Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Noutati

Turneu: Praga – Cahul – Chişinău

Am fost invitat în luna mai la Tîrgul Internaţional de carte de la Praga. Aici am avut prezentarea  primelor două volume  din Mica trilogie a marginalilor: Sectanţii şi Bandiţii.

De acolo am mers direct la Zilele Literaturii Române unde am am avut două conferinţe pe tema: De la sectă la bandă: forme de marginalitate în regimurile represive. Ele au avut loc la Universitatea de Stat „B.P. Hasdeu“ din oraşul Cahul şi la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie si Filosofie, Departamentul de Filosofie și Antropologie. Am mai avut organizată o dezbatere aprinsă la barul Embargo.

Un foto reportaj.

Praga

 

 

Cahul

 

Chişinău

 

-
23 May, 2017
Niciun comentariu

Banditii lui Ernu

de Serghei Ehrlich în Suplimentul de Cultură / Nr.565, 05-05-2017

Cartea Banditii este, dupa Sectantii, a doua parte din Mica trilogie a marginalilor. De aceasta data, Vasile Ernu pune accentul pe antropologia lumii interlope din perioada sovietica.

Societatea sovietica a fost bine familiarizata cu manierele criminalilor. Pe timpul lui Stalin, multi au fost in penitenciare impreuna cu criminalii. In perioada „vegetariana“ post stalinista, justitia sovietica a continuat de asemenea sa trimita in lagare multe persoane pentru infractiuni minore. Iosif Brodskii isi aducea aminte cum, pe timpul asa-numitei „tran­zitii“, a intalnit un taran in varsta, condamnat la cativa ani de inchisoare pentru furt din „avutia poporului“, care consta dintr-un sac cu ingrasaminte. Detinutii „cu experienta“ erau o parte inseparabila a peisajului sovietic cotidian. De exemplu, incepand cu anii ’60, cand infractorii au inceput sa fie recrutati pentru serviciul militar obligatoriu, acestia si-au transferat manierele in mediul solda­tilor. Problema mai multor orase din perioada sovietica tarzie era reprezentata de grupurile de tineri din care banditii isi implineau randurile. Traditia criminala nu a fost o parte intr-atat de marginala a societatii sovietice. In era post-sovietica, ban­ditii nu numai ca si-au consolidat pozitiile; impreuna cu „nomenclatura“ si cu „fortele de securitate“ comuniste, au constituit patura dominanta a societatii, ocupand pozitii importante atat in mediul de afaceri, cat si in guvern.

Vasile Ernu prezinta cititorului roman partea de sub apa a aisbergului sovietic, oferind o „descriere consistenta“ (Klifford Girts) a lumii marginalilor antisociali, care si-au impus manierele majoritatii si au devenit parte a elitei societatilor post-sovietice. Principala sursa de informatii despre lumea interlopa este Profesorul, pe care Ernu l-a cunoscut de multi ani, „hot in lege“ din Odessa. Cu sprijinul lui, Vasile Ernu a reusit sa ia peste zece interviuri de la reprezentanti de seama ai lumii interlope. Printre informatorii autorului se numara un contrabandist, un hot de buzunare, o detina­toare de bordel, un cersetor profesionist si chiar un asasin. In carte sunt descrise ierarhiile penale, cutuma banditilor si specializarea profesionala, iar autorul poves­teste despre limbajul secret al hotilor, semiotica tatuajelor lor, structurile criminale de zi cu zi etc.

Autorul are o conceptie originala asupra functiei sociale a lumii interlope. Eroii din prima carte a trilogiei, sectantii, sunt prezentati drept „ingerii albi“ care tind sa is­paseasca pacatele omenirii printr-un comportament de jertfe si sa-i indrepte spre calea mantuirii spirituale. Banditii sunt „ingerii negri“, care prin crime for­teaza majoritatea inerta sa nu uite de Dumnezeu si totodata ii ajuta sa scape. De asemenea, banditii sunt instrumentul divin care ofera posibilitatea de masurare a credintei „iovilor“, asculta­torilor lui Dumnezeu. Acest punct de vedere mefistofelic, conform epigrafului la Maestrul si Margareta („Eu sunt o parte din acea putere care vesnic doreste raul si vesnic face fapte bune“), il demonstreaza Profesorul mentionat mai sus.

Un alt bandit din discutia cu Ernu isi compara fratii de breasla cu ingerii pedepsitori ai Apocalipsei. Pentru autor, care a crescut intr-o familie religioasa, o astfel de abordare este extrem de impresionanta. Este dificil de judecat in ce masura acest punct de vedere este raspandit in mediul infractional. In orice caz, este o ipoteza interesanta a retoricii de autojustificare produsa de comunitatea criminala, care necesita a fi verificata intr-o lucrare mai mare.

Ernu subliniaza ca multi ban­diti sunt extrem de religiosi. Conform concepului „ingerilor negri“, el descrie lumea interlopa ca pe un fel de Biserica din catacombe, un ordin monahal cu propriul crez, propriul decalog si ritualurile sale. Trebuie sa fim de acord cu aceste paralele. Autorul de­seori scrie ca „hotul cinstit“ din perioada sovietica nu avea dreptul la proprietate, familie si documente. Calugarii crestini, de asemenea, nu au dreptul la proprietate si familie. Refuzul documentelor de stat si substituirea numelui din actele oficiale cu porecla de hot sunt din nou asemanatoare cu inlocuirea numelui lumesc cu numele monahal.

Conceptele de ingeri albi si negri ne permit sa facem legatura intr-un sens general intre Sectanti si Banditi. Printre altele, conceptul trezeste imaginatia cititorului, for­tandu-l sa se gandeasca cum eroii celui de-al treilea volum al Micii trilogii, anume Izgoi-Jidi, vor fi inclusi in aceasta „ierarhie a ingerilor“.

Cuvantul trebuie insotit de disponibilitatea de face sacrificii

Cu toate acestea, consider ca paralelele crestine ne indepartea­za de la intelegerea naturii precrestine a lumii criminale. Din pacate, Vasile Ernu nu este familiarizat, cel mai probabil, cu lucrarea remarcabilului arheolog si antropolog rus Lev Klein, Lumea inversa. In aceasta carte, Klein isi prezinta experienta din inchisoare si ajunge la concluzia ca, in conditiile nefavorabile din penitenciar, armata etc., structura sociala se degradeaza rapid pana la nivel „primitiv“. William Golding, in distopia Imparatul mustelor, a descris aceasta degradare imediata intr-o forma artistica impresionanta. Mark Tkaciuk, directorul {colii Antropologice Superioare, a numit pe buna dreptate acest fenomen „gravitatie sociala“: miscarea in sus a societatii necesita o perioada lunga de timp si concentrarea tuturor puterilor fizice si mentale; caderea in starea arhaica initiala are loc rapid si automat.

Ernu subliniaza in mod repetat existenta a ceea ce el numeste caste banditesti si a unor superstitii arhaice, insa conceptul de arhaic nu se afla in centrul descrierilor sale. Insusi cuvantul este folosit o singura data in text. Concentrarea pe „religios“ nu i-a permis autorului sa reprezinte lumea banditilor ca pe o societate primitiva tipica, cu toate ca din multe dintre descrierile sale se desprind aspecte care tin de caracterul fara indoiala arhaic al corporatiei banditesti.

In carte se aduce aminte de­seori despre atitudinea extrem de responsabila a banditilor fata de cuvant. In viziunea lor religioasa, cuvantul trebuie sa fie insotit de disponibilitatea de face sacrificii. Pentru nerespectarea cuvantului prin fapta, sunt nevoiti sa pla­teasca un pret mare. Taierea limbii pentru informatii false este una dintre cele mai usoare pedepse. Este remarcabil faptul ca se pedepseste „pacatuind“ cu o parte din corp. Autorul isi aminteste cum, in fata sa, Profesorul i-a taiat degetul unui „soldat“ de-al sau pentru ca acela, dintr-o neintelegere, l-a lovit pe tanarul Ernu. La fel si in acest caz, se pedepseste o parte, pacatuind cu o parte din corp. Este un sacrificiu tipic pars pro to (parte dintr-un intreg), caracteristic populatiilor arhaice. Acestea, alaturi de alte fapte descrise de Ernu, in special ritualurile de initiere si cultura tatuajelor, ne permit sa presupunem ca religiozitatea din lumea banditilor se explica prin caracterul sau arhaic, in care lumescul si divinul sunt omogene. In aceasta consta si diferenta fundamentala dintre banditi si sectanti, care sunt produsul societatii de clasa, unde adevarata credinta se specializeaza, se separa de majoritatea pasiva, se transforma in comunitati de monahi si disidenti religiosi. In opinia mea, descrierea lumii hotilor a lui Klein (lideri, drujina, oamenii de rand) este mai aproape de realitate decat Biserica „ingerilor negri“ a lui Ernu.

Banditiieste scrisa in acelasi mod ca Sectantii, genul acestor carti poate fi definit ca nonfictiune lirica. Ernu prezinta etnografia marginalilor ca parte a vietii sale. Viata sectantilor este intr-adevar copilaria sa si vietile a patru generatii din familia sa. Aceasta experienta este suficienta pentru a face o descriere bogata fara a apela la surse literare. Prin urmare, textul („tesatura“, lat.) volumului Sectantii  este extrem de dens si nu exista nici o scapare. Dar viata banditilor nu este a lui Ernu. Nu sunt suficiente experientele personale si marturiile informatorilor pentru crearea unei viziuni intregi, lucru evident. Din acest motiv, autorul cartii Banditii este nevoit sa completeze lacunele cu mici trucuri literare. La inceputul fiecarui capitol, el traseaza linii eseistice extinse, include in text citate lungi din Biblie, prezinta pasaje ample din folclorul hotilor. Cititorul roman, spre deosebire de cel rus, nu este familiarizat cu aceste „capodopere“, dar cred ca, pentru a avea o idee generala despre acestea, este suficienta cunoasterea catorva citate. Insesi eseurile incluse de Ernu sunt curioase, mi-ar placea sa le citesc ca lucrari aparte, insa ca parte a cartii ele distrag atentia de la tema principala, astfel ca apare senzatia ca autorul intinde texul in mod intentionat. In opinia mea, cartea ar fi castigat daca Ernu inlocuia aceste devieri de la tema cu informatii din literatura de cercetare si din memorialistica. Astfel i-ar fi oferit cititorului posibilitatea sa verifice informatiile aflate de la eroii sai. Fara aceasta verificare, autorul nu a reusit sa evite greseli.

Descriind castele banditilor, Ernu caracterizeaza barbatii in mod gresit, drept „clasa de mijloc a lumii interlope“. Disidentul Valerii Abramkin, fost detinut si luptator pentru drepturile detinu­tilor, scrie in volumul Cum sa supravietuiesti intr-un penitenciar sovietic  ca de fapt casta bar­batilor este compusa „in general din oameni intamplatori inchisi in penitenciar. Pe unul sotia l-a inchis pentru betii, altul a furat ceva nesemnificativ, cel de colo e aici pentru o bataie, iar astuia i-au fabricat un dosar. Iata cine sunt oamenii aflati intamplator in penitenciar, fie pentru o bataie, fie pentru ca odata a furat“, multi din ei nu au facut parte din lumea hotilor pana la penitenciar, iar majoritatea nici dupa penitenciar nu aveau nimic in comun cu banditii.

„Intelectualitatea nu este creierul natiunii, ci rahatul ei“ – Lenin

Avantajul noii carti scrise de Ernu este ca subliniaza un fapt simplu: nu este evident pentru intreaga lume ca, dupa destramarea lagarului socialist, ticalosii au devenit crema societatii. Unul dintre capitole este dedicat intalnirii cu un fost bandit, care s-a transformat in oligarh. Noul stalp al societatii tinde sa-si legitimeze statutul respectabil de curand dobandit, scop pentru care isi apropie intelectuali romani. Acestia sunt cei care, unul dupa altul, se arunca la usa care se deschide spre un hau. Banditul cinic se lauda ca nu e nevoie sa-si cenzureze clientela intelectuala. Pentru banii pe care ii promite, se cenzureaza singuri. Acest afront invie cuvintele lui Lenin, care intr-un moment similar a spus ca: „Intelectualitatea nu este creierul natiunii, ci rahatul ei“.

Nu pot sa nu amintesc despre un vechi experiment cu antropoidele. Maimutele au fost invatate sa foloseasca o pompa de mana, iar pentru un anumit numar de miscari primeau un jeton. Puteau sa introduca jetonul intr-un aparat pentru a-si alege de mancare. Cardul de maimute imediat s-a impartit in trei grupuri. Majoritatea pompau cinstit. Cele mai sa­natoase maimute, „banditii“, sta­teau in picioare langa automat si luau o parte din jetoane de la „lucratori“ drept tribut. Al treilea grup ii servea pe „banditi“, incercau in diverse feluri sa-i amuze si tot de la ei sa cerseasca. Nu stiu ce parere aveti, dar mie imi pare ca noi, intelighentia/intelectualii de azi, ne asemanam cu acele maimute cersetoare. Din cauza noas­tra, banditii jefuiesc muncitorii nu doar in Romania, in Moldova sau in Rusia, ci peste tot in lume. Daca vi s-a facut rusine, atunci noua lucrare de Vasile Ernu si-a atins scopul.

Traducere din limba rusa: Sergiu Bejenari

Serghei Ehrlich este istoric, publicist, editor, directorul editurii Academiei Ruse din Sankt-Petersburg „Nestor-Istoria“. Locuieste la Sankt-Petersburg si Chisinau.

-
23 May, 2017
Niciun comentariu

„Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii”

de Mihail Vakulovski pe Tiuk / martie 2017

  „Bandiţii” e a doua parte a micii trilogii a marginalilor, de Vasile Ernu, şi se citeşte aproape cu acelaşi interes şi plăcere precum „Sectanţii”, prima parte a trilogiei. „Sectanţii” e mai fascinantă pentru că e scrisă din interior, scriitorul cunoscînd la perfecţie tema, fiind vorba de secta din care face parte familia Ernu, „secta mea”, iar Bandiţii” este o carte scrisă, totuşi, din exterior, protagonistul nefăcînd parte, fireşte, din „secta” despre care povesteşte. Dar, ingenios şi hîrtu, cum îl ştim, Vasile Ernu rezolvă schema din doi paşi şi trei mişcări. Deşi personajul principal al cărţii este Profesorul, ultimul mare bandit pe stil vechi, „erou negativ”, narator este scriitorul (Pisateli), dar acesta-şi începe naraţiunea de cînd îl vede prima oară pe Profesor, la vreo 7 ani. După ce-a terminat clasa întîi, fiindcă a învăţat foarte bine, protagonistul cărţii a fost luat de tatăl său la plimbare pînă la Odesa, călătorie pe care acesta nu o va uita niciodată, oraş care a făcut ca nici un alt oraş din lume să nu-l mai impresioneze, fiindcă Odesa a devenit pentru el Oraşul. La Odesa copilul este dus la fabrica de ciocolată, apoi îl întîlneşte pe „unul dintre eroii vieţii mele, un înger negru cu un suflet prins între rai şi iad, care pentru mine urma să fie un înger păzitor, dar care mi-a deschis calea spre o lume monstruoasă”, Profesorul, pe la care taică-so (Sectantul) trece, încercînd să-l aducă pe calea cea bună. Profesorul e un fel de unchi, căruia viaţa i-a oferit doar două „profesii”: cerşetoria şi banditismul. Vasile Ernu ne povesteşte despre lumea bandiţilor din URSS mai întîi prin prisma acestui copil, apoi prin ochii aceluiaşi om, doar că adolescent, tînăr şi tot aşa, pînă ajungem în zilele noastre. Scriitorul (personajul care e scriitor în carte, nu neapărat Vasile Ernu), prieten cu Profesorul încă din copilărie, îi cunoaşte, ajutat de Profesor, pe cei mai temuţi şi respectaţi bandiţi din toate domeniile, de la tatuatorul bandiţilor, cerşetori, hoţi de buzunare, la patroana bordelului de pe Moldovanca, Odesa şi cel mai renumit killer (între cuţit şi icoane), şi ne povesteşte despre ei. O lume cu care nici măcar Profesorul nu ne recomandă să ne întîlnim vreodată (deşi e cam inevitabil, pînă la urmă, spune acesta), dar e o lume foarte interesantă, despre care cei mai mulţi dintre noi nu ştim aproape nimic. Vasile Ernu a riscat intrînd acolo unde „fraierii” nu au ce căuta, s-a întîlnit cu ei, i-a ascultat, i-a studiat şi ne-a povestit, Bandiţii” fiind mai mult decît un roman, chiar dacă e scris aşa. Da, cartea asta poate fi citită şi ca un roman şi dacă sub titlu ar fi fost scris „roman” nimeni nu s-ar fi întrebat dacă e sau nu o operă artistică.

Dacă încă nu aţi citit cartea şi vă întrebaţi ce legătură e între sectanţi şi bandiţi, răspunsul e şi în titlul trilogiei: şi unii, şi ceilalţi sînt marginalii sistemului (sau erau, fiindcă acum adevăraţii bandiţi sînt la conducere, spune Profesorul, „cei cu adevărat periculoşi sînt în instituţiile statului, la TV, în structurile de putere, în parlament, prin universităţi”, zice scriitorul). Mai concret, „ce-i apropia însă pe bandiţi, pe hoţii în lege de sectanţii mei era poate un anumit cult aproape religios pentru o etică şi nişte reguli minime, deşi cele două lumi se băteau cap în cap. Unii voiau să salveze lumea, să fie exemplul luminos, să aducă viaţa, iar ceilalţi voiau s-o îngroape definitiv şi să semene frică şi moarte. Însă ambele grupuri ţineau cu tărie la etica şi regulile lor. Şi-i mai unea un lucru: refuzul aproape instinctual de a se supune Leviatanului”. „Bandiţii” de Vasile Ernu e o carte unică şi comparabilă doar cu „Sectanţii”. Urmează ultima parte a trilogiei, „Izgoi-Jidî”!

Vasile Ernu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii”, Editura Polirom, 2016

 

-
23 May, 2017
Niciun comentariu

Bandiţii la Arte, carte și capricii / TVR

Pe 27 aprilie la “Arte, carte și capricii” despre Bandiţii şi premiul pe care l-am primit:  Premiul Observator cultural 2017 / Eseistică/Publicistică

Aici (dupa minutul 10) / http://www.tvrplus.ro/editie-arte-carte-si-capricii-562811

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

-
2 May, 2017
Niciun comentariu

Ce s-a spus pe scena Teatrului Odeon / Gala Premiilor Observator cultural, 4 aprilie 2017

Bogdan-Alexandru Stănescu despre Vasile Ernu la decernarea premiului Observator Cultural 2017 / Eseistică/Publicistică pentru BANDIŢII.

“Și-acum categoria asta compozită, eterogenă, Eseistică și Publicistică… Sincer să fiu, nu a fost foarte mare bătaie la jurizare, adică am avut unanimitate, juriul a ales o carte profund originală, o carte care se situează la graniță, cam așa cum se situează personajele ei: fie în afara societății, fie la marginea ei. Cartea în sine este un proiect de frontieră, pentru că nu e nici 100% eseu, nu e nici 100% memorialistică, e și literatură, e și antropologie. Eu am preferat s-o citesc ca pe un poem gogolian. Acum, cu autorul acestei cărți am vorbit atît de mult despre literatură încît, punînd cap la cap orele, s-ar strînge cîteva luni bune. Este vorba despre Vasile Ernu, spaima dreptei neoliberale din România, cu partea doua a trilogiei marginalilor, Bandiții.”

Şi se pare că am zis şi eu ceva emoţionat:

” Am destul de multe emoții, chiar îmi vine să plîng, pentru că îmi aduc aminte de debut, am debutat acum 11 ani, exact cînd au debutat și premiile Observator cultural. Cînd am debutat, nu-mi propusesem să fiu scriitor, Doamne ferește, a apărut prima carte din întîmplare, după care a început să-mi placă și am început să scriu și totdeauna am avut această problemă: în ce zonă mă încadrez. Mi-aduc aminte cînd au apărut primele topuri, nu prea știam ce era cu topurile și nu m-am regăsit la un singur top, de poezie, deci nu sînt poet, totul e-n regulă cu mine… E foarte interesant cu această trilogie că primul volum, Sectanții, a fost nominalizat la secțiunea Memorialistică, al doilea a fost nominalizat la Eseistică, al treilea habar nu am…, nu-l mai văd nominalizat. Cred că sînt abonat la nominalizările Observatorului, sînt la a patra sau a cincea nominalizare, dar întotdeauna am spus că un premiu bun se ia foarte greu și faptul că ești nominalizat e deja un lucru foarte important. Apreciez foarte mult acest premiu și seriozitatea juriului, căruia îi mulțumesc. Există bursele de rezidență, am fost la Iași, m-au ținut o lună închis, mulțumesc Iașiului, Muzeului Literaturii și Festivalului de literatură FILIT, chiar m-au ținut o lună și-am scris, cred, 70% din carte acolo. Cartea mea nu este tocmai despre bandiți, e mai degrabă dedicată copilului meu, este o carte de educație, prin bandiți înveți mult mai multe lucruri, se pare, decît prin oamenii buni”

Integral aici / Observator Cultural 12-04-2017

-
13 April, 2017
Niciun comentariu

Premiul Observator Cultural 2017 pentru Eseistică/Publicistică a fost obţinut de Vasile Ernu pentru Bandiţii

După 4 nominalizări am reuşit să primesc premiul Observator cultural 2017 pentru Eseistică / Publicistică.

Premiile Observator cultural sînt în acest moment poate cele mai prestigioase şi profesioniste din domeniul literar cu un juriu pe care nu ai cum să nu-l respeţi. E o onoare să fii nominalizat. Anul acesta am reuşit să-l şi cîştig cu Bandiţii.

Mersi juriului, mersi Observator Cuilutral şi mersi Bogdan-Alexandru Stănescu pentru vorbele de încurajare ;).

„Sectanţii” a luat în 2016 premiul „Matei Brîncoveanu” pentru Literatură care avea şi un cec salvator. Şi a fost nominalizată la secţiunea Memorialistică al revistei Observator cultural, 2016.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Cătălina Bălan, Silvia Dumitrache, Observator Cultrual

-
5 April, 2017
Niciun comentariu

MiniRecenzii – Bandiţii (prima parte)

După 4 luni (între timp a apărut ediţia 2-a + o fotografie cu Bandiţii la Odessa)
În Bandiții, nu asistăm la o răsturnare mesianică a lumii în așteptarea Binelui final, ca în Sectanții, ci la o negare a ei în numele Răului etern. „Sectanţii“ se aflau în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrtea bezmetic în jurul lor; „bandiții“ se află în afara Leviatanului și îl provoacă sistematic. O perspectivă neîndreptățită ? Evident, dar nu atît de nedreaptă pe cît ne place să credem, căci fără „bandiți“, „fraierii“ (adică noi) sînt niște Narciși fără oglindă.

Mai întîi, trebuie să amintim că Leviatanul este instituționalizarea excluziunii. În acest sens, un act inaugural pentru Europa, chiar dacă nu inițial, l-a constituit construcția vagabondului, însemnat cu un V de la vagrant, precum evreii mai tîrziu, și care instituționalizează opoziția mai veche dintre „săracii lui Dumnezeu“, supuși ai Ordinii sociale și obiect al carității creștine, și „săracii Diavolului“, decretați inamici ai acestei Ordini și, ca atare, excluși din cetate. Bandiții lui Ernu sînt urmașii mîndri ai celor din urmă, transformînd stigmatul excluziunii în mîndria unei apartenențe la o castă a negației. La periferia acestor marginali se află cerșetorii. Pe primii îi urîm pentru că ne arată fisurile sau incompetențele Sistemului din care facem parte – dar ne și fascinează tocmai pentru faptul că sînt „anti-Sistem“; pe ultimii îi evităm, îi urîm în secret, pentru că sînt abandonații Sistemului și ne întind oglinda în care ne vedem riscul de a fi abandonați la rîndul nostru.

Ordine instituită, Leviatanul este Marele Dresor de Purici. Sau, cum rezumă Ernu, „bagi bușteanul și iese Pinocchio“. Dacă nu e Taganka, e grădiniță, cam tot aia, din acest punct de vedere – sugerează autorul, devenit un soi de Foucault de rit oriental. E rîndul nostru să ne întrebăm ce-i de făcut… Ajungem astfel, în ultimă instanță, să ne punem întrebări fundamentale despre viață. Ce ne mînă pe noi, oamenii, în viață? Răspunsul ar putea fi următorul: dorința de apartenență și frica de excludere. Ce ne orientează în viață? Nu atît gestiunea rațională a intereselor noastre egoiste, ci nevoia de recunoaștere, acea „luptă pentru recunoaștere“ despre care a vorbit inițial Hegel. Pe Ernu nu îl interesează însă micile noastre lupte, individuale sau de grup, ci, în primul rînd, Marea Luptă, de pretutindeni și dintotdeauna, aceea dintre Marginali și Leviatan pentru împărțirea legitimă a sferelor de apartenență. Iar aceasta este totdeauna o luptă de putere.

Vintilă Mihăilerscu / Dilema veche

 

Paralela simbolică dintre cele două incipituri este aproape perfectă: dacă drumul à rebours în timpul Sectanților începe odată cu moartea Tatălui, intrarea în universul bandiților are loc prin intermediul aceluiași Tată moralizator, un Moise care-și predă fiul noului părinte spiritual. Nu întîmplător, unul dintre subcapitole se intitulează Sfîrșitul copilăriei. Sînt două feluri diferite de lectură, două tipuri de mister pe care le abordează autorul trilogiei: un mister al copilăriei, atît de bine integrat celui religios, sub tutela Tatălui, și unul al adolescenței, al rebeliunii, al uciderii simbolice a aceluiași Tată, urmată de înlocuirea lui. Dacă în Sectanții, Tatăl însemna Ordinea, Cuvîntul, în Bandiții, odată cu paricidul acesta simbolic, Ordinea este tulburată, Cuvîntul își pierde greutatea simbolică și trebuie înlocuit și el prin dezvoltarea unui nou limbaj. Cred că de aceea acest al doilea volum se și deschide cu un lexicon banditesc, pentru a reașeza gîndirea și vorbirea pe noi coordonate. E vorba despre găsirea unei noi ordini simbolice, a unui sistem de semne profan care să înlocuiască Ordinea religioasă și care, totuși, să implice un tip similar de hermeneutică. Lumea bandiților este, din acest punct de vedere, extrem de ofertantă: de la setul draconic de legi nescrise la tipologia tatuajelor.

Ajung, în final, la cea de-a treia cale de interpretare a acestei trilogii, care devine evidentă după apariția primelor două volume: este vorba despre un traseu care, mai mult decît autobiografic, își are rădăcinile într-un prezent al scrierii – trilogia lui Ernu capătă un caracter de paidee solitară. Deja departe de schematismul facil al primelor sale cărți, Vasile Ernu se descoperă pe sine ca scriitor, are din ce în ce mai multă încredere în el, face incursiuni într-un subiectivism melancolic pe care îl evita înainte, scriitura lui capătă noi valențe stilistice, devine literatură. Aș mai avea să-i reproșez, de data aceasta, faptul că încă nu a învățat să personalizeze discursurile actorilor pe care-i urcă pe scenă. De multe ori, fie că vorbește un bandit, fie o codoașă bătrînă, îl auzi pe Vasile Ernu ținînd un discurs. Mai are de lucrat la capitolul ăsta. Cert este că un subtitlu (sau supra-?) general al acestei trilogii autoficționale ar putea fi Vasile Ernu devine scriitor.

Bogdan-Alexandru Stănescu / Observator Cultural

 

Astfel, în această logică, volumul „Bandi- ţii” va putea genera două tipuri de reacţii principale: prima – de recunoaştere imediată şi automatică a unor anumite tipologii reduse până la clişeu; a doua – de retragere în zonele exotismului estic. Complementare, ele vor decide un soi de lectură inedită (recunosc aici ingeniozitatea autorului), în senul în care, orice s-ar întâmpla în această lume amorală, exotismul URSS produce un fel de contact îmblânzit: când Profesorul (figură centrală din lumea bandiţilor) îi taie degetul lui Keşa pentru a marca o iertare (ceva din delirul personajelor bolnave şi misticoide ale lui Breban locuieşte la rădă- cina ontologiei/deontologiei personajelor lui Ernu, categoric pe filieră dostoievskiană) episodul nu produce un şoc puternic, ci colaborează cu celelalte elemente (detalii de comportament, detalii culinare sau vestimentare semnificative etc.).

La fel cum, fie venind pe căile unei cateheze inversate (de la Keşa sau Maki la Korj, toţi bandiţii împlinesc alegorii, la nivel simbolic), fie prin elaborarea unui cod particular, regimul metaforic al cărţii dublează şi corijează permanent pornirile antropologice. Prin acest joc focal (între antropologic şi realism magic), Ernu impune o eseistică unică în literatura recentă: „Vechea tradiţie a jocului are la bază penuria, lipsa. Trebuie să inventezi jocuri şi jucării din nimic. Sunt suficiente o frunză, o sfoară, o creangă, un bob de fasole. Noua tradiţie a jocului şi jucăriilor este excesul. Peste tot sunt prea multe jucării, instrucţiuni şi oferte. Spaţiile şi locurile de joacă ale «lumii civilizate» încep să arate obscen: cu cât sunt mai puţini copii, cu atât sunt mai îngropaţi în ele”.

Toate părţile cărţii vorbesc despre dezvoltare prin educaţie alternativă. Trecerea însă se face brusc în postcomunism. De la hoţul de buzunare care considera grobiană utilizarea instrumentelor auxiliare (de exemplu pentru tăierea poşetei), la matroana (tiotea) Hana care vede prostituţia ca pe „cea mai grea meserie pentru o femeie”, se face trecerea la banditul devenit oligarh.

O carte foarte bună, care se citeşte ca un dosar de epocă (extrem de bine informat şi alcătuit pe partea istorică) trecut prin filtrul experienţei. Vasile Ernu e unul dintre puţinii autori contemporani pentru care istoria însăşi e gonzo.

Ştefan Baghiu / Cultura

 

Totul pare autentic, dar se simte că, de astă dată, Ernu investighează din exterior, nu ca în Sectanții, în care el, ca autor, era unul dintre ei. Ca investigație romanescă vorbind, rezultatul e mai acătării, dar povestirea nu e atît de vie în Bandiții ca în Sectanții, deși rezultatul literar mi se pare superior. E imposibil să nu-ți placă personajele lui Ernu, cu ajutorul cărora autorul reconstituie lumea bandiților, dar e clar că în această specie el pătrunde, cît pătrunde, fără a face parte din ea. Acest neajuns mi se pare, de altfel, o probă că romancierul Vasile Ernu e în stare să se descurce și fără protezele memorialistului care, dacă-l scoți din ceea ce a trăit el însuși, nu mai știe să se descurce. Așa se întîmplă că, în afară de istoriile cu bandiți pe cre le pune în pagină, Vasie Ernu procedează ca Victor Hugo, în Mizerabilii, trecînd de la epic la explicațiile epicului, alea care-i fac pe eseiști să-și închipuie că un prea cinstit roman ar fi un eseu aparte.

Din Bandiții lui Ernu îmi plac nu numai poveștile lui personale, cele în care spune cum a intrat în relații cu hoții și cu contrabandiștii de la Odessa și din alte orașe din fosta URSS. Mi se par de neuitat personajele lui, Profesorul, milițianul pensionar, artistul hoțiilor din buzunare, în construirea cărora Ernu are toate datele unui romancier neîndoielnic, deși nu se laudă cu asta. Spre deosebire de alți scriitori, Vasile Ernu nu-și pune problema genului în care scrie. Ca mulți alți mari povestitori pentru care ceea ce contează e ce-ți spun, nu ce crezi tu despre narațiunea lor.

Cristian Teodorescu / Caţavencii 

 

Impresionantă este, la Vasile Ernu, afec­țiunea profundă, vibrantă, față de lumea pe care o descrie. Dincolo de orice retorică a „datoriilor uitate“ și a „reprezentării sărăciei“, perspectiva sa asupra semenilor este una profund umană. Indiferent de încheierile politico-ideologice pe care le trage din ea, frămîntarea lui pentru „cei mulți și umili“ (deși „bandiții“ sînt departe de a putea fi considerați umili…) nu este una ideologică, artificială, ci derivă din experiența directă cu ființe reale care se mișcă într-o lume reală. Candoarea raportării la „marginali“ se manifestă nu doar în fascinația irepresibilă față de „hoții în lege“, ci și, de pildă, în amestecul sfîșietor de milă și oroare care îl copleșește pe Vasea atunci cînd descoperă mizeria inimaginabilă în care trăiește „casta“ cerșetorilor și a nebunilor rătăcitori (veritabili paria ai ierarhiei cosmico‑so­ciale a „bandiților“).

Vasile Ernu iubește personajele, locurile și obiceiurile pe care le descrie cu acea pasiune nemiloasă de care numai prozatorii de vocație sînt capabili. O vocație care, pe de o parte, se manifestă în puterea de a capta schimburile și descărcările de energie, infraso­ciale, microscopice, dintre persoanele umane – intervibrații ale cililor conștiințelor individuale, de mare finețe, chiar atunci cînd aparența celor implicați este „primitivă“. Dar tot un semn al vocației este și modul în care se dozează raportul dintre acest strat al autenticității umane și schemele epice rocambolești, romantice, de roman noir. Tot ceea ce ține de retorica literaturii de aventuri (e.g. modelul Jim Hawkins, personajul lui R.L. Stevenson, din Insula comorii, care, protejat de ambiguul Long John Silver, se maturizează, fără să fie corupt, în contact direct cu societatea răsturnată a piraților) nu este strident, ci, dimpotrivă, în fuziune cu prestațiile realiste, exercită o clară forță de fascinație asupra cititorului. Vasile Ernu topește senzaționalul în ceea ce reușește nu doar să ne convingă pe noi, dar să se convingă chiar pe sine însuși că este fluxul trăitului. Iar această (al)chimie este dovada clară a unui talent epic și a unei inteligențe artistice remarcabile.

Caius Dobrescu / Observator Cultural

 

Cartea lui Vasile Ernu, Bandiții, a doua parte din „Mica trilogie a marginalilor” este o cercetare antropologică desfășurată pe teren, dar deopotrivă un roman al formării. În cartea lui se întrepătrund observația și introspecția, explorarea și incursiunea în propria memorie. Ca șiSectanții– prima parte a trilogiei marginalilor – , Bandiții intră în ceea ce am putea numi o „autobiografie antropologică”, căci autorul însuