„Nobelul este o obsesie care nu are nimic cu literatura și sistemul literar. Nu lipsa lui este problema noastră”
Interviu de George Motroc – Actualitatea literară – nr. 108, februarie 2021
George Motroc: După tradiţionalele urări şi mulţumiri pentru acceptul de a participa la acest interviu-mărturie despre viaţa scriitorului român din vremea pandemiei, vă rog să ne spuneţi cât de diferită a fost aniversarea dvs. din acest an în raport cu alte vremuri, de dinainte sau de după 1989?
Vasile Ernu: 2020 a fost un an straniu. Imprevizibil. Nimeni nu se aștepta la o astfel de experiență. Inițial am crezut că totul va dura scurt, ca o răceală. Și a urmat ceea ce știm cu toții. A trebuit să ne adaptăm, să ne organizăm altfel. Mai ales pentru cei care au copii. Practic, încet dar sigur, casele noastre s-au transformat din spațiu intim, privat în spații de producție. Au început să se întâmple o mulțime de fenomene noi: desocializarea fizică, distrugerea spațiului intim prin transformarea în spațiu de producție, fuga în on-line etc. Însă nu poate fi comparat cu timpul de dinainte de ’89. Înainte de ’89 nu există conceptul de on-line, ba chiar era opusul: ne petreceam excesiv de mult timp împreună. Acolo restricțiile erau de alt ordin, dar sunt lumi radical diferite. Tocmai am terminat o carte – Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței – unde povestesc cumva felul de a ne petrece timpul. Sunt lumi și experiențe tare diferite. Ca un teaser, povestea spune așa. Anii ’80. Patru prieteni se întîlnesc în gara din Chişinău. Vor pleca împreună în vacanţă în Crimeea, la mare. Sunt lipsiţi de griji, nu au de unde să ştie că fac parte din generaţia ultimilor copii sovietici. Ştiu doar că au acelaşi program în fiecare an: şcoală, vacanţe lungi, călătorii de la un capăt la altul al ţării pentru a descoperi locuri extraordinare şi populaţii ciudate. Brusc însă toată această rutină melancolică e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov şi a altor comunişti de la vârf, vin Gorbaciov, glasnostul şi perestroika, intervenţia rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA şi afirmarea contraculturilor sovietice. Debusolaţi, văzând cum lumea pe care o ştiau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru şi refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski şi în piesele formaţiei Kino. Şi, fără să vrea, se maturizează, descoperă alte identităţi şi învaţă să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor şi părinţilor lor, iar ceea ce contează e să câştigi cît mai mult. O lume în care a avea este mai important decît a fi.
G.M.: Se scrie mai greu sau pur şi simplu altfel în pandemie, în raport cu perioada de dinainte sau de după ’89?
V.E.: Pentru mine pandemia a fost prolifică. Am terminat o carte la care lucram, am luat notițe la alte două. Nu pot compara cu înainte de ’89 pentru că nu scriam atunci. Dar când ai mult timp în care stai închis ai șanse să și scrii. Depinde de mulți factori.
G.M.: În cazul dvs., de unde simţiţi că a venit salvarea spirituală: mai mult din lecturi, prin actul de a scrie sau în alt mod?
V.E.: Nu știu ce să zic de salvare. Poate mai modest: refugii. Multe lecturi, filme destule, muzică, jocul cu copilul. Și am scris destul de mult pentru acest an. Scrisul pentru mine este ca o gimnastică pentru minte – scriu pe Facebook ca pentru un Jurnal. Am acolo un public destul de consistent care citește acest tip de postări mai lungi, reflexive.
G.M.: Aţi avut sau aţi participat la o lansare online? Ce se câştigă şi ce se pierde în raport cu o lansare să-i spunem tradiţională, faţă în faţă, de la o librărie?
V.E.: Da, am avut destul de multe evenimente online: lansări, dezbateri, discuții, prezentări. Pentru această perioadă de izolare online-ul este o soluție, indiscutabil. Are și unele avantaje: pot participa oameni din diverse locuri ale lumii fără să fie nevoie să se deplaseze – un click distanță. Partea care ne lipsește este firește cea legată de prezența fizică. Prezența online e destul de restrictivă. Suntem încă oameni care nu pot fi reduși la biți. Avem nevoie de aceste întâlniri pe viu.
G.M.: În opinia dvs., târgurile de carte se pot reinventa şi rezista economic în format online?
V.E.: E clar că există o tendință de a mișca mai mult pe online: evenimente, lansări, prezentări și chiar târguri. Vânzările s-au mișcat mult spre online. În același timp e riscant să renunțăm la spațiile tradiționale precum librăriile și întâlnirile pe viu. Librăria este mai mult decât un loc de vânzare de carte – librăria nu e un magazin propriu-zis, ci e un spațiu cultural. Librăria trebuie salvată, fără discuție.
G.M.: Dincolo de literatură, cât de dificilă e viaţa unui român care este şi scriitor în vremea pandemiei?
V.E.: De când e lumea și pământul – cel mai greu este pentru cei defavorizați, săraci, cu resurse mai puține. Dacă poți să nu ieși din casă și să lucrezi de acasă deja ești un privilegiat. Sunt mulți care au munci care le impune ieșirea din casă. Ar fi bine să ne gândim și la ei. Ce am fi fără oamenii care duc gunoiul, care fac pâinea, mâncarea, care au grijă ca să avem energie etc. pandemia a lovit mai ales în oamenii săraci și neajutorați. De aceea avem nevoie de un stat social puternic – să intervină în astfel de situații.
G.M.: Dacă lăsăm la o parte dramele văzute la televizor sau citite în presă, în ceea ce vă priveşte, aveţi fie şi o singură amintire frumoasă din această perioadă?
V.E.: Jocul cu copilul meu care are 9 ani. Avem timp lung de joacă. E un sentiment plăcut.
G.M.: Dar cea mai tristă sau emoţionantă?
V.E.: Când auzi că mor unii oameni apropiați.
G.M.: Această perioadă se va regăsi într-un fel sau altul în operele dvs. viitoare sau doriţi să uitaţi complet tot ceea ce s-a întâmplat?
V.E.: Am refuzat să scriu texte legate de pandemie. E prea aproape fenomenul. Însă ultima mea carte – Sălbaticii copii dingo – pornește de la niște vise care au loc în pandemie.
G.M.: În general vorbind despre lumea literară, se poate spune că asistăm la naşterea unei noi epoci şi chiar la o altfel de scriitură, cea din vremea pandemiei?
V.E.: E greu de spus. Cert este că va lăsa niște urme – tragediile și fenomenele ample lasă urme.
G.M.: Privind spre viitor, putem aproxima cât de mult s-a schimbat şi se va mai schimba viaţa literară românească în bine, dar mai ales în rău, din cauza acestui virus cu răspândire globală?
V.E.: E un fenomen prea apropiat și încă neterminat. E în proces. E greu de estimat din interiorul fenomenului amploarea lui. E nevoie de timp pentru a-l înțelege.
G.M.: Într-un interviu de acum câţiva ani, Alex. Ştefănescu îşi exprima convingerea că atunci când se va scrie, în zilele noastre, un roman politic care să prezinte România din perioada regimului comunist sau din prezent, vor fi şanse la Nobel… Ar fi un optimism exagerat să extindem o astfel de speranţă şi la perioada Covid? Sau trebuie să ne mulţumim cu un optimism moderat şi să sperăm că, după această perioadă, scriitorul român îşi poate recupera prestigiul, eventual până la nivelul de dinainte de ’89 când era văzut ca simbol al rezistenţei prin cultură?
V.E.: Nobelul este o obsesie care nu are nimic cu literatura și sistemul literar. Nu lipsa unui premiu Nobel este problema noastră, ci cu totul altele. Avem lipsuri mari în ce privește dezbaterile publice și frământarea unor teme sociale, existențiale comune. O literatură semnificativă este de obicei produsul acestor frământări colective. Toți o ,,frământăm” și unul o ,,dospește”. Nici cu critica nu stăm prea bine. Sunt multe probleme – Nobelul nu e o problemă reală.
G.M.: În loc de concluzie, vă rog să ne spuneţi dacă vă păstraţi intactă doză de optimism în ceea ce priveşte destinul Cărţii tipărite şi puterea ei de a mai contribui decisiv la formarea altor generaţii viitoare de cititori şi în viitor?
V.E.: Da, cred din tot sufletul că nu va fi afectată foarte mult cartea tipărită. Va coexista în pace alături de formatele electronice sau audio.
Comments
Leave a Reply