe “ernu”, aveţi grijă de el ca să nu vă vină rîndul vouă.

Asta e ultima predică pe acest subiect. Dar într-un stat de dpret pe care-l tot proslăveşte elita noastră o discuţie despre calomnie se poartă la tribunal. Ce ziceţi?

Vasile Ernu

Vasile Ernu în turneu în Polonia

În 2014, la Editura Claroscuro, a apărut traducerea în limba poloneză a cărţii „Născut în URSS” de Vasile Ernu. In perioada 13 şi 14 noiembrie 2014 vor avea loc  două întâlniri cu publicul polonez la Poznań şi Varşovia, cu participarea scriitorului Vasile Ernu.

Programul lansărilor:

POZNAŃ, 13.11.14, ora 18.00
Librăria Bookarest
Moderator Katarzyna Kwiatkowska-Moskalewicz

VARŞOVIA, 14.11.14, ora 19.00
Librăria Wrzenie Świata

Invitati: Piotr Kofta si Grzegorz Szymczak
Moderator Piotr Kofta

 

—————-

Poznań

Vasile Ernu: „Cierpienie nie jest kluczem do interpretacji komunizmu”.

O tym, czy warto pamiętać, z autorem książki „Urodzony w ZSRR” porozmawia Katarzyna Kwiatkowska-Moskalewicz

 13 listopada 2014 r., godz. 18.00

Miejsce: Foodwine / Stary Browar, ul. Półwiejska 42, 61-888 Poznań

Gość: Vasile Ernu

Prowadzący: Katarzyna Kwiatkowska-Moskalewicz

___________

Warszawa

Vasile Ernu: „Przeszłość mi nie ciąży, przeciwnie – jest moim bogactwem”.

O potrzebie akceptacji przeszłości z autorem książki „Urodzony w ZSRR” porozmawiają Piotr Kofta i Grzegorz Szymczak.

 14 listopada 2014 r., godz. 19.00

Miejsce: Wrzenie Świata, ul. Gałczyńskiego 7, 00-362 Warszawa

Goście: Vasile Ernu, autor książki „Urodzony w ZSRR”; Grzegorz Szymczak, rusycysta i literaturoznawca

Prowadzący: Piotr Kofta

Manifest: Ce președinte aş vrea eu?

(TVR 1 mi-a cerut un soi de text-manifest legat de alegerile prezidenţiale. A ieşit acest text care din cîte am înţele va fi transmis în ziua alegerilor.)

Ce președinte aş vrea eu , Vasile Ernu, ca simplu cetățean?

Grea întrebare. E mult mai uşor să spunem ce nu vrem decît ce vrem. După 25 de ani de veşnică tranziţie spre nicăieri, de distrugere continuă, de demantelare a statului social şi de fărîmiţare şi polarizare extremă, cu toţii am obosit să votăm negativ. Iarăși votăm răul cel mai mic?

Dar dacă ar fi să aleg un preşedinte, i-aş cere cîteva lucruri minimale dar, cred eu, fundamentale pentru marea parte a cetăţenilor acestei ţări.

Vreau un Preşedinte care să nu transforme instituțiile statului în moșii proprii sau să le pună în stare de război unele cu altele. Vreau un președinte care să nu mai pună în stare de conflict şi ură mai toate păturile sociale. Funcția lui este scrisă în Constituţie, îl alegem ca să o respecte şi ca să slujească interesul public.

Vreau un președinte care să reprezinte nu doar interesele unor mici grupuri puternice, privilegiate sau ale marelui capital, ci şi interesele celor „obidiţi şi umiliţi”, cei fără de apărare, cei săraci care reprezintă marea parte a cetățenilor acestei ţări. Vreau ca președintele acestei ţări să tragă cu urechea şi spre aceștia din urmă ale căror interese şi nevoi se pare că nu le mai reprezintă nimeni. Aceşti cetăţeni mulţi, nereprezentați de nimeni, sînt de fapt corpul social al acestei țări.

Ce-aş mai vrea de la viitorul Preşedinte?

Vreau un Preşedinte care să nu mai susţină impozitul unic, ci impozit progresiv de tip european, adică redistribuire, dacă vrem să progresăm, ca în toate ţările Uniunii Europene.

Vreau un Președinte care să nu mai susțină privatizarea serviciilor publice, infrastructurii, sănătății şi educației. NU putem să ne permitem luxul de a privatiza sectoarele publice, sistemul energetic, infrastructura etc.

