Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog

Denunţarea unui simulacru, reinventarea intelectualului critic

(un text scris de Bogdan Ghiu aparut in revista Cultura)

Michel Foucault (mai ales) atrăsese de multă vreme atenţia: puterii, în general (în cazul analizei sale, puterii judiciare) îi este ruşine să condamne, să pedepsească, să-şi asume deciziile, şi atunci încearcă să-şi delege responsabilitatea fugind nu înainte, ci înapoi, în urmă, în tentative disperate, improvizate, de a-şi umple hăul fără de fund, curat abisal, al propriilor decizii prin apeluri la argumentaţii „ştiinţifice”: aşa-zisele „expertize”. În al doilea rând, justiţia, puterea nu pedepseşte, aşa cum pretinde, acte, ci indivizi, pe care-i (des)califică.
Intelectualii români nu „publici”, aşa cum, suav academic, li se spune, ci oficiali (mai exact: oficioşi, pântece ventriloce ale vocii puterii), sunt lipsiţi de cultură critică. Când aud de Foucault, de exemplu, strigă „stânga! stânga!”, şi scuipă în sân. Ei condamnă, anatemizează, dar nu analizează. Nu-şi fac, altfel spus, tocmai treaba care le revine în calitate de intelectuali, de „experţi”. Raţiunea lor este ocupată de o pasionalitate necontrolată nedeclarat politică. Şi tocmai de aceea îşi ratează obiectivele şi expediază problemele.
În cazul aşa-numitului, pe scurt, „Raport Tismăneanu”, păcatul intelectualilor reuniţi în comisie prezidenţială de expertiză a constat într-o demisie, în faptul de a nu fi ştiut să facă ştiinţific (în sensul „ştiinţelor umane”), nu doar „moral”, dreptate victimelor comunismului românesc.
Situaţie psycho-politică, şedinţă de psihanaliză etalată naţional-mediatic: dublu act ratat, dublu lapsus, urmat de o infinită deplasare. Preşedintele a deschis gura să condamne comunismul, dar, surpriză, blocaj: nu a ieşit nimic, nu a reuşit să articuleze singur, politic, de la sine, nicio acuză. Şi le-a dat cuvântul intelectualilor instituţionalizaţi (asemenea copiilor orfani, abandonaţi sau persoanelor cu handicap). Iar aceştia, la rândul lor, când să ofere argumente şi analize ştiinţifice pentru a susţine, pentru a întemeia voinţa politică, au făcut, în locul preşedintelui, politică, într-un monumental spectacol al neputinţei şi al delegării fantasmatice a răspunderii şi a competenţelor.
Înlănţuirea contingentă de fapte s-a dovedit fatală şi exemplară, declanşând aporii structurale evitabile, „legi de fier” ocultate, neexplicitate: comunismul poate şi trebuie să fie analizat şi condamnat raţional, dar, vai, nu de către cei care s-au trezit să o facă, şi care, iată, nu întâmplător, nu au putut. Anticomunismul critic nu este simplu şi, mai ales, nu este dat, imediat, ci trebuie să-şi inventeze, mai întâi, metodele şi uneltele.
Recent, fostul opozant (nu disident) anticomunist Vasile Paraschiv i-a dat nu doar preşedintelui Băsescu, ci istoriei noastre, o lecţie: doar muncitorii, „oamenii muncii”, de jos în sus, ar putea condamna comunismul, căci pe trădarea şi pe manipularea lor s-a instituit şi a domnit acesta. Pe cineva ca Vasile Paraschiv, ca în Polonia, s-ar fi putut întemeia, de către intelectuali, o adevărată critică şi luptă democratică, nu doar politică, anticomunistă: o tradiţie inexistentă la noi. Dreapta conservatoare poate respinge politic comunismul, dar doar stânga democratică necomunistă, pe cât de inexistentă, pe atât de demonizată la noi, îl poate analiza şi condamna „ştiinţific”. Intelectualii conservatori sunt prizonierii unei reglări de conturi imediat, nemediat politice cu comunismul, ei îl resping dinăuntru, din interiorul cercului îngust al politicului competiţional, dar, în felul acesta, îl menţin intact şi exterior, nefăcând decât să-l refuleze. Căci politicul este deja restrângere, separare (oricât de „reprezentativă”) faţă de societate. Doar societatea, producătorii (puterea constituantă) ar fi putut să dărâme comunismul (putere abuziv constituită). Elitele vor însă puterea, nu libertatea.
În aceasta constă „iluzia anticomunismului”. Cartea cu acest titlu s-a născut nu dintr-o revanşă cu motivaţii fantasmatic-psihanalitice, dintr-un paricid (situându-se în linie dreaptă cu lichidarea, cu simulacrul de proces intentat de către Ion Iliescu lui Nicolae Ceauşescu), ci dintr-o foarte justificată insatisfacţie: comunismul poate fi analizat, „instruit” şi condamnat, dar nu aşa cum o face „Raportul Tismăneanu” şi, mai ales, nu de către cei care s-au autoînsărcinat cu această misiune, „Raportul” fiind tocmai dovada obiectivată a acestei imposibilităţi obiective, a acestei neputinţe nu subiective, ci de structură, de „situare”. Pentru a nu se mai întoarce ca refulat, pentru a nu fi, de fapt, forclus, lăsat neatins asemenea unei tumori, comunismul nu poate fi doar respins printr-un act de revanşă politică, ci trebuie deconstruit, „infiltrat” analitic, reelaborat conceptual. Din această insatisfacţie, din constatarea acestui rateu care ar fi putut fi evitat s-a născut cartea Iluzia anticomunismului, prima coagulare post-mediatică a unei reflecţii intelectual libere. Comunismul nu ar putea fi deconstruit decât de o stângă intelectuală democratică, cu care, din păcate, intelectualii instituţionalizaţi ţin, partizan, să-l confunde. Partizanatul şi târzia revanşă îngust politică, deci deloc intelectuală, de dreapta nu poate afecta comunismul, îl poate doar întemniţa, exila simetric (fie şi doar simbolic).
Condamnarea comunismului pe baza „instruirii” din „Raportul Tismăneanu” este un simulacru, un expedient, o piruetă, o fentă care lasă comunismul, din păcate, intact, condamnându-l, la fel ca şi I. Iliescu pe N. Ceauşescu, fără proces, simplă execuţie retorică aducătoare de satisfacţii simbolice tardive.
Iluzia anticomunismului nu este (doar) o carte-recenzie a unui monumental şi regretabil, periculos act manqué. Ea are, din fericire, şi o latură pozitivă, epistemologic constructivă, care arată, deja, cam cum ar trebui să arate o adevărată „instruire” academică a unei decizii politice fundamentate de condamnare a comunismului.
Este anticomunismul imposibil, aşa cum demonstrează monumental, fără să vrea, „Raportul”? Nu, dar este dificil, aporetic, riguros, creativ, trebuie elaborat, nu poate fi improvizat, căci atunci ajunge să fie simulat şi, mai grav, expediat şi falsificat. „Raportul Tismăneanu” şi-a întrunit, obiectiv ironic, toate condiţiile de imposibilitate. Grea performanţă!
Daniel Barbu (intelectual liberal) are dreptate: condamnarea politică a comunismului şi analiza lui ştiinţifică sunt două lucruri separate, distincte, care nu trebuiau asociate, care tocmai prin asocierea lor au produs un fiasco, subminându-se reciproc dintr-o, adaug şi repet eu, regretabilă lipsă de cultură critică a intelectualilor „politic” revanşarzi conservatori, aflaţi genealogic în imposibilitatea de a analiza comunismul, pe care nu pot decât să se răzbune în efigie, lăsându-l intact. Dreapta poate să respingă şi să combată „politic” comunismul, dar nu să-l deconstruiască, să-i „instruiască” procesul.
Cu multe dintre analizele din volumul Iluzia comunismului m-am simţit familiar. Diferenţa implicit polemică, creând deja un spaţiu încă neexploatat de dezbatere teoretică, o constituie textul lui Adrian-Paul Iliescu, scris din pespectiva „ştiinţei politice” anglosaxone, bazate pe aşa-numitul (necitat ca atare) „individualism metodologic”: normalitatea raţionalităţii restrânse, prin intermediul căreia oamenii au rezistat în comunism, lăsându-se „cooptaţi” de sistem în lipsa altei variante vital-practicabile. Cheia explicativă pe care o propune ipoteza, foarte foucaldiană de fapt (căci non-represivă), a „cooptării” mi se pare deosebit de fertilă pentru o adevărată analiză a comunismului şi a politicului, în general.
Preşedintele Băsescu şi-a făcut treaba. Va rămâne, pe merit, în istorie drept cel care a condamnat, formal, comunismul, reuşind însă să-i pună pe intelectualii oficiali în situaţia de a improviza monumental, demonstrându-şi precaritatea. Istoria banală, absolut contingentă, a acestui act istoric a făcut însă, probabil, ca preşedintele doar să prindă din zbor o ocazie sugerată de către intelectualii afiliaţi, care au vrut să profite de preşedinte pentru a-şi oficializa poziţia de anticomunişti. Dacă ar fi fost ideea sa, preşedintele ar fi putut să condamne singur şi eficient comunismul. Alegând să se lase ajutat, şi-a complicat singur, inutil, gestul istoric, legându-şi un bolovan editorial incert academic de gât.
Comunismul a fost condamnat retoric, simbolic tocmai pentru a nu fi judecaţi şi condamnaţi judiciar comuniştii aflaţi, politic sau economic, la putere sau „în” pensie. „Raportul Tismăneanu” şi-a jucat, pervers, ca un scut, rolul (tentativă temporară) de blocare a judiciarului şi a istoriograficului, a introspecţiei publice. Practic, nu doar formal-„academic” (formalizare şi desubstanţializare a politicului însuşi), anticomunismul ar fi trebuit să se traducă printr-o lege a lustraţiei şi prin procese penale individuale, caz cu caz, pe „filiere” structurale. Nu „comunismul”, în abstract, doar ca ideologie, ca simplă „idee platonică”, ar fi trebuit condamnat, ci, precis, focalizat, Securitatea şi organele de comandă ale Partidului Comunist. Comunismul a fost condamnat cu faţa spre un viitor improbabil, delirant, deturnându-ne privirile spre o ţintă falsă, nu cu faţa spre un trecut efectiv, spre o ţintă reală şi activă. Şi a fost condamnat de suprafaţă, tocmai pentru introducerea unei suprafeţe, a unui ecran protector, deviant, sub care cârtiţele comuniste concrete să-şi continue nestingherit viaţa în interiorul sistemului, subminând modernizarea morală şi intelectuală a societăţii actuale (asta înseamnă corupţie) şi nefăcând, de fapt, altceva decât să păstreze puterea, comanda, privilegiile.
În asta a constat fenta, şmecheria politico-„academică” pe care o analizează şi o denunţă plural, dialogal, Iluzia anticomunismului. Comunismul nu mai poate să vină, să se repete pentru că este deja aici, la lucru, „reciclându-se” toxic (şi) sub paravanul antiatomic al „Raportului Tismăneanu” care, leninist (adică în termeni adecvaţi) vorbind, chiar dacă n-a intenţionat să fie, funcţionează ca o imensă diversiune, deviindu-ne şi pre-formatându-ne privirea „tematică”.
Nu un proces de intenţie, ci o acuză de neatenţie, cel puţin epistemologică, se cuvine a le fi adresată coordonatorilor „Raportului”. Poate fără să vrea, ceea ce a ieşit din intenţia lor are un efect de manipulare, de mistificare a opiniei publice. Comunismul, ca idee diabolizat angelică, nu poate fi separat, idealist, metafizic, de comunişti. Iar aceştia sînt pe aici, se mişcă liber, între, transparenţi, prin „natură”: vedem prin ei, în sensul că ne marchează, încă, optica, perspectiva, schemele de percepţie şi de gândire (comunismul-mediu şi chiar media: în asta constă spectralitatea comunismului, în faptul că este concret invizibil, „spălat”, transparent, bântuindu-ne nu, marxist, dinspre viitor, ci dinspre trecutul prezent).
Procesul comunismului nu este procesul Inchiziţiei spaniole de acum câteva veacuri, ci procesul prezentului. Ca şi în cazul actualului crah mondial, vinovaţii nu sunt pedepsiţi niciodată. Dar neatenţia, neprevenirea, „inocenţa”, în cazul intelectualilor, este supremul păcat. O dată în plus, intelectualii trecutului au căzut în capcana trecutului, simpli „tovarăşi de drum” ieri ai construirii reale a comunismului (iar pentru cei de dreapta, a fascismului), azi ai denunţării lui de faţadă.
Denunţând o situaţie obiectivă şi, din păcate, obiectivată de „impostură”, de nepotrivire şi de improvizaţie, de falsă critică, de iluzie şi de expediere (blocare prin simulare) a criticii, Iluzia anticomunismului trebuie citită ca o carte de sine stătătoare, deschizătoare de drumuri, posibil manifest de definire a unui spaţiu public de dezbatere de către o intelectualitate liberă, neafiliată şi responsabilă, care a depăşit vârsta imediat postrevoluţionară a simplelor reacţii publicistice exonerante, degrevante, exasperat comode, pur „expresive”, mondene. Critica eficientă nu poate rămâne la nesfârşit doar jurnalism drapat, „protezat” politico-academic. Este creaţie, metaproducţie de unelte analitice („cum trebuie organizate datele ca să ajungi la o concluzie”, aşa cum spune, în Era turbulenţelor, Alan Greesspan, intelectual neoconservator autentic, din familia din care pretind că ar putea face parte şi intelectualii noştri de „dreapta”, altă noţiune care nu este dată, ci care s-a reinventat permanent!), sau nu este deloc.
Anticomunismul eficient, cu adevărat intelectual, rămâne de inventat, căci presupune o creativitate epistemologică extremă: talent, imaginaţie şi, mai ales, cultură, habitus critic. Ca antiautoritarism, de exemplu, ca antipopulism, în actualul capitalism postmodern-postcomunist micro-totalitar care se disociază tot mai grav, şi la nivel mondial, de democraţie, pretinzând c-o exprimă şi nefăcând decât să distrugă politicul însuşi.
Să sperăm că Iluzia anticomunismului, care denunţă, de fapt, iluzia criticii (pentru că tocmai de critică efectivă, nesimulată, nu este nevoie!), nu constituie decât primul act dintr-o serie de normalizare a modului intelectual de a fi: în afara iluziei puterii. Şantajarea pretins neoconservatoare cu aşa-zisul „stângism” şi „comunism” al intelectualilor neafiliaţi, a-cratici, nu este decât teamă necritică de concurenţă şi încercare puerilă de adjudecare a victoriei prin împiedicarea disputării jocului şi prin discreditarea partenerului de dialog, fantasmat fobic ca „inamic public”.
Aş merge bucuros să învăţ „la şcoala marilor reacţionari”, cum spunea Marx, dar în România ei nu există, sau nu îndrăznesc, din precaritate intelectuală, să-şi asume identitatea, preferând să lucreze pe la spate, bătând cu pumnul în masă doar în spatele uşilor închise ale alcovurilor (masaj erotic intelectual fără amor autentic) puterii.

-
21 December, 2008
in: Blog   
Niciun comentariu

Comments

Leave a Reply