Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Noutati

La marginea imperiului: ”Bandiții”, de Vasile Ernu

 de Dan Romascanu / 11 februarie 2021 / Filme și cărți

”Bandiții”, de Vasile Ernu
Editura Polirom, Colecția Ego-grafii, Iași, 2016

Al doilea volum din ‘Mica trilogie a marginalilor’ semnată de Vasile Ernu și publicată în 2016 în seria ‘Ego grafii’ a Editurii Polirom se ocupă cu ‘Bandiții’ după ce tema primului volum (despre care am scris și euși Jovi) fusese ‘Sectanții’. Al treilea volum se află în drum spre mine și sper să-l primesc, să-l citesc și să scriu despre el peste câteva săptămâni. Până atunci am ținut însă să citesc înainte ‘Bandiții’, desi ordinea lecturii volumelor nu pare a fi obligatorie. Incadrându-se în tematica generală, fiecare dintre cele trei cărți pare a fi independentă și permite o lectură de sine stătătoare.

Colecția ‘Ego grafii’ adună scrieri remarcabile aparținând în general eseisticii și memorialisticii. Cărțile ciclului lui Vasile Ernu își găsesc locul aici fară probleme în pofida faptului că ele refuza clasificările de gen. Analiza sociologică și etnografică se întâlnește cu memorialistica, dar este vorba despre amintiri decantate și personaje fictive construite din multe frânturi de adevăr combinate. Este și literatură de bun nivel mai ales când este vorba despre descrieri de peisaje (naturale sau sociale) sau despre sublinierea caracterelor oamenilor definiți prin vorbele lor, și este și eseistică cu o privire critică la evenimentele ultimului secol din istoria oamenilor și a ținuturilor de la marginea Imperiului. ‘Marginea’ este nu numai frontiera geografică a zonei de influență a Imperiului Rus, ci și poziția categoriilor sociale care constituie subiectul fiecăruia dintre volume: în primul ‘sectanții’, categoria din care provine scriitorul și familia sa; apoi ‘bandiții’ care sunt eroii volumului de față; în final ‘evreii’ care figurează în titlul celui de-al treilea volum.

‘În această regiune am copilărit așa că totul îmi era foarte familiar. Aici aveai la doi pași satele pescărești ale rascolnicilor ruși, din care, dacă intrai, nu mai puteai ieși. Aici erau citeva sate mari și bogate de moldoveni, unde părinții mei aveau prieteni foarte buni pe filieră religioasă, cu care se vizitau vară de vară. Sectanții noștri erau cei mai buni producători și comercianți de legume și împînzisera toată Ucraina, o bună parte a Rusiei și țările baltice încă din perioada comunista. În anii ’70-’80 aceste sate trăiau un soi de renaștere și prosperitate. Astăzi lucrurile nu mai arată la fel. O mare parte a sectanților mei au ales calea pribegiei și a muncii în străinătate … Doar bandiții mei se pare că se descurcau de minune în noile ape foarte tulburi. Tot ce a rămas neschimbat de la Gogol încoace sunt drumurile proaste.’  (pag. 129)

‘Bandiții’ este și o poveste de maturizare, fiind povestită la persoana întâi de Vasea, copil crescut pe malurile Bugeacului, cutreierând în adolescență Odessa, Chișinăul și spațiile dintre ele, stabilit mai tărziu în România, dar întorcându-se mereu spre locurile de baștină pentru a-și vizita familia și pentru a se documenta și a-și găsi inspirația pentru cărțile sale. Cartea este împărțită în patru secțiuni, fiecare dintre ele acoperind un timp al zilei sau un anotimp al vieții povestitorului, dar și o perioadă istorică și o treaptă de dezvoltare sau de decădere a tagmei bandiților. Din acest punct de vedere cartea mi-a amintit frumosul film al coreanului Kim Ki-duk ‘Spring, Summer, Fall, Winter … and Spring’ cu observația că iarna care închide ciclurile vieții sau noaptea care se așterne pare la Vasile Ernu să puna pecetea definitivă pe o perioadă istorică și o altă primăvara sau dimineață nu se anunță a veni.

Cum se explică fascinația povestitorului și apropierea dintre lumea ascetică și virtuoasă a sectanților din care provine și mediile subversive ale bandiților? În copilărie ‘băieții buni’ sunt atrași de ‘băieții rai’, ba chiar visează să devina cândva ca ei. Mai târziu îi unește prigonirea de către autoritățile Imperiului. Felul în care s-au cunoscut tatăl lui Vasea și Profesorul, figura centrală a cărții și a lumii bandiților, nu este niciodată elucidată. Poate că este vorba despre o legătură de rudenie, poate că existat în trecut o ședere în același spațiu penitenciar. În orice caz, apropierea este prezentată și ca spirituală, religioasă chiar. Hristos, spune la un moment dat Profesorul, a fost răstignit intre doi hoți. Metodele revoltei sunt însă radical diferite. Lumea violentă și închisă a bandiților exercita fascinație și poate fi un model pentru un anumit stil de libertate (‘lupi, nu câini’) dar ea se opune stilului de viață și valorilor restului societății:

‘Noi sintem o specie de care ei se tem. Noi sintem născuți să-i încolțim, să trezim în ei frica și să-i facem să trăiască cu acea frică. Oricîte ziduri și-ar ridica, oricîte sisteme de securitate ar construi, oricît de mulți milițieni și gărzi de corp ar avea, noi știm să-i omorim și să le luăm tot ce au. Da, noi știm să omorîm și să furăm, iar ei știu a dracului de bine să construiască capcane și închisori. Ei stiu să ne vîneze. Ei s-au născut pentru a ne închide în cuști, iar noi ne-am născut pentru a le inspira teamă și nesiguranță.’  (pag. 45)

O mare parte a cărții este dedicată descrierii lumii bandiților, codurilor de onoare, celor patru caste în care este împărțită, felului de a se îmbrăca, tatuajelor, îmbrăcăminții, limbii folosite de aceștia. La începutul cărții este oferit un ‘dicționar minimal’, un glosar al termenilor esențiali extras din limba folosită de bandiți care este ea însăși un amestec de rusă, româna, idish și alte limbi ale sud-vestului Imperiului – instrument esențial căci el include multe cuvinte cu sens ascuns și diferit de cel al limbilor de origine. Vasile Ernu dovedește un talent excepțional în a creiona potretele veridice și reprezentative ale câtorva dintre eroii care populează aceasta lume. Așa îi cunoaștem pe înțeleptul Profesor care este și un fel de autoritate ‘juridică’ a lumii bandiților, pe asistentul și paznicul său, uriașul Maki, pe Pianist regele hoților de buzunare, pe Iașa Hudojnik pictorul de tatuaje, pe maestrul evadărilor Korj, pe cartoforul Zăbală, pe ucigașul plătit Finkă și pe tiotea Hana patroana de bordel. Povestitorul bea împreună cu ei ‘cifir’, esență de ceai cu puteri de drog, le dezleagă limbile și mai ales știe să asculte, pentru a construi apoi portrete expresive sau a povesti detalii picante dar esențiale. Iată-l de exemplu descriind tatuajele care împodobesc corpurile bandiților:

‘Nu mai văzusem nicăieri aceste imagini, aceste intervenții uneori artistice, alteori brutale pe corp. Brațele lor pline de desene erau și înfricoșătoare, dar și foarte atractive. Mă uitam și mă temeam, căci nu înțelegeam, pentru că era ceva complet diferit de tot ce văzusem până atunci. Trupurile lor arătau de cele mai multe ori ca niște iconostase pline de biserici și cruci, de icoane și dumnezei, de fecioare sfinte, sirene și balauri, de nuduri și nume, de îngeri și demoni. Arătau ca ilustrațiile unei povești de groază pe care încă n-am citit-o. De fiecare dată cînd vedeam un astfel de corp, mă uitam pe furiș, cu o mare curiozitate, dar și cu o anumită teama. Mă temeam să nu fiu surprins de ochii celui care avea un astfel de corp, pentru că auzisem că bandiții sunt niste monștri de care se temea, dar îi și respecta cam toată lumea. … Iar urmele de gloanțe și mai ales crestăturile de cuțit, din care aveau cu duiumul, păreau mai degrabă un soi de ordine, de epoleți prin care își arătau gradul, poziția în ierarhia răului a tragediei lor.’ (pag. 165-167)

‘Bandiții’ poate fi privită ca o adevărată radiografie a lumii interlope de la periferia de sud-est a fostei Uniuni Sovietice, o lume cu eroii, legendele, castele, și legilei ei proprii, unele dintre ele enunțate în decaloguri ale bandiților sau ale închisorilor. Amatorii de romane având ca eroi organizațiile criminale din diverse părți ale lumii sau de filme cu gangsteri americane, franceze, sau japoneze vor face comparații și vor regăsi multe dintre caracteristicile prezente în aceste opere documentare sau de ficțiune, inclusiv mentalități și ‘coduri ale onoarei’.  Există însă și câteva diferențe. Una dintre ele, esențială în opinia mea, este refuzul de a întemeia o familie, o extensie a tendinței de a refuza orice atașament fata de vreuna dintre instituțiile fundamentale ale societății. Aici atitudinea bandiților este diametral opusă organizării breslelor interlope din Italia sau Statele Unite care au în centrul ierarhiei familia și legăturile de sânge, fiind mai degrabă similară cu cea a singuraticilor samurai japonezi, reflectată și în câteva filme ‘noir’ printre care ‘Samuraiul’  lui Jean-Pierre Melville (1967, cu Alain Delon în rolul principal). Respingerea completă a normelor și instituțiilor sociale acoperă detalii cum ar fi actele de identitate. Singura instituție unde bandiții se întâlnesc cu autoritățile este pușcăria:

‘Viața omului nu este decât o trecere dintr-o instituție închisă, cu regulile ei, spre o altă instituție închisă, cu alte reguli ale ei. Familia te pregătește pentru școală, școala te pregătește pentru fabrică și corporație și din cînd în cînd te mai nimerești în instituții precum armata și spitalul. Au și ele funcțiile lor, de a te “prelucra”, profilactic, pentru o bună funcționare în viața standardizată. Însă, pentru toate aceste instituții care au ca scop disciplinarea ta prin control, există o instituție-model par excellence: pușcăria. Viața adevărată începe odată cu pușcăria. Ea este măsura tuturor lucrurilor. Omul începe să devină om în toată puterea cuvîntului odată cu pușcăria, de aceea, cine nu trecut prin pușcărie nu poate fi numit cu adevărat om. De aceea, despre noi se spune că suntem ultimii oameni adevărați. De ce? NU doar pentru că am trecut pe acolo, ci pentru că nu ne-am supus acelui loc și nu am acceptat să fim domesticiți. Fraierilor însă le este de ajuns grădinița pentru a fi domesticiți. Ce poate fi mai trist decit lupul devenit cîine?’ (pag. 150)

Idealizarea lumii bandiților este prezentată din perspectiva acestora, ceea ce nu este nou în literatura acestei părți a lumii. Și în spațiul românesc avem destule exemple de la baladele cu haiduci până la romanele lui Panait Istrati (scrise în franceză). Vasile Ernu nu-și ascunde fascinația pentru aceasta lume și eroii săi, dar nu se identifică cu ea. Punctul de vedere al victimelor nu este prezent explicit, ci doar subînțeles. Sursele răului și a căilor adoptate de bandiți sunt sistemice, mulți sunt prezentați ca orfani de război sau ca victime ale violenței și abuzurilor încă din copilărie. Codurile și legile mediului sunt însă și ele puse la încercare de schimbările aduse de căderea comunismului. Generația bandiților îmbătrânește, și alte reguli sau lipsa de reguli se instaurează. Față de schimbările aduse de acei ani perspectiva devine aproape nostalgică:

‘Apoi știi bine ce s-a întâmplat. A căzut comunismul, și la ce bun să mai furi daca poți să privatizezi și să iei totul legal. Cînd m-am întors, prin ’87-’88, din pușcărie, după un mic sejur, nu am mai recunoscut nimic. Cain era la putere peste tot. Acum nu Cain era cel prigonit, ci el era legea. Ai noștri se ocupau de protecție, de taxe, de tot. Cînd veneau la noi, oamenii nu o făceau pentru că le era tare drag de noi, ci pentru că nu mai aveau încredere în nimic: stat, poliție, justiție, lege. Nimic. Înțelegi? Cînd totul a fost făcut varză, oamenii au venit la noi, pentru că bandiții rămăseseră ultima autoritate și lege. Ei, uite, asta ar trebui să-i pună pe ginduri … Practic, cînd statul s-a năruit, numai noi am mai putut da coerență lucrurilor, și pentru că noi mai avem ceva reguli și ierarhii. Și poate ceva mai multă etică, daca e să vorbim pretențios.’  (pag. 232)

Ultima secțiune a cărții, ‘La miez de noapte’ este mult mai personală, concluzionând capitolele precedente și dezvoltând viziunea povestitorului (pe care trebuie din nou să-l asimilăm cu scriitorul) asupra amurgului vechii ordini și a transformărilor care nu numai că au pus capăt gloriei bandiților îmbătrâniți, dar au și infirmat speranțele propriei sale generații. Contextul este mai larg, scriitorul povestitor, stabilit acum în România, extinde perspectiva, căutând elementele comune ale evenimentelor de tranziție. Generalizarea aceasta nu funcționează perfect, căci multe dintre fenomenele sociale și culturale prezentate înainte erau specifice Imperiului de dincolo de Prut și mai puțin prezente în spațiul românesc. Vocea povestitorului poate totuși să fie, cu nuanțe, și cea a unui reprezentant al generației sale cam de oriunde din Europa de Est post-comunistă:

‘Generația mea, născută în anii ’60-’70, nu doar că nu a iubit comunismul, dar nici macar nu l-a urît. Și aceste e lucrul cel mai grav, poate. Ea pur și simplu l-a disprețuit total. Și, fapt mai grav, l-a ignorat profund, iar ignoranța omoară orice regim. Cînd față de regim te comporți că și cum n-ar exista, el moare pur și simplu. Aceasta este marea lecție! Aceasta este lecția dată de generația mea. Ea l-a distrus printr-un soi de ignoranță profundă. Generația mea era interesată doar de lucruri pe care regimul nu ni le punea la îndemînă. Și noi ne-am retras în apartamente, beciuri, garaje, tabere, parcuri, să ne delectăm cu micile noastre plăceri. Iar plăcerile noastre se reduceau la lucruri banale: o pereche de blugi, un vinil cu Beatles și o carte cu vederi liberale, precum Bulgakov sau Brodski. Dacă prindeam și o sticlă de Cola, eram deja în transă, și o amestecam cu un Cabernet moldovenesc ieftin.’ (pag. 312-313)

Pentru mine lectura cărților lui Vasile Ernu este fascinantă și dintr-un alt punct de vedere. Născut și trăit fiind pe malul drept al Prutului cunosc foarte puțin și probabil foarte deformat istoria recentă și realitățile de astăzi ale Basarabiei. Cele două volume din trilogia marginalilor pe care le-am citit până acum sunt pentru mine o introducere într-un spatiu foarte diferit lingvistic, cultural, și ca mentalitate de modelul pe care îl aveam în minte despre aceste locuri. Unele dintre povestirile din carte și câteva dintre personaje mi-au amintit mai degrabă de ‘Povestirile din Odessa’ a lui Isaac Babel. Comparația pare intimidantă, dar cred că este meritată, căci Vasile Ernu este și un formidabil povestitor. Combinație de galerie de portrete, memorii, carte despre maturizare, eseu politic, studiu social și etnografic – ‘Bandiții’ este ceva din toate acestea și în plus scrierea unui prozator de talent. Un ultim cuvânt bun se cuvine și frumoaselor ilustrații ale lui Laurențiu Midvichi. Aștept cu nerăbdare volumul final al trilogiei.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.

-
11 February, 2021
Niciun comentariu

Ep. 39. Vasile Ernu. Izgoniții – Ovidiu Ivancu

-
10 February, 2021
Niciun comentariu

„Istoria celor învinși e mai spectaculoasă decât cea a învingătorilor“

Suplimentul de cultură / 18-Ian-2021  INTERVIU  FLORIN DUMITRESCU  NUMAR 717

L-am prins pe Vasile Ernu între reeditarea unui bestseller din Mica Trilogie și redactarea unui serial despre șah pentru „GSP“; între surpriza de a-și vedea cartea Bandiții răsfoită de un rapper moldovean într-un recent videoclip și graba procurării de ingrediente pentru ceaunul de peste câteva zile din Londohome. „Ai văzut trailerul pentru Sălbaticii copii dingo?“ Îmi trimite linkul de pe YouTube. „Bravo, Vasile, ai un trailer pentru următoarea carte. Acum, hai să fim capitaliști până la capăt și să-i facem și un teaser!“, îi zic. Și am dat drumul înregistrării.

Vasile, ai fost anticomunist în tinerețe, în anii ’80-’90, dar nu faci din asta un titlu de glorie. Dimpotrivă, azi privești episodul ca pe un fel de boală de copilărie. În schimb, ai reușit să-i întărâți pe cei mai zeloși anticomuniști din România, printr-o poziționare critică față de marile directive pro-capitalism, pro-liberalism și pro-„ca-afară“ din politica mainstream. De ce nu vrei să cazi la pace?

N-ar fi fost simplu să-ți iei certificatul de bună purtare și s-o duci bine, acolo, cu elitele?

Acum am terminat o carte, Sălbaticii copii dingo despre adoles­cența mea din anii ’87-’89: cartea adolescenței. O perioadă a naibii de interesantă. Pe de o parte adolescența, schimbările majore în viața unui copil, pe de altă parte transformările imense în cadrul URSS. Comunismul se dizolva, Imperiul se năruia, copii se maturizau. Astăzi regândesc acea epocă și am o perspectivă diferită față de acum treizeci sau chiar față de acum zece ani. Pe de altă parte, vin dintr-o tradiție complicată – am crescut într-un soi de chibuț radical antisovietic, cum am povestit în Sectanții. Adică sunt educat de un soi de rabini creștinați și de atei sovietici, dar buni pedagogi.

Cred că a fi anticomunist are sens doar în comunism, așa cum a fi împotriva puterii, a critica puterea azi – e clar că îți impune să definești care e puterea hegemonică actuală. Care e? Capitalismul, clar. Ăsta este jocul firesc și normal al unui om care gân­dește și face din asta o practică de viață. A fi azi anticomunism, la treizeci de ani de la dispariția comunismului, e un banal oportunism, fie cu scop comercial, fie conjunctural. Sau o deviație stranie – e ca și cum ai lupta azi cu ereziile dispărute în Evul Mediu.

Eu sunt interesat să înțeleg anii ’80 și anii ’90, ca să pot în­țelege actualitatea mai ușor– trecutul se leagă mult cu actualitatea: trecutul e nepermis de mult prezentul nostru.

După Sălbaticii copii dingo, pregătesc o istorie axată pe anii ’90, despre Generația canibală. Ce s-a întâmplat cu noi în această tranziție dementă? Va fi ceva dur: despre o societate care se canibalizează. Copiii dingo încep să se mănânce între ei.

O altă teză a ta în răspăr cu opinia oficială privește educația. În timp ce toți vectorii de putere încearcă, de treizeci de ani încoace, reformarea învăță­mântului, tu te-ai exprimat pentru continuitate și previzibilitate în educație. Toți miniștrii Educației s-au reformat și re-reformat unii pe alții, dar au concordat în privința nevoii de reformă. Tu reușești să îi contrazici pe toți la un loc. Cum așa?

Știi care este cel mai urât cuvânt în Rusia postcomunistă? Cuvântul „liberal“. El trezește supărare, furie, resentimente mai ceva de­cât „stalinist“, „fascist“ sau „bolșe­vic“, pentru că e asociat cu epoca ’90, numită „liberală“, pe care poporul o asociază cu descompunerea statului, foame, umilință, criminalitate, banditism și tot răul pe care și-l amintește. Epoca abandonului total – iadul social e în anii ’90 pentru ei.

La noi e cuvântul „reformă“. Oamenii îl asociază cu catastrofa: pentru că tot ce a însemnat la noi reformă s-a terminat prost pentru popor. De la reforma economică la cea agrară și socială. Când un politican spune vom veni să fa­cem reforme, poporul traduce „vor veni să ne mai tragă o țeapă“. Reforma la noi e drumul spre noul Infern social.

Cu educația lucrurile sunt și mai complicate, ea urăște cel mai mult „reforma“ – schimbarea. Educația în sine este un lucru destul de conservator, se constru­iește greu, dar se și distruge greu. Are nevoie de stabilitate și schimbări puține: ea se bazează pe nor­me clare, deloc confuze, repetiție, învățare și exersare. Și investiții de lungă durată în infrastructură și resurse umane. Pedagogi buni nu poți face precum agenți de vânzări sau publicitate. Creativitatea, gogorița trendului educativ actual, este un rezultat, nu un punct de pornire. Tot acest exces actual de joc, plăcere și lipsă de stres în educație e periculos. Eu cred că educația are nevoie de efort, de anumită muncă, de anumită rigoare. Nu poți să înveți serios să cânți la un instrument fără efort – la fel și cu matematica. Plăcerea și creativitatea sunt rezultat al muncii, efortului. Așa și apreciezi ceea ce produci – cunoști prețul.

La fel, nu cred în educația axată pe utilitate. Educația este despre viață, nu despre piață. Educația se ocupă să construiască condiții pentru a fi un om cu un set de cunoștințe universale și fundamentale. Înveți matematica pentru contabilitate? Nu, ci pentru dezvoltarea ta, a unui fel de a înțelege lumea. Dacă am învăța numai lucruri „utile“, am scoate multe materii precum muzica, desenul și chiar sportul. Mi se pare foarte riscantă credința enormă în ustensile, de ce să știi să socotești când ai calculator, de ce să știi date dacă ai Google. E total fals: educația e ceea ce rămâne când ești singur, e ceea ce rămâne când uiți totul. Ca să cauți pe Google trebuie mai întâi să știi ce cauți și de ce. Google e util doar pentru cei ce deja știu.

Antropologul Vintilă Mihăilescu ținea mult la tine și te aprecia pentru că, asemeni lui, ți-ai asumat rolul de intelectual public, angajat în marile deliberări ale cetății. Toate bestsellerurile tale par să îndeplinească misiunea unui umanist angajat în activarea reflecției sociale. Și, în plus, au o viziune antropologică pe care însuși maestrul nostru ți-o recunoștea. Azi resimțim lipsa Profului și avem sentimentul acut că este de neînlocuit. Parcă, totuși, cultura noastră are nevoie de un intelectual public cu un profil moral similar, care să îndeplinească acel rol rabinic de echilibrare a tensiunilor și de căutare cumpătată a rezolvărilor. Ce zici, te încumeți să încalți cizmele lui Vintilă?

Ne lipsește mult domnul profesor. Vintilă avea câteva calități foarte rare: pe lângă faptul că era un pedagog excepțional (în sensul acela că, dacă treci pe lângă el, nu rămâi neatins, neschimbat), mai era un liant bun între diverse lumi care, aparent, nu se intersectau. El le unea, le punea în legătură. Și darul lui de antropolog: de a privi lumea în „locurile neînsemnate“, pentru a dezvălui sensurile prime.

Eu nu am studiat antropologie, chiar dacă am citit și citesc mult din acest sector. Cred însă că un scriitor bun, dacă nu poate să fie și antropolog, atunci ar trebui să se lase de meserie. A fi scriitor asta presupune: să poți să asculți, să poți să observi și să vezi sensurile și importanța lucrurilor mărunte, a detaliilor, a semnifica­țiilor din spate. Un Gogol sau un Caragiale, printr-o simplă piesă sau schiță, ne pot dezvălui o lume, o epocă, mai ceva decât un tratat științific.

Faptul că Vintilă a văzut în trilogia mea a marginalilor un filon antropologic mă măgulește, cu toate că noi știm că eu fac altceva acolo. Dar eu mereu anunț: nu fac antropologie, sociologie, istorie sau altele din acest gen – nu fac non-ficțiune, ci docu-ficțiune. E un gen mai aparte – mult mai aproape de literatura clasică.

Povestea cu intelectualul public este puțin mai complicată în actualul context, pentru că avem o mulțime de mutații și spații tot mai confuze. Spațiul public s-a mutat pe online nepermis de mult, un online nu foarte public. Rețelele pe care noi activăm cu atâta patos sunt private și, mai ales, sunt un instrumente de marketing, nu spații de discuție și dialog. Mașinăriile pe care noi le tratam ca spații publice și loc de comunicare și dezbatere sunt de fapt spații profund marketizate și private, de producție de profit și comerț, spații ale isteriei emotive, ale unificării, controlului și uniformizării. Niciodată lumea nu a fost atât de uniformizată, centralizată și ușor de isterizat emotiv și controlat precum acum. De ce? Din cauza felului în care e construită tehnologia, a felului în care e privatizată și dependentă cam de aceleași softuri, centre și mecanisme. Probabil că va trebui să luptăm pentru un soi de de-pri­vatizare (ca să nu speriem cu acel cuvânt – naționalizare) a internetului și a unor rețele – ca ele să devină bun public, precum aerul, resursele naturale, apa, educația, cunoașterea, sănătatea.

La noi problema este lipsa acestor spații publice de reflecție. Recunosc că de la Universități nu mai am nici o așteptare, chiar dacă acolo mai sunt destui oameni interesanți. Dar ele în sine au devenit strict spații de pro­ducție și sunt construite pe relații de piață – asta înseamnă moarte pentru univer­sități, pentru că devin instrumente în slujba puterii. Dar pot apărea mici focare oricând. Media trece printr-o perioadă și mai dură – e aproape total dependentă de resurse și de un public isteric care dă like și reacționează emoțional. Adevărul nu mai există într-un astfel de câmp informațional – informația este un produs de marketing, adevărul – o marfă dependentă de like.

Cum se produc aceste spații publice autonome într-o cultură total dominată de market și spartă mai ales de tehnologia care te vrea ultra-individualist într-un spațiu privat?

Eu sunt adeptul catastrofei – doar o catastrofă ne mai poate salva. Și eu cred că suntem în fața unei mari catastrofe. Cum se va întâmpla ea e greu de prevestit – e clar că e legată de economie, resurse și natură. Datoria noastră este asta: să prevestim catastrofa și să luptăm pentru minimalizarea violenței. Dacă putem face măcar cât peștii aceea din acvariu care se agită înainte de cutremur cu câteva secunde mai devreme, tot e bine. Să prevestim cutremurul.

Și dacă tot am dat metafora acvariului, mai am una. Știi peștii aceea urâți din acvariu pe care nu-i vede nimeni, care stau la fund? Pești sanitari se numesc. Ce fac ei? Curăță acvariul ca să nu se bâhlească apa, să se vadă peștii ăia frumoși. Lumea se uită doar la peștii frumoși, nu la cei sanitari. Dar sanitarii mănâncă rahatul peștilor frumoși, strâng gunoiul după ei. Acești sanitari salvează ecosistemul, salvează viața. Asta e treaba noastră, a intelectualilor – să fim pești sanitari, nu VIP-uri culturale.

Ești tătic, ești povestitor îndrăgit de copii, ești mereu aproape de tineri. Te-am văzut servind la bar și rezistând la discuții întregi cu tineri radical diferiți de noi, cei de azi, dar și de cum eram noi la vârsta lor. Ai reușit să dibui ce ascunde blazarea lor? Ai idee cum își vor amenaja ei viitorul, după ce noi am eșuat să le garantăm o societate echitabilă, a șanselor egale?

Da, fac tot soiul de munci sezoniere, pentru a nu pierde legătura cu viața. Cu vârsta și cu mica îmburghezire, ești tentat să te rupi de unele realități și să trăiești în bule tot mai mici. Mai există și refugiul în online, care te rupe de o mulțime de experiențe foarte importante pentru ceea ce este omul. Online-ul te elibereză de corp, dar în sensul rău – exclude din aria experienței tale toate elementele fiziologice care produc în ființa umană o anumită practică și memoria. Cu vârsta, înțelegi că memoria este legată enorm de mult de fiziologie: miros, gust, pipăit. Uiți cum îl chema pe amicul tău din adolescență, dar îți amintești anumite mirosuri. Online-ul distruge asta.

E o chestiune foarte interesantă că noi le reproșăm multe acestor copii actuali. Însă problemele lor sunt de fapt problemele noastre nerezolvate, pe care le-am lăsat lor, pentru că noi nu am fost în stare să le rezolvam. Ei cumva sunt rana noastră. Iar noi asta nu vrem să recunoaștem și o ascundem printr-un soi de furie și nemulțumire totală.

În Generația canibală, despre anii ’90, asta e cumva în subtext – ce s-a întâmplat cu noi. Ei bine, acești copii dingo, care au fost domestici, s-au resălbăticit și au devenit un soi de lupi și s-au ca­ni­balizat și s-au devorat între ei în anii ’90-2000. Acești canibali suferinzi, tandri și cinici sunt părinții actualilor copii. Rănile anilor ’90 le-am transferat copiilor noștri. Avem de dat socoteală. Copiii de azi suferă de rănile produse de noi.

Ai trăit glasnostul și perestroika în anii tinereții. Ai trăit tot acel avânt și toată acea speranță. Ce s-a întâmplat cu toată acea energie? Dacă nu s-a irosit, în ce s-a transformat?

Asta cumva sunt temele următoarelor mele cărți: Sălbaticii copii dingo care apare în februarie – îmi fac un cadou la 50 de ani o carte dedicată generației mele.

A fost un fenomen foarte interesant: sfârșitul copilăriei și începutul adolescenței debutează la mine cu un sentiment profund că lumea și istoria s-au oprit. Planeta se oprise, timpul nu mai curgea. Era un soi de stagnare profundă. E ca în filmele care se dau cu încetinitorul. Iar sentimentul cel mai profund era melancolia. O melancolie teribilă.

Și brusc ceva se întâmplă: perestroika și glasnosti. Un soi de declic care pornește istoria, timpul începe să curgă, pământul se rotește iarăși. Și noi ne turăm motoarele ca niște avioane cu reacție. Istoria începe să înnebunească – timpul accelerează nepermis de tare și pământul sare de pe orbita lui istorică. Istoria și timpul explodează, cade comunismul și toți înnebunim de fericire. Moare o lume și, în loc de parastas, ca la orice moarte, noi dansăm pe corpul muribund al propriei noastre istorii. E un sentiment straniu de tragism, trăit ca o farsă, ca un carnaval de bâlci medieval.

Atâta energie și speranță erau în anii ’90, lumea nu a mai văzuse așa ceva de la Marea Revoluție rusă sau de la sfârșitul Marelui Război Mondial. Eram ca în transă. Stăteam la marginea istoriei – secolul XX apunea – și priveam cu atâta optimism secolul XXI, încât credeam că vom costuri totul radical nou și perfect. Aveam sentimentul că putem face orice și totul ne va ieși – putem sări de pe planeta Pământ direct pe planeta Marte fără navă. Eram niște semizei. Am fi putut deveni orice și nu am devenit nimic. Am căzut în abis crezând că zburăm.

Ce s-a întâmplat cu noi? Cu generația noastră? Ce s-a întâmplat în această tranziție dementă spre nicăieri? Asta e o temă dureroasă la care încep căutarea unui răspuns în Sălbaticii copii dingo, dar la care voi răspunde în următoarea carte, Generația canibală. Am un șir de supoziții, am o mulțime de povești. Noi clar că am înfrînt – eu cred că de două ori am fost înfrânți de istorie. Noi suntem valoroși prin istoria înfrângerii noastre. Datoria noastră e să ne povestim înfrângerea, să depunem mărturie despre ea. Corpurile noastre sunt pline de răni, dar noi ascundem asta. Eu cred că datoria generației noastre e să umble cu rănile la vedere – să-și arate rănile ca pe niște medalii ale unor mari bătălii pierdute definitiv. Nu trebuie să ne rușinăm de acest lucru. Istoria celor învinși e mai spectaculoasă decât istoria învingătorilor.

De ce spui „dublă înfrângere“? Mie nu-mi iese decât o înfrângere unică, cea a tranziției eșuate. Care ar fi a doua?

Asta voi explica în următoarea carte!

-
26 January, 2021
Niciun comentariu

Sălbaticii copii dingo – copertă

-
23 January, 2021
Niciun comentariu

Vasile ERNU – Sălbaticii copii dingo | Official Trailer

 

Vasile ERNU – Sălbaticii copii dingo, Editura Polirom 2021

Cu desene de Roman Tolici Anii ’80.

Patru prieteni se întâlnesc în gara din Chișinău; vor pleca împreună în vacanță în Crimeea, la mare. Sunt entuziasmați și lipsiți de griji, nu se gândesc că în URSS sunt milioane de alți copii ca ei și nu au de unde să știe că sunt generația ultimilor copii sovietici. Știu doar că au același program în fiecare an: școală, vacanţe lungi, călătorii de la un capăt la altul al țării pentru a descoperi locuri extraordinare și populații ciudate. Brusc însă toată această rutină e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov și a altor comuniști de marcă vin Gorbaciov, glasnostulși perestroika, intervenţia rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA și afirmarea contraculturilor sovietice. Debusolați, văzând cum lumea pe care o știau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru și refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski și în piesele formației Kino. Și, fără să vrea, se maturizează și învață să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor lor, iar ceea ce contează e să câștigi cât mai mult. O lume în care a avea este mai important decât a fi.

-
20 January, 2021
Niciun comentariu

Vasile Ernu – Istoria șahului în 10 episoade

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Serial despre șah in GSP, dupa succesul Netflix cu “The Queen’s Gambit” 

-
9 January, 2021
Niciun comentariu

Colind și urături de la bandiți – Kapushon & Valera Leovskii feat Anatol Mirzenco-Afganistan

Ninge fulgi la geam / Peste mări și ocean / Oriunde prieteni am / Din Londra-n Afganistan
Roată măi – hăi, hăi!!!
Direct din pușcărie.
În timp ce pregăteam ediția a 3-a la Bandiții primesc acest colind rap de la bandiții muzicali din Basa – rap ca pe manele, rap ca pe șanson – hip-hop ca pe colinde și urături.
Mai pe scurt: când eram mai mic și treceam de la Cahul spre Kotovsk și Chișinău la Leova te opreau golanii – alde Kapushon. Dădeai o rublă și mergeai mai departe. Așa erau regulile: puțin respect – taxă locală. Dar nu te obijduiau.
Acum Kapushon – capul tuturor relelor din rapul și hip-hapul basarabean – s-a înhăitat cu Valera Leovskii și Anatol Mirzenco. Au cîntat Afganistan. Băieți numai buni de pus la rană – pațani di leac.
Acum când să trec de Leova hop și ei – nu aveam izvar și mi-au ”confiscat” cartea. Acum au ce citi în pușcărie .
Singura întrebare: cine-i intelectualul acela din celulă de citește Bandiții în timp ce cântați? 😉
Piesa e super tare.
Kapushon & Valera Leovskii feat. Anatol Mirzenco – să trăiți și sărbători fericite pe unde vă prind sărbătorile: sper pe lângă lijancă cu izvar 😉
Și fără: Pur și simplu am răcit , Fără dubii de covid!!
Vă îmbrățișez de la Buhara!
PS: În carte abare volumul Bandiții

-
8 January, 2021
Niciun comentariu

Maestrul decepțiilor revelatoare

de Florin Dumitrescu în Suplimentul de cultură 

Cartea a treia din Mica trilogie a margi­nalilor – Izgoniții – s-a lansat acum un an, timp în care am putut s-o citesc și s-o ru­meg pe îndelete, știind că sigur-sigur voi scrie despre ea: este deja cutumă să întâmpin în cronici, după puterile mele, cărțile-vedetă ale lui Vasile Ernu.

Am făcut-o încă de la Născut în URSS (2006) și Ultimii eretici ai Imperiului (2009), când părea un extraterestru în peisajul cultural românesc, cel autosuficient, nombrilist și provincial, lovit tocmai în aceste metehne de către tânărul și ireverențiosul eseist. I-am comentat apoi primele două cărți ale Trilogiei (Sectanții, 2015, și Bandiții, 2016). Nu am scris despre lucrările lui mai nișate, dar am citat din ele în contexte mai mult sau mai puțin academice.

A glosa pe marginea scrierilor lui Ernu este pentru mine un prilej de a participa la reflecțiile cele mai curajoase din spațiul public. De fiecare dată când am făcut-o, m-am simțit în avanpostul ideilor care înrâuresc și influențează realități, al teoriei care caută calea spre politici sociale. M-am agățat ca biciclistul de un camion, care (dacă e să duc mai departe metafora) a căpătat în timp portanță și gabarit cultural-societal.

Astăzi, la vârsta maturității, Vasile Ernu se așază tot mai bine în rolul intelectualului public care diseminează concepte, explică sensuri, adesea sub formă digest; și, în general, contribuie la democratizarea participării deliberative în republica ideilor.

În ani de trânte ideologice, în care i s-au agățat etichete precum acelea de spion rus, stângist papă-caviar, restaurator comunist etc., Vasile Ernu a încasat zâmbind și argumentând cu răbdare. Și a scris. A tot scris cărți (inclusiv pentru copii), articole, postări pe blog, pilule pe Facebook… Toate prejudecățile neoconilor dâmbo­vițeni i-au servit drept combustibil polemic în elaborarea volumelor în lucru. Dacă l-am bănui că a știut să profite de scandal, poate că nu am greși; dar trebuie adăugat că ripostele lui au fost întotdeauna benigne, sapiențiale, în spiritul unor valori umaniste indeniabile, uitate poate prea ușor în actuala Românie a darwinismului social.

Cartea are o structură narativă neașteptată

Vocația sa de narator esopic este poate cel mai bine exprimată în Izgoniții, o scriere cu diverse fire epice și numeroase personaje care își împletesc destinele. În câteva cuvinte, cartea urmărește mo­dul în care s-au născut și au luat amploare mișcarea comunistă est-europeană și sionismul (personificate narativ de doi frați care se despart, alegând să meargă pe căi diferite). Poate că unei bune părți din publicul românesc de azi îi vine greu să-și închipuie că pionierii comunis­mului – resimțit, printre alții, și de noi – erau niște tineri inocenți și idealiști, victime ale unor perse­cuții istorice. Pasămite, numai no­uă ne-a fost greu, numai noi am îndurat ce e mai rău… și ce e mai rău e comunismul, nu-i așa?

Ei bine, nu-i chiar așa, ne spu­ne Vasile Ernu, maestrul decep­țiilor revelatoare, reușind să ne explice istoria mare prin istoriile mici ale unor personaje emblematice. Pogromuri, revolte, vio­lențe și mișcări radicale se combină cu modă vestimentară, rețete de prăjituri, trucuri de supraviețuire, snoave evreiești, poezie revoluțio­nară și multe-mul­te cântece: fiecare se reflectă în toate celelalte; toate participă la Zeitgeist, la mersul vremurilor.

În dialogurile dintre personaje, între un flirt, un cântec de petrecere sau o vorbă de năduf în idiș, se strecoară ideologia, sub formă de dezbateri, frământări sau lamentații. Ernu continuă în stilul cu care și-a obișnuit cititorii, cel al povestirii morale (sau filosofice), cu focus pe conținut, pe valori și pe transmiterea ideilor; gen care distonează atât de puternic cu tradiția prozei ro­mâ­nești din ultimele decenii, interesată (dacă nu obsedată) de tex­tu­alitate și tropi de construcție narativă. La acest capitol, Ernu a știut în timp să se poziționeze alternativ, etichetându-se ca eseist sau autor de non-ficțiune, categorii la care a obținut prestigioase premii, fără a constitui o concurență pentru prozatorii experimentaliști, textualiști și „mașscriiști”.

Volumul Izgoniții vine însă cu îndrăzneala de a tulbura acest armistițiu. Cartea are o structură narativă neașteptată: pornește un număr de istorisiri cvasi-independente, legate pe alocuri prin traiectoria personajelor, pe care le cre­ionează atent, le aruncă în vâltoarea (uneori plină de suspans) a acțiunii, acumulează tensiune diegetică, ne face să participăm afectiv la dezvoltarea eposului… pentru a întrerupe apoi traseul și a trece la următorul caz: de la Aaron la Vladimir, de la un personaj real (Urusov) la altul legendar (Fima), de la Sașa la Sara; și de la Sara la Ezra etc. Va reveni oare în punctul unde ne-a lăsat?, te întrebi. Cum se va lega de noua dezvoltare? Citești pe nerăsuflate, vezi că paginile ți se împuținează… Ce se va întâmpla? Cum și unde se vor întâlni toate aceste fire întrerupte?

Cel mai didactic și mai extrovert scriitor român contemporan

Încă o dată – și de data asta cu brio – Vasile Ernu se dovedește un maestru al decepțiilor revelatoare. [SPOILER ALERT] Toate istoriile rămân suspendate. Acțiunea pornită la sfârșitul secolului XIX în Certa osedlosti (teritoriul de rezidență îngăduit evreilor) se curmă în preajma lui 1917… pentru ca apoi, brusc, să ne trezim în Istanbulul contemporan. Cu aceea ocazie aflăm, redate într-un alineat, dramele nemaispuse ale personajelor principale, de-a lungul cumplitului secol XX: teroare, suferin­ță, deportări, extincție. Toate spuse cu simplitatea relației dintre o bunică și un nepot: „Ea povestea, iar eu aveam în față un secol de istorie. Simțeam în poveștile ei cum istoria o ia îndărăt. Și, în același timp, știam amândoi că nimic nu mai poate fi la fel“ (p. 297).

Poate cel mai didactic și mai extrovert scriitor român contemporan, poate cel mai manifest în in­tențiile demersurilor sale auctoriale, ne lasă, de data aceasta, în fața unei enigme: de ce această prăpastie istorică în corpul povestirii? O figură analogică pentru hăul căscat între idealurile tinereții veacului și realizarea lor? Între umanitate și pierderea ei? Un metaforic crater de explozie semnificând spulberarea iluziilor? Sau poate o întrerupere neașteptată și absurdă, ca în filmele lui Hanecke, menită să ne bruscheze în atașamentul pe care ni l-am format față de eroi; pentru a ne scutura, astfel, opiniile prea ferme, prejudecățile prea rigidizate? O sugestie a faptului că istoria și-a pierdut sensul, acela pe care idealiștii și l-au imaginat și l-au ur­mat? „Noi (…) luptam pentru emancipare și drepturi, iar nepoatele mele și toată generația lor (…) vor să revină la ce a fost cândva, să re­nunțe la toate drepturile câști­gate (…) Inimaginabil! Cum e posibil ca bunica să fie anarhistă emancipată, iar nepoata islamistă fundamentalistă? Undeva am greșit profund…“ (idem).

Fiecare carte din tripticul Mar­ginalilor descoperă, grosso modo, câte un corp nevăzut de aisberg, din zonele inaccesibile ale societății. Dar ne și furnizează (pe lângă nenumărate alte idei, considerații și teze) câte un mare principiu simplu de enunțat, important în referențialul concep­ției lui Ernu. Astfel, cartea despre Sectanți ne spune că puterea hegemonică poate fi înfrântă, nu atât opunându-i-te public, cât ignorând-o și aneantizând-o în conștiință. Cartea despre Bandiți (featuring pușcăriași, cerșetori și teribilii hoți-în-lege) ne demonstrează că sărăcia și violența sunt generate de o violență mai mare, cea a nedreptății sociale. Dar cartea despre Izgoniți? Ce mare adevăr, exprimabil în câteva cuvinte, ne lasă? Probabil că răspunsul îl găsim contemplându-i acea misterioasă elipsă naratologică. Prigoana, persecuțiile, nedreptatea ca sistem funciar – statal chiar – versus combustia idealurilor politice care li se opun pare să fie o combinație explozivă, nimicitoa­re, fără soluții.

 

Vasile Ernu, Izgoniții, colecția „Ego-grafii“, Polirom, 2019

-
2 November, 2020
Niciun comentariu

”Izgoniții” de Vasile Ernu – Premiul AgențiadeCarte.ro 2019 – secțiunea Eseu/ Publicistică/ Memorialistică;

”Izgoniții” de Vasile Ernu, carte apărută la Editura Polirom –  câștigă Premiul AgențiadeCarte.ro 2019 / secțiunea Eseu/ Publicistică/ Memorialistică (mai mult aici)

-
20 October, 2020
Niciun comentariu

A apărut Sectanţii (ediţia a III-a, de buzunar)

A apărut Sectanţii (ediţia a III-a, de buzunar): tizăr

Sectanţii a fost distins cu Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru Literatură în 2015.

Din Mica trilogie a marginalilor mai fac parte volumele:
Bandiţii (Premiul Observator cultural pentru Eseistică/Publicistică, 2017) şi
Izgoniții (Premiul AgențiadeCarte.ro, ediția 2020, la secțiunea Eseu/Publicistică/Memorialistică).

Despre: Paul Cernat, Cătălin Tolontan, Vintilă Mihăilescu, Cristi Teodorescu.

Una dintre febleţile mele nonficţionale din anul proaspăt încheiat a fost o carte care poate fi oricînd citită şi ca un roman: Sectanţii de Vasile Ernu (Polirom). Am lăsat-o la urmă şi pentru că ea arată, mai elocvent decît alte exemple, forţa critică a literaturii (fie ea şi memorialistică) atunci cînd se aliază cu istoria, socialul, politicul, antropologicul şi, de ce nu, religiosul. Îndrăznesc să afirm chiar că despre un reviriment autentic al ficţiunii, în sensul unui impact sporit al ei asupra spiritului public, vom putea vorbi cu adevărat abia atunci cînd scriitorii noştri vor avea curajul intelectual şi inteligenţa de a depăşi zona confortabilului inofensiv, integrînd experienţa acestor domenii cărora marea literatură le-a făcut, întotdeauna, o concurenţă loială.
Paul Cernat

Biografia anului este ”Sectanții” de Vasile Ernu. Cartea lui Ernu a apărut la Polirom în 2015, dar am citit-o în 2016. Am încadrat-o la biografie deși, vorba autorului, ”Sectanții” plutește între mai multe categorii. Fiecare alege ce e ”Sectanții”. Povestea unui om crescut în Bugeac? Istoria unor colectivități care au făcut opoziție la comunismul cel mai năpraznic fără să ceară niciodată nimic? Romanul care abundă de personaje care ies din oglinzile caselor vechi și pășesc spre tine? Toate acestea. După cum ”Sectanții” e și un eseu despre ce pierdem atunci cînd avem sentimentul cîștigului total.
Cătălin Tolontan

Sectanţii este povestea întrepătrunsă şi filtrată subiectiv a trei comunităţi religioase din părţile Bugeacului: rascolnici, evrei mesianici şi protestanţi colonişti germani. Descrise în termenii şi credinţele lor, acestea figurează celălalt mare personaj colectiv, veşnic prezent, deşi mereu altul: Leviatanul, cum îl numesc aceştia, păstrîndu-se cu obstinaţie în afara lui şi fiind permanent prigoniţi de către acesta. De fapt, ceea ce-l interesează pe Ernu este această luptă cu Leviatanul, credinţa religioasă a sectanţilor folosindu-i pentru transfigurarea propriului crez politic. Preluînd viziunea acestor marginali de jure, nu doar de facto, textul lui Ernu expune o răsturnare de perspectivă: „sectanţii“ se află aici în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrte bezmetic în jurul lor. Este latura carnavalescă a cărţii, de rit de răsturnare. Este însă un carnavalesc mesianic, căci această lume răsturnată este cea „adevărată“: Leviatanul este cel periferic şi trecător, menit, mesianic, pieirii. Este o răsturnare radicală de perspectivă, prin care nu noi îi respingem pe ei, chiar şi atunci cînd ne prefacem ecumenici, înţelegători sau corecţi politic, ci ei, marginalii, refuză consecvent societatea noastră.
Vintilă Mihăilescu

Încît pentru unii dintre ei, vîrsta de aur a sectei lor e perioada prigoanei, cînd sînt supuși la mari încercări , care-i fac să se simtă puternici în credința lor de minoritari. Indiferența celor din jur față de ei, care nu-i mai face să se simtă altfel, e o încercare mult mai puternică și mai subtilă, căreia sectanții admit că nu știu cum să-i facă față. O carte impresionantă care face din Vasile Ernu unul dintre cei mai importanți romancieri pe care-i avem.
Cristi Teodorescu

-
19 October, 2020
Niciun comentariu
keep looking »