Top animatii 2008
Cum anul asta am inceput cu filme de animatie, continui cu ele. iata un top recomandat de unul din siteurile mele preferate (openspace.ru)… eu le-am vazut si mi-au plaut. Unele le vazusem, altele nu… le recomand.. mai sint citeva insa nu pot face rost de ele…
Lapsus / Regia – Juan Pablo Zaramella
KJFG № 5 / Regia – Alexei Alexeev
Art’s Desire / Regia – Sarah Wickliffe
Big Bug Bunny / Regia – Sacha Goedegebure
Maman je t’aime / Regia – Antoine Collet, Damien Dell’omodarme, Mickael Abensur.
Pushkin / regia – Trevor Hardy
Depresia Omului din Davos / Joseph Stiglitz
text aparut in Romania Libera Vineri, 06 Februarie 2009
De 15 ani particip la Forumul Economic Mondial de la Davos. De obicei, liderii intruniti acolo isi impartasesc optimismul despre modul in care globalizarea, tehnologia si pietele contribuie la o lume mai buna. Chiar si in timpul recesiunii din 2001, liderii reuniti la Davos credeau ca scaderea economica va fi una de scurta durata.
De data aceasta insa, in timp ce liderii economici vorbeau despre experientele lor, puteai aproape literalmente simti cum se intuneca cerul. Atmosfera a fost foarte bine ilustrata de un vorbitor, care sugera ca am inlocuit sintagma “boom si prabusire” cu “boom si armaghedon”. Consensul ce se contura era ca prognoza FMI pe 2009 – data publicitatii la inceputul intrunirii (aceasta se referea la o stagnare globala cu cea mai mica crestere din perioada postbelica) – era optimista. Singurul ton mai inaltator a fost dat de remarca unui participant care spunea ca prognozele care intrunesc consensul la Davos sunt aproape intotdeauna gresite, asa ca de aceasta data prognoza va fi de un pesimism exagerat.
La fel de remarcabila a fost si pierderea increderii in piete. Intr-o sesiune de brainstorming cu o rata mare de participare, cei din sala au fost rugati sa spuna care cred ca este principala eroare ce a dus la criza. Raspunsul majoritatii? Credinta in faptul ca pietele se autocorecteaza.
Asa-numitul “model al pietelor eficiente”, conform caruia preturile reflecta eficient si pe deplin toata informatia disponibila, si-a luat si el portia de critica. Acelasi lucru s-a intamplat si cu tintirea inflatiei: concentrarea exagerata pe inflatie a distras atentia de la problema mai importanta a stabilitatii financiare. Convingerea sefilor bancilor centrale ca este necesar si aproape suficient sa controlezi inflatia ca sa obtii crestere economica si prosperitate nu s-a bazat niciodata pe teorii economice fundamentate; acum, criza a furnizat mai multe motive de scepticism in acest sens.
In timp ce nimeni din administratiile Bush sau Obama nu a incercat sa apere capitalismul nerestrictionat pe stil american, liderii europeni au prezentat “economia sociala de piata”, forma mai blanda de capitalism cu mecanisme de protectie sociala, ca model al viitorului. Iar stabilizatorii automatici ai acestui sistem, prin care cheltuielile cresc automat pe masura ce problemele economice se intensifica, si-au tinut promisiunea de a ameliora scaderea economica.
Majoritatea liderilor financiari americani au parut prea jenati pentru a-si face aparitia. Probabil ca absenta lor i-a ajutat pe cei prezenti sa-si dea frau liber maniei. Putinii lideri ai miscarii muncitoresti, care an de an incearca din greu sa faciliteze o mai buna intelegere a intereselor lucratorilor in cadrul comunitatii economice, au fost extrem de suparati de lipsa de remuscare a comunitatii financiare. Un apel la restituirea bonusurilor din trecut a fost primit cu aplauze.
Intr-adevar, unii din exponentii lumii financiare americane au fost criticati in termeni extrem de duri pentru ca pareau sa pozeze si ei in victime. Realitatea este ca ei sunt vinovatii, nu victimele; este, asadar, cu atat mai revoltator ca pun in continuare pistolul la tampla guvernelor, cerand infuzii masive de capital si amenintand cu colapsul economic, daca revendicarile nu vor fi indeplinite. Banii se indreapta deci spre cei care au cauzat problema, nu si spre victime.
Mai rau, o mare parte din banii alocati bancilor in vederea recapitalizarii si reluarii creditarii a iesit deja din sistem sub forma de bonusuri si dividende. Faptul ca peste tot in lume companiile nu ajung la creditele de care au nevoie a contribuit la nemultumirile exprimate la Davos.
Criza ridica anumite semne de intrebare fundamentale asupra globalizarii, despre care se credea ca va ajuta la dispersarea riscurilor. In schimb insa, globalizarea a permis esecurilor americane sa se raspandeasca in jurul globului precum o boala contagioasa. Totusi, la Davos s-a manifestat ingrijorarea ca globalizarea, fie ea si imperfecta, se va diminua si ca tarile sarace vor suferi cel mai mult.
Dar regulile de joc nu au fost niciodata aceleasi pentru toata lumea. Cum ar putea tarile in curs de dezvoltare sa concureze impotriva subventiilor si garantiilor din America? Cum ar putea oricare dintre statele in dezvoltare sa apere in relatie cu cetatenii sai ideea de deschidere si mai mare in fata bancilor americane puternic subventionate? Cel putin pentru moment, liberalizarea pietelor financiare pare sa fie un subiect mort.
Inechitatea sare in ochi. Chiar daca tarile sarace ar fi dispuse sa garanteze depozitele bancare, garantiile tot ar insemna mai putin decat cele oferite de SUA. Acest fapt explica in parte strania scurgere a fondurilor dinspre statele in dezvoltare inspre SUA – adica inspre originea problemelor lumii. Mai mult, tarile in curs de dezvoltare nu dispun de resursele necesare pentru a se angaja in politicile masiv stimulative adoptate de statele avansate.
Inrautatind situatia, FMI forteaza inca majoritatea statelor care ii cer ajutorul sa ridice nivelul ratei dobanzilor si sa reduca din cheltuieli, accentuand astfel scaderea economica. si, pentru ca umilirea sa fie completa, bancile din tarile avansate, mai ales cele care primesc ajutor de la guvernele lor, par sa se retraga din activitatea de creditare din tarile in curs de dezvoltare, inclusiv prin sucursalele si filialele lor. Perspectivele majoritatii statelor in dezvoltare – inclusiv ale celor care au facut totul “cum trebuie” – sunt sumbre.
Ca si cum toate acestea nu ar fi suficiente, in momentul reuniunii de la Davos, Camera Reprezentantilor din SUA adopta o lege prin care cerea ca otelul american sa fie folosit in cheltuieli stimulative, in ciuda apelului G-20 la evitarea protectionismului ca reactie la criza.
La toata aceasta litanie putem adauga teama ca aceeia care se imprumuta (atenti la masivele deficite americane) si detinatorii de rezerve valutare in dolari (ingrijorati ca America ar putea fi tentata sa-si reduca datoria prin inflatie) ar putea reactiona prin drenarea ofertei de economii globale. La Davos, cei care aveau incredere ca SUA nu-si vor reduce intentionat datoria prin inflatie se temeau totusi ca acest lucru s-ar putea intampla neintentionat. Increderea ca mana nu foarte sigura a Rezervei Federale – a carei reputatie este afectata de esecuri majore in politica monetara – poate gestiona acumularea masiva de datorii si lichiditati este la cote reduse.
Presedintele Barack Obama pare sa ofere un impuls necesar leadershipului american dupa zilele posomorate ale lui George W. Bush; atmosfera de la Davos sugereaza insa ca optimismul si increderea s-ar putea epuiza repede. America a dus lumea in globalizare. Cu reputatia capitalismului pe stil american si a pietelor financiare in ruina, va duce America acum lumea intr-o noua era a protectionismului, asa cum a mai facut-o odata, in timpul Marii Depresii?
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
Noii partizani din Belorusia
Exista un fenomen muzical nou apărut in fosta URSS. De ceva vreme primesc semne de la diverşi amici din est despre o muzica alternativa (experimentala, sociala si critica) care se dezvoltă nu la Moscova sau Petersburg, nu la Kiev sau mai ştiu eu in ce tara Baltică, ci culmea in Belarus, la Minsk. Nu as fi crezut niciodată. Cum în fostul Imperiu acolo era tarimul partizanilor, poate ca ceva tot a mai rămas….
Cel mai faimos este Liapis Trubeţkoi după care vin Serebreanaia svadiba, Gurzuf, PortMone, Addis-Abeba, Petlea pristrastia, Kassiopea, Anonimka.
Foarte mult experiment, multa teatralitate pe scena şi foarte vii. Liapis Trubeţkoi are nişte clipuri foarte tari făcute de băieţii de la www.cosmosfilm.tv. (am ales lucruri mai putin experimentale)
Liapis Trubeţkoi / Ogonki (clipul e foarte bun si reface pe baza fotografiilor o lume disparuta. Nu are nimic cu nostalgia, tipul avind un discurs destul de critic)
Serebreanaia svadiba / Piloty (arata in concerte ca o trupa de teatru de bilci… foarte haiosi, dar fac atmosfera)
PortMone (in ceva club.. mai experimentali de felul lor)
Anonikmka / Panters (acesti bellorussian synty-punk band suna foarte straniu dar mie imi plac.. cu versuri foarte ironice si cinice)
Filme rusesti pentru 2009 (bis)
Da
am uitat 2 filme importante. Unul dintre comntatori (vasgar) mi-a atras atentia asupra filmului Dikoe pole. Are perfecta dreptate. deci:
Dikoe pole / Wild field
Regia: Mihail Kalatozishvili
Un film foarte bine apreciat de critica. Jucat bine cu o poveste excelenta (scenariu: Petr Litki & Alexei Samoreadov). Este despre viata unui tinar medic in stepa, o stepa coplesitoare (stepa din Kazahstan)… Atmosfera acestui film este incredibila. Mai toti care l-au vazut au fost incintati in primul rind de atmosfeara. Se intimpla lucruri, unii mor, altii impusca, unii sint salvati de medic. Totul foarte natural. Este un film destul de premiat si poate unul dintre cele mai bune filme rusesti ale anului 2008. ( http://www.dikoepole.ru/en/ )
Дикое Поле from Easydoesit on Vimeo.
Everybody dies but me / Все умрут, а я останусь
Filmul este rgizat de Valeria Gai Germanika (o regizoare tinara care a facut multe valuri in ultimii ani). Filmul a luat un premiu special la Festivalul de la Cannes.
3 adolescente (14 ani), o viata de moscova agitata.. Toate au probleme cu parintii, cu dragostea etc. Fetele jura sa nu intre in “relatii” cu baietii. Prima discoteca, primele ritualuri adolescentine, primele relatii etc. Ce fac fetele cind sint singure? Ce fac adolescentele cind nu mai sint singure, ci cu “posibilii” parteneri? Un film bun depsre viata adolescentelor/adolescentilor.
Filme rusesti pentru 2009
Va recomand citeva filme rusesti aparute in anul 2008. Se gasesc mai greu, dar se gasesc. Nu e un top ci doar niste recomandari (diverse stiluri si categorii)
Morfii
este noul film al faimosului si controversatului regizor Alexei Balabanov (a mai regizat Brat, Gruz 200, Jmurki si multe altele… Gruz 200 este preferatul meu).
Scenaristul Serghei Bodrov a repovestit practic Insemnarile unui tinar medic a lui Mihail Bulgakov. Dupa Inima de ciine a lui Vladimir Bordko (cea mai reusita ecranizare a lui Bulgakov), Morfii este totusi o ecranizare reusita. Balabanov nu se abtine sa nu ne socheze cu diverse imagini foarte tari.
Bumajnii soldat / Soldatul de hirtie
regizor: Alesei German Jr. A mia regizat: Ultimul tren si Garpastum.
Este povestea unui medic care pregateste la Baikonur (1961) kosmonautii pentru lansare. O poveste de dragoste + o excelenta descriere a ceea ce azi in Rusia se numeste “apusul intelighentiei sovietice”. Filmul a luat Leul de argint la Venetia in 2008.
Stileaghi
regia: Valeri Todorovski (a mai regizat: Love / The Country of Deaf People / The Lover etc)
Este un soi de musical in care sint reciclate multe hituri ale undergroundului sovietic. Fenomenul stileaga este, dupa parerea mea, unul din cele mai semnificative fenomene aparute in spatiul comunist si este poate mai semnificativ decit cel al disidentei. Dupa moartea lui Stalin au aparut acesti copii care au inceput sa se imbrace foarte pestrit si colorat care se numeau Stileaga (de la cuvintul stil). Nu luptau impotriva regimului, nu incalcau nici o lege oficiala. Insa stilul lor de viata si mai ales felul in care se imbracau a inceput sa deranjeze la toate nivelele societatii si puterii. A inceput o campanie de propaganda foarte puternica impotriva lor. S-a dsicutat serios pina si in CC, la cel mai inalt nivel. Erau vinati, li se aplicau mici “tratamente”, insa nu au fost arestati programatic. In citiva ani “stileaga” a devenit un fenomen de masa, primul fenomen de masa care a pus serios sub semnul intrebarii regimul comnunist in URSS. Sa nu uitam ca erau anii 1955-1959, la doar citiva ani de la moartea lui Stalin.
Novaya Zemlya / New Land
un film de Aleksandr Melnik. Nu cred ca a a mai facut ceva. E primul film pe care-l vad. Este un soi de “boevik” (film de actiune). Condamnati pe viata, puscariasi aruncat intr/un soi de GULAG de tip nou. Urmariti prin satelit. Aruncati pe o insula de unde nu pot sa fuga. Singe si lupte in exces. Seamana cu ce stim din filmele americane doar ca e in rusa si cu specific slav. Oricum eroul principal este mai dostoevskian, are intrebari si este framintat de lucruri. Konstantin Lavronenko (in rol principal) este un mare actor rus si il stiti din filmele lui Zveagintev. Dar nu are final rusesc….mmm… dar nici americanesc.
Obitaemii ostrav / Inhabited Island
Regia Fiodor Bondarchuk. Nu sint fanul acestui regizor…. a regziat cunoscutul 9 rota. Stie sa faca scene si efecte. Acum face un SF dupa Fratii Strugatki (care-s geniali). Strugatki cu ideile si Bondarchuk cu efectele. Ma rog un rus salveaza galaxia. Efecte ca in Matrix si singe mult.
Admiral
un film istoric. un blockbuster rusesc regizat de Andrei Kravchiuk. Are un buget imens fiindca are o miza mai mare decit filmul in sine. Filmul se vrea un soi de “titanik” rusesc (la nivel de imagine) care reinventeaza “eroul”, “ultimul erou aristocrat”. E povestea “admiralului” Kolcheak care a luptat in Primul Razboi Mondial, iar in Razboiul Civil lupta impotriva “rosilor”. Imagini frumoase, bine aranjate. Uniforme impecabile, actori buni, detalii perfecte. In Rusia s-a discutat mult pe seama fenomenului aparitiei acestui film. Intrebari: cine are nevoie de un astfel de film, poporul rus sau Kremlinul? Cum se face ca “aristocratia demna”, cu “uniformele si caracterul impecabil” au pierdut in fata “barbarilor bolsevici”? Filmul nu da raspuns.
Трудно быть богом / Hard to Be a God
Filmul lui Alexei German este cel mai asteptat film al anului. Deja a devenit un mit caci lucreaza la el de vro 13 ani. German (seniorul) este un “monstru sacru” consoderat “ultimul clasic”. A facut: Twenty Days Without War / My Friend Ivan Lapshin si inegalabilul Khrustalyov, My Car! Acest Hard to Be a God este dupa Fratii Strugatki (un roman de prin anii 68). Il monteaza batrinul de citiva ani si tot nu-l ma scoate. Dar merita sa asteptam si sper sa fie ceea ce se anunta….
Am doar imagini din film….
Genialul Iuri Norstein
Anul acesta incep cu desene animate si carti. Fara tv si politica. Poate si putina economie de criza. Dar desene animate in primul rind + carti bune. O sa incep cu preferatul meu Iuri Norstein, cel care a facut Iojik v tumane/ Ariciul in ceata, supranumit si “cel mai bun desen animat al tuturor timpurilor”.
Norstein este brilinat in meseria sa si deseori a fost comparat cu Tarkovski. Sclipitor de inteligent si cu imagini de o sensibilitate aparte. Poate ultimul manufacturier in aceasta meserie.
O sa incep cu un documentar (titrat in engleza) + citeva date depsre regizor.
Documentary on Yuri Norstein : PART 1
Yuriy Norshteyn was born in the village of Andreyevka, Penza Oblast, during his parents’ World War II evacuation. He grew up in the Maryina Roshcha suburb of Moscow. After studying at an art school, Norshteyn initially found work at a furniture factory. Then he finished a two-year animation course and found employment at studio Soyuzmultfilm in 1961. The first film that he participated in as an animator was Who Said “Meow”? (1962).
After working as an animation artist in some fifty films, Norshteyn got the chance to direct his own. In 1968 he debuted with 25th October, the First Day, sharing directorial credit with Arkadiy Tyurin. The film used the artwork of 1920s-era Soviet artists Altman and Petrov-Vodkin.
The next film in which he had a major role was The Battle of Kerzhenets (1971), a co-production with Russian animation director Ivan Ivanov-Vano under whose direction Norshteyn had earlier worked on 1969’s Times of the Year. Throughout the 1970s Norshteyn continued to work as an animator in many films (a more complete list can be found at IMDB), and also directed several. As the decade progressed his animation style became ever more sophisticated, looking less like flat cut-outs and more like smoothly-moving paintings or sophisticated pencil sketches.
Norshteyn uses a special technique in his animation, involving multiple glass planes to give his animation a three-dimensional look. The camera is placed at the top looking down on a series of glass planes about a meter deep (one every 25-30cm). The individual glass planes can move horizontally as well as toward and away from the camera (to give the effect of a character moving closer or further away).[1] He does not use computers in his work.
For many years he has collaborated with his wife, the artist Franchesca Yarbusova, and the cinematographer Aleksandr Zhukovskiy.
Documentary on Yuri Norstein : PART 2
Puteti gasi o multime de informatii despre acest regizor. Nu asi vrea sa va spun decit ca este unul dintre putinii regizori de animatie deveniti “regizor cult” inca de la prima lucrare.
Iata si faimoasa lui Poveste a Povestilor.
Tale Of Tales Part I
Tale Of Tales Part II
Tale Of Tales Part III
Tale Of Tales Part IV (and the last)
E cunoscut faptul ca de aproximativ 20 de ani lucreaza la o animatie la care tine foarte mult. Este vorba de Mantaua lui Gogol. “Mantaua lui Gogol este pentru mine o carte din Biblie” spune Norstein. Deja circula o multime de mituri in jurul acestei animatii. Am reusit sa vad doar citeva fragmente. Stiu ca este gata cel putin jumatate din film (aproximativ 30 minute). Sa speram ca il vom vedea curind.
Iata citeva fragmente din Mantaua aflata inca in lucru
Mantaua / fragment
Mantaua/ Fragment (Exact asa mi l-am imaginat pe Akaki Akakevici)
Si fireste Ariciul in ceata (titrat in engleza) care este o capodopera a animatiei.
La Multi Ani!
O frumoasa poveste de Anul Nou de la Artur Kirillov / New Year. Sand story. Imi aminteste de animatia lui Norstein (preferatul meu).
Denunţarea unui simulacru, reinventarea intelectualului critic
(un text scris de Bogdan Ghiu aparut in revista Cultura)
Michel Foucault (mai ales) atrăsese de multă vreme atenţia: puterii, în general (în cazul analizei sale, puterii judiciare) îi este ruşine să condamne, să pedepsească, să-şi asume deciziile, şi atunci încearcă să-şi delege responsabilitatea fugind nu înainte, ci înapoi, în urmă, în tentative disperate, improvizate, de a-şi umple hăul fără de fund, curat abisal, al propriilor decizii prin apeluri la argumentaţii „ştiinţifice”: aşa-zisele „expertize”. În al doilea rând, justiţia, puterea nu pedepseşte, aşa cum pretinde, acte, ci indivizi, pe care-i (des)califică.
Intelectualii români nu „publici”, aşa cum, suav academic, li se spune, ci oficiali (mai exact: oficioşi, pântece ventriloce ale vocii puterii), sunt lipsiţi de cultură critică. Când aud de Foucault, de exemplu, strigă „stânga! stânga!”, şi scuipă în sân. Ei condamnă, anatemizează, dar nu analizează. Nu-şi fac, altfel spus, tocmai treaba care le revine în calitate de intelectuali, de „experţi”. Raţiunea lor este ocupată de o pasionalitate necontrolată nedeclarat politică. Şi tocmai de aceea îşi ratează obiectivele şi expediază problemele.
În cazul aşa-numitului, pe scurt, „Raport Tismăneanu”, păcatul intelectualilor reuniţi în comisie prezidenţială de expertiză a constat într-o demisie, în faptul de a nu fi ştiut să facă ştiinţific (în sensul „ştiinţelor umane”), nu doar „moral”, dreptate victimelor comunismului românesc.
Situaţie psycho-politică, şedinţă de psihanaliză etalată naţional-mediatic: dublu act ratat, dublu lapsus, urmat de o infinită deplasare. Preşedintele a deschis gura să condamne comunismul, dar, surpriză, blocaj: nu a ieşit nimic, nu a reuşit să articuleze singur, politic, de la sine, nicio acuză. Şi le-a dat cuvântul intelectualilor instituţionalizaţi (asemenea copiilor orfani, abandonaţi sau persoanelor cu handicap). Iar aceştia, la rândul lor, când să ofere argumente şi analize ştiinţifice pentru a susţine, pentru a întemeia voinţa politică, au făcut, în locul preşedintelui, politică, într-un monumental spectacol al neputinţei şi al delegării fantasmatice a răspunderii şi a competenţelor.
Înlănţuirea contingentă de fapte s-a dovedit fatală şi exemplară, declanşând aporii structurale evitabile, „legi de fier” ocultate, neexplicitate: comunismul poate şi trebuie să fie analizat şi condamnat raţional, dar, vai, nu de către cei care s-au trezit să o facă, şi care, iată, nu întâmplător, nu au putut. Anticomunismul critic nu este simplu şi, mai ales, nu este dat, imediat, ci trebuie să-şi inventeze, mai întâi, metodele şi uneltele.
Recent, fostul opozant (nu disident) anticomunist Vasile Paraschiv i-a dat nu doar preşedintelui Băsescu, ci istoriei noastre, o lecţie: doar muncitorii, „oamenii muncii”, de jos în sus, ar putea condamna comunismul, căci pe trădarea şi pe manipularea lor s-a instituit şi a domnit acesta. Pe cineva ca Vasile Paraschiv, ca în Polonia, s-ar fi putut întemeia, de către intelectuali, o adevărată critică şi luptă democratică, nu doar politică, anticomunistă: o tradiţie inexistentă la noi. Dreapta conservatoare poate respinge politic comunismul, dar doar stânga democratică necomunistă, pe cât de inexistentă, pe atât de demonizată la noi, îl poate analiza şi condamna „ştiinţific”. Intelectualii conservatori sunt prizonierii unei reglări de conturi imediat, nemediat politice cu comunismul, ei îl resping dinăuntru, din interiorul cercului îngust al politicului competiţional, dar, în felul acesta, îl menţin intact şi exterior, nefăcând decât să-l refuleze. Căci politicul este deja restrângere, separare (oricât de „reprezentativă”) faţă de societate. Doar societatea, producătorii (puterea constituantă) ar fi putut să dărâme comunismul (putere abuziv constituită). Elitele vor însă puterea, nu libertatea.
În aceasta constă „iluzia anticomunismului”. Cartea cu acest titlu s-a născut nu dintr-o revanşă cu motivaţii fantasmatic-psihanalitice, dintr-un paricid (situându-se în linie dreaptă cu lichidarea, cu simulacrul de proces intentat de către Ion Iliescu lui Nicolae Ceauşescu), ci dintr-o foarte justificată insatisfacţie: comunismul poate fi analizat, „instruit” şi condamnat, dar nu aşa cum o face „Raportul Tismăneanu” şi, mai ales, nu de către cei care s-au autoînsărcinat cu această misiune, „Raportul” fiind tocmai dovada obiectivată a acestei imposibilităţi obiective, a acestei neputinţe nu subiective, ci de structură, de „situare”. Pentru a nu se mai întoarce ca refulat, pentru a nu fi, de fapt, forclus, lăsat neatins asemenea unei tumori, comunismul nu poate fi doar respins printr-un act de revanşă politică, ci trebuie deconstruit, „infiltrat” analitic, reelaborat conceptual. Din această insatisfacţie, din constatarea acestui rateu care ar fi putut fi evitat s-a născut cartea Iluzia anticomunismului, prima coagulare post-mediatică a unei reflecţii intelectual libere. Comunismul nu ar putea fi deconstruit decât de o stângă intelectuală democratică, cu care, din păcate, intelectualii instituţionalizaţi ţin, partizan, să-l confunde. Partizanatul şi târzia revanşă îngust politică, deci deloc intelectuală, de dreapta nu poate afecta comunismul, îl poate doar întemniţa, exila simetric (fie şi doar simbolic).
Condamnarea comunismului pe baza „instruirii” din „Raportul Tismăneanu” este un simulacru, un expedient, o piruetă, o fentă care lasă comunismul, din păcate, intact, condamnându-l, la fel ca şi I. Iliescu pe N. Ceauşescu, fără proces, simplă execuţie retorică aducătoare de satisfacţii simbolice tardive.
Iluzia anticomunismului nu este (doar) o carte-recenzie a unui monumental şi regretabil, periculos act manqué. Ea are, din fericire, şi o latură pozitivă, epistemologic constructivă, care arată, deja, cam cum ar trebui să arate o adevărată „instruire” academică a unei decizii politice fundamentate de condamnare a comunismului.
Este anticomunismul imposibil, aşa cum demonstrează monumental, fără să vrea, „Raportul”? Nu, dar este dificil, aporetic, riguros, creativ, trebuie elaborat, nu poate fi improvizat, căci atunci ajunge să fie simulat şi, mai grav, expediat şi falsificat. „Raportul Tismăneanu” şi-a întrunit, obiectiv ironic, toate condiţiile de imposibilitate. Grea performanţă!
Daniel Barbu (intelectual liberal) are dreptate: condamnarea politică a comunismului şi analiza lui ştiinţifică sunt două lucruri separate, distincte, care nu trebuiau asociate, care tocmai prin asocierea lor au produs un fiasco, subminându-se reciproc dintr-o, adaug şi repet eu, regretabilă lipsă de cultură critică a intelectualilor „politic” revanşarzi conservatori, aflaţi genealogic în imposibilitatea de a analiza comunismul, pe care nu pot decât să se răzbune în efigie, lăsându-l intact. Dreapta poate să respingă şi să combată „politic” comunismul, dar nu să-l deconstruiască, să-i „instruiască” procesul.
Cu multe dintre analizele din volumul Iluzia comunismului m-am simţit familiar. Diferenţa implicit polemică, creând deja un spaţiu încă neexploatat de dezbatere teoretică, o constituie textul lui Adrian-Paul Iliescu, scris din pespectiva „ştiinţei politice” anglosaxone, bazate pe aşa-numitul (necitat ca atare) „individualism metodologic”: normalitatea raţionalităţii restrânse, prin intermediul căreia oamenii au rezistat în comunism, lăsându-se „cooptaţi” de sistem în lipsa altei variante vital-practicabile. Cheia explicativă pe care o propune ipoteza, foarte foucaldiană de fapt (căci non-represivă), a „cooptării” mi se pare deosebit de fertilă pentru o adevărată analiză a comunismului şi a politicului, în general.
Preşedintele Băsescu şi-a făcut treaba. Va rămâne, pe merit, în istorie drept cel care a condamnat, formal, comunismul, reuşind însă să-i pună pe intelectualii oficiali în situaţia de a improviza monumental, demonstrându-şi precaritatea. Istoria banală, absolut contingentă, a acestui act istoric a făcut însă, probabil, ca preşedintele doar să prindă din zbor o ocazie sugerată de către intelectualii afiliaţi, care au vrut să profite de preşedinte pentru a-şi oficializa poziţia de anticomunişti. Dacă ar fi fost ideea sa, preşedintele ar fi putut să condamne singur şi eficient comunismul. Alegând să se lase ajutat, şi-a complicat singur, inutil, gestul istoric, legându-şi un bolovan editorial incert academic de gât.
Comunismul a fost condamnat retoric, simbolic tocmai pentru a nu fi judecaţi şi condamnaţi judiciar comuniştii aflaţi, politic sau economic, la putere sau „în” pensie. „Raportul Tismăneanu” şi-a jucat, pervers, ca un scut, rolul (tentativă temporară) de blocare a judiciarului şi a istoriograficului, a introspecţiei publice. Practic, nu doar formal-„academic” (formalizare şi desubstanţializare a politicului însuşi), anticomunismul ar fi trebuit să se traducă printr-o lege a lustraţiei şi prin procese penale individuale, caz cu caz, pe „filiere” structurale. Nu „comunismul”, în abstract, doar ca ideologie, ca simplă „idee platonică”, ar fi trebuit condamnat, ci, precis, focalizat, Securitatea şi organele de comandă ale Partidului Comunist. Comunismul a fost condamnat cu faţa spre un viitor improbabil, delirant, deturnându-ne privirile spre o ţintă falsă, nu cu faţa spre un trecut efectiv, spre o ţintă reală şi activă. Şi a fost condamnat de suprafaţă, tocmai pentru introducerea unei suprafeţe, a unui ecran protector, deviant, sub care cârtiţele comuniste concrete să-şi continue nestingherit viaţa în interiorul sistemului, subminând modernizarea morală şi intelectuală a societăţii actuale (asta înseamnă corupţie) şi nefăcând, de fapt, altceva decât să păstreze puterea, comanda, privilegiile.
În asta a constat fenta, şmecheria politico-„academică” pe care o analizează şi o denunţă plural, dialogal, Iluzia anticomunismului. Comunismul nu mai poate să vină, să se repete pentru că este deja aici, la lucru, „reciclându-se” toxic (şi) sub paravanul antiatomic al „Raportului Tismăneanu” care, leninist (adică în termeni adecvaţi) vorbind, chiar dacă n-a intenţionat să fie, funcţionează ca o imensă diversiune, deviindu-ne şi pre-formatându-ne privirea „tematică”.
Nu un proces de intenţie, ci o acuză de neatenţie, cel puţin epistemologică, se cuvine a le fi adresată coordonatorilor „Raportului”. Poate fără să vrea, ceea ce a ieşit din intenţia lor are un efect de manipulare, de mistificare a opiniei publice. Comunismul, ca idee diabolizat angelică, nu poate fi separat, idealist, metafizic, de comunişti. Iar aceştia sînt pe aici, se mişcă liber, între, transparenţi, prin „natură”: vedem prin ei, în sensul că ne marchează, încă, optica, perspectiva, schemele de percepţie şi de gândire (comunismul-mediu şi chiar media: în asta constă spectralitatea comunismului, în faptul că este concret invizibil, „spălat”, transparent, bântuindu-ne nu, marxist, dinspre viitor, ci dinspre trecutul prezent).
Procesul comunismului nu este procesul Inchiziţiei spaniole de acum câteva veacuri, ci procesul prezentului. Ca şi în cazul actualului crah mondial, vinovaţii nu sunt pedepsiţi niciodată. Dar neatenţia, neprevenirea, „inocenţa”, în cazul intelectualilor, este supremul păcat. O dată în plus, intelectualii trecutului au căzut în capcana trecutului, simpli „tovarăşi de drum” ieri ai construirii reale a comunismului (iar pentru cei de dreapta, a fascismului), azi ai denunţării lui de faţadă.
Denunţând o situaţie obiectivă şi, din păcate, obiectivată de „impostură”, de nepotrivire şi de improvizaţie, de falsă critică, de iluzie şi de expediere (blocare prin simulare) a criticii, Iluzia anticomunismului trebuie citită ca o carte de sine stătătoare, deschizătoare de drumuri, posibil manifest de definire a unui spaţiu public de dezbatere de către o intelectualitate liberă, neafiliată şi responsabilă, care a depăşit vârsta imediat postrevoluţionară a simplelor reacţii publicistice exonerante, degrevante, exasperat comode, pur „expresive”, mondene. Critica eficientă nu poate rămâne la nesfârşit doar jurnalism drapat, „protezat” politico-academic. Este creaţie, metaproducţie de unelte analitice („cum trebuie organizate datele ca să ajungi la o concluzie”, aşa cum spune, în Era turbulenţelor, Alan Greesspan, intelectual neoconservator autentic, din familia din care pretind că ar putea face parte şi intelectualii noştri de „dreapta”, altă noţiune care nu este dată, ci care s-a reinventat permanent!), sau nu este deloc.
Anticomunismul eficient, cu adevărat intelectual, rămâne de inventat, căci presupune o creativitate epistemologică extremă: talent, imaginaţie şi, mai ales, cultură, habitus critic. Ca antiautoritarism, de exemplu, ca antipopulism, în actualul capitalism postmodern-postcomunist micro-totalitar care se disociază tot mai grav, şi la nivel mondial, de democraţie, pretinzând c-o exprimă şi nefăcând decât să distrugă politicul însuşi.
Să sperăm că Iluzia anticomunismului, care denunţă, de fapt, iluzia criticii (pentru că tocmai de critică efectivă, nesimulată, nu este nevoie!), nu constituie decât primul act dintr-o serie de normalizare a modului intelectual de a fi: în afara iluziei puterii. Şantajarea pretins neoconservatoare cu aşa-zisul „stângism” şi „comunism” al intelectualilor neafiliaţi, a-cratici, nu este decât teamă necritică de concurenţă şi încercare puerilă de adjudecare a victoriei prin împiedicarea disputării jocului şi prin discreditarea partenerului de dialog, fantasmat fobic ca „inamic public”.
Aş merge bucuros să învăţ „la şcoala marilor reacţionari”, cum spunea Marx, dar în România ei nu există, sau nu îndrăznesc, din precaritate intelectuală, să-şi asume identitatea, preferând să lucreze pe la spate, bătând cu pumnul în masă doar în spatele uşilor închise ale alcovurilor (masaj erotic intelectual fără amor autentic) puterii.
Intelectualii invizibili şi cărţile lor minunate
(un text din Observator cultuiral nr. 454 scris de Lorin GHIMAN)
În anul 1992, directorul unui liceu din provincie explica clasei a VIII-a ce semnificaţie au tulburările procesului instructiv-educativ din instituţie. Elevii din treapta a doua făceau grevă, solicitînd anularea unor prevederi din regulamentul de ordine interioară cu privire la ţinuta vestimentară (erau interzise „fustele indecente“, pantalonii scurţi, cerceii sau alte accesorii – dacă acestea erau ostentative etc.). „Şi? Nu au dreptate?“ am întrebat noi, cu naivitate. „Desigur, a răspuns directorul, au dreptate – dar noi nu le-o putem da.“
Iluzia comunismului: o problemă obiectivă de recunoaştere
Axel Honneth ar numi situaţia anecdotică de mai sus o problemă obiectivă de recunoaştere. Un grup social sau o persoană dintr-un grup îşi demonstrează performativ superioritatea ignorînd prezenţa sau acţiunile altui grup, considerat, din diferite motive, inferior. Spre exemplu, membrii familiilor princiare se puteau dezbrăca sub ochii plebei, căci aceasta, realmente, era o prezenţă neglijabilă1. Explicaţia lui Honneth, pe care o reluăm aici pe scurt, este aceea că, deşi prezenţa în spaţiul public a grupului inferior este „vizibilă“ cognitiv, putînd fi înţeleasă şi chiar validată formal, un mecanism intenţional inhibă, la membrii primului grup, acordarea recunoaşterii sociale pentru cei din urmă. Cunoaşterea, conchide Honneth, deşi este o condiţie a acordării recunoaşterii, nu este identică cu aceasta. Odată declanşată procedura de conservare a statutului şi a privilegiilor simbolice, rutina socială a acordării respectului este scoasă din uz; căci respectul, după cum o spunea deja Kant, nu este decît „reprezentarea unei valori care prejudiciază amorul propriu“.
Volumul Iluzia anticomunismului pare a declanşa, în rîndurile elitei culturii româneşti instituţionalizate, o astfel de atitudine tipică: refuzul dialogului, retragerea recunoaşterii, invizibilizarea oponentului. Stau ca martori dificultăţile găsirii unui editor român şi o bună parte a reacţiilor de întîmpinare din presa culturală. Se adaugă luările de poziţie ale lui Vladimir Tismăneanu, care a afirmat, în cîteva rînduri, că nu va pronunţa niciodată numele contestatarilor domniei sale, că nu le va face clientelă acestora, angajîndu-se în astfel de polemici oricum inutile2.
Ar fi greşit să se tragă concluzia că urmează să acuzăm, facil şi bont, vreo lipsă de aderenţă a dlui Tismăneanu la valorile democratice şi culturale ale dialogului. Nu, nici vorbă de asemenea acuzaţii; ele ar fi nedrepte faţă de dl Tismăneanu şi ar nesocoti lucrarea de care ne ocupăm. Căci pînă şi cea mai superficială lectură dovedeşte că Iluzia anticomunismului nu constă în atacuri la persoana domnului Tismăneanu sau a altor membri ai Comisiei Prezidenţiale, nici nu se plasează doctrinar sau politic pe poziţii de adversitate faţă de concluziile Raportului. Dimpotrivă, criticile punctuale aduse Raportului sau circumstanţelor conceperii şi difuzării sale publice se înscriu în acelaşi efort de condamnare a comunismului ca şi documentul însuşi. Mai mult decît atît, toţi editorii volumului şi-au afirmat public respectul faţă de dl Tismăneanu3, în pofida rezervelor pe care le exprimă faţă de anumite decizii ale acestuia.
Rămîne să ne întrebăm, atunci, de ce ridică Iluzia anticomunismului probleme de recunoaştere?
Un prim răspuns e la îndemînă: pentru că lucrarea nu se limitează la a formula critici punctuale la adresa unor neclarităţi, inconsistenţe sau delicte stilistice sau de opinie, prezente în Raportul zis final de condamnare a dictaturii comuniste4. Există un nivel al discursului critic, prezent în numeroase articole, în care ceea ce intră în vizorul analizei nu mai sînt incoerenţele, erorile izolate, ci liniile de forţă ale documentului de condamnare a comunismului, cele care îi conferă coerenţă. Încă o dată: aceste critici nu „distrug“ Raportul, ci indică vicii de construcţie mult mai greu de reparat. Mai precis, astfel de erori leagă practic Raportul de alte documente, care vin să completeze, să precizeze, să amendeze, să tempereze, să indice posibile deturnări etc., astfel că poziţia pretins-suverană – de vademecum al anticomunismului politic, civic şi cultural românesc – îi este uzurpată. Nu pot fi decît de acord cu ideea, formulată de mai mulţi contribuitori, că ar fi oricum o greşeală să înlocuim tot efortul de denunţare a comunismului cu un singur document. Chiar dacă este extrem de important, el nu poate fi totuşi final, ci doar finit.
Problema de recunoaştere s-ar trage, atunci, dintr-o superbie nefericit învestită a preşedintelui Comisiei şi din evaluările pripit-pauşale ale unor actori ai scenei culturale româneşti, preluată fără mari bătăi de cap drept opinie informată. Aceasta ar fi, de altfel, opţiunea cea mai simplă: creditarea unora înseamnă discreditarea celorlalţi, totul e cine are mai mult… credit simbolic.
Din fericire, nu avem nevoie să ne oprim la acest nivel, al pretinsei dihotomii spoite moral dintre stînga şi dreapta intelectuală, al „caftului cultural-politic“, deşi comoditatea îi împinge pe mulţi să o facă, indiferent de tabără. Căci Iluzia anticomunismului nu se opreşte aici. De fapt, am putea spune, lucrurile abia de aici încolo devin interesante. Acolo unde, în esenţă, se schiţează fizionomia întregii intelectualităţi româneşti formate în comunism şi activă astăzi. Articolele semnate de Alex Cistelecan, Costi Rogozanu, Andrei State, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu trec la analiza unui al treilea strat de semnificaţii al Raportului, care merge dincolo de scopurile sale imediate. Raportul se vede capturat en passant de discuţia asupra mizelor şi semnificaţiei sale în sfera publică, care agita toată drojdia ideologică a culturii româneşti postdecembriste.
Odată cu observaţia, diseminată în mai multe articole, că, de fapt, ratîndu-şi toate obiectivele imediate, Raportul e eficient doar ca mijloc de legitimare simbolică a unei generaţii intelectuale, Iluzia anticomunismului devine dintr-odată un document de luptă pentru recunoaştere şi analiză de istorie culturală recentă. Astfel, Raportul de condamnare a dictaturii comuniste este descompus în componentele sale vectoriale eficace de legitimare retorică şi simbolică a hegemoniei unei intelighenţii preocupate să-şi menţină monopolul opiniei. Dincolo de raţiunile politice care au condus la redactarea Raportului, „funcţia acestui document în istoria culturală postcomunistă este cea de modelare a unei tradiţii orale“5 – adică, pe scurt, de a fi încă un instrument eficient de legitimare ideologică profundă; nu a anticomunismului, ci a reprezentanţilor autodeclaraţi ai acestuia.
Anticomunismul ca absolutism moral
„Anticomunismul e doar unul dintre pilonii principali ai noii ideologii dominante“ care se impune după Revoluţie sub forma unui „monopol pop-cultural“6, capabil deja să transforme, prin intermediul administraţiei culturale, capitalul simbolic în capital politic şi economic. Diferenţa dintre monocultura actuală şi cea comunistă e dată doar de faptul că industria conştiinţelor de azi nu e dublată şi de o poliţie a acestora – de unde şi apariţia acestor probleme de recunoaştere tipice. Dincolo de Raport, aşadar, autorii numiţi observă cusătura interesului de cartel al unei întregi generaţii a elitei intelectuale, care găseşte util să-şi joace acum rolul anticomunist, după ce-au mimat rezistenţa înainte de 1989, „prin cultură“ – o formulare al cărei grotesc e, într-adevăr, unic şi profund românesc7.
Acest anticomunism pur polemic este utilizat în disputele culturale, prin sofismele extrapolării, împotriva oricărei opinii „de stînga“ – o dambla mai veche, preluată, cu simpla schimbare a jucătorilor, din arsenalul stalinist de „urmărire şi demascare“ a „duşmanilor poporului“. Exemplele de „vigilenţă“ anticomunistă sînt numeroase şi, uneori, îndreptăţite; însă nu e nimic întîmplător în faptul că sub această acuzaţie cade, pauşal, noua generaţie intelectuală sau, cel puţin, acea parte a acesteia care nu se hrăneşte lustruind cadavrele îngerilor.
Idealizarea interbelicului
Al doilea nucleu al discursului de auto-legitimare a intelectualităţii româneşti, pe lîngă anticomunismul polemic, este idealizarea perioadei interbelice, care creditează o dihotomie socială anti-iluministă8. Se uită, îndeobşte, că reconstrucţia memoriei interbelicului începe încă din perioada comunistă, rămînînd doar a fi completată şi lărgită după 1989, în condiţiile foametei de valori culturale în postcomunism. Ceea ce e esenţial în cel de-al doilea val, postdecembrist, de recuperare a perioadei interbelice, e că ura faţă de masificarea culturii în comunism a dus de la condamnarea „iluminismului caricatural“9 al regimului la respingerea completă a iluminismului ca atare. Intelectualitatea botezată estetic la şcoala literar-artistică dintre războaie îşi arogă poziţia de a educa „de sus“, emiţînd decrete de valoare, care, dacă n-ar fi beneficiat de pe urma aceloraşi mecanisme de diseminare verticală, tipică şuşotelilor aristocraţiei culturale la care sîntem invitaţi să tragem smerit cu urechea, s-ar fi demonetizat mult mai rapid. Prăpastia care se adînceşte între pătura intelectuală şi „România profundă“, faţă de care cei dintîi nu şi-au ascuns dezgustul, rămîne să fie traversată numai de vechiul şi noul star-sistem, agitînd însemnele nobiliare ale „valorilor perene“, alimentat de isteriile de victimă ale unei grup social care, revendicînd pentru sine viitorul, nu mai înţelege să-şi asume nici o responsabilitate faţă de trecut. Raportul preia astfel, nereflectat, pe nesimţite, gestul de exculpare a intelectualităţii, extinzîndu-l cu o generozitate înspăimîntătoare asupra întregului popor român, pentru care comunismul n-ar fi fost decît un regim politic „străin“, impus cu de-a sila: un poncif care, ar trebui să fie clar, nu are nimic de-a face cu o condamnare a comunismului românesc, ci este doar încă un subprodus al reînvestirii cultural-politice a intelectualităţii, strecurat în text de vocea ventrilocului absolut, Puterea.
Mai e ceva care atrage atenţia la acest volum; concentrarea neobişnuită de proceduri ale criticii, care se arată, la fiecare dintre cele trei straturi discursive amintite, surprinzător de robustă şi de diversă. Îşi fac loc hiperbolizarea retorică, multiplicarea opţiunilor, identificarea de puncte oarbe, de bucle discursive, denunţarea delictelor de opinie, alegorizarea, proceduri cvasimilitare de „tăiere“ a surselor de prestigiu, aluzii „otrăvite“, conducerea la absurd sau la contradicţie a judecăţilor etice, morale sau prescriptive ale Raportului, indicarea de mici scăpări supărătoare, excursul paralel, adesea apelînd la subtilităţi teoretice, şi chiar ignorarea obiectului analizei.
Intelectualii postdecembrişti ai Iluziei anticomuniste îşi merită cu prisosinţă invizibilitatea: au dat o carte atît de bună, că nimeni nu va îndrăzni să o ia în serios şi să le dea, astfel, dreptate.
––––––––––
1. Cazul tipic pe care îl analizează filozoful german este cel al discriminării omului de culoare, descrise de Ralph Ellison în Omul invizibil (Axel Honneth, Unsichtbarkeit. Stationen einer Theorie der Intersubjektivität, 2003).
2. Atitudine remarcată atît de Ciprian Şiulea, cît şi de Ovidiu Ţichindeleanu (Iluzia anticomunismului, pp. 233-235 şi, respectiv, p. 251, notă), care observă contrariaţi şi promptitudinea, şi disponibilitatea dlui Tismăneanu de a polemiza cu un C.V. Tudor sau cu Victor Roncea (vezi şi C. Rogozanu, idem, p. 170). De fapt, dl Tismăneanu nici măcar nu are privilegiul de a fi primul care procedează astfel. Acum aproape doi ani, Andrei Pleşu declina în mod similar oferta de dialog a unui „simpatic june de stînga“ (Dragoş Bucurenci); A. Pleşu, „Un «duel» imposibil“, în Dilema Veche, nr. 155, 26 ianuarie 2007.
3. A se vedea interviurile din Observator cultural, nr. 449/2008.
4. Această manieră de lectură simpatetic-critică a Raportului e reprezentată de articolele lui G. Andreescu şi M. Shafir.
5. O. Ţichindeleanu, Iluzia…, p. 243.
6. C. Rogozanu, Iluzia…, p. 171.
7. Expresia mai moderată, dar nu lipsită de ironie, a lui Andrei State este aceea de „semidizidenţă“ (Iluzia…, p. 206).
8. Costi Rogozanu reuşeşte o analiză excelentă, care merge dincolo de simpla identificare a figurilor retorice tipice, înspre descrierea resorturilor culturale care fac din perioada interbelică magazia de modele pentru cultura română.
9. C. Rogozanu.
Intoarcerea triumfala a lui Keynes
(un text de Joseph Stiglitz un economost pe care-l citesc cu placere / sursa / Romania Libera Vineri, 12 Decembrie 2008)
Cu totii suntem acum keynesieni. Chiar si dreapta americana s-a alaturat taberei keynesiene cu un entuziasm desantat si la o scara pe care la un moment dat am fi considerat-o de neimaginat.
Pentru aceia dintre noi care ne revendicam intr-o oarecare masura de la traditia keynesiana, acesta este un moment al triumfului, dupa ce am fost lasati de izbeliste, aproape ostracizati chiar, timp de peste trei decenii. La un anumit nivel, ceea ce se intampla acum este un triumf al ratiunii si al dovezilor stiintifice asupra ideologiei si intereselor.
Teoria economica a explicat de mult de ce pietele necontrolate nu se corectau de la sine, de ce era nevoie de reglementare, de ce statul avea un rol important de jucat in economie. Dar multi, in special cei care lucrau pe pietele financiare, au promovat un fel de “fundamentalism de piata”. Politicile prost gandite care au rezultat – si sustinute, printre altii, de unii membri ai echipei economice pe care a constituit-o presedintele ales al SUA, Barack Obama – au provocat costuri enorme tarilor in curs de dezvoltare. Momentul luminarii a venit abia atunci cand aceste politici au inceput sa provoace costuri si pentru SUA si alte state industrializate.
Keynes afirma nu doar ca pietele nu se autocorecteaza, dar ca intr-o cadere severa politicile monetare vor fi probabil lipsite de eficienta si ca de aceea ar fi nevoie de politici fiscale. Dar nu toate politicile fiscale sunt potrivite. In America, unde acum se constata o datorie privata ridicata si multa nesiguranta, reducerile de impozite nu vor produce probabil efecte (asa cum s-a intamplat in Japonia in anii ‘90). O mare parte, daca nu chiar cea mai mare parte a reducerilor fiscale din februarie, a fost absorbita de economisire. Data fiind uriasa datorie lasata in urma de administratia Bush, Statele Unite ar trebui sa fie deosebit de motivate sa exploateze maximul de stimulare din fiecare dolar cheltuit. Mostenirea lipsei de investitii in tehnologie si infrastructura – in special in cele “verzi”– si prapastia tot mai mare dintre saraci si bogati cer o armonizare intre cheltuielile pe termen scurt si viziunea pe termen lung.
De aceea este nevoie de restructurarea programelor fiscale si de cheltuire a banului public. Reducerea impozitelor pentru saraci si cresterea indemnizatiilor de somaj, aplicate simultan cu o crestere a impozitelor pentru bogati, ar putea stimula economia, reduce deficitele si estompa inegalitatile. Reducerea cheltuielilor cu razboiul din Irak si sporirea celor din educatie ar putea stimula productia pe termen scurt si lung si, de asemenea, reduce deficitele.
Keynes se temea de o capcana a lichiditatilor – incapacitatea autoritatilor monetare de a induce un plus de oferta pe piata creditelor pentru a creste nivelul activitatii economice. Presedintele Rezervei Federale, Ben Bernanke, a incercat din greu sa evite ca lumea sa dea vina pe institutia sa pentru adancirea crizei, dupa ce a fost deja acuzata de acest lucru in timpul Marii Depresii, asociata la vremea respectiva cu o contractie a ofertei monetare si prabusirea bancilor.
Dar ar trebui sa studiem cu atentie istoria si teoria: salvarea institutiilor financiare nu e un scop in sine, ci un mijloc pentru atingerea unui scop. Fluxul de creditare conteaza, iar motivul pentru care esecul bancilor in timpul Marii Depresii a fost atat de grav este ca ele erau implicate in determinarea bonitatii: ele detineau informatia necesara mentinerii acelui flux de creditare.
Dar sistemul financiar american s-a schimbat dramatic din anii ‘30. Multe dintre bancile americane au trecut de la afacerea creditarii la afacerea mutarii de capital. Ele s-au concentrat pe cumpararea, reimpachetarea si revanzarea de active, stabilind in acelasi timp adevarate recorduri de incompetenta in analizele de risc si bonitate. S-au cheltuit sute de miliarde pentru a mentine in viata aceste institutii disfunctionale. Nu s-a facut nimic pentru a revizui sistemele perverse de cointeresare, care incurajeaza miopia fata de viitor si riscul excesiv. Cu recompensele private atat de disproportionate fata de profitul social, nu e nici o surpriza ca lacomia a dus la consecinte sociale atat de distructive. Nici chiar interesele propriilor actionari nu au fost servite prea bine.
In tot acest timp se intreprinde prea putin pentru a ajuta bancile sa faca ceea ce bancile ar trebui sa faca – adica sa dea bani cu imprumut si sa evalueze bonitatea.
Guvernul federal si-a asumat trilioane de dolari in riscuri si pasive. In salvarea sistemului financiar, la fel ca si la politicile fiscale, ceea ce trebuie sa ne intereseze este profitul pentru fiecare dolar investit. Altfel, deficitul, care s-a dublat in ultimii opt ani, va creste chiar mai mult.
In septembrie s-a spus ca guvernul isi va recupera banii cu dobanda cu tot. Pe masura ce cheltuielile de salvare se umfla, devine tot mai clar ca si aceasta idee a fost doar un nou exemplu de proasta evaluare a riscului oferit de pietele financiare – exact ce au facut pe banda rulanta in anii trecuti. Termenii actiunilor de salvare care poarta semnatura Bernanke-Paulson au fost in dezavantaj pentru contribuabil – in ciuda anvergurii lor, au avut un efect minor asupra impulsionarii creditarii.
Insistenta neoliberala asupra dereglementarii a servit totusi din plin unor interese. Pietele financiare s-au descurcat bine in urma liberalizarii pietei de capital. A permite SUA sa-si vanda produsele financiare riscante si sa se angajeze in speculatii peste tot in lume a creat profit firmelor americane, chiar daca a impus costuri mari altora. Exista astazi riscul ca noile doctrine keynesiene sa fie uzate si abuzate pentru a servi acelorasi interese. si-au invatat oare lectia cei care insistau pe dereglementare acum zece ani? Sau vor dori sa impuna doar reforme de suprafata – un minimum necesar pentru a justifica megaperfuziile de trilioane de dolari? A avut loc o schimbare de mentalitate sau doar una de strategie? In contextul actual, urmarirea unor politici keynesiene pare sa fie mai profitabila decat a avea in vedere fundamentalismul de piata!
Acum zece ani, la momentul crizei financiare din Asia, s-a vorbit mult despre nevoia de a reforma arhitectura financiara globala. Foarte putin s-a realizat cu adevarat. Este imperativ nu doar sa reactionam adecvat la criza actuala, ci sa facem reformele pe termen lung de care e nevoie daca vrem sa cream o economie globala mai stabila, mai prospera si echitabila.
Copyright: Project Syndicate, 2008.
www.project-syndicate.org