Vreau un Președinte care să susțină accesul universal şi gratuit la serviciile publice, sănătate, educație. Oare nu aşa face marea parte a statelor dezvoltate din Uniunea Europeană?

Vreau un Președinte care să nu mai susțină impozitarea excesivă a muncii şi a consumului. Vreau un Președinte care să susțină mai puţin impozitarea muncii şi pâinii şi mai mult impozitarea tranzacțiilor, a afacerilor mari şi a proprietăților. Adică să punem presiune mai mică pe săraci şi micii întreprinzători, cei peste 80% ai acestei ţării, şi mai multă pe cei care au averi mari, mari corporații, mari business-uri şi proprietăți mari. De ce impozităm excesiv săracii şi dăm facilități fiscale bogaților?

De fapt, în esență, ce fel de Președinte vreau?

Avem nevoie de un Președinte cu un program minimal în ce privește „interesul naţional”, civil, cetățenesc mai degrabă:

1. Să nu mai distrugă statul social al bunăstării, construit în Europa, şi bruma socială pe care o avem în România: servicii publice, infrastructură, educaţie, sănătate, energie, asistență socială etc., ci să contribuie la dezvoltarea lor, nu la privatizarea şi jefuirea lor.
2. Să respecte Carta Europeană a Drepturilor Omului şi Constituția României, unde scrie negru pe alb: dreptul la muncă, la sănătate, la educație, la asistenţă socială, nu doar dreptul la liberă exprimare, toate sunt GRATUITE.

La ce-mi folosește dreptul la exprimare, la vot dacă nu am acces la muncă şi nu am cu ce-mi creşte şi educa copiii? Drepturile politice nu fac nici doi bani dacă nu sunt susținute de drepturi economice şi sociale.

Un astfel de Președinte aş vota!!!

Emisiunea poate fi văzută aici. Eu apar pe la minutul 44.

P.S. Cum un astfel de candidat încă nu avem, voi merge şi îmi voi anula votul.

Vasile Ernu despre underground-ul muzical sovietic

sursa: bookaholic.ro

Într-o sală cu nedrept de puțină lume pentru cât de fain a fost, Vasile Ernu a ținut o prezentare excelentă despre muzica undeground din Uniunea Sovietică, discuția mergând, de asemenea, profund în social și politic. E o prezentare pe care Vasile Ernu a mai avut-o de câteva ori, inclusiv la Berlin, pigmentată cu fragmente muzicale sau de film, preocupat fiind de grupuri marginale, de la cele muzicale la cei care făceau comerț la negru sau marginalii din diverse sectoare culturale.

Vasile pornit de la observația că nu putem vorbi despre un comunism unitar, atât la nivel geografic, cât și temporal – anii 50 au fost diferiți de 60, de 70 șamd. E vorba de procese complexe, pe care diferitele pături sociale le-au trăit în moduri diferite.

Comunismul e una dintre culturile moderne cele mai bine arhivate, și asta datorită sistemului de represiune și supraveghere care a înregistrat tot. Putem afla foarte multe pe baza dosarelor, spune Ernu. E un regim construit pe cuvânt, unde puterea vorbelor este foarte mare, de unde și puterea intelectualului de a legitima sau delegitima o idee.

Vasile dă exemplu soldații care au făcut la picior Moscova – Berlin și s-au întors acasă nu doar cu conștiința învingătorului și a invincibilității, dar și cu pradă de război, adică cu obiecte la care până atunci nu vuseseră acces în Rusia, printre care și muzică.

În anii ’50, apare primul grup, Stileaga (un fel de Malagamba rusesc), care nu au discurs politic, sunt oameni ai plăcerilor, cântă despre fericire, dar care se îmbracă și se comportă altfel – colorat, viu, dinamic. Într-un spațiu sumbru, haina devine politică și sistemul încearcă să-i discrediteze. Efectul e opus.

În anii 50-60, apare așa numita Generație Sputnik, când există o anumită sincronizare cu occidentul, mia ales la nivel tehnologic. Comunismul produce atunci o clasă care se întoarce împotriva lui – intelectuali, ingineri, oameni capabili să construiască lucruri. Se produce o elită puternică, educată, capabilă să creeze tehnologia care să zboare în spațiu, dar și capabilă să se opună regimului. Apar astfel și ingineri independenți, care sunt capabili să construiască lucruri. Aveai la ce asculta, dar nu aveai ce asculta, așa că au fost nevoiți să-și producă propriile înregistrări. Un lucru absolut inedit a fost să aud despre imprimarea muzicii pe radiografii medicale, așa numitele “coaste”, care se ascultau tot la pick-up, lucru ce a dus la un fenomen – oamenii se duceau la medic să-și facă radiografii doar pentru a avea pe ce să-și imprime apoi muzica.

Vasile Ernu a vorbit și despre muzica pornită din pușcării, cu un jargon specific. “Tradiția pușcăriașilor produce un anumit mod de stilistică, opus regimului organizat”. În Rusia anilor 60-70, se întâmpla un lucru ciudat: deținuții politici primeau pedepse mult, mult mai mici ca cei de drept comun, în special cei care făceau mici infracțiuni economice. Să vinzi la negru însemna 10 ani de închisoare, să vorbești împotriva regimului 3.

În anii 70, apar și la ei barzii cu poezie pusă pe muzică (sună cunoscut?), o formă la limita dintre oficial și neoficial, cu un discurs neutru, tolerați de autorități.

Chiatara electrică schimbă însă totul. Vasile Ernu vorbește despre BIT, adică despre trupele, oamenii-casetofon, care imitau la perfecție trupele străine, care cântau în engleză chiar dacă nu înțelegeau versurile, un mimetism care a adus o deschidere enormă la nivel muzical în Rusia. Accesul la muzica străină (total interzisă) se făcea prin țările baltice, unde prindeau posturi de radio din Finlanda, înregistrau și imitau. Așa sunt puse bazele rock-ului sovietic. Ca reacție la muzica în engleză, apare rock-ul cântat în rusește, care duce la construirea unei culturi muzicale, la organizare și promovare, un fenomen / stil de viață la care aderă și copiii nomenclaturiștilor sau oameni din sistem.

Vasile a vorbit și despre job-urile marginale, un alt fenomen interesant în URSS – erai obligat prin lege să muncești, astfel încât, dacă voiai să te sustragi sistemului, îți găseai un loc de muncă marginal – paznic la grădiniță, fochist, ilustrator etc – care îți lăsa timp liber să te ocupi de ceea ce te interesa cu adevărat (muzică, artă, grupuri religioase).

Alternativii nu aveau un mesaj anti comunism pe față, ci unul anti sistem. Devin atât de populari încât iau locul culturii oficiale iar regimul, dându-și seama că publicul are nevoie de entertainment, începe să-și producă proprii actori.

În anii 80, această cultură nevăzută, doar auzită, începe să capete un chip. La început timid, prin câteva secvențe cu trupe în filme, apoi prin filme dedicate, videoclipuri sau reviste, muzicienii ajung cunoscuți.

Drept încheiere, o ipoteză interesantă, poate surprinzătoare, dar cel mai probabil reală:

“Schimbarea nu vine cu discursul dizidenților, ci cu cei care devin un mod de viață, de comportament, care dau tonul și produc revoltă. Comunismul cade pe ritm de rock, nu pe discursurile dizidenților” spune Vasile Ernu.

Vasile Ernu: „Visul scriitorului și al intelectualului este să facă din text o forță de temut“

FILIT

5 zile am vorbit continu la Iaşi. Pauză. Somn şi Saşa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vasile Ernu la FILIT

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Clujul anilor ’90 – Transilvania culturală TVR – cu Vasile Hotea-Fernezan
• Vasile ERNU: „,Ce au trăitoccidentalii în 200 de aninoi am intensificat șiam trăit în 10-15 ani.”
• 𝑽𝒂𝒔𝒊𝒍𝒆 𝑬𝒓𝒏𝒖: „𝑰̂𝒏 𝑹𝒐𝒎𝒂̂𝒏𝒊𝒂, 𝒄𝒂 𝒔𝒂̆ 𝒇𝒊𝒊 𝒓𝒆𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕𝒂𝒕, 𝒕𝒓𝒆𝒃𝒖𝒊𝒆 𝒔𝒂̆-𝒍 𝒑𝒐𝒄𝒏𝒆𝒔̦𝒕𝒊”
• Tineretul din ziua de azi şi Generația canibală
• O opinie foarte importantă pentru mine: Mariana Codruţ despre Generația canibală
• Florin Chirculescu despre Generația canibală
• Trei răspunsuri despre volumul „Generația canibală” de la autorul lui, Vasile Ernu
• INTRARE LIBERĂ TVR| “GENERAȚIA CANIBALĂ”, CEL MAI RECENT VOLUM AL LUI VASILE ERNU
• Vasile Ernu, autorul lunii mai: „În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”
• Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală

Cautare