Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Noutati

„Mică trilogie a marginalilor. Bandiții”

img-2

DE NONA ROPOTAN ÎN

Frumoasă continuare are trilogia lui Vasile Ernu; despre primul volum al acesteia am scris pe site, ba chiar i-am luat și un interviu. Cel mai mult mă bucură să văd când proiectele literare capătă concretețe și sunt duse la bun sfârșit cu brio (sunt sigură că trilogia va avea un sfârșit memorabil).

Despre „Bandiții” nu o să vorbesc neapărat la superlativ, ci mai degrabă o să încerc să evidențiez diferențele prin comparație cu „Sectanții”. M-am întrebat de multe ori în timpul lecturii dacă Vasile Ernu a preferat să sacrifice firul narativ de dragul portretului; și când încercam să obțin un răspuns valabil întâlneam pasaje pline de o nostalgie aproape dureroasă, în care povestea se înnoda firesc cu ceea ce a fost scris în „Sectanții”. Pentru că multe sunt aceste locuri, cred că e necesar să citiți volumele exact în ordinea în care au fost scrise. Dacă în primul volum autorul a preferat să meargă urmând pașii unui adevărat studiu de caz sociologic, combinând măiastru toate  metodele de cercetare sociologică avute la îndemână (inclusiv cercetarea documentelor și a arhivelor, deplasările în teritoriu ori de câte ori s-a simțit nevoia etc.), de data aceasta accentul cade pe individ. Pentru că și lumea bandiților e o lume a oamenilor puternici, a singuraticilor, a damnaților, a celor care se revendică ca făcând parte dintr-o comunitate cu reguli nescrise, dar care se văd nevoiți să-și organizeze viața în cel mai solitar mod posibil. Bandiții lui Ernu sunt copleșiți de singurătate, trăiesc și respiră singurătate și în numele acesteia ajung să săvârșească cele mai blamabile fapte din punct de vedere social.

E greu să nu-i judeci pe acești bandiți și Ernu se abține din răsputeri să nu o facă, deși îi scapă discursul de multe ori în această direcție; ceea ce-i salvează argumentul, paradoxal, este rudenia. Adică exact același tip de relație pe care s-a construit și primul volum. Dacă în „Sectanții” vorbește despre rudele apropiate precum cămașa de corp, aici vorbește despre cele îndepărtate, cele la care ajungi doar o dată în viață, sau dacă ajungi de mai multe ori, o faci doar pentru că ești nevoit. Și Profesorul, personajul principal în jurul căruia gravitează tot universul banditesc îi este un fel de unchi. Dacă e o alegere pur scriitoricească sau chiar așa este, vă las pe voi să descoperiți citind cartea.

 

„Atunci am înțeles de ce Profesorul zicea deseori o frază înțeleaptă:

– Mai bine un Tașkent mic decât o Kolîma mare.

Despre Tașkent puteam confirma. De Kolîma am fost ferit, însă am citit din cărți și am auzit mărturii de la sectanții mei, ce au făcut ani de zile de lagăr, și de la bandiții neînfricați nici în fața iadului, dar care au o strângere de inimă aparte când aud de Kolîma. Știu ei ce știu: Kolîma nu este iadul, Kolîma este mult mai mult, pentru că aici e mâna omului, care e mai diabolic decât diavolul.

– Vasika, dacă vrei să înțelegi Kolîma fără să ajungi acolo, trebuie să citești neapărat Șalamov, singurul fraier care a înțeles cu adevărat Gulagul și singurul poet al acestui iad. Chiar dacă nu ne-a iubit pe noi, blatarii, are perfectă dreptate. Este dreptatea unui fraier care nu a fost frânt și care a fost mai tare ca noi. Numai el și nebunii de sectanți au reușit asta. Noi, oricum, eram din altă specie, din specia care putea controla și Kolîma, care putea face ceva ce nici iadul nu a văzut. Citește neapărat Șalamov” m-a sfătuit acum mulți ani Profesorul.

Și am citit și m-am îndrăgostit de Șalamov, poate cel mai nedreptățit scriitor rus al secolului XX, alături de Platonov.”

 

Referire la iadul din Kolîma face și tiotea Hana, patroană de bordel care lucrează mână în mână cu bandiții, dar și cu cei sus-puși, pentru că altfel n-ar fi putut atinge anii senectuții.

 

„Și în Siberia, când am stat cinci ani în pușcărie, am avut un mic bordel ambulant, ca să-i zicem așa. O căsuță a suferinței. Pușcăriile erau separate, dar apropiate și atunci trebuia să ne organizăm ca să putem ajunge noi la bărbați sau ei la noi. Știi, omul este o ființă tare iubăreață. Tu îți imaginezi că, în frigul și foamea aceea pe care le înduram noi, unde toți arătam ca niște cadavre, totuși oamenii voiau să mai facă dragoste! Renunțau la orice. […] Am văzut la viața mea tare multe. Dar cum arată omul disperat după dragoste nu pot să-ți descriu. E o fiară turbată, e un animal rănit profund și dispus să facă orice. Și uite, pentru a îmblânzi această fiară turbată și a-l liniști pentru asta sîntem noi bune.”

(Despre Kolîma lui Șalamov am scris și eu pe site.)

 

Fals-personajele lui Vasile Ernu sunt cei mai puri antieroi, de care nu vrei să știi că există, dar care-ți influențează viața, invariabil și iremediabil. Mi-am adus aminte că la o întâlnire după niște ani buni cu un fost coleg de școală, acesta îmi povestea de nu știu ce găști de copii de prin cartier, care erau într-un etern conflict teritorial și de câștigare a supremației; eu am făcut ochii mari cât cepele, pentru că în toată copilăria mea am fost ferită de astfel de „cercuri” mai mult sau mai puțin influente, șocată fiind de nivelul de cunoaștere al colegului meu, nu de faptul că acestea existau. La Ernu șocul a fost fizic, în cel mai direct mod posibil: a luat un pumn în nas și a văzut cum este tăiat un deget pe viu la un bandit. Ăsta da ritual de trecere dintr-o vârstă în alta! Și unii și-ar fi pierdut iremediabil sufletul după un asemenea eveniment, dar la el șocul a adus setea de cunoaștere. Pur și simplu și-a dorit să vadă ce e în spatele ritualurilor astea brutale și pur instinctuale, cine sunt bandiții aceștia organizați în caste (patru la număr, le veți găsi în carte ierarhia și descrierile rolurilor și a modului cum ajung să facă parte dintr-o castă), cum arată lumea asta de din spatele realității cosmetizate și protejate în care ne învârtim noi, fraierii.

Sunt capitole dedicate diferiților antieroi, cum ar fi Țîgan, Finkă, tiotea Hana (de care am pomenit puțin mai sus), Makintoș etc. Toate portretele sunt realizate în filigran, deși nu pare la prima vedere, asemenea tatuajelor pe care le poartă cu mândrie (și pe care, parțial, le regăsiți în desenele lui Laurențiu Midvichi – excelentă alegere pentru realizarea ilustrațiilor!). De ce spun în filigran? Pentru că Ernu nu duce până la capăt istoria personală a acestora, nici nu are cum, dar are grijă să lase urme suficiente cât să ghicim traseul acestora prin lumile fraierilor. Toți au în comun: lipsa fricii, lipsa familiei, fuga de sistemul oficial (de stat), anii grei de pușcărie (uneori, atât de mulți, încât te întrebi când au mai avut timp de fărădelegi!), dorința de a-și păstra independența cu orice preț. Ce nu au în comun: „specializările”, uneori și casta din care fac parte. Iar poveștile cu și despre ei se împletesc cu reflecțiile personale ale autorului vizavi de societatea contemporană, reflecții corect argumentate și bine exemplificate (revine la câteva dintre ideile expuse în „Sectanții” și le aprofundează aici). Ah, să nu uit: ce mai au în comun toți bandiții este cunoașterea preceptelor biblice, uneori la fel de bine ca și sectanții atât de familiari lui Vasinka.

„Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” nu e o carte de literatură, nu vă așteptați să găsiți între coperți romanțe cu personaje negative sau povești de citit seara la culcare. Nu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” este o carte despre lumea de dincolo de realitate, dacă vreți de dincolo de realitatea pe care o puteți cuprinde cu ochii minții. Din acel punct începe lumea bandiților. E un alt tărâm și o altfel de viață acolo și rămân la ideea că, asemenea personajelor, lumea aceasta trebuie să existe în continuare, dacă ne dorim o viață liniștită de fraieri.

 

-
4 December, 2016
Niciun comentariu

De la banditul anti-sistem la banditul sistem. O antropologie socială

1copertab1Emanuel Copilaș – Timpul / 07-11-2016

Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor. Bandiții, Iași, Polirom, 2016

După Mică trilogie a marinalilor. Sectanții, Vasile Ernu revine cu un nou bildungsroman, o frescă deosebit de interesantă, pestriță și dinamică a spațiului post-sovietic cuprins între republicile caucaziene și România – în care este prezentată povestea unui unchi, banditul pensionat poreclit afectuos „Profesorul”, respectiv a unei întregi rețele de cunoștințe ale acestuia pe care autorul ajunge să le întâlnească, închegând portretul unei categorii sociale aparte, mult mai diferită și în același timp mult mai asemănătoare cu restul societății decât suntem tentați să credem la prima vedere.

Bandiții din spațiul post-sovietic și nu numai aveau o ierarhie foarte bine conturată, fiind realmente ostili dezordinii și anarhiei. La vârf se aflau „hoții în lege” sau „blatarii”, cei care operau în liniște și nu doreau să antagonizeze societatea sau forțele de ordine. Urmau apoi „mujicii”, alcătuind grosul societății bandiților. Spre deosebire de blatari, acestora le este permis să lucreze, dar nu au nu au niciun cuvânt de spus în ceea ce privește distribuția resurselor financiare în interiorul grupului. O categorie inferioară mujicilor este aceea a „pațanilor”, tineri bandiți care visează să ajungă la un moment dat blatari și se supun regulilor nescrise ale lumii hoților. „Țapii” („kazioli”) sunt bandiții decăzuți, cei care au acceptat anumite compromisuri cu puterea – ceva totalmente inacceptabil printre bandiți – pentru a obține un trai mai bun; blatarii îi utilizează de obicei pentru a negocia cu autoritățile. În sfârșit, ultima categorie este aceea a „decăzuților” („otpușcennîie”). Aceștia nu pot avansa în ierarhie și nu au alt rol decât acela de a fi utilizați sexual în pușcării. În această ultimă categorie intră și cerșetorii, deși ei nu fac propriu-zis parte din lumea bandiților și nu pot fi folosiți pe post de accesorii sexuale. „Este un stigmat îngrozitor în această subcultură. Decăzuţii au o situaţie foarte complicată şi, de multe ori, foarte nedreaptă. Cu ei nu stă nimeni la masă, castele superioare nu au voie să se atingă de ei şi sînt trataţi mult mai rău decît animalele” (p. 211). Iată și un foarte complex decalog al societății bandiților:

„1. Să respecţi cu sfinţenie legile şi tradiţia lumii bandiţilor, să nu foloseşti arme de foc şi să nu omori dacă nu ai o justificare legitimă.
2. Să nu munceşti niciodată pentru cineva şi, mai ales, pentru stat.
3. Să nu ai proprietăţi sau bani proprii puşi deoparte.
4. Să nu ai familie, dar să‑ţi respecţi părinţii şi, în mod special, mama.
5. Să nu ai propiska (reşedinţă oficială) sau, mai bine zis, să nu ai acte oficiale (buletin, paşaport) ori să fii înregistrat la autorităţile statului.
6. Să nu faci politică şi activităţi politice şi să nu aparţii nici unei grupări politice.
7. Să nu recunoşti nici o vină în faţa autorităţilor statului şi să nu depui mărturii sau să colaborezi cu structurile de putere ale statului.
8. Să ajungi din cînd în cînd în puşcărie, ca să impui legea şi ordinea banditească, a hoţilor în lege.
9. Să racolezi cadre tinere şi să le educi în legea banditească.
10. Să ştii să joci cărţi, dar să nu joci niciodată fără bani sau să‑i înşeli pe ai tăi” (p. 204).

La fel ca sectanții, ramura principală a familiei autorului, bandiții resping în mod radical lumea înconjurătoare. Spre deosebire de sectanți însă, ei nu aspiră să o mîntuie, ci doar să-i releve imperfecțiunile, nedreptatea structurală, conflictul social care o traversează și o antagonizează în permanență. Bandiții îi jefuiesc pe „fraieri”, lumea exterioară propriei societăți, și îi disprețuiesc pe „musori”, pe polițiști. Uneori, pentru a preveni apariția unor situații ieșite de sub control, bandiții și polițiștii își pot împărți tacit sferele de influență, alegând să se tolereze reciproc.

Personajele pitorești care îi servesc drept parteneri de dialog autorului sunt cu adevărat fascinante. Mișka Pianistul, hoț de buzunare foarte talentat, Jora, fost „milițian” în Odessa, actualmente pensionat, Korj, fost „hoț în lege” de o autoritate indiscutabilă, asasinul Finkă sau matroana Hana – toți contribuie la hașurarea unei lumi foarte complexe, care întreține cu societatea oficială raporturi simbiotice, mult mai complexe, profunde și intrigante decât ne putem imagina. Funcția socială a bordelului, de exemplu, este una profilactică, permițând păstrarea promiscuității în anumite limite tolerabile. Dacă bordelul este reprimat, societatea întreagă are de suferit, consideră „tiotea” Hana, deoarece dispare acel debușeu de evacuare a furstrărilor de tot felul care îi permite societății să își păstreze moralitatea oficială și să funcționeze prin raportarea la o alteritate care îi este în cele din urmă constitutivă. „În general, bordelurile dispar nu cînd societatea este mai morală sau mai restrictivă, ci în momentul cînd totul se transformă într‑un bordel mult mai mare, chiar dacă aparent vitrinele şi societatea dau de înţeles că se jenează să discute sau să accepte ideea existenţei unui astfel de local. De asta trebuie să ne temem de dispariţia lor şi nu e cazul să ne jenăm de existenţa lor” (p. 240).

Lumea bandiților din spațiul post-sovietic, se pare că și din Europa de Est, a cunoscut o interesantă și în același timp regretabilă dialectică internă. Stalin a încercat să o distrugă, încarcerând marea majoritate a membrilor acesteia. În timpul celui de-al doilea război mondial, când Germania nazistă amenința să șteargă de pe hartă Uniunea Sovietică, bandiților li s-a oferit o alternativă: fie luptă pe front de partea puterii sovietice, fie înfundă cele mai grele pușcării din Siberia. Unii au optat pentru prima, alții pentru a doua variantă. După încheierea războiului, între cele două facțiuni a izbucnit un adevărat război civil: hoții care nu acceptaseră să colaboreze cu puterea i-au ostracizat pe ceilalți, numiți generic „suceara”, „curvele” care au acceptat compromisul cu statul și au trădat astfel legea banditească. Numai că aceștia din urmă au reușit să obțină numeroase avantaje instituționale și să se infiltreze în sistemul oficial de represiune. Vechea ierarhie a fost bulversată. Prin anii 1970, hoții care o mai respectau deveniseră deja o minoritate. După căderea Uniunii Sovietice, în cadrul derivei generale și a scăderii galopante a nivelului de tari, „curvele” au devenit puterea însăși, privatizând toate resursele importante pentru a le sustrage legal de sub incidența interesului comun.

Cu un astfel de bandit „sistemic” a avut de-a face și autorul. Un oligarh român rămas anonim, deși sunt indicii destul de clare în privința identității sale, care urmărește să obțină legitimitate în rândul politicienilor, a trusturilor media și a intelectualilor publici. Cum procedează, și mai ales cât de „ieftin” se lasă cumpărați ultimii, vă las să descoperiți singuri. Nu înainte de a zăbovi puțin asupra unui citat al Profesorului, unul dintre ultimii bandiți autentici, anti-sistem: „Noi sîntem lăsaţi de la Dumnezeu să facem această dreptate pentru că voi aţi construit o lume atît de nedreaptă, iar noi sîntem singurii care vă aduc aminte de asta cu regularitate. Noi sîntem visul vostru urît, noi sîntem întruchiparea minciunii voastre. Şi cînd te întîlneşti cu un cerşetor, ai grijă să‑i întinzi rubla cu milă şi respect, pentru că tu ai o mare vină că el e acolo, şi nu tu. Bucură‑te de asta şi jertfeşte‑te cu mînă largă. Şi mai ales bucură‑te că te‑ai întîlnit cu îngerul neputinţei, şi nu cu mine, banditul, îngerul răzbunării. Căci ar fi putut fi ultima întîlnire sau cel puţin începutul calvarului tău” (p. 46).

-
4 December, 2016
Niciun comentariu

Ostalgia dostoievskiană

img-2Ştefan Baghiu / Cultura / nr.7, 24 noiembrie 2016

„Mică trilogie a marginalilor” reprezintă, odată cu al doilea volum, proiectul lui Vasile Ernu de revizitare a unor istorii estice particulare dintr-un unghi eseistic, la graniţa dintre nonficţional (reportaj literar) şi autoficţional, dintre antropologic şi speculativ. În spaţiul românesc ideea este – spun eu – mai ales din două motive interesantă. În primul rând, pentru că tradiţia interbelică a reportajului literar, dogmatică în timpul realismului socialist, a revenit în anii ’60 adoptând forme hibride – proces aproape uitat astăzi (realismul magic al lui Ștefan Bănulescu, spre exemplu, lucra cu subiecte extrase din realitatea reportajelor sale de la începutul deceniului al şaptelea). Apoi, pentru că foarte puţină literatură din interiorul speciei a vizitat Estul apropiat, preferând să teoretizeze mai mult formele adaptării la Occident.

În această zonă, „Casa Jurnalistului” mi se pare cel mai puternic proiect autohton prin care reportajul literar a putut fi resuscitat în post-uman. Deşi nu par să-şi propună în mod explicit acest soi de reabilitare, articolele celor din cadrul proiectului (despre Bruce-Lee, supranumit „Regele Canalelor”, despre abuzurile poliţiei, despre refugiaţii de vara trecută etc.) poartă toate semnele reevaluării a ceea ce Brunea Fox, în cadrul unei anchete propuse de Geo Bogza la „Vremea”, în 1934, numea „semnificaţia socială a reportajului”. Dincolo de o scriitură foarte bună (majoritatea reportajelor lor sunt scrise de adevăraţi prozatori neexprimaţi deocamdată ca autori de ficţiune), semnificaţia socială e dată – aş spune – de două direcţii: prima, detensionarea unor presetări ale societăţii româneşti prin stilul degajat şi frust; a doua, asaltul asupra unor subiecte marginale (sau, fie, a unor subiecte care ţin de marginali, ca să apelez la micul jargon creat de Vasile Ernu) care nu poate fi văzut decât ca o intenţie New Left.

Între reportaj și autoficțiune

Însă jocul literaturii e mai complex. Departe de a putea gestiona uşor interven- ţia reportajului sau a descrierii de mediu social în interiorul literaturii ficţionale, această categorisire – în funcţie de nivelul de racordare cu socialul a literaturii – poate fi oricând pusă sub semnul întrebării. Anul trecut, în momentul în care Svetlana Alexievici a luat Premiul Nobel pentru Literatură, categoriile au explodat: nu e vorba că literatura nu ar cuprinde sau nu ar putea gestiona descrierile de mediu (argumentele tari mergând până la romanul american nonficţional, chiar şi în variantele cele mai hard), ci că presiunea esteticului a făcut ca multă lume să considere genul practicat de autoarea bielorusă inferior din oficiu. Singura cale prin care prozatorii români au putut intra pe acest filon al prozei de mediu (mai ales de mediu social periferic) a fost prin dialogul fertil între analiză socială „la gradul zero” şi un narator inventiv, capabil să recupereze mereu ceea ce ră- mânea în urmă din cauza eseisticii/ analizei. Cel mai bun exemplu în acest sens îmi pare a fi încă „Soldaţii”, romanul lui Adrian Schiop din 2013.

Poate din cauza asta alege şi Vasile Ernu să modeleze un subiect demn de un documentar BBC după, să zicem, personaje dostoievskiene. După ce anul trecut apărea la Polirom volumul „Sectanţii” („Cuvintele şi faptele noastre trebuie să arate că suntem diferiţi, că suntem lumină în acest întuneric. Mama era convinsă că salvarea noastră depinde până şi de cum ştergem geamurile şi cum spălăm oalele. Fiecare iotă contează”), o poveste a rezistenţei prin micro-tradiţie, Ernu face cronica unei lumi a unor altfel de marginali în „Bandiţii”: fanea (limba hoţilor), tatuajele (origine şi dezvoltare) sau mercurul roşu sunt doar câteva dintre curiozităţile pe care le explică volumul. Apelând la resurse istoriografice, topite aproape fără excepţie în această mică istorie bildung, Ernu descrie locuri exotice geografic, însă extrem de familiare etic sau tipologic. În sensul în care, o şi spune autorul într-un interviu, acest tip de bandiţi au devenit foarte cunoscuţi prin reprezentarea transatlantică. Ce se întâmplă la Odessa poate fi suprapus pe schemele gangsterilor din New York (unde, spre exemplu, în Brooklyn, migraţia ucraineană a şi făcut ca anumite zone să fie numite după acest oraş).

Exotismul URSS

Astfel, în această logică, volumul „Bandi- ţii” va putea genera două tipuri de reacţii principale: prima – de recunoaştere imediată şi automatică a unor anumite tipologii reduse până la clişeu; a doua – de retragere în zonele exotismului estic. Complementare, ele vor decide un soi de lectură inedită (recunosc aici ingeniozitatea autorului), în senul în care, orice s-ar întâmpla în această lume amorală, exotismul URSS produce un fel de contact îmblânzit: când Profesorul (figură centrală din lumea bandiţilor) îi taie degetul lui Keşa pentru a marca o iertare (ceva din delirul personajelor bolnave şi misticoide ale lui Breban locuieşte la rădă- cina ontologiei/deontologiei personajelor lui Ernu, categoric pe filieră dostoievskiană) episodul nu produce un şoc puternic, ci colaborează cu celelalte elemente (detalii de comportament, detalii culinare sau vestimentare semnificative etc.).

La fel cum, fie venind pe căile unei cateheze inversate (de la Keşa sau Maki la Korj, toţi bandiţii împlinesc alegorii, la nivel simbolic), fie prin elaborarea unui cod particular, regimul metaforic al cărţii dublează şi corijează permanent pornirile antropologice. Prin acest joc focal (între antropologic şi realism magic), Ernu impune o eseistică unică în literatura recentă: „Vechea tradiţie a jocului are la bază penuria, lipsa. Trebuie să inventezi jocuri şi jucării din nimic. Sunt suficiente o frunză, o sfoară, o creangă, un bob de fasole. Noua tradiţie a jocului şi jucăriilor este excesul. Peste tot sunt prea multe jucării, instrucţiuni şi oferte. Spaţiile şi locurile de joacă ale «lumii civilizate» încep să arate obscen: cu cât sunt mai puţini copii, cu atât sunt mai îngropaţi în ele”.

Toate părţile cărţii vorbesc despre dezvoltare prin educaţie alternativă. Trecerea însă se face brusc în postcomunism. De la hoţul de buzunare care considera grobiană utilizarea instrumentelor auxiliare (de exemplu pentru tăierea poşetei), la matroana (tiotea) Hana care vede prostituţia ca pe „cea mai grea meserie pentru o femeie”, se face trecerea la banditul devenit oligarh.

O carte foarte bună, care se citeşte ca un dosar de epocă (extrem de bine informat şi alcătuit pe partea istorică) trecut prin filtrul experienţei. Vasile Ernu e unul dintre puţinii autori contemporani pentru care istoria însăşi e gonzo.

-
30 November, 2016
Niciun comentariu

Bandiţii – Bestsellers Polirom la Gaudeamus 2016. Top 5

reclama

Bestsellers Polirom si Cartea Romaneasca la GAUDEAMUS 2016

Top 5 Polirom
1.Ulysses, 732. Romanul Romanului, Mircea Mihaies
2. Scrisori către Vera, Vladimir Nabokov, traducere de Veronica D. Niculescu, Premiul „Antoaneta Ralian” pentru traducere, Gaudeamus 2016
3. Meseria de romancier, Haruki Murakami, traducere de Andreea Sion
4. Dragoste la 17,50 $, Charles Bukowski, traducere de Cristian Neagoe, la egalitate cu Coajă de nucă, de Ian McEwan, traducere de Dan Croitoru
5. Viața și Opera, Cristian Tudor Popescu, la egalitate cu Bandiții, Vasile Ernu

_________________________

Top 5 Cartea Românească
1. Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă…, Matéi Visniec
2. Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autor). Fragmente cu Radu Petrescu și Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun
3. Imagini, litere, documente de călătorie, Gheorghe Crăciun
4. Năluca, Octavian Soviany
5. Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui, Cristian Teodorescu

-
28 November, 2016
Niciun comentariu

Bandiţii la Iaşi şi Chişinău (fotoreportaj)

Am ajuns la Iaşi şi a fost prea frumos. Cum se vede din hotel Moldova.

15085667_10154303890984825_2287866922142784443_n

Dimineaţă pe 23 noiembrie am fugit la TVR Iaşi.

15202648_1141284399312776_6669085399339521001_n

După ce am trecut pe la Polirom am mers la “Universitatea Alexandru Ioan Cuza” unde am ţinut o conferinţă alături de amicul Ovidiu Ţichindeleanu şi Ovidiu Gherasim-Proca (moderator). Trei ore de foc. Stundenţi şi profesori prezenţi. El despre “colonialitate” eu despre “forme de protest din spaţiul sovietic şi ex-sovietic”.

15202711_10154305730659825_2813078166187340160_n

A urmat Radio Hit cu George Onofrei şi iarăşi la TVR Iaşi.

15192755_10155494564235299_992303550431100557_n

Şi a venit lansarea de la Beer Zone. A fost tare frumos şi cu emoţii. Bîdia Ion Sapdaru a citit, Pavel Lucescu şi Iulian Bănilă au comentat. Mulţi prieteni şi oameni noi cu care am prins miezul nopţii. It-iştii ştiu de ce… Un mic reportaj de la Liviu Antonesei

15094324_10154306520434825_7992379999595470211_n

15167553_1545148738835641_4873336884436977421_o

dsc01814

15194461_1426030797421898_4959978748535138196_o

A doua zi am plecat spre Basarabia. Prietenul Gheorghe m-a cules şi dus la Chişinău unde mă aştepta pe 24 noiembrie, seara altă lansare. Vama.15203233_10154308585669825_1108544904911057476_n

Lansarea de la Chişinău a fost mai intimă. Mihai Fusu în formă. Oamenii au pus întrebări. Galaicu bun ca deobicei. Reportaj 1 aici . Reportaj 2 aici.

15219386_10209278139488064_2368516083002981397_n

15232335_10209278783144155_8178215977486640137_n

15195894_1543806702312652_3952309701545052207_o

Seara ajuns acasă la ai mei şi dimineaţă din nou la muncă. Radio Chişinău la Victoria Cuşnir (emisiunea aici). Iar după la Europa LIberă cu Vasile Botnaru & Maria Pilchin. Emisiunea aici. 15211679_10207616142104860_1881101809_n

15128835_10209285446750741_7872562216952652984_o

A urmat interviu la Ziarul de Gardă, un săptămînal minune. Dat interviu.

15193463_1110971665618086_4322983542786923669_n

Mi-am vizitat după aceea prietenul vraci, Oleg Panfil,  în a cărui curte este un dud care a văzut pogromul de la 1903. Acest copac şi Oleg sînt punctele mele de sprijin acolo. Cît ei există îmcă nimic nu e pierdut.

img_20161125_151637

Seara am mers la Teatru-Spălătorie la Republica unde am fost invitat. Moni Stănilă şi Sandu Vakulovski sînt vinovaţi pentru asta.

15167529_1639404549418308_1188333048046045010_o

Dimineaţa de sîmbătă vechiul prieten Vitalie Condraţchi mi-a făcut micul dejun. Astea sînt momentele foarte frumoase şi liniştite.

15241878_10154313272259825_5142176219076983281_n

A urmat o vizită fulger la noul centru cultural & biblioteca “Marc Bloch” conduse de Mark Tkaciuk. Schimb de cărţi. Un mic interviu. Discuţi. Aici l-am cunoscut şi pe Pavel Zingan. Posibil să încep să scriu o rubrică lunară în RO&RU la Allmoldova. Medităm…

15259249_339438529764233_6440018941489750788_o-1

15138578_339452099762876_1324551687516503892_o

Seara am avut ultima întîlnire cu nişte copii deosebiţi. Au vrut să discutăm despe cărţi şi mai ales despre Sectanţii.

15267621_10154314569124825_5359850569518112696_n

Culcare, trezirea la 4 dimineaţa şi spre Bucureşti. O săptămînă cînt un an. 1001 mulţumiri…

-
27 November, 2016
Niciun comentariu

Bandiţii la Chişinău: 24 şi 25 noiembrie / Librăria din Centru / Teatru-spălătorie

Joi 24 noiembrie / ora 18.15

Librăria din Centru / Ştefan cel Mare 126 (aici date)

_____

Vineri 25 noiembrie / 0ra 18.00

Teatru-spălătorie / M. Eminescu 72 (aici date)

 

afis_intelighentia-page-001

 

 

 

15184110_10154706919502346_923576982_o

-
22 November, 2016
Niciun comentariu

Întîmplări nocturne. (din De ce iubesc Iașul? Jurnal)

img_20160720_003630(din De ce iubesc Iașul? Jurnal)

Și ce dacă nu e capitală culturală europeană? Eu iubesc Iașul mai ales așa. Numai în micile orășele de provincie rusești totul decurge atît de natural și simplu. E de bine. Te împrietenești cu oricine în maxim un minut, iar cînd te superi, nu ai pe cine. Ultima oară s-a întîmplat în vară, cînd am mers să-mi lansez Sectanții.

În hotel dau peste dragul de Harry Tavitean. Mă invită la concert. Ajung la concert: o mică istorie a jazzului. Povestesc cu unii. Văd un tip care caută un loc să se ajeze. Îl recunosc.

– Salut Bogdan (Crețu), mersi că vii mîine la lansare să vorbești.

-Nu sînt Bogdan….

Eu rămîn blocat. Parcă nu greșesc decît numele. Vizual mai nicodată. Nu știu ce să zic.

-Sînt doar fratele lui geamăn, zice ”Bogdan” distrat…

Totul e ok. Începem să povestim.  El e obișnuit, eu nu sînt obișnuit cu aceste confuzii.  Vorbim de parcă ne cunoaștem de o viață.

După o lungă discucție de după concert cu Harry Taviteam & comunitatea armenească din Iași o iau agale spre Hotel. Noapte, liniște. Să văd și eu Iașul adormit. Brusc apare o gașca mică de tineri. Veseli, se grăbesc undeva.  Îmi zic: merg unde trebuie. Îi urmaresc. Străduță, scari, gang și se deschide o ușă. Intră ei, intru și eu. Brusc se deschide o altă lume: plină de oameni tineri, veselie, discuție. Mă așez.  Vecinul de masă întreabă amical:

-Cum îți merge?

-Ok, suportabil, zic eu….

Începe o lungă discuție despre proiectul ”Salvarea lumii 5”. Unul de la masă e ITst, altul biolog. Aduc îmbunătățiri proiectului meu.  Copii incredibil de isteți…

Și vine partea DADA…

Discuția curge, proiectul e aproape gata. Și brusc, deodată. Aproape ca în romanele rusești…

Se apropie de masă un tim masiv, rotund la față, ochi blînzi, dar discutabili. Mă bate puțin pe umăr stîngaci.

-Dumneavoastră sînteți Vasile Ernu?

-Da, zic eu nehotărît.

-Eu sînt fratele lui Dan Sociu și vă știu, vă citesc….

Eu puțin nedumerit…

-Cum adică fratele, că eu îl știu pe fratele lui Sociu, Ionuț… Sînt cumva și amic cu el…. bîigui eu neclar.

Mintea începe să facă analize. Zic: omul poate vrea o bere și folosește tehnica ”copiii leitenantului Schmitt”. Zic:

-Vrei o bere, vrei ceva?

-Nu, nu, doar am vrut să te salut. Sînt al treilea frate. E mult de povesti și complicat…

Strig barmanului:

-Te rog o bere pentru fratele lui Sociu…

Barmanul:

-El nu are voie să bea aici….

Eu mă blochez și sînt gata să salvez onoarea ”celui de-al 3lea Sociu”…

Baiatul mare, puternic și rotofei zice blajin…

-Lasă-i pe aștea, hai cu mine în gang, e un loc mai special, îți zic ceva…

Totul devine confuz, suprarealist. O crîșmă întunecoasă, cu o ”faună” mai tristă și scăpătată. Totul devine mai meditaiv. Un soi de zen moldovenesc.

Povestea e lungă, dar la Iași toate poveștile se termină cu bine. Mergeți la Iași și plimbați-vă după miezul nopții. Aici trăsiesc ”specii” fascinante. Ce bine că nu va fi Iașul  ”capitală culturală europeană”.  Pe bune…

-
22 November, 2016
Niciun comentariu

George Verdeş citind Bandiţii

14963319_10210452875615922_2011455761188102482_nDaca nu l-as cunoaste pe Vasile aproape as zice ca aceasta carte e scrisa de un bunel sfatos, plin de pilde sau citate din Biblie si povesti de viata cu talc. Dar cum este exact invers si tocmai ce am stat cu el la taclale saptamana trecuta prin Bucuresti, Banditii, partea a doua din Trilogia Marginalilor… e genul ala de lectura care te tine prins de nu-ti vine sa mai mergi seara la culcare pana nu mai dai o pagina sau in acelasi timp te enerveaza prin subiectul care doare. Numa’ ca sa-i dai pace o zi sau doua.

Nu ma pricep la teorie literara pentru a-i analiza scrisul intr-un mod din ala educat si academic. E oricum unul aparte si mai rar intalnit in literatura de limba romana. Poate si pentru faptul ca autorul vine dintr-un spatiu ex-sovietic unde s-a scris tot timpul altfel si fara respectarea normelor. Dar pe mine m-au interesat banditii lui Ernu mai degraba.

Banditi care nu-s din haiducii lui Panait Istrati sau Codin, nici cei din Groapa lui Eugen Barbu si nici puscariasii lui Vasile Voiculescu din Zahei Orbul. Aia care faceau nunta intre ei la ocna. Cei din cartea de fata sunt practic niste tipare de oameni in afara legii imbracati de catre autor intr-o aura din aia romantioasa dar si mistica. Citesc poezie, recita din Biblie, se spovedesc inainte de crima la comanda, nu au bunuri materiale si in general nu se ating de batrani, vaduve, copii sau saraci.

Practic e o lume interlopa utopica complet diferita de cea pe care o stim noi. Evident toata fictiunea asta brodata frumos in jurul unui subiect sensibil are pana la urma un adevar. Venit din documentare si timpul petrecut printre ei. Legi nescrise, ierarhii, caste greu de patruns, razbunari, lupte pentru suprematie si supravietuire in puscariile Siberiei sau instrumentelor de lichidare pe care sistemul le are si le-a avut tot timpul la indemana.

Vasile Ernu e un scriitor ajuns la maturitate si unii zic ca s-a deradicalizat (nu stiu daca exista cuvantul asta). Eu unul cred ca de fapt si-a dat seama ca mesajul lui trebuie sa ajunga la cat mai multa lume. Si in tot scrisul asta al lui am simtit sau mai degraba mi s-a adeverit ca e la baza un anarho-socialist sadea. Tot timpul in pozitie de contra cu sistemul si autoritatea. Din categoria celor care au impanzit Imperiul Tarist inainte ca acesta sa-si dea duhul.

Dar pana una alta lectura placuta. Uite asa mai puneti si voi mana pe o Biblie. Da nu cea legata frumos si tiparita pe foita din aia de-ti vine sa rulezi o tigara. E cea a proscrisilor si celor pe care de altfel fraierii nu isi doresc sa-i intalneasca vreodata-n fata.

#FaraDiacritice

-
22 November, 2016
Niciun comentariu

Bandiţii la Iaşi / 23 noiembrie, ora 18.00 / Beer Zone

La Iaşi. Mai multe aici

afis-v-ernu_-banditii-1

-
21 November, 2016
Niciun comentariu

‘Sectanţii’ lui Vasile Ernu. O privire din interior

 de Mihai Ciucă / Ştiripesurse: 18/11/2016

11187152_599168236887176_6170283424107177_oLa momentul scrierii acestor rânduri, deja a fost lansat cel de-al doilea volum din trilogia marginalilor lui Vasile Ernu, scriitorul care a făcut valuri în ultimul an cu Sectanții lui. Am urmărit cu mare interes recenziile apărute până acum, multe, diverse și interesante, sperând că va apare și una scrisă de un insider, un „sectant autentic”, dispus să scoată penița «out of the box» și să profite de mingea aflată la fileu. N-am observat niciun demers vizibil în acest sens și, fiindcă atenția se mută inevitabil spre Bandiți, care reprezintă tema și titlul celei de-a doua părți a trilogiei, m-am gândit să-mi încerc eu norocul. Mai întâi, ca un disclaimer, vreau să precizez că nu-l cunosc personal pe Vasile Ernu. Vasea, așa cum îl alintă prietenii apropiați, este bun prieten cu câțiva buni prieteni de-ai mei și, prin extensie, se află în lista amicilor mei de pe Facebook. Asta mi-a permis să-l observ și, cred eu, chiar să-l înțeleg un pic. Mai ales că provenim dintr-un mediu similar, prin asta înțelegând inclusiv faptul că bunicii mei materni, împreună cu mama mea, basarabeni fiind, au ales să se retragă strategic din calea Armatei Roșii, în România anului 1944. Nu m-aș încadra în categoria „unchilor” lui din România, dar e loc de una a „verilor”, unde cred că aș corespunde. În cele două decenii cât am trăit alături de ei, bunicii mi-au demonstrat un profund sentiment al unei duble pribegii, cunoscute și de Vasile Ernu, lucru trădat de afinitatea lui față de Wayfaring Stranger, pe care nici nu încearcă să o ascundă. Spre deosebire de un outsider, atras de exotismul subiectului acestei cărți, un insider ca mine nu este interesat doar de cele scrise de autor. Un insider este interesat, în egală măsură, și de lucrurile pe care el nu le-a spus, dar care pot fi o cheie hermeneutică pentru lectura cărții. În plus, cei care caută o simplă recenzie, se pot opri aici, fiindcă demersul meu se vrea, în egală măsură nu doar o critică onestă, ci și o lărgire a cadrului, cât și un remember necesar fiilor risipitori.

După câteva precizări sumare, folositoare cititorului nefamiliar cu tema, chiar înainte de prolog, cartea Sectanții cuprinde o cronologie, având ca origine anul morții lui Iosif Rabinovici. Urmează pogromul din Chișinău, revoluția bolșevică, precum și un fir roșu care urmărește persecuția și prigoana îndreptată împotriva minorităților religioase, atât în România, cât și în URSS, care se estompează abia odată cu perestroika și cu revoluția română. Cronologia lui Ernu este de fapt o pseudo-cronologie. Fiindcă, pentru a înțelege cu adevărat talmeș-balmeșul sectar din Bugeac și, prin extensie, din tot spațiul ex-sovietic, o cronologie autentică trebuie să pornească măcar de la Revoluția Franceză, de la Napoleon Bonaparte și războaiele lui, precum și de la țarina nemțoaică, Caterina a II-a și de la succesorul ei, cuviosul țar Alexandru I-ul.

Sigur, Vasile Ernu nu a intenționat a scrie o lucrare științifică despre geneza sectarismului din Bugeac și, cu toate că mulți dintre cei care s-au aplecat asupra acestei cărți i-au găsit valențe prețioase din punct de vedere etnologic, sociologic și antropologic, nu aceasta a fost menirea lucrării. Sigur, ineditul temei, prețiozitatea ei și aromele (auto)biografice, au încântat pe mulți. Similară până la un punct unui clișeu de-al lui Costică Acsinte, cel care, fără intenție, a salvat fragmente din imaginea unei lumi care nu mai există, lucrarea Sectanții este mai degrabă un selfie, marca Ernu, prin care vedem doar ce vrea el să vedem, dintr-un subiect infinit mai profund, acest selfie nefiind suficient de panoramic pentru a ne permite să-l „citim” cu adevărat pe Ernu, sau backgroundul (lui) sectar. Așa cum, deși „născut în URSS”, Ernu nu este un Homo Sovieticus, după tiparul lui Aleksandr Zinovyev și, chiar dacă este în mod clar un intelectual de stânga, el nu este un bolșevic, cum îl acuză pe nedrept unii și alții, tot așa, cu toate că i-a ieșit un selfie genial cu Sectanții, ar fi total greșit să-l judecăm doar după această imagine. Fiindcă, cu toate că îi place să ofere indicii, Ernu nu vrea cu adevărat „să-l citim” ci doar să ne sensibilizăm, păstrând în rest un control strict, mai securizat decât serverul de mail al lui Hillary. Fără a dori să dea detalii identitare, Ernu a vrut să atragă atenția asupra unui subiect ignorat, a unor oameni marginalizați, care dețin un know-how specific, pe care el îl consideră valoros, fapt care i-a reușit, privind la cantitatea și calitatea recenziilor.

Istoria sectanților lui începe cu aciuarea în Ismail a ardeleanului Culachi, nimerit aici într-un melting pot nu doar etnic ci și spiritual, cu accente adesea tragice, cum a fost „freamătul apocaliptic” generat de refuzul familiei Kovaliov de a se înregimenta în această lume, când li s-a cerut să accepte emiterea unui simplu act de identitate. Episodul i-a provocat, inevitabil, întrebări existențiale și, negăsindu-le răspuns, Culachi s-a îndreptat cu fața la Biblie. Răspunsurile au venit, fără să ne mirăm, nu din mersul mai des la biserica ortodoxă, unde „totul i se părea confuz, vag și mort”, cu o frazeologie repetitivă, lipsită de conținut, și unde oamenii „nu aveau niciun Dumnezeu”, când îi compara cu familia Kovaliov, care a ales să-și înmormânteze membrii de vii. Răspunsurile n-au venit nici din cărțile religioase în limba rusă, pe care le-a cumpărat, nici măcar din Biblia germană primită de la un pastor. Răspunsurile au venit din timpul petrecut în coloniile germane basarabene, în bisericile lor, interacționând cu diverși prieteni și cu pastorul evanghelic. Nu se știe cum, acolo a avut loc un declic, „s-a întâmplat ceva care a făcut din Culachi un alt om”, determinându-l să adopte pentru el și familia lui un tipar spiritual „străin”, care însă s-a dovedit atât de prețios, încât tăvălugul și toate urgiile secolului XX, desele schimbări ale stăpânirii și persecuțiile atroce, n-au reușit să determine comunitatea descendenților lui Culachi să se abată de la Cale. Cu alte cuvinte, Culachi a găsit și el, asemenea Kovaliovilor, un scop suficient de mare, nu doar pentru a trăi ci și pentru a muri. Spre deosebire de Kovaliovi însă, pe lângă un devotament comparabil, Culachi a primit de la germani și a lăsat mai departe urmașilor săi, o cheie hermeneutică superioară celei deținute de bespopovțî, de folos pentru a înțelege că, deși sunt chemați să nu aparțină lumii, mandatul lor era de a trăi până la capăt în ea, ca niște pribegi, chiar dacă cei mai mulți n-au ieșit vreodată din județul lor. Și tot de la germani, grupul lor a moștenit numele inițial de stundiști, acesta nefiind o poreclă de la autohtoni, așa cum s-a transmis eronat, peste generații.

Cine au fost stundiștii? Cu riscul unei paranteze ample, trebuie să privim la adevărata cronologie. Iluminismul și Revoluția Franceză au schimbat radical, nu doar Europa ci și creștinismul apusean. Afectat, mare parte a clerului luteran german a făcut un pas uriaș spre teologia liberală, intervenind un clivaj profund între credincioșii de rând și titularii amvoanelor. Spener și Zinzendorf, fondatori ai mișcării pietiste, introduseseră deja de mult conceptul de Ecclesiola in Ecclesia. Nevrând a încuraja dezertarea din biserici, liderii pietiști și-au învățat oamenii să se hrănească spiritual în grupuri mici, adunate în case. Aceste întruniri periodice, cu durata de o oră, de unde și denumirea stundismului, erau informale, dar supuse rigorii germane. Conținând studiu biblic, intonare de imnuri și rugăciune, au devenit o formă preferată de subzistență spirituală, ba chiar de progres spiritual, pentru mii de oameni, învățați astfel să aplice un principiu de bază al Reformei, anume preoția universală. Pe de altă parte, țarina nemțoaică a Rusiei, Caterina a II-a, vrând să civilizeze vastele teritorii de la Nordul Mării Negre, cucerite de la otomani, și-a invitat conaționalii să le colonizeze, rezultând astfel sute de oaze ale civilizației. Imediat după cucerirea Basarabiei, Alexandru I a făcut același lucru, vizând în mod special Bugeacul, rămas aproape pustiu. Europa era secătuită de războaiele declanșate de Napoleon, pe care pietiștii germani îl numeau pe față Antihrist. În acel cadru dominat de distrugere, război, moarte, molime și sărăcie, curentele chiliaste făceau ravagii, propovăduind iminența sfârșitului lumii, găsind un teren fertil în mediile pietiste. A existat atunci un moment unic al istoriei, când germanii pietiști se uitau cu admirație la evlaviosul Alexandru I, văzut drept apărătorul lui Hristos. Convinși de iminența vremurilor apocaliptice, chiliaștii ar fi dorit să-i prindă sfârșitul lumii departe de Sodoma și Gomora occidentală, la Ierusalim, deziderat imposibil, Țara Sfântă fiind sub stăpânire turcească. Așa că s-au orientat spre al doilea loc de dorit, muntele Ararat, acolo unde arca lui Noe a atins uscatul, după potopul biblic. Mii de pietiști și mileniști s-au îmbarcat pe cutiile din Ulm, ambarcațiuni de unică folosință, destinate a-i aduce pe Dunăre, până la Ismail, răspunzând favorabil chemării țarului. Alți germani, care colonizaseră ducatul Varșoviei și nu mai erau bine primiți acolo, au plecat și ei la drum cu căruțele, în convoaie. Condițiile neprielnice au favorizat epidemii care i-au decimat, jumătate pierind până la destinație. Demoralizați și slăbiți, mulți mileniști au renunțat la Ararat, și, împreună cu alți pietiști au fondat majoritatea coloniilor basarabene. Viața lor spirituală a fost inițial un dezastru. Însă, în 1824, într-o colonie din zona Odesei, a venit un pastor pietist german, Johannes Bonekemper. Acesta a promovat intens practicile stundiste, activând acele Ecclesiola in Ecclesia. Stundismul i-a revigorat spiritual pe coloniști și echilibrul spiritual s-a transpus în cel material. De la germani, cu toată opoziția Sf. Sinod de la Sankt-Petersburg, stundismul a migrat către ruși și ucraineni. Și către Culachi, unul dintre puținii români din Bugeac care știa carte.

Tot Alexandru I a inclus Basarabia în zona numită de anglo saxoni The Pale of Settlement sau certa osedlosti, de ruși. Aceasta era zona răsăriteană a Imperiului, singura în care bunica lui, Caterina a II-a, le-a dat evreilor drept de reședință. Așa se explică creșterea masivă a ponderii populației evreiești în Basarabia, după anexarea din 1812. Înghesuiți în această zonă, evreii au devenit rapid foarte nepopulari. Preocupat de mântuirea neamului său, Rabinovici s-a dus la Ierusalim ca să investigheze de fapt posibilitatea formării unor colonii cu evrei din Basarabia. Văzând situația jalnică a evreilor din Țara Sfântă, a înțeles că planul nu era viabil. Vizita n-a fost degeaba. Căutând soluții pentru mântuirea altora, pe Muntele Măslinilor a fost mântuit el însuși, fiind găsit de Mesia, asemenea lui Saul pe drumul Damascului. Întors acasă transformat, el a început să predice conaționalilor săi că mântuirea nu se găsea în Palestina, nici altundeva, ea fiind disponibilă oricui, acolo unde se afla, prin acceptarea lui Iisus, Mesia. Vestea convertirii lui a cutremurat, nu doar pe evreii din toată Rusia, unde Rabinovici era bine cunoscut, ci și toată lumea protestantă, de factură dispensaționalistă, care aștepta convertirea evreilor ca un semn critic înainte de sfârșitul lumii. Organizații protestante importante, atât britanice, cât și germane, ba chiar și americane, l-au susținut financiar pe Rabinovici să lucreze cu evreii din Basarabia și Rusia. Până la el mai fuseseră evrei convertiți la creștinism, care au devenit luterani, catolici, baptiști, ba chiar și ortodocși. Rabinovici a fost însă unic, nevrând ca evreii să îmbrățișeze o denominațiune creștină. În opinia lui, evreii trebuiau să rămână evrei, dar să-L accepte pe Isus ca Mesia și învățătura Lui. Ucenicii săi țineau Sabatul și respectau Legea. Unii dintre evrei au primit mesajul lui, printre aceștia fiind inclusiv cizmarul Abraam Moskovici, care avea o fată cu nume de uragan, Katrina. Cea de care s-a îndrăgostit Culachi.

Conform lui Ernu, acest Moskovici a dus mai departe învățătura lui Rabinovici, devenind mai papă decât papa. Dacă Rabinovici considera în regulă creștinismul în formele practicate de neevrei, atâta timp cât asigura o transpunere echilibrată a învățăturilor Nou Testamentale, cizmarul Moskovici susținea că „religia creştină, în felul cum e promovată de marile biserici creştine, este de fapt o erezie a iudaismului, iar iudaismul, la rîndul lui, este o credinţă ce nu a fost dusă pînă la capăt.” În opinia lui, problemele lumii ar dispare doar dacă „evreii vor deveni creştini şi creştinii evrei”, lucru care era o inovație față de învățătura lui Rabinovici. Nu știm dacă Rabinovici era la curent cu evoluția doctrinară a discipolului său din Bolgrad. Știm însă că teologi de renume s-au întâlnit cu el, înainte de a-și da acceptul să gireze mișcarea lui, pentru a verifica faptul că el se baza exclusiv pe doctrina mântuirii prin credința în Isus și nu pe faptele Legii. Printre aceștia a fost cunoscutul ebraist Franz Delitzsch, unul dintre cei mai înfocați suporteri ai lui Rabinovici. Cu toții au notat că Rabinovici nu avea nicio problemă să facă ceai la samovar de Sabat sau alte lucruri de acest gen, considerând că păstrarea ebraității ținea strict de identitatea națională și era menită a ține ușa deschisă față de evreii mozaici. Rabinovici nu considera incompletă teologia protestantă, el doar acuza faptul că un evreu convertit la protestantism devenea neevreu în ochii celorlalți, pierzându-și puterea de mărturie în fața conaționalilor lui.

Cert este că intersecția dintre stundistul Culachi și evreul mesianic Moskovici, pecetluită de căsătoria primului cu fiica celuilalt, a condus la formarea unui sincretism spiritual, „un amestec straniu între credinţa neclintită, dîrzenia şi revolta radicală a rasolnicilor, etica puritanistă şi rigoarea evanghelicilor germani şi ceva din nebunia mistică şi aventura iudaică ale evreilor mesianici.” Rabinovici a murit în 1899 și comunitatea evreilor mesianici din Chișinău s-a dezintegrat total. Dar în Bugeac a apucat să se nască o nouă comunitate, care celebra atât sărbătorile creștine, cât și pe cele iudaice. În memoria familiei s-a transmis legenda că străbunicul Culachi a fondat o sectă „care avea să se extindă pe cuprinsul întregului imperiu şi să influenţeze o mulţime de alte grupuri religioase”. Foarte puțin probabil acest lucru. Mai degrabă, Culachi s-a aciuat împreună cu ai lui de vreo altă grupare, cum ar fi Noul Israel, înființată prin 1890 la Voronej și al cărei lider marcant a fost Vasili Semenovici Lubkov sau de vreo altă grupare similară. Acestea nu aveau nicio legătură cu Rabinovici și Israeliții Noului Legământ, mișcare care n-a supraviețuit decesului fondatorului.

Cât, cum și în ce direcții s-a dezvoltat această comunitate intră pe plan secundar în economia cărții lui Ernu. Probabil și mărturiile din perioada tulbure a primelor două decenii ale secolului XX sunt sărace. Pogromul din Chișinău, războiul ruso-japonez, mișcările revoluționare, prima conflagrație mondială și, mai ales, revoluția bolșevică, au complicat viața comunității sectante a lui Culachi. Detaliile, de înțeles, sunt puține, dar de neînțeles este tratamentul prietenos acordat de Vasile Ernu, tributar pesemne legendelor familiei, unui „om deosebit, Vladimir Dmitrievici Bonci-Burevici”, al cărui nume corect este de fapt Bruevici, „un apropiat al comunității noastre”. Singurii de care aceasta a fost cu adevărat apropiat au fost Lenin, cu care a fost vecin de birou și Stalin, căruia îi declara în 1937 în timpul epurărilor sângeroase, că, dacă proprii lui copii ar greși față de partid, el i-ar aduce personal să fie pedepsiți (a se citi «executați»). Portretizat în mod naiv drept un avocat al sectelor și marginalilor, un etnolog și un antropolog modern, interesat de un soi de „antropologie politică, socială și economică a comunității noastre”, despre care Culachi spunea că „e unul de-al nostru rătăcit printre niște nebuni”, Bonci-Bruevici a fost un lup în blană de oaie. Iată că, pe lângă o sumedenie de calități și puncte tari, Culachi și-a avut propriul călcâi de teapa lui Ahile. A uitat prea ușor două lecții fundamentale. Mai întâi cea primită de la Kovaliovi, că nu trebuie să lași lumea să te cunoască și să te controleze, apoi cea de la Isus, care-și definea Împărăția ca nefiind din lumea aceasta. Astfel a acceptat relația toxică cu bolșevicii, inițial prin acceptarea ca unul dintre liderii comunității să corespondeze cu Bonci-Bruevici, permițându-i acestuia să-i radiografieze în detaliu. Apoi, acceptând darul otrăvit al regimului bolșevic, de a forma un soviet sectant prin care să-și administreze propria comună. Dezamăgirea bănuiesc că a fost cruntă.

Provenit dintr-o familie de boiernași scăpătați, Bonci-Bruevici a intrat de tânăr în anturajul lui Lenin, pe vremea când liderul bolșevic se afișa drept apărător al democrației, luând poziție în favoarea grupărilor marginalizate. Fiindcă bolșevicii sesizaseră că țarul și biserica pravoslavnică se susțineau reciproc, s-au erijat în apărătorii sectanților, doar pentru a lovi în ortodoxie. În realitate, ei îi urau în egală măsură și pe unii și pe ceilalți. În plasa întinsă abil de Bonci-Bruevici au căzut liderii mai tuturor grupărilor minoritare. Inclusiv Vasile Gurievici Pavlov, conducătorul aprig persecutatei Uniuni Baptiste din Rusia, care fusese deportat pentru două „mandate” la Orenburg, vreme de 8 ani și întemnițat de alte zeci de ori, s-a deschis în fața lui, oferindu-i muniție pentru războiul pe care urma să-l declanșeze. Datele adunate de Bonci-Bruevici au fost folosite ulterior de bolșevici pentru a face strategii personalizate de ștrangulare a vieții fiecărui grup religios.

Bonci-Bruevici a avut mâinile pătate cu foarte mult sânge, fiind unul dintre fondatorii CEKA. În perioada 1917-1920, el a fost președinte al Comitetului Comisarilor Poporului, organism care a declanșat în 1918 Teroarea Roșie. În paralel cu alte însărcinări, în ultimii ani de viață ai lui Lenin, Bonci-Bruevici i-a fost acestuia secretar personal, cei doi având birourile învecinate. În ultimii săi 10 ani de viață, între 1945-1955, Bonci-Bruevici a fost directorul Muzeului de Istorie a Religiilor și Ateismului din Leningrad. Pe scurt, acest om a fost unul dintre cei mai ticăloși bolșevici și e o mare naivitate să-l creditezi drept prieten al sectanților. Cu doi ani înainte de moarte, el îi scria lui Hrușciov: „Sarcinile de luptă cu grupările religioase supraviețuitoare nu au dispărut. Pentru a ne eficientiza propaganda, trebuie să continuăm a le studia în mod științific.” (F. Corley, Religion in the Soviet Union: an Archival Reader. Basingstoke, Macmillan, 1996, p. 186.) „Prietenul sectanților” de fapt voia să-i nimicească. Este ironic cum, mai toate grupurile religioase, i-au oferit informații, vulnerabilizându-se, în timp ce el a devenit vârful de lance al ateismului bolșevic. Tot așa este ironic că unii nici acum n-au realizat cum s-au autosabotat. Se pare că istoria povestită de cel vânat trebuie completată de observatorii de pe margine! În ciuda unor omisiuni voite sau nu, precum și ale unor aprecieri aproximative, cert este că Ernu are talentul unui povestitor, amintind cumva de hâtrul Creangă. Prin analogie, Humuleștii lui sunt reprezentați de Bugeac, doar că Scufița Roșie nici măcar în erată nu pare a fi aflat că a fost mâncată de lup.

Cartea lui Ernu are o seamă de trăsături aparte. Pe de-o parte, te invită să cunoști dedesubturile unei grupări marginale, cu detalii savuroase despre geneza și evoluția ei, împachetate frumos la un loc cu multe amintiri de familie, unele chiar personale. În același timp, când crezi că ai ridicat vălul, te trezești că ți-a fost lăsată deliberat o pâclă intermediară, pentru a estompa anumite detalii, care se cer securizate sau poate mistificate. E lesne de înțeles de pildă, cum de secta din Bugeac, ai căror membri, fără a ieși în viața lor din județ, au avut și pașaport rusesc, și românesc, și sovietic și ucrainean. Dar e greu de înțeles totuși cum, în perioada interbelică, „ai noștri” au experimentat viața într-o „comună sectantă” numită Poarta raiului, aflată în paradisul sovietic. Probabil că, aburiți de revoluția bolșevică și de ademenirile prietenului Bonci-Bruevici, ei au plecat în exil, cum sugerează titlul unui capitol. Dar tot „ai noștri” au experimentat însă alienarea vremurilor legionare, sub stăpânirea românească, în același interbelic, în care persecuția lor a depășit, în mentalul colectiv, atât pe cea țaristă, cât și pe cea stalinistă. Pentru ei, România nu a fost Mare ci a fost mică, nu i-a îmbrățișat ci i-a exclus, reușind o exacerbare teribil de dureroasă a marginalizării lor, luându-le până și dreptul de a fi înmormântați cu și ca oamenii, fiind trimiși să-și îngroape morții în cimitirul de animale. Bătaia, suferința, închisoarea… toate se uită, dar așa ceva nu se poate uita. Nu ne îndoim că a fost rău sub legionari, doar că nu a fost cel mai rău. Cu riscul altei paranteze, trebuie spus că niciun drac nu l-a echivalat pe ober-procuratorul Pobedonosțev. Pe vremea lui, și-au găsit azil în România stundiști cărora le-a fost luată lumina ochilor cu fierul roșu. Alții au fost despărțiți, soț de soție, fiecare deportat în alt colț al imperiului, iar copiii lor numeroși, trimiși fiecare într-o mănăstire diferită, unde li s-au schimbat numele, făcând imposibilă reunificarea ulterioară a familiei. O cronologie a sectanților din acest spațiu cultural și istoric nu poate ignora ticăloșiile acelei perioade, nu fiindcă am face apologia legionarilor.

Singura explicație că „ai noștri” au fost simultan și în Bugeac și în URSS, în perioada interbelică, este aceea că Ernu îmbrățișează deja, într-un ecumenism generos, nu doar gruparea lui Culachi, ci toate grupările sectare din întreg spațiul ex-sovietic. Molocani, duhobori, stundiști, Noul Israel, baptiști, staroveri, scopți, săltăreți și alții cu care a fost „bun prieten” Bonci-Bruevici, ale căror experiențe de marginali erau comune cu cele experimentate de ai lui. Fiindcă Culachi nu este decât un pretext frumos de introducere în lumea necunoscută, extrem de exotică a categoriei marginale a sectanților, de toate tipurile și culorile. Mai greu de depistat devine momentul în care Ernu trece de la particular la general, prin salturile frecvente între cele două planuri, tehnică împrumutată de la Iisus, Cel care le vorbea intercalat ucenicilor Săi, atât despre distrugerea Ierusalimului cât și despre zilele din urmă, lăsându-i până azi să dezbată unde se sfârșește una și începe cealaltă. Măcar atât și tot a învățat ceva de la sectanții lui scriitorul de azi.

O tradiție a familiei le cerea să aibe ușa deschisă pentru oricine, „de la evrei mesianici, la molocani ruși din Azerbaidjam, la uzbeci adventiști, la feodoriți siberieni, de la penticostali ucraineni la iakuți mormoni”, o adevărată „faună” sectantă, cum o definește Ernu. Nu mai conta ce doctrină aveau și cum se relaționau la divinitate. Neamțul Frank își folosea Biblia cu o logică nu prea departe de hermeneutica ghicitului în cărți și în zaț de cafea, până când nu a mai priceput nimic, dând vina pe Dumnezeu care, chipurile, spunea el „a obosit să mai vorbească pe înţelesul meu”. Feodoriții în schimb aveau fixația „sfârșitului veacului” și veacul lor a trecut, lăsându-i în urmă, din ei rămânând doar colbul. Se prea poate ca ai lui Culachi să fi pierdut busola, tocmai din această solidaritate de breaslă lesne de înțeles.

Trecură anii războiului, foametei și stalinismului și, pe când lucrurile păreau mai bine, Leviatanul întruchipat de statul sovietic, beneficiind de know-how-ul oferit cândva pe tavă lui Bonci-Bruevici, a trimis comunității o „scrisoare instructivă”, cu condiții nu doar inacceptabile, ci și aberante. Asemenea scrisori instructive au primit toate comunitățile religioase prin 1960-1961. Peste tot, acestea au produs schisme, unii acceptând condițiile grele impuse, înregistrându-se legal, alții respingându-le, devenind „neînregistrați” și împânzind pușcăriile. Comunitatea întemeiată de Culachi a avut, după câteva sinoade, o reacție oarecum similară: unii au ales să activeze în ilegalitate, dar cei mai mulți au decis să ignore scrisoarea, fără a se opune fățiș statului. Ilegaliștii au dat naștere celei mai uimitoare formă de rezistență contra puterii bolșevice, organizând rețele de trafic de Biblii, tipografii clandestine și o organizație pentru ajutorarea familiilor celor închiși pentru credință. În ciuda persecuțiilor aprige, ei au traversat perioada comunistă biruitori. Statul care le lua chiar și libertatea și viața, nu le putea lua sufletul. Au trăit ca niște eroi și au făcut fapte de vitejie pe care nu le-a cântat nimeni și nicio istorie oficială nu le cuprinde, fiindcă tot sectanți au rămas. Ce le-a venit de hac a fost libertatea, consumerismul, dar acesta e alt subiect deja.

Cu o detentă de invidiat, Ernu mută intriga dincoace de Prut, unde dintrodată este înconjurat de o sumedenie de „unchi” care au scris istoria sectanților români, a „pocăiților” cum li se spune pe meleagurile noastre, sau a cultelor evanghelice, cum se legitimează astăzi. Deși istoria a curs diferit aici, există suficiente similitudini dar și deosebiri marcante. Acești „unchi” au condus lupta pentru obținerea de libertăți religioase, după anul 1970, și, în timp ce alții „rezistau prin cultură” cum remarcă ironic autorul, aceștia și-au pus pielea la saramură, înaintând memorii îndrăznețe la Ceaușescu și informând Occidentul cu privire la lipsa de drepturi a creștinilor români, în momente cheie, precum acela când România își negocia înoirea „clauzei națiunii celei mai favorizate”. Tot „unchii” lui Ernu au fost cei implicații în studii subterane cu „navigatorii” americani, veniți să facă ucenici, care la rândul lor se multiplicau, relizându-se o rețea underground extrem de eficientă, cu impact în mediile studențești și nu numai. Prin oamenii din sfera lor a învățat că, „dacă anticomunismul tău te împiedică să-i iubeşti pe comunişti, atunci ţi-ai ratat chemarea de creştin” și alte lucruri scandalizante de același gen. Și mai uimitor în narațiunea erniană este faptul că, la un moment dat redă istoria unui „unchi” povestind la persoana întâi, cititorul neavizat putând crede că e vorba de chiar trăirile lui Ernu.

Viața marginală de sectant nu era simplă. Dacă erai bun în meseria ta, Leviatanul te ispitea cu o slujbă mai bună, pentru care trebuia să te faci membru de partid. Lucru inadmisibil, fiindcă sectanții nu acceptau să jure strâmb și ei nici măcar tinerii nu-i lăsau să se facă comsomoliști. Când toată lumea lua o găleată de produse acasă, după ziua de muncă la colhoz, sectantul pleca cu mâna goală, fiindcă el nu lua din ce nu era al lui. „Nicio faptă bună nu se lasă nepedepsită” explică Ernu, denunțând represaliile îndurate. Dar marginalii privesc lumea „nu din perspectiva ofertelor, a libertăților, ci a interdicțiilor” și acest lucru le-a permis rezultate marcante. El nu a realizat însă că și această strategie era un compromis cu Leviatanul.

Ultima parte a cărții este cea în care aflăm detalii intime, personale, despre abuzurile emoționale și psihice, executate de școală asupra copiilor „sectanților”, lucru larg răspândit și în școlile dincoace de Prut. Deși majoritatea lor erau foarte buni la învățătură, deși nu ieșeau în evidență prin neascultare și fapte rele, de timpuriu arătau ca mieii în mijlocul lupilor, fiind atacați nu doar de profesori, care trebuiau să interpreteze partitura de la centru, ci și răutății celorlalți copii, deveniți instrumente de tortură emoțională în lupta contra obscurantismului. Îl vedem pe elevul Ernu, încă din clasa I scos în față, pus să interpreteze un imn creștin în limba germană, de tovarășa Tamara Chirilovna, o postură prin care se urmărea clar stigmatizarea lui. Îl vedem tot pe el, cunoscut mai târziu ca un cititor avid de cărți și ziare, forțat să se aboneze la publicații de propagandă ateistă. „Nu înţelegeam foarte clar ce mi se întîmplă, însă simţeam profund cum se nasc nişte sentimente care aveau să mă urmărească ani de zile şi pe care nu le voi uita niciodată. Am simţit şi am înţeles că sînt diferit, foarte diferit.” Și chiar dacă unele aptitudini speciale ale copiilor din familii sectante îi puneau în avantaj față de ceilalți, dându-le scurte momente de glorie, acestea nu estompau rănile produse în suflet de cei care trecuseră în anii de școală cu bocancii prin viața lor. Timpul nu a estompat durerea:

„În astfel de momente, cînd priveam lumea cumva de sus, cu o superioritate a celui diferit, chiar dacă minoritar şi fragil, cînd mă impuneam în faţa majorităţii, pe care în sinea mea o compătimeam, pentru că aşa fusesem educat, îmi aminteam totuşi de acel moment cînd, singur în faţa clasei, neputincios şi fără să fiu apărat de nimeni, cîntam într-o limbă ostilă tuturor: In meinem Herzen, Herzen, Herzen… Acele sentimente stranii aveau să mă bîntuie multă vreme, acel hău care se căsca între noi avea să fie un spaţiu prin care aveam să mă lupt să trec toată viaţa, în diverse forme… Eram doar un copil de sectant…”

Acest copil a crescut cu un picior într-o lume, unde totul era controlat, echilibrat și bine argumentat și cu celălalt în altă lume, care se deschidea contradictoriu înaintea lui. Mai întâi filmele și muzica, apoi icoanele și religia pravoslavnică, spectacolul nunților basarabene, la care privea de peste gard, dar neputând a lua parte. A apucat scufundarea URSS-ului și a lumii vechi, căreia îi este dispus să-i ierte multe păcate, fiindcă atunci satul din Bugeac avea librărie, cinema, bibliotecă și baie publică, lucruri care țin acum de trecut. Comunitățile care și-au găsit calea spre bunăstare, pornind de la restricțiile regimului, nu s-au descurcat la fel de bine cu libertatea. Emigrația și scăderea natalității le-au ruinat mai tare decât distrugerea infrastructurii. Cei care au răzbit vitregiilor și deselor schimbări de regim, care mai de care mai despotic, nu par a mai avea vitalitatea de a renaște din cenușa ultimului imperiu. Regretele există dar anacronic par a fi legate de inexistența librăriei, băii publice etc, care sunt pierderi efemere comparabile cu pierderile celor două războaie, ale terorii staliniste și / sau legionare, ale foametei etc, peste care comunitatea a trecut victorioasă, în ciuda stigmatelor, suferințelor și nedreptăților. Trăind în altă lume, autorul rămâne tributar lumii vechi, recunoscând acest lucru cu nonșalanță: „Pentru că atunci cînd facem în viaţă aceleaşi mici gesturi, fapte, prostii nevinovate sau vinovate am impresia că ei dorm noaptea liniştiţi, pe cînd eu mă frămînt fără încetare, ajungînd la insomnii.” Dar nu, nu „educația sectantă” este vinovată de treaba asta. Dedea Sașa, ultima relicvă a „generaţiei de sectanţi a tatălui”, e la fel de neajutorat și neancorat în realitate, în ciuda aparentei siguranțe afișate când afirmă „Noi toţi am murit şi vom muri fericiţi pentru că am trăit şi am văzut raiul pe care voi probabil nu-l veţi mai avea şi nu-l veţi înţelege niciodată.”

Anacronic spiritului evanghelic, unde binele și raiul se conjugă doar la viitor, poza lui Ernu ancorează binele într-un trecut dureros și îndepărtat. De aceea povestea are un final trist, amar. Actorii principali par a fi pierdut o moștenire importantă, singura care contează. De-a lungul generațiilor, au fost preocupați să transfere formele, utilizate uneori ca mijloace de rezistență împotriva Leviatanului, devenite la un moment dat mai prețioase decât fondul. Acesta, în proces, pe undeva le-a scăpat printre degete. Ca un outsider, dar în același timp ca un insider, am senzația puternică că „raiul” a fost pierdut când comunitatea deși propovăduia, ba chiar cânta starea de „străin și călător” a încetat de a o mai trăi. Probabil unii deveniseră fii risipitori, fără ca măcar să plece din sat și fără să iasă din comunitate. Fără doar și poate, există un răspuns, pe care Ernu încă nu l-a găsit, dar timpul nu e pierdut.

-
21 November, 2016
Niciun comentariu
keep looking »