Frate-meu de peste Prut, la propriu
(iata ce i s.a inimplat unui important scriitor, care-mi este si bun amic….
textul apartine lui Mihail Vakulovski… este revoltator)
Dacă îl suni pe frate-meu pe telefonul celular îţi răspunde o vice feminină: „Ocupat-Zaniato”. Asta pentru că de astăzi frate-meu nu mai e în România – a fost amendat, expulzat şi interzis – ca om, nu neapărat ca scriitor. Existenţialism românesc (pe modelul „postmodernismului românesc”), un exemplu crud şi concret de frăţie româno-română.
Frate-meu, Alexandru Vakulovski, român, scriitor român, a publicat doar în România, a fost co-fondatorul revistei web Tiuk! – www.tiuk.reea.net, a absolvit Facultatea de Litere în România (Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca), apoi a muncit şi a locuit în Cluj, Bucureşti şi Braşov (din 1996), lucrînd ca ziarist, a tradus şi publicat cărţi în română (3 cărţi de Vladimir Sorokin, jurnalul lui Venedikt Erofeev, romanul Fraţilor Presniakov, texte din muzica rock rusească), a scris în română, a vorbit în română… A debutat în 2002 cu “Pizdeţ” (roman, editura Aula, Braşov), “Oedip regele mamei lui Freud” (poezie, editura Aula, Braşov) şi “Ruperea” (teatru, Biblioteca de Poezie, Bucureşti). A mai publicat “LETOPIZDEŢ. Cactuşi albi pentru iubita mea” (Ed. IDEA Design & Print, Cluj, 2004), “ecstasy” (poezie, Ed. Pontica, Bucureşti, 2005), “TU” (Biblioteca de Poezie, Bucureşti, 2002) şi BONG (roman, Ed. Polirom, 2007). Piesele sale de teatru s-au jucat în România, Germania, Anglia; prezent în antologii şi dicţionare din România şi străinătate cu poezii, proză, teatru, eseuri.
Născut în Basarabia (1978), părinţi, bunici, străbunici, stră-stră-stră-străbunici români, aşteaptă cetăţenia română de mai mult de 4 ani (a apărut o dată în „Monitorul Oficial”). Între timp a absolvit facultatea, lucrează, lucrează, lucrează şi aşteaptă cetăţenia română. A aşteptat-o pînă acum cîteva zile, dar pe 9 aprilie, ziua lui de naştere, îi va expira paşaportul moldovenesc, aşa că s-a dus la Poliţia din Cluj-Napoca, să-şi plătească amenda (inevitabilă) pentru că i-a expirat „şederea temporară”. Verdictul a fost acesta: 12 mln. lei vechi amendă, expulzarea din România (în maximum 15 zile) şi interdicţie de a intra în România în următorii 2 ani şi jumătate. Doar pentru că scriitorului român i-a expirat „şederea temporară” şi tot n-a obţine ut cetăţenia română, această doamnă Godot. Asta cu cetăţenia e super dură pentru cei cinstiţi (material didactic: Mitoş Micleuşanu – „Tărîmul lui Kafka”, poate fi citit în nr. 21 din Tiuk!). Dacă te uiţi pe lista noilor cetăţeni români găseşti aproape doar nume străine (mai ales arabe). Cît despre basarabeni, nu ştiu cum se întîmplă, dar cel mai uşor îşi iau cetăţenia română basarabenii de limbă rusă… Frate-meu aşteaptă de ani de zile cetăţenia, iar alţii pun mîna pe ea într-o săptămînă. Vorbesc de cazuri de mită, dar există şi un exemplu public, recent, cu fotbalistul Maximilian Nicu. Maximilian Nicu s-a născut în Germania, a trăit toată viaţa în Germania, dar şi-a obţinut cetăţenia română în cîteva zile, iar la jurămînt a vorbit doar în germană. N-am nici o treabă cu omul, dar e un exemplu.
Azi dimineaţă am primit un mesaj de la frate-meu: „am trecut vama. sal”.
Plecarea lui Vladimir Voronin de la presedintie va avea efectul unei revolutii
un interviu cu Igor Botan, director ADEPT
de Vasile Ernu / aparut pe HotNews.ro
Draga Igor Botan, te-as ruga mai intii sa ne prezinti fortele politice principale, partidele principale care se lupta pentru ocuparea locurilor in parlamentul din R.Moldova? (Te-as ruga sa faci o mica descriere a principalelor partide, tendintele ideologice, astfel incit sa inteleaga si un public mai putin familiar cu viata politica din Moldova care sint mizele acestor alegeri).
In Republica Moldova sint inregistrate de catre Ministerul Justitiei 28 de partide politice. Dintre acestea doar opt formatiuni dispun de potential pentru a lupta la modul serios pentru a fi reprezentate in parlament, depasind pragul electoral de 6%. Estimarea se bazeaza pe rezultatele ultimelor alegeri locale si pe tendintele relevate de sondajele de opinie din ultimii doi ani. In privinta doctrinelor, se poate spune ca ele sint importante pentru nucleele partinice, dar conteaza mult mai putin pentru alegatori, pe care-i intereseaza mai mult ofertele electorale.
Sigur, ultimele oferte electorale au tangente cu doctrinele etalate, dar au la baza si alte lucruri mult mai sensibile. In acest sens, politologul Oleg Serebrian, prim-vicepresedinte al Partidului Democrat, a gasit o metafora foarte inspirata care suna asa: in Republica Moldova nu exista partide politice, ci partide geopolitice. Si e corect: partidele de stinga, comuniste si socialiste, sint pro-rusesti si pro-CSI; partidele de dreapta, liberale si crestin-democrate, sint pro-romanesti si pro-EU; in sfirsit, partidele centriste, social-democrate, sint pro-moldovenesti, pledind pentru o politica pragmatica si echilibrata in raporturile cu UE si CSI. In aceeasi ordine de idei, partidele de stinga sint anti-NATO si pro-neutralitate, partidele de dreapta sint pro-NATO, iar partidele centriste sint pro-neutralitatea, desi nu s-ar opune aderarii la NATO daca aceasta optiune ar fi cu adevarat realista.
Deci, pe segmentul de stinga avem doua garnituri – Partidul Comunistilor din Republica Moldova (PCRM) si Uniunea Centrista din Moldova (UCM). PCRM impartaseste doctrina comunista, cel putin asa afirma. De fapt, doar metodele de guvernare si comportamentul sint comuniste, adica autoritare, in rest este un partid absolut oportunist. UCM etaleaza o doctrina social-democrata, insa recent a facut aliante cu partide pro-rusesti. PCRM si UCM sint, deocamdata, inamici electorali fiindca lupta pentru acelasi segment al alegatorilor rusolingvi, care este destul de vast – aproximativ 25-30%.
Evident, acest segment electoral este pro-rusesc si pro-CSI. De asemenea, PCRM si UCM tintesc in electoratul moldovenesc, care nu se identifica si drept romanesc. Segmentul moldovenesc este cel mai important, de aproximativ 40-50% din totalul alegatorilor. Cel putin o treime din acest segment impartaseste viziuni de stinga, mai cu seama populatia rurala. Pe segmentul de stinga, intriga politica este ca UCM-ul e condus de ex-premierul Tarlev, omul care a iesit din garnitura comunista in martie 2008 si ii poate face concurenta serioasa PCRM-ului. Totusi, daca UCM ar depasi pragul electoral, ar fi cel mai natural partener de coalitie pentru PCRM. De fapt, PCRM a antagonizat UCM-ul, punindu-i tot felul de piedici (liderul acestuia este luat in zeflemea etc).
Pe segmentul de dreapta putem identifica Partidul Liberal (PL), Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM) si Partidul Popular Crestin Democrat (PPCD). Denumirile partidelor releva si afilierea doctrinara a acestora. PL si PLDM sint, de fapt, formatiuni noi, n-au fost niciodata reprezentate in Parlament. In plus, atit PL, cit si PLDM reprezinta intrarea noii generatii in politica moldoveneasca. Exista si diferente. PL il are in calitatea de lider pe cel mai tinar politician de succes – primarul de Chisinau, Dorin Chirtoaca.
Totusi, PL incearca sa evoce Miscarea de Renastere Nationala inceputa acum 20 de ani, prin atragerea in formatiune si pe lista de candidati a fondatorului “Cenaclului Mateevici”, Anatol Salaru, precum si a primului presedinte al Frontului Popular, Ion Hadirca. PLDM vine pe scena politica cu o garnitura de personalitati extraordinare care s-au afirmat in diverse domenii – jurisprudenta, economie, business, diplomatie etc.
Pe de alta parte, PPCD este cea mai experimentata formatiune, care a fost reprezentata in toate legislaturile de la 1990 incoace. PPCD se considera singurul succesor formal al Frontului Popular. Aceasta pretentie a PPCD nu este lipsita de temei, dar ea a facut ca liderii formatiunii sa fie ostili fata de alte formatiuni de opozitie, care le-ar face concurenta pe segmentul de dreapta.
De exemplu, liderii a 3 formatiuni de opozitie au votat la 4 aprilie 2005 pentru re-alegerea presedintelui Voronin pentru a evita un blocaj politic, urmat de o destabilizare serioasa, insa numai PPCD, inamicul consacrat al PCRM pina la acel moment, a intrat in intelegeri “de cartel” cu PCRM, impartind intre ele institutiile audiovizuale municipale, privatizindu-le. PPCD considera ca a reusit sa-l convinga pe Voronin sa schimbe vectorul politicii externe din unul pro-rusesc in unul pro-UE.
In definitiv, PPCD si PLDM au devenit inamici inversunati. In schimb, PL-ul cistiga de pe urma antagonismelor celor doua formatiuni, confiscind o parte din electoratul PPCD. Pe segmentul de dreapta nu trebuie trecuta cu vederea nici Miscarea Actiunea Europeana (MAE), avindu-i drept lideri pe istoricul Anatol Petrencu si pe deputatul Vitalie Pavlicenco. MAE are un mesaj principial pro-romanesc, pro-european, pro-NATO si nu accepta nici un fel de compromis in acest sens. Aceasta pozitie ii ingusteaza dramatic electoratul.
Pe segmentul de centru se regasesc, de asemenea, mai multe formatiuni. Este vorba despre: Alianta “Moldova Noastra” (AMN), care este mai degraba de centru-dreapta, impartasind doctrina social-liberala; Partidul Democrat din Moldova (PDM); Partidul Social Democrat (PSD), ultimele doua formatiuni impartasesc doctrina social-democrata. AMN este cea mai puternica formatiune de opozitie, este un inamic inversunat al PCRM din cauza hartuielii permanente la care a fost supus liderul acesteia – Serafim Urechean. PDM are pretentia de fi “forta linistita” care evita scandalurile, pledind pentru o politica pragmatica. PSD, desi declara ca si-ar dori sa constituie o alianta post-electorala cu formatiunile de opozitie, da totusi semnale ca ar accepta si o eventuala alianta cu PCRM pentru evitarea blocajului legat de imposibilitatea alegerii sefului statului.
Partidul de la putere PCRM, cel care ramine un jucator important in Republica Moldova pare a incearca o „revolutie liberala” a comunismului si vine cu tot soiul de concepte „struto-camile” de tipul „comunism liberal”, „atei credinciosi” , „integrarea europeana pro-ruseasca a Republicii Moldova”. Exista o schimbare reala a acestui partid sau e vorba doar de o strategie preelectorala? In ce masura aceste „schimbari” vor influenta electoratul?
Partidul Comunistilor din Republica Moldova (PCRM) este formatiunea cu cel mai inalt potential de adaptare la noile imprejurari, adica este un partid oportunist, conjunctural. Expertii care lucreaza pentru acest partid sint de o calitate foarte buna. Printre acestia sint antropologi, istorici, sociologi. Ei stiu foarte bine structura sociala, cliseele care domina mentalitatea alegatorilor moldoveni. Din acest punct de vedere, campaniile politice si electorale ale PCRM sint cele mai “tehnologizate”, bazate pe calcule.
De exemplu, se stie ca Republica Moldova este o tara preponderent rurala, numita peiorativ –“satul Europei” – deci are un electorat traditionalist, conservator, marcat de influenta credintei ortodoxe; cea mai saraca tara din Europa, adica cu o populatie extrem de receptiva la mesajele legate de protectia sociala; dominata informational de mass-media din Rusia, care formeaza atitudinea cetatenilor fata de problemele internationale; marcata de criza identitara pe linia moldovean-roman, despre care se stie ca aproximativ 20-25% din electoral voteaza partidele pro-romanesti, iar restul alegatorilor voteaza formatiuni zise centriste sau pro-rusesti.
Deci, PCRM isi construieste o politica bazata pe un mesaj anti-romanesc, depune flori la monumentul lui Lenin, dar pledeaza pentru reconstruirea bisericilor si manastirilor, pledeaza pentru integrarea europeana, dar o numeste „integrare europeana pro-ruseasca”, la intilnirile cu oamenii simpli afirma ca sint adevarati comunisti, iar la intilnirie cu reprezentantii din Occident ca ar fi, de fapt, social-democrati, pledeaza pentru statul social, dar declara “revolutie liberala”, etc. In acelasi timp, este putin probabil ca PCRM sa aiba un viitor stabil.
Aceasta formatiune este a unei persoane – Vladimir Voronin – care, orice s-ar zice, este o persoana carismatica si talentata. Dupa plecarea lui Voronin din functia de sef al statului, incetul cu incetul, va incepe apusul iminent al PCRM. E suficient ca la aceste alegeri PCRM sa ia mai putin de 41 de mandate (numarul de blocaj) si ne putem astepta la eventuale scindari, ruperea de PCRM a blocului de “personalitati tehnocrate” etc.
In ultima perioada au aparut forte politice noi care sint foarte dinamice. Una dintre ele este PLDM, un partid cu o echipa tinara, activa, cu oameni profesionisti care folosesc un discurs occidental coerent si care are o crestere constanta si solida in sondaje. Ar putea aduce un astfel de partid schimbari semnificative in dinamica politicii din R.Moldova?
Probabil, asa se va intimpla. Numai nu cred ca acest lucru se va intimpla imediat dupa alegerile din 5 aprilie 2009. PLDM are de trecut citeva trepte. Formatiunea este constituita acum un an si jumatate, are nevoie sa treaca prin “focul” acestei campanii electorale pentru a-si identifica segmentul de alegatori. Acesta poate fi substantial, dar e greu de crezut ca ar putea fi dominant. PLDM dispune de un impresionant potential uman, insa valorificarea lui necesita timp. Electoratul moldovenesc este foarte conservator.
In schimb, este si foarte fidel fata de formatiunile a caror prestatie il cucereste. PLDM, deopotriva cu PL, poate produce schimbari “sectoriale”, adica o schimbare pe segmentul de dreapta a esichierului politic. Ambele formatiuni au potentialul de a atrage electoratul de dreapta dispersat spre acestea, consilidindu-si pozitiile.
Faptul ca la alegerile locale in capitala a fost ales un tinar primar din opozitie (Dorin Chirtoaca, Partidul Liberal) poate avea consecinte asupra alegerilor parlamentare? ”Schimbarea de la primarie” poate functiona ca un model de schimbare in toata tara?
Dorin Chirtoaca reprezinta inceputul unui nou trend in politica moldoveneasca. Aceasta s-a intimplat in 2005. O conjunctura fericita, consecinta a unor circumstante nefericite: victoria absoluta a PCRM la parlamentarele din 6 martie 2005, urmata de “tradarea din 4 aprilie”, a necesitat “schimbarea” anuntata de Dorin Chirtoaca. Functia de primar vacanta, socul “tradarii din 4 aprilie” si modificarea legislatiei electorale, care a permis dezbaterile electorale televizate, l-au pus in evidenta pe un om foarte tinar, tesut din stofa de politician. Trei tentative de a alege primarul de Chisinau in 2005 au facut sa se vorbeasca despre “fenomenul Dorin Chirtoaca”.
La alegerile municipale ordinare din iunie 2007, Dorin Chirtoaca a realizat un lucru, oarecum, previzibil – a cistigat primaria, pierzind in primul tur in fata candidatului comunist, dar invingindu-l categoric, fara drept de apel, in cel de al doilea tur. Victoria lui Chirtoaca a demonstrat ca el este speranta, si nu candidatul comunist. Cred ca ideea lansarii proiectului lui Vlad Filat a fost inspirata, in mare masura, de succesul lui Dorin Chirtoaca. In actualele alegeri, rolul lui Dorin Chirtoaca este de “locomotiva electorala” care va duce garnitura PL in Parlament, dar o va lasa acolo, el raminind la primaria Chisinaului.
Prestatia lui Chirtoaca demonstreaza ca el e, mai degraba, politician decit administrator. Cu siguranta e tesut din stofa de politician, dar pentru a deveni un bun administrator mai are nevoie de experienta. Confruntarea pe care o are permanent cu puterea centrala este prea dura pentru a putea acumula experienta administrativa; Chirtoaca rezista, mai degraba, presiunilor.
Exista diferente mari intre prestatia lui Dorin Chirtoaca si cea a lui Vlad Filat. Desi la inceput se credea ca PL si PLDM au proiecte politice concurente, acum transpare foarte clar ca cele doua proiecte pot fi complementare.
Mai mult, PL, PLDM si AMN pot ocupa pozitii vecine pe spectrul politic, formind un “continuum” de centru-stinga foarte puternic. Cred ca spre asta tind lucrurile. Este una din cele mai bune sanse pentru Republica Moldova.
Spune-mi, te rog, care mai este componenta mass-mediei din Moldova (mass-media publica vs. mass-media de stat)? si in ce masura influenteaza ea alegerile?
Formal, in Republica Moldova piata mediatica este dominata de institutiile private. Totusi, cea mai mare influenta o are Institutia Publica “Teleradio Moldova”. Audienta postului de televiziune “Moldova 1” este cea mai mare – 44%. O audienta mai mare o au doar canalele rusesti. Din posturile TV private, PRO TV are o audienta de 22%, NIT – 10%, TV 7 – 10%. PCRM dispune de un adevarat media-holding in care intra 3 posturi private TV, vreo 4 posturi de radio, vreo 4-5 ziare, o agentie de presa. Dintre partidele de opozitie, doar PPCD se bucura de suportul postului EU TV. Celelalte formatiuni au acces mai mare la PRO TV si TV 7. Am putea spune ca PCRM controleaza spatiul audiovizual in proportie de aproximativ 80%.
Dar care mai este comportamentul mass-media de stat, cea care a avut mereu o pondere si un rol substantial in R.Moldova?
Comportamentul mass-media de stat a fost si, din pacate, ramine unul marcat de servilism fata de putere. Nu mai am ce adauga aici.
Din datele pe care le detii, care sint prognozele alegerilor din 2009?
Prognozele sint incerte. Schimbarile se vor produce in mod inevitabil. Dar vor fi mai degraba schimbari “sectoriale”, adica se vor schimba liderii care au dominat segmentele de stinga, dreapta si centru.
Daca e sa faci un pronostic: ce partide au sansa sa intre in parlament si care vor ramine pe dinafara?
Cred ca in parlament vor accede cel putin 4 si cel mult 6 formatiuni. Succesul unora si insuccesul altora depinde de calitatea campaniilor pe care le desfasoara. Nimeni nu pune la indoiala faptul ca PCRM va obtine cel mai mare rezultat. Ultimele alegeri si rezultatele sondajelor arata ca ar putea obtine 30-40% din voturi.
Oponentii principali ai PCRM – partidele liberale, au intrat in campania electorala cu trei garnituri – Alianta “Moldova Noastra”, Partidul Liberal si Partidul Liberal Democrat, luate impreuna, pot egala sau, in anumite circumstante, chiar depasi scorul PCRM. In orice caz, potrivit sondajelor sansele tuturor partidelor liberale de a depasi pragul electoral sint mari. Celelalte formatiuni – UCM, PDM, PSD si PPCD vor trebui sa lupte mult pentru depasirea pragului electoral. Asa arata sondajele.
In caz ca nici un partid nu va avea majoritatea, lucru previzibil de altfel, care sint coalitiile care se configureaza?
Totul depinde de rezultatele finale ale alegerilor parlamentare. Am spus deja ca scorul comunistilor poate fi destul de mare. Ei isi doresc victoria cu orice pret, folosesc la turatii maxime resursele administrative, financiare, de alta natura, hartuiesc opozitia prin toate metodele. In acelasi timp, ei vor o nota relativ buna din partea OSCE, ceea ce le mentine comportamentul in anumite limite. Daca e asa, atunci probabilitatea ca PCRM sa obtina majoritatea absoluta este mica. In acest moment, judecind dupa platformele electorale si relatiile mutuale dintre formatiuni, plasindu-le de la stinga la dreapta, par a fi, mai mult sau mai putin, “naturale” coalitiile:
UCM+PCRM versus PDM+AMN+PLDM+PL
PCRM+PPCD versus PDM+AMN+PLDM+PL
UCM+PCRM+PDM vesus AMN+PLDM+PL
UCM+PCRM+PSD versus AMN+PLDM+PL.
Prin metoda excluderii “verigilor slabe” si a aliantelor “imposibile”, ca urmare a antagonismelor, putem intui si alte variante de coalizare. Este aproape inimaginabila coalizarea PPCD sau PCRM cu AMN+PLDM+PL, desi nici-o varianta nu poate fi exclusa.
In ultimii ani, PCRM a fost obsedat de pericolul unei „revolutii cromatice” crezi ca alegerile din 2009 ar putea aduce o schimbare semnificativa, o „revolutie cromatica” in politica Moldovei?
O revolutie ca urmare a refuzului de a recunoaste rezultatele alegerilor, efectuata sub presiunile protestelor stradale, este putin probabila, desi aceasta versiune nu poate sa fie exclusa. Plecarea lui Vladimir Voronin de la presedintie va avea, oricum, efectul unei revolutii. Va urma naruirea “verticalei puterii de stat” construita de Voronin.
Ce alta revolutie ne mai trebuie? Abia acum, dupa noua ani de la modificarea Constitutiei, vom putea testa efectele modificarilor in cauza. Riscul destabilizarii politice e foarte mare, mai cu seama ca avem un conflict separatist nesolutionat si ne asteapta manifestarea consecintelor crizei financiare si economice internationale.
De ce „istoria lui Manolescu“ se măsoară înainte de a fi citită?
Incepind cu acest numar al Observatorului Culutral (463) repornesc rubrica Ceea ce ne desparte, pe care o voi tine impreuna cu amicul meu Bogdan-Alexandru Stănescu. E un sir de epistole legate de literatura.
Dragă Bogdan,
După o lungă pauză, iată că revin. Unde rămăseserăm? De fapt, nu mai contează atît de mult, căci ne aflăm în proximitatea aceloraşi obsesii.
Discutam cu un bun amic o poveste cu tîlc. Una cunoscută, dar rareori amintită. Povestea porneşte de la o observaţie simplă: literatura este singura artă cu o istorie atît de veche care nu a trecut prin schimbări radicale. Adică nu numai că un cititor de secolul XXI poate citi şi pricepe fără dificultate sensul unui Homer sau Dante, T.S. Eliot sau Brodsky, al Bibliei sau al lui Nabokov, dar şi aceşti autori s-ar putea citi între ei fără probleme. Sînt convins că şi Nabokov îl poate citi şi înţelege pe Dante, şi invers, fără impedimente majore. Homer ar putea „citi“ fără dificultate şi fără intermediari romane ca Doamna Bovary, Muntele vrăjit sau chiar Ulise. Trecînd peste elementele pur tehnice (limbă, alfabet, text scris etc.), literatura în înţelesul cel mai larg nu a suferit nici o schimbare esenţială şi radicală. Excepţie fac avangarda şi anumite curente experimentale, însă ele au fost şi vor rămîne marginale în literatură.
Ca să ne dăm seama de unele schimbări fundamentale în alte arte, putem lua două exemple la îndemînă: artele vizuale şi muzica. Ţi-l imaginezi pe Bach ascultînd muzică dodecafonică sau pe Händel ascultînd punk industrial? Nu e imposibil, dar cu siguranţă ar fi nevoie de intermediari şi explicaţii. Între Michelangelo şi Malevici, ca să continui cu exemple ceva mai uşor de imaginat, e o prăpastie de netrecut, ca să nu mai zic că o conexiune între Da Vinci şi Duchamp necesită o armată de specialişti şi cîteva instituţii. Malevici îl poate privi şi înţelege pe Michelangelo, însă invers, procesul e de neimaginat. Mă îndoiesc că Da Vinci, cu toate aptitudinile lui tehnice, ar putea percepe pisoarul lui Duchamp ca pe o operă de artă. Această „lectură inversă“ e imposibilă din cauza unor rupturi radicale, a unor „revoluţii conceptuale“. În anumite momente, în aceste domenii s-au schimbat date fundamentale, astfel încît, pentru ca un lucru să fie „citit“ şi perceput ca „operă de artă“, a trebuit să apară „specialiştii“ şi „instituţiile“ care să ne lămurească şi pe noi, profanii.
Odată cu avangarda, în mod special, opera de artă încetează să se deosebească substanţial de orice alt lucru banal. De la Benjamin la Greenberg şi Adorno, de la Derrida la Groys ştim că, după avangardă, vechile criterii nu mai rămîn în picioare, iar teoria instituţională face din galerii şi muzee formele de legitimare a obiectului cotidian devenit artă.
Cu literatura însă lucrurile nu stau la fel. Să luăm cazul apariţiei „istoriei lui Manolescu“. Nu mă refer la volumul în sine, ci la tipul de receptare. Nu este deloc întîmplătoare prima reacţie, aproape instinctuală, a scriitorilor români la apariţia „istoriei lui M.“. Pe lîngă abordarea noastră provincială, jocurile stilistice anecdotice – care au şi ele deliciul lor –, există o reacţie semnificativă. Prima reacţie a fost una „geometrică“, nu conceptuală. Adică, pe nimeni nu interesa în prima fază „ce se scrie“, ci „cît se scrie“ (şi „cine e prezent“): despre X s-au scris şase pagini, iar despre Y, opt pagini, cu două mai multe decît despre Z. Cu alte cuvinte, „scriitorul român“ vede în „istoria lui M.“ (folosesc aceste sintagme ca pe nişte etichete) nu o naraţiune care plasează un anumit scriitor într-un cîmp literar, într-o „istorie a literaturii“, ci un spaţiu de expoziţie. „Istoria lui M.“ este privită nu ca instrument de interpretare, ci ca spaţiu de legitimare. „Vitrina“ de expunere în „istoria lui M.“ îţi dă statutul de scriitor. O astfel de „istorie“, privită precum ceva ce spune nu „cum este literatura“, ci „aceasta este literatura“, e, de fapt, un „muzeu“. În artă, muzeul spune „ce este artă“ şi „ce nu este artă“. O istorie a literaturii are însă altă funcţie. E foarte simptomatică această dorinţă a scriitorilor noştri de a se vedea „exponate de muzeu“ în loc de a accepta rolul criticului care încearcă să „povestească“, să „explice“, nu să „legitimeze“.
Scriitorii ar trebui să înţeleagă că, înainte de a „ocupa spaţii“ într-o „istorie“ măsurabilă „la metru“, ar trebui mai întîi să propună şi să „ocupe“ teme şi spaţii literare. Literatura nu are nevoie de „istorie“, arhivă sau muzeu pentru a fi legitimată, fiindcă ea este propria sa istorie şi propriul său muzeu. Important: literatura a rămas singura artă care-i face contemporani pe toţi scriitorii, cititorii şi eroii săi fără a avea nevoie de intermediari. „Istoriile literare“ şi „muzeele literare“ nu spun „ce este“ şi ce „nu este“ literatură, ci „cum este ea“; ele compară, explică perioade, curente, autori. De aceea, mi se pare importantă discuţia actuală din jurul literaturii, care, din păcate, pleacă de la întrebări de tipul „unde ne este literatura mare/majoră?“ şi „unde ne sînt marile teme?“.
Cred că e un pas bun, însă făcut într-o direcţie greşită. Avem nevoie acută de întrebări – cu cît mai incomode, cu atît mai bine –, dar întrebări care să deschidă teme, nu să le închidă. Literatura este, poate, singurul domeniu artistic autosuficient, avînd totuşi nevoie acută de critici, cei care-i fac „întreţinerea corporală“. Criticul e ca peştele sanitar din acvariu: dacă nu curăţă „mizeria“, apa se „împute“ şi vizibilitatea se reduce. El trebuie să facă această muncă „ingrată“, însă absolut necesară. Criticii care mimează critica ar trebui „desfiinţaţi“ sau chemaţi la „duel“, căci nimic nu poate dăuna mai mult unei literaturi decît lipsa spiritului critic.
De fapt, eu voiam să vorbesc despre Andrei Platonov. E un „caz special“ al istoriei universale. E cineva care trebuie să devină obiect de studiu nu numai ca scriitor de geniu, ci şi ca un „caz literar“. Platonov este „cazul“ care explică perfect relaţia scriitorului cu istoria literaturii. Căci se pare că ceea ce Stalin a încercat să distrugă a dus la consolidarea unui mare autor, iar ceea ce nu a reuşit să facă Gulagul reuşeşte de minune „piaţa liberă“. Istoria produce uneori paradoxuri stranii care ar trebui să ne pună pe gînduri, însă establishment-ul nostru cultural, îndrăgostit de capitalism, acest nou viţel de aur, e frămîntat în esenţă de o singură întrebare fundamentală: de ce nu avem încă bancomate la Cucuieţii din Vale? Asta era şi întrebarea lui Stalin, la care Platonov a răspuns.
Cu prietenie,
Vasile
Depresia Omului din Davos / Joseph Stiglitz
text aparut in Romania Libera Vineri, 06 Februarie 2009
De 15 ani particip la Forumul Economic Mondial de la Davos. De obicei, liderii intruniti acolo isi impartasesc optimismul despre modul in care globalizarea, tehnologia si pietele contribuie la o lume mai buna. Chiar si in timpul recesiunii din 2001, liderii reuniti la Davos credeau ca scaderea economica va fi una de scurta durata.
De data aceasta insa, in timp ce liderii economici vorbeau despre experientele lor, puteai aproape literalmente simti cum se intuneca cerul. Atmosfera a fost foarte bine ilustrata de un vorbitor, care sugera ca am inlocuit sintagma “boom si prabusire” cu “boom si armaghedon”. Consensul ce se contura era ca prognoza FMI pe 2009 – data publicitatii la inceputul intrunirii (aceasta se referea la o stagnare globala cu cea mai mica crestere din perioada postbelica) – era optimista. Singurul ton mai inaltator a fost dat de remarca unui participant care spunea ca prognozele care intrunesc consensul la Davos sunt aproape intotdeauna gresite, asa ca de aceasta data prognoza va fi de un pesimism exagerat.
La fel de remarcabila a fost si pierderea increderii in piete. Intr-o sesiune de brainstorming cu o rata mare de participare, cei din sala au fost rugati sa spuna care cred ca este principala eroare ce a dus la criza. Raspunsul majoritatii? Credinta in faptul ca pietele se autocorecteaza.
Asa-numitul “model al pietelor eficiente”, conform caruia preturile reflecta eficient si pe deplin toata informatia disponibila, si-a luat si el portia de critica. Acelasi lucru s-a intamplat si cu tintirea inflatiei: concentrarea exagerata pe inflatie a distras atentia de la problema mai importanta a stabilitatii financiare. Convingerea sefilor bancilor centrale ca este necesar si aproape suficient sa controlezi inflatia ca sa obtii crestere economica si prosperitate nu s-a bazat niciodata pe teorii economice fundamentate; acum, criza a furnizat mai multe motive de scepticism in acest sens.
In timp ce nimeni din administratiile Bush sau Obama nu a incercat sa apere capitalismul nerestrictionat pe stil american, liderii europeni au prezentat “economia sociala de piata”, forma mai blanda de capitalism cu mecanisme de protectie sociala, ca model al viitorului. Iar stabilizatorii automatici ai acestui sistem, prin care cheltuielile cresc automat pe masura ce problemele economice se intensifica, si-au tinut promisiunea de a ameliora scaderea economica.
Majoritatea liderilor financiari americani au parut prea jenati pentru a-si face aparitia. Probabil ca absenta lor i-a ajutat pe cei prezenti sa-si dea frau liber maniei. Putinii lideri ai miscarii muncitoresti, care an de an incearca din greu sa faciliteze o mai buna intelegere a intereselor lucratorilor in cadrul comunitatii economice, au fost extrem de suparati de lipsa de remuscare a comunitatii financiare. Un apel la restituirea bonusurilor din trecut a fost primit cu aplauze.
Intr-adevar, unii din exponentii lumii financiare americane au fost criticati in termeni extrem de duri pentru ca pareau sa pozeze si ei in victime. Realitatea este ca ei sunt vinovatii, nu victimele; este, asadar, cu atat mai revoltator ca pun in continuare pistolul la tampla guvernelor, cerand infuzii masive de capital si amenintand cu colapsul economic, daca revendicarile nu vor fi indeplinite. Banii se indreapta deci spre cei care au cauzat problema, nu si spre victime.
Mai rau, o mare parte din banii alocati bancilor in vederea recapitalizarii si reluarii creditarii a iesit deja din sistem sub forma de bonusuri si dividende. Faptul ca peste tot in lume companiile nu ajung la creditele de care au nevoie a contribuit la nemultumirile exprimate la Davos.
Criza ridica anumite semne de intrebare fundamentale asupra globalizarii, despre care se credea ca va ajuta la dispersarea riscurilor. In schimb insa, globalizarea a permis esecurilor americane sa se raspandeasca in jurul globului precum o boala contagioasa. Totusi, la Davos s-a manifestat ingrijorarea ca globalizarea, fie ea si imperfecta, se va diminua si ca tarile sarace vor suferi cel mai mult.
Dar regulile de joc nu au fost niciodata aceleasi pentru toata lumea. Cum ar putea tarile in curs de dezvoltare sa concureze impotriva subventiilor si garantiilor din America? Cum ar putea oricare dintre statele in dezvoltare sa apere in relatie cu cetatenii sai ideea de deschidere si mai mare in fata bancilor americane puternic subventionate? Cel putin pentru moment, liberalizarea pietelor financiare pare sa fie un subiect mort.
Inechitatea sare in ochi. Chiar daca tarile sarace ar fi dispuse sa garanteze depozitele bancare, garantiile tot ar insemna mai putin decat cele oferite de SUA. Acest fapt explica in parte strania scurgere a fondurilor dinspre statele in dezvoltare inspre SUA – adica inspre originea problemelor lumii. Mai mult, tarile in curs de dezvoltare nu dispun de resursele necesare pentru a se angaja in politicile masiv stimulative adoptate de statele avansate.
Inrautatind situatia, FMI forteaza inca majoritatea statelor care ii cer ajutorul sa ridice nivelul ratei dobanzilor si sa reduca din cheltuieli, accentuand astfel scaderea economica. si, pentru ca umilirea sa fie completa, bancile din tarile avansate, mai ales cele care primesc ajutor de la guvernele lor, par sa se retraga din activitatea de creditare din tarile in curs de dezvoltare, inclusiv prin sucursalele si filialele lor. Perspectivele majoritatii statelor in dezvoltare – inclusiv ale celor care au facut totul “cum trebuie” – sunt sumbre.
Ca si cum toate acestea nu ar fi suficiente, in momentul reuniunii de la Davos, Camera Reprezentantilor din SUA adopta o lege prin care cerea ca otelul american sa fie folosit in cheltuieli stimulative, in ciuda apelului G-20 la evitarea protectionismului ca reactie la criza.
La toata aceasta litanie putem adauga teama ca aceeia care se imprumuta (atenti la masivele deficite americane) si detinatorii de rezerve valutare in dolari (ingrijorati ca America ar putea fi tentata sa-si reduca datoria prin inflatie) ar putea reactiona prin drenarea ofertei de economii globale. La Davos, cei care aveau incredere ca SUA nu-si vor reduce intentionat datoria prin inflatie se temeau totusi ca acest lucru s-ar putea intampla neintentionat. Increderea ca mana nu foarte sigura a Rezervei Federale – a carei reputatie este afectata de esecuri majore in politica monetara – poate gestiona acumularea masiva de datorii si lichiditati este la cote reduse.
Presedintele Barack Obama pare sa ofere un impuls necesar leadershipului american dupa zilele posomorate ale lui George W. Bush; atmosfera de la Davos sugereaza insa ca optimismul si increderea s-ar putea epuiza repede. America a dus lumea in globalizare. Cu reputatia capitalismului pe stil american si a pietelor financiare in ruina, va duce America acum lumea intr-o noua era a protectionismului, asa cum a mai facut-o odata, in timpul Marii Depresii?
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
Noii partizani din Belorusia
Exista un fenomen muzical nou apărut in fosta URSS. De ceva vreme primesc semne de la diverşi amici din est despre o muzica alternativa (experimentala, sociala si critica) care se dezvoltă nu la Moscova sau Petersburg, nu la Kiev sau mai ştiu eu in ce tara Baltică, ci culmea in Belarus, la Minsk. Nu as fi crezut niciodată. Cum în fostul Imperiu acolo era tarimul partizanilor, poate ca ceva tot a mai rămas….
Cel mai faimos este Liapis Trubeţkoi după care vin Serebreanaia svadiba, Gurzuf, PortMone, Addis-Abeba, Petlea pristrastia, Kassiopea, Anonimka.
Foarte mult experiment, multa teatralitate pe scena şi foarte vii. Liapis Trubeţkoi are nişte clipuri foarte tari făcute de băieţii de la www.cosmosfilm.tv. (am ales lucruri mai putin experimentale)
Liapis Trubeţkoi / Ogonki (clipul e foarte bun si reface pe baza fotografiilor o lume disparuta. Nu are nimic cu nostalgia, tipul avind un discurs destul de critic)
Serebreanaia svadiba / Piloty (arata in concerte ca o trupa de teatru de bilci… foarte haiosi, dar fac atmosfera)
PortMone (in ceva club.. mai experimentali de felul lor)
Anonikmka / Panters (acesti bellorussian synty-punk band suna foarte straniu dar mie imi plac.. cu versuri foarte ironice si cinice)
Filme rusesti pentru 2009 (bis)
Da
am uitat 2 filme importante. Unul dintre comntatori (vasgar) mi-a atras atentia asupra filmului Dikoe pole. Are perfecta dreptate. deci:
Dikoe pole / Wild field
Regia: Mihail Kalatozishvili
Un film foarte bine apreciat de critica. Jucat bine cu o poveste excelenta (scenariu: Petr Litki & Alexei Samoreadov). Este despre viata unui tinar medic in stepa, o stepa coplesitoare (stepa din Kazahstan)… Atmosfera acestui film este incredibila. Mai toti care l-au vazut au fost incintati in primul rind de atmosfeara. Se intimpla lucruri, unii mor, altii impusca, unii sint salvati de medic. Totul foarte natural. Este un film destul de premiat si poate unul dintre cele mai bune filme rusesti ale anului 2008. ( http://www.dikoepole.ru/en/ )
Дикое Поле from Easydoesit on Vimeo.
Everybody dies but me / Все умрут, а я останусь
Filmul este rgizat de Valeria Gai Germanika (o regizoare tinara care a facut multe valuri in ultimii ani). Filmul a luat un premiu special la Festivalul de la Cannes.
3 adolescente (14 ani), o viata de moscova agitata.. Toate au probleme cu parintii, cu dragostea etc. Fetele jura sa nu intre in “relatii” cu baietii. Prima discoteca, primele ritualuri adolescentine, primele relatii etc. Ce fac fetele cind sint singure? Ce fac adolescentele cind nu mai sint singure, ci cu “posibilii” parteneri? Un film bun depsre viata adolescentelor/adolescentilor.
Filme rusesti pentru 2009
Va recomand citeva filme rusesti aparute in anul 2008. Se gasesc mai greu, dar se gasesc. Nu e un top ci doar niste recomandari (diverse stiluri si categorii)
Morfii
este noul film al faimosului si controversatului regizor Alexei Balabanov (a mai regizat Brat, Gruz 200, Jmurki si multe altele… Gruz 200 este preferatul meu).
Scenaristul Serghei Bodrov a repovestit practic Insemnarile unui tinar medic a lui Mihail Bulgakov. Dupa Inima de ciine a lui Vladimir Bordko (cea mai reusita ecranizare a lui Bulgakov), Morfii este totusi o ecranizare reusita. Balabanov nu se abtine sa nu ne socheze cu diverse imagini foarte tari.
Bumajnii soldat / Soldatul de hirtie
regizor: Alesei German Jr. A mia regizat: Ultimul tren si Garpastum.
Este povestea unui medic care pregateste la Baikonur (1961) kosmonautii pentru lansare. O poveste de dragoste + o excelenta descriere a ceea ce azi in Rusia se numeste “apusul intelighentiei sovietice”. Filmul a luat Leul de argint la Venetia in 2008.
Stileaghi
regia: Valeri Todorovski (a mai regizat: Love / The Country of Deaf People / The Lover etc)
Este un soi de musical in care sint reciclate multe hituri ale undergroundului sovietic. Fenomenul stileaga este, dupa parerea mea, unul din cele mai semnificative fenomene aparute in spatiul comunist si este poate mai semnificativ decit cel al disidentei. Dupa moartea lui Stalin au aparut acesti copii care au inceput sa se imbrace foarte pestrit si colorat care se numeau Stileaga (de la cuvintul stil). Nu luptau impotriva regimului, nu incalcau nici o lege oficiala. Insa stilul lor de viata si mai ales felul in care se imbracau a inceput sa deranjeze la toate nivelele societatii si puterii. A inceput o campanie de propaganda foarte puternica impotriva lor. S-a dsicutat serios pina si in CC, la cel mai inalt nivel. Erau vinati, li se aplicau mici “tratamente”, insa nu au fost arestati programatic. In citiva ani “stileaga” a devenit un fenomen de masa, primul fenomen de masa care a pus serios sub semnul intrebarii regimul comnunist in URSS. Sa nu uitam ca erau anii 1955-1959, la doar citiva ani de la moartea lui Stalin.
Novaya Zemlya / New Land
un film de Aleksandr Melnik. Nu cred ca a a mai facut ceva. E primul film pe care-l vad. Este un soi de “boevik” (film de actiune). Condamnati pe viata, puscariasi aruncat intr/un soi de GULAG de tip nou. Urmariti prin satelit. Aruncati pe o insula de unde nu pot sa fuga. Singe si lupte in exces. Seamana cu ce stim din filmele americane doar ca e in rusa si cu specific slav. Oricum eroul principal este mai dostoevskian, are intrebari si este framintat de lucruri. Konstantin Lavronenko (in rol principal) este un mare actor rus si il stiti din filmele lui Zveagintev. Dar nu are final rusesc….mmm… dar nici americanesc.
Obitaemii ostrav / Inhabited Island
Regia Fiodor Bondarchuk. Nu sint fanul acestui regizor…. a regziat cunoscutul 9 rota. Stie sa faca scene si efecte. Acum face un SF dupa Fratii Strugatki (care-s geniali). Strugatki cu ideile si Bondarchuk cu efectele. Ma rog un rus salveaza galaxia. Efecte ca in Matrix si singe mult.
Admiral
un film istoric. un blockbuster rusesc regizat de Andrei Kravchiuk. Are un buget imens fiindca are o miza mai mare decit filmul in sine. Filmul se vrea un soi de “titanik” rusesc (la nivel de imagine) care reinventeaza “eroul”, “ultimul erou aristocrat”. E povestea “admiralului” Kolcheak care a luptat in Primul Razboi Mondial, iar in Razboiul Civil lupta impotriva “rosilor”. Imagini frumoase, bine aranjate. Uniforme impecabile, actori buni, detalii perfecte. In Rusia s-a discutat mult pe seama fenomenului aparitiei acestui film. Intrebari: cine are nevoie de un astfel de film, poporul rus sau Kremlinul? Cum se face ca “aristocratia demna”, cu “uniformele si caracterul impecabil” au pierdut in fata “barbarilor bolsevici”? Filmul nu da raspuns.
Трудно быть богом / Hard to Be a God
Filmul lui Alexei German este cel mai asteptat film al anului. Deja a devenit un mit caci lucreaza la el de vro 13 ani. German (seniorul) este un “monstru sacru” consoderat “ultimul clasic”. A facut: Twenty Days Without War / My Friend Ivan Lapshin si inegalabilul Khrustalyov, My Car! Acest Hard to Be a God este dupa Fratii Strugatki (un roman de prin anii 68). Il monteaza batrinul de citiva ani si tot nu-l ma scoate. Dar merita sa asteptam si sper sa fie ceea ce se anunta….
Am doar imagini din film….
La Multi Ani!
O frumoasa poveste de Anul Nou de la Artur Kirillov / New Year. Sand story. Imi aminteste de animatia lui Norstein (preferatul meu).
Denunţarea unui simulacru, reinventarea intelectualului critic
(un text scris de Bogdan Ghiu aparut in revista Cultura)
Michel Foucault (mai ales) atrăsese de multă vreme atenţia: puterii, în general (în cazul analizei sale, puterii judiciare) îi este ruşine să condamne, să pedepsească, să-şi asume deciziile, şi atunci încearcă să-şi delege responsabilitatea fugind nu înainte, ci înapoi, în urmă, în tentative disperate, improvizate, de a-şi umple hăul fără de fund, curat abisal, al propriilor decizii prin apeluri la argumentaţii „ştiinţifice”: aşa-zisele „expertize”. În al doilea rând, justiţia, puterea nu pedepseşte, aşa cum pretinde, acte, ci indivizi, pe care-i (des)califică.
Intelectualii români nu „publici”, aşa cum, suav academic, li se spune, ci oficiali (mai exact: oficioşi, pântece ventriloce ale vocii puterii), sunt lipsiţi de cultură critică. Când aud de Foucault, de exemplu, strigă „stânga! stânga!”, şi scuipă în sân. Ei condamnă, anatemizează, dar nu analizează. Nu-şi fac, altfel spus, tocmai treaba care le revine în calitate de intelectuali, de „experţi”. Raţiunea lor este ocupată de o pasionalitate necontrolată nedeclarat politică. Şi tocmai de aceea îşi ratează obiectivele şi expediază problemele.
În cazul aşa-numitului, pe scurt, „Raport Tismăneanu”, păcatul intelectualilor reuniţi în comisie prezidenţială de expertiză a constat într-o demisie, în faptul de a nu fi ştiut să facă ştiinţific (în sensul „ştiinţelor umane”), nu doar „moral”, dreptate victimelor comunismului românesc.
Situaţie psycho-politică, şedinţă de psihanaliză etalată naţional-mediatic: dublu act ratat, dublu lapsus, urmat de o infinită deplasare. Preşedintele a deschis gura să condamne comunismul, dar, surpriză, blocaj: nu a ieşit nimic, nu a reuşit să articuleze singur, politic, de la sine, nicio acuză. Şi le-a dat cuvântul intelectualilor instituţionalizaţi (asemenea copiilor orfani, abandonaţi sau persoanelor cu handicap). Iar aceştia, la rândul lor, când să ofere argumente şi analize ştiinţifice pentru a susţine, pentru a întemeia voinţa politică, au făcut, în locul preşedintelui, politică, într-un monumental spectacol al neputinţei şi al delegării fantasmatice a răspunderii şi a competenţelor.
Înlănţuirea contingentă de fapte s-a dovedit fatală şi exemplară, declanşând aporii structurale evitabile, „legi de fier” ocultate, neexplicitate: comunismul poate şi trebuie să fie analizat şi condamnat raţional, dar, vai, nu de către cei care s-au trezit să o facă, şi care, iată, nu întâmplător, nu au putut. Anticomunismul critic nu este simplu şi, mai ales, nu este dat, imediat, ci trebuie să-şi inventeze, mai întâi, metodele şi uneltele.
Recent, fostul opozant (nu disident) anticomunist Vasile Paraschiv i-a dat nu doar preşedintelui Băsescu, ci istoriei noastre, o lecţie: doar muncitorii, „oamenii muncii”, de jos în sus, ar putea condamna comunismul, căci pe trădarea şi pe manipularea lor s-a instituit şi a domnit acesta. Pe cineva ca Vasile Paraschiv, ca în Polonia, s-ar fi putut întemeia, de către intelectuali, o adevărată critică şi luptă democratică, nu doar politică, anticomunistă: o tradiţie inexistentă la noi. Dreapta conservatoare poate respinge politic comunismul, dar doar stânga democratică necomunistă, pe cât de inexistentă, pe atât de demonizată la noi, îl poate analiza şi condamna „ştiinţific”. Intelectualii conservatori sunt prizonierii unei reglări de conturi imediat, nemediat politice cu comunismul, ei îl resping dinăuntru, din interiorul cercului îngust al politicului competiţional, dar, în felul acesta, îl menţin intact şi exterior, nefăcând decât să-l refuleze. Căci politicul este deja restrângere, separare (oricât de „reprezentativă”) faţă de societate. Doar societatea, producătorii (puterea constituantă) ar fi putut să dărâme comunismul (putere abuziv constituită). Elitele vor însă puterea, nu libertatea.
În aceasta constă „iluzia anticomunismului”. Cartea cu acest titlu s-a născut nu dintr-o revanşă cu motivaţii fantasmatic-psihanalitice, dintr-un paricid (situându-se în linie dreaptă cu lichidarea, cu simulacrul de proces intentat de către Ion Iliescu lui Nicolae Ceauşescu), ci dintr-o foarte justificată insatisfacţie: comunismul poate fi analizat, „instruit” şi condamnat, dar nu aşa cum o face „Raportul Tismăneanu” şi, mai ales, nu de către cei care s-au autoînsărcinat cu această misiune, „Raportul” fiind tocmai dovada obiectivată a acestei imposibilităţi obiective, a acestei neputinţe nu subiective, ci de structură, de „situare”. Pentru a nu se mai întoarce ca refulat, pentru a nu fi, de fapt, forclus, lăsat neatins asemenea unei tumori, comunismul nu poate fi doar respins printr-un act de revanşă politică, ci trebuie deconstruit, „infiltrat” analitic, reelaborat conceptual. Din această insatisfacţie, din constatarea acestui rateu care ar fi putut fi evitat s-a născut cartea Iluzia anticomunismului, prima coagulare post-mediatică a unei reflecţii intelectual libere. Comunismul nu ar putea fi deconstruit decât de o stângă intelectuală democratică, cu care, din păcate, intelectualii instituţionalizaţi ţin, partizan, să-l confunde. Partizanatul şi târzia revanşă îngust politică, deci deloc intelectuală, de dreapta nu poate afecta comunismul, îl poate doar întemniţa, exila simetric (fie şi doar simbolic).
Condamnarea comunismului pe baza „instruirii” din „Raportul Tismăneanu” este un simulacru, un expedient, o piruetă, o fentă care lasă comunismul, din păcate, intact, condamnându-l, la fel ca şi I. Iliescu pe N. Ceauşescu, fără proces, simplă execuţie retorică aducătoare de satisfacţii simbolice tardive.
Iluzia anticomunismului nu este (doar) o carte-recenzie a unui monumental şi regretabil, periculos act manqué. Ea are, din fericire, şi o latură pozitivă, epistemologic constructivă, care arată, deja, cam cum ar trebui să arate o adevărată „instruire” academică a unei decizii politice fundamentate de condamnare a comunismului.
Este anticomunismul imposibil, aşa cum demonstrează monumental, fără să vrea, „Raportul”? Nu, dar este dificil, aporetic, riguros, creativ, trebuie elaborat, nu poate fi improvizat, căci atunci ajunge să fie simulat şi, mai grav, expediat şi falsificat. „Raportul Tismăneanu” şi-a întrunit, obiectiv ironic, toate condiţiile de imposibilitate. Grea performanţă!
Daniel Barbu (intelectual liberal) are dreptate: condamnarea politică a comunismului şi analiza lui ştiinţifică sunt două lucruri separate, distincte, care nu trebuiau asociate, care tocmai prin asocierea lor au produs un fiasco, subminându-se reciproc dintr-o, adaug şi repet eu, regretabilă lipsă de cultură critică a intelectualilor „politic” revanşarzi conservatori, aflaţi genealogic în imposibilitatea de a analiza comunismul, pe care nu pot decât să se răzbune în efigie, lăsându-l intact. Dreapta poate să respingă şi să combată „politic” comunismul, dar nu să-l deconstruiască, să-i „instruiască” procesul.
Cu multe dintre analizele din volumul Iluzia comunismului m-am simţit familiar. Diferenţa implicit polemică, creând deja un spaţiu încă neexploatat de dezbatere teoretică, o constituie textul lui Adrian-Paul Iliescu, scris din pespectiva „ştiinţei politice” anglosaxone, bazate pe aşa-numitul (necitat ca atare) „individualism metodologic”: normalitatea raţionalităţii restrânse, prin intermediul căreia oamenii au rezistat în comunism, lăsându-se „cooptaţi” de sistem în lipsa altei variante vital-practicabile. Cheia explicativă pe care o propune ipoteza, foarte foucaldiană de fapt (căci non-represivă), a „cooptării” mi se pare deosebit de fertilă pentru o adevărată analiză a comunismului şi a politicului, în general.
Preşedintele Băsescu şi-a făcut treaba. Va rămâne, pe merit, în istorie drept cel care a condamnat, formal, comunismul, reuşind însă să-i pună pe intelectualii oficiali în situaţia de a improviza monumental, demonstrându-şi precaritatea. Istoria banală, absolut contingentă, a acestui act istoric a făcut însă, probabil, ca preşedintele doar să prindă din zbor o ocazie sugerată de către intelectualii afiliaţi, care au vrut să profite de preşedinte pentru a-şi oficializa poziţia de anticomunişti. Dacă ar fi fost ideea sa, preşedintele ar fi putut să condamne singur şi eficient comunismul. Alegând să se lase ajutat, şi-a complicat singur, inutil, gestul istoric, legându-şi un bolovan editorial incert academic de gât.
Comunismul a fost condamnat retoric, simbolic tocmai pentru a nu fi judecaţi şi condamnaţi judiciar comuniştii aflaţi, politic sau economic, la putere sau „în” pensie. „Raportul Tismăneanu” şi-a jucat, pervers, ca un scut, rolul (tentativă temporară) de blocare a judiciarului şi a istoriograficului, a introspecţiei publice. Practic, nu doar formal-„academic” (formalizare şi desubstanţializare a politicului însuşi), anticomunismul ar fi trebuit să se traducă printr-o lege a lustraţiei şi prin procese penale individuale, caz cu caz, pe „filiere” structurale. Nu „comunismul”, în abstract, doar ca ideologie, ca simplă „idee platonică”, ar fi trebuit condamnat, ci, precis, focalizat, Securitatea şi organele de comandă ale Partidului Comunist. Comunismul a fost condamnat cu faţa spre un viitor improbabil, delirant, deturnându-ne privirile spre o ţintă falsă, nu cu faţa spre un trecut efectiv, spre o ţintă reală şi activă. Şi a fost condamnat de suprafaţă, tocmai pentru introducerea unei suprafeţe, a unui ecran protector, deviant, sub care cârtiţele comuniste concrete să-şi continue nestingherit viaţa în interiorul sistemului, subminând modernizarea morală şi intelectuală a societăţii actuale (asta înseamnă corupţie) şi nefăcând, de fapt, altceva decât să păstreze puterea, comanda, privilegiile.
În asta a constat fenta, şmecheria politico-„academică” pe care o analizează şi o denunţă plural, dialogal, Iluzia anticomunismului. Comunismul nu mai poate să vină, să se repete pentru că este deja aici, la lucru, „reciclându-se” toxic (şi) sub paravanul antiatomic al „Raportului Tismăneanu” care, leninist (adică în termeni adecvaţi) vorbind, chiar dacă n-a intenţionat să fie, funcţionează ca o imensă diversiune, deviindu-ne şi pre-formatându-ne privirea „tematică”.
Nu un proces de intenţie, ci o acuză de neatenţie, cel puţin epistemologică, se cuvine a le fi adresată coordonatorilor „Raportului”. Poate fără să vrea, ceea ce a ieşit din intenţia lor are un efect de manipulare, de mistificare a opiniei publice. Comunismul, ca idee diabolizat angelică, nu poate fi separat, idealist, metafizic, de comunişti. Iar aceştia sînt pe aici, se mişcă liber, între, transparenţi, prin „natură”: vedem prin ei, în sensul că ne marchează, încă, optica, perspectiva, schemele de percepţie şi de gândire (comunismul-mediu şi chiar media: în asta constă spectralitatea comunismului, în faptul că este concret invizibil, „spălat”, transparent, bântuindu-ne nu, marxist, dinspre viitor, ci dinspre trecutul prezent).
Procesul comunismului nu este procesul Inchiziţiei spaniole de acum câteva veacuri, ci procesul prezentului. Ca şi în cazul actualului crah mondial, vinovaţii nu sunt pedepsiţi niciodată. Dar neatenţia, neprevenirea, „inocenţa”, în cazul intelectualilor, este supremul păcat. O dată în plus, intelectualii trecutului au căzut în capcana trecutului, simpli „tovarăşi de drum” ieri ai construirii reale a comunismului (iar pentru cei de dreapta, a fascismului), azi ai denunţării lui de faţadă.
Denunţând o situaţie obiectivă şi, din păcate, obiectivată de „impostură”, de nepotrivire şi de improvizaţie, de falsă critică, de iluzie şi de expediere (blocare prin simulare) a criticii, Iluzia anticomunismului trebuie citită ca o carte de sine stătătoare, deschizătoare de drumuri, posibil manifest de definire a unui spaţiu public de dezbatere de către o intelectualitate liberă, neafiliată şi responsabilă, care a depăşit vârsta imediat postrevoluţionară a simplelor reacţii publicistice exonerante, degrevante, exasperat comode, pur „expresive”, mondene. Critica eficientă nu poate rămâne la nesfârşit doar jurnalism drapat, „protezat” politico-academic. Este creaţie, metaproducţie de unelte analitice („cum trebuie organizate datele ca să ajungi la o concluzie”, aşa cum spune, în Era turbulenţelor, Alan Greesspan, intelectual neoconservator autentic, din familia din care pretind că ar putea face parte şi intelectualii noştri de „dreapta”, altă noţiune care nu este dată, ci care s-a reinventat permanent!), sau nu este deloc.
Anticomunismul eficient, cu adevărat intelectual, rămâne de inventat, căci presupune o creativitate epistemologică extremă: talent, imaginaţie şi, mai ales, cultură, habitus critic. Ca antiautoritarism, de exemplu, ca antipopulism, în actualul capitalism postmodern-postcomunist micro-totalitar care se disociază tot mai grav, şi la nivel mondial, de democraţie, pretinzând c-o exprimă şi nefăcând decât să distrugă politicul însuşi.
Să sperăm că Iluzia anticomunismului, care denunţă, de fapt, iluzia criticii (pentru că tocmai de critică efectivă, nesimulată, nu este nevoie!), nu constituie decât primul act dintr-o serie de normalizare a modului intelectual de a fi: în afara iluziei puterii. Şantajarea pretins neoconservatoare cu aşa-zisul „stângism” şi „comunism” al intelectualilor neafiliaţi, a-cratici, nu este decât teamă necritică de concurenţă şi încercare puerilă de adjudecare a victoriei prin împiedicarea disputării jocului şi prin discreditarea partenerului de dialog, fantasmat fobic ca „inamic public”.
Aş merge bucuros să învăţ „la şcoala marilor reacţionari”, cum spunea Marx, dar în România ei nu există, sau nu îndrăznesc, din precaritate intelectuală, să-şi asume identitatea, preferând să lucreze pe la spate, bătând cu pumnul în masă doar în spatele uşilor închise ale alcovurilor (masaj erotic intelectual fără amor autentic) puterii.
Intelectualii invizibili şi cărţile lor minunate
(un text din Observator cultuiral nr. 454 scris de Lorin GHIMAN)
În anul 1992, directorul unui liceu din provincie explica clasei a VIII-a ce semnificaţie au tulburările procesului instructiv-educativ din instituţie. Elevii din treapta a doua făceau grevă, solicitînd anularea unor prevederi din regulamentul de ordine interioară cu privire la ţinuta vestimentară (erau interzise „fustele indecente“, pantalonii scurţi, cerceii sau alte accesorii – dacă acestea erau ostentative etc.). „Şi? Nu au dreptate?“ am întrebat noi, cu naivitate. „Desigur, a răspuns directorul, au dreptate – dar noi nu le-o putem da.“
Iluzia comunismului: o problemă obiectivă de recunoaştere
Axel Honneth ar numi situaţia anecdotică de mai sus o problemă obiectivă de recunoaştere. Un grup social sau o persoană dintr-un grup îşi demonstrează performativ superioritatea ignorînd prezenţa sau acţiunile altui grup, considerat, din diferite motive, inferior. Spre exemplu, membrii familiilor princiare se puteau dezbrăca sub ochii plebei, căci aceasta, realmente, era o prezenţă neglijabilă1. Explicaţia lui Honneth, pe care o reluăm aici pe scurt, este aceea că, deşi prezenţa în spaţiul public a grupului inferior este „vizibilă“ cognitiv, putînd fi înţeleasă şi chiar validată formal, un mecanism intenţional inhibă, la membrii primului grup, acordarea recunoaşterii sociale pentru cei din urmă. Cunoaşterea, conchide Honneth, deşi este o condiţie a acordării recunoaşterii, nu este identică cu aceasta. Odată declanşată procedura de conservare a statutului şi a privilegiilor simbolice, rutina socială a acordării respectului este scoasă din uz; căci respectul, după cum o spunea deja Kant, nu este decît „reprezentarea unei valori care prejudiciază amorul propriu“.
Volumul Iluzia anticomunismului pare a declanşa, în rîndurile elitei culturii româneşti instituţionalizate, o astfel de atitudine tipică: refuzul dialogului, retragerea recunoaşterii, invizibilizarea oponentului. Stau ca martori dificultăţile găsirii unui editor român şi o bună parte a reacţiilor de întîmpinare din presa culturală. Se adaugă luările de poziţie ale lui Vladimir Tismăneanu, care a afirmat, în cîteva rînduri, că nu va pronunţa niciodată numele contestatarilor domniei sale, că nu le va face clientelă acestora, angajîndu-se în astfel de polemici oricum inutile2.
Ar fi greşit să se tragă concluzia că urmează să acuzăm, facil şi bont, vreo lipsă de aderenţă a dlui Tismăneanu la valorile democratice şi culturale ale dialogului. Nu, nici vorbă de asemenea acuzaţii; ele ar fi nedrepte faţă de dl Tismăneanu şi ar nesocoti lucrarea de care ne ocupăm. Căci pînă şi cea mai superficială lectură dovedeşte că Iluzia anticomunismului nu constă în atacuri la persoana domnului Tismăneanu sau a altor membri ai Comisiei Prezidenţiale, nici nu se plasează doctrinar sau politic pe poziţii de adversitate faţă de concluziile Raportului. Dimpotrivă, criticile punctuale aduse Raportului sau circumstanţelor conceperii şi difuzării sale publice se înscriu în acelaşi efort de condamnare a comunismului ca şi documentul însuşi. Mai mult decît atît, toţi editorii volumului şi-au afirmat public respectul faţă de dl Tismăneanu3, în pofida rezervelor pe care le exprimă faţă de anumite decizii ale acestuia.
Rămîne să ne întrebăm, atunci, de ce ridică Iluzia anticomunismului probleme de recunoaştere?
Un prim răspuns e la îndemînă: pentru că lucrarea nu se limitează la a formula critici punctuale la adresa unor neclarităţi, inconsistenţe sau delicte stilistice sau de opinie, prezente în Raportul zis final de condamnare a dictaturii comuniste4. Există un nivel al discursului critic, prezent în numeroase articole, în care ceea ce intră în vizorul analizei nu mai sînt incoerenţele, erorile izolate, ci liniile de forţă ale documentului de condamnare a comunismului, cele care îi conferă coerenţă. Încă o dată: aceste critici nu „distrug“ Raportul, ci indică vicii de construcţie mult mai greu de reparat. Mai precis, astfel de erori leagă practic Raportul de alte documente, care vin să completeze, să precizeze, să amendeze, să tempereze, să indice posibile deturnări etc., astfel că poziţia pretins-suverană – de vademecum al anticomunismului politic, civic şi cultural românesc – îi este uzurpată. Nu pot fi decît de acord cu ideea, formulată de mai mulţi contribuitori, că ar fi oricum o greşeală să înlocuim tot efortul de denunţare a comunismului cu un singur document. Chiar dacă este extrem de important, el nu poate fi totuşi final, ci doar finit.
Problema de recunoaştere s-ar trage, atunci, dintr-o superbie nefericit învestită a preşedintelui Comisiei şi din evaluările pripit-pauşale ale unor actori ai scenei culturale româneşti, preluată fără mari bătăi de cap drept opinie informată. Aceasta ar fi, de altfel, opţiunea cea mai simplă: creditarea unora înseamnă discreditarea celorlalţi, totul e cine are mai mult… credit simbolic.
Din fericire, nu avem nevoie să ne oprim la acest nivel, al pretinsei dihotomii spoite moral dintre stînga şi dreapta intelectuală, al „caftului cultural-politic“, deşi comoditatea îi împinge pe mulţi să o facă, indiferent de tabără. Căci Iluzia anticomunismului nu se opreşte aici. De fapt, am putea spune, lucrurile abia de aici încolo devin interesante. Acolo unde, în esenţă, se schiţează fizionomia întregii intelectualităţi româneşti formate în comunism şi activă astăzi. Articolele semnate de Alex Cistelecan, Costi Rogozanu, Andrei State, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu trec la analiza unui al treilea strat de semnificaţii al Raportului, care merge dincolo de scopurile sale imediate. Raportul se vede capturat en passant de discuţia asupra mizelor şi semnificaţiei sale în sfera publică, care agita toată drojdia ideologică a culturii româneşti postdecembriste.
Odată cu observaţia, diseminată în mai multe articole, că, de fapt, ratîndu-şi toate obiectivele imediate, Raportul e eficient doar ca mijloc de legitimare simbolică a unei generaţii intelectuale, Iluzia anticomunismului devine dintr-odată un document de luptă pentru recunoaştere şi analiză de istorie culturală recentă. Astfel, Raportul de condamnare a dictaturii comuniste este descompus în componentele sale vectoriale eficace de legitimare retorică şi simbolică a hegemoniei unei intelighenţii preocupate să-şi menţină monopolul opiniei. Dincolo de raţiunile politice care au condus la redactarea Raportului, „funcţia acestui document în istoria culturală postcomunistă este cea de modelare a unei tradiţii orale“5 – adică, pe scurt, de a fi încă un instrument eficient de legitimare ideologică profundă; nu a anticomunismului, ci a reprezentanţilor autodeclaraţi ai acestuia.
Anticomunismul ca absolutism moral
„Anticomunismul e doar unul dintre pilonii principali ai noii ideologii dominante“ care se impune după Revoluţie sub forma unui „monopol pop-cultural“6, capabil deja să transforme, prin intermediul administraţiei culturale, capitalul simbolic în capital politic şi economic. Diferenţa dintre monocultura actuală şi cea comunistă e dată doar de faptul că industria conştiinţelor de azi nu e dublată şi de o poliţie a acestora – de unde şi apariţia acestor probleme de recunoaştere tipice. Dincolo de Raport, aşadar, autorii numiţi observă cusătura interesului de cartel al unei întregi generaţii a elitei intelectuale, care găseşte util să-şi joace acum rolul anticomunist, după ce-au mimat rezistenţa înainte de 1989, „prin cultură“ – o formulare al cărei grotesc e, într-adevăr, unic şi profund românesc7.
Acest anticomunism pur polemic este utilizat în disputele culturale, prin sofismele extrapolării, împotriva oricărei opinii „de stînga“ – o dambla mai veche, preluată, cu simpla schimbare a jucătorilor, din arsenalul stalinist de „urmărire şi demascare“ a „duşmanilor poporului“. Exemplele de „vigilenţă“ anticomunistă sînt numeroase şi, uneori, îndreptăţite; însă nu e nimic întîmplător în faptul că sub această acuzaţie cade, pauşal, noua generaţie intelectuală sau, cel puţin, acea parte a acesteia care nu se hrăneşte lustruind cadavrele îngerilor.
Idealizarea interbelicului
Al doilea nucleu al discursului de auto-legitimare a intelectualităţii româneşti, pe lîngă anticomunismul polemic, este idealizarea perioadei interbelice, care creditează o dihotomie socială anti-iluministă8. Se uită, îndeobşte, că reconstrucţia memoriei interbelicului începe încă din perioada comunistă, rămînînd doar a fi completată şi lărgită după 1989, în condiţiile foametei de valori culturale în postcomunism. Ceea ce e esenţial în cel de-al doilea val, postdecembrist, de recuperare a perioadei interbelice, e că ura faţă de masificarea culturii în comunism a dus de la condamnarea „iluminismului caricatural“9 al regimului la respingerea completă a iluminismului ca atare. Intelectualitatea botezată estetic la şcoala literar-artistică dintre războaie îşi arogă poziţia de a educa „de sus“, emiţînd decrete de valoare, care, dacă n-ar fi beneficiat de pe urma aceloraşi mecanisme de diseminare verticală, tipică şuşotelilor aristocraţiei culturale la care sîntem invitaţi să tragem smerit cu urechea, s-ar fi demonetizat mult mai rapid. Prăpastia care se adînceşte între pătura intelectuală şi „România profundă“, faţă de care cei dintîi nu şi-au ascuns dezgustul, rămîne să fie traversată numai de vechiul şi noul star-sistem, agitînd însemnele nobiliare ale „valorilor perene“, alimentat de isteriile de victimă ale unei grup social care, revendicînd pentru sine viitorul, nu mai înţelege să-şi asume nici o responsabilitate faţă de trecut. Raportul preia astfel, nereflectat, pe nesimţite, gestul de exculpare a intelectualităţii, extinzîndu-l cu o generozitate înspăimîntătoare asupra întregului popor român, pentru care comunismul n-ar fi fost decît un regim politic „străin“, impus cu de-a sila: un poncif care, ar trebui să fie clar, nu are nimic de-a face cu o condamnare a comunismului românesc, ci este doar încă un subprodus al reînvestirii cultural-politice a intelectualităţii, strecurat în text de vocea ventrilocului absolut, Puterea.
Mai e ceva care atrage atenţia la acest volum; concentrarea neobişnuită de proceduri ale criticii, care se arată, la fiecare dintre cele trei straturi discursive amintite, surprinzător de robustă şi de diversă. Îşi fac loc hiperbolizarea retorică, multiplicarea opţiunilor, identificarea de puncte oarbe, de bucle discursive, denunţarea delictelor de opinie, alegorizarea, proceduri cvasimilitare de „tăiere“ a surselor de prestigiu, aluzii „otrăvite“, conducerea la absurd sau la contradicţie a judecăţilor etice, morale sau prescriptive ale Raportului, indicarea de mici scăpări supărătoare, excursul paralel, adesea apelînd la subtilităţi teoretice, şi chiar ignorarea obiectului analizei.
Intelectualii postdecembrişti ai Iluziei anticomuniste îşi merită cu prisosinţă invizibilitatea: au dat o carte atît de bună, că nimeni nu va îndrăzni să o ia în serios şi să le dea, astfel, dreptate.
––––––––––
1. Cazul tipic pe care îl analizează filozoful german este cel al discriminării omului de culoare, descrise de Ralph Ellison în Omul invizibil (Axel Honneth, Unsichtbarkeit. Stationen einer Theorie der Intersubjektivität, 2003).
2. Atitudine remarcată atît de Ciprian Şiulea, cît şi de Ovidiu Ţichindeleanu (Iluzia anticomunismului, pp. 233-235 şi, respectiv, p. 251, notă), care observă contrariaţi şi promptitudinea, şi disponibilitatea dlui Tismăneanu de a polemiza cu un C.V. Tudor sau cu Victor Roncea (vezi şi C. Rogozanu, idem, p. 170). De fapt, dl Tismăneanu nici măcar nu are privilegiul de a fi primul care procedează astfel. Acum aproape doi ani, Andrei Pleşu declina în mod similar oferta de dialog a unui „simpatic june de stînga“ (Dragoş Bucurenci); A. Pleşu, „Un «duel» imposibil“, în Dilema Veche, nr. 155, 26 ianuarie 2007.
3. A se vedea interviurile din Observator cultural, nr. 449/2008.
4. Această manieră de lectură simpatetic-critică a Raportului e reprezentată de articolele lui G. Andreescu şi M. Shafir.
5. O. Ţichindeleanu, Iluzia…, p. 243.
6. C. Rogozanu, Iluzia…, p. 171.
7. Expresia mai moderată, dar nu lipsită de ironie, a lui Andrei State este aceea de „semidizidenţă“ (Iluzia…, p. 206).
8. Costi Rogozanu reuşeşte o analiză excelentă, care merge dincolo de simpla identificare a figurilor retorice tipice, înspre descrierea resorturilor culturale care fac din perioada interbelică magazia de modele pentru cultura română.
9. C. Rogozanu.
« go back — keep looking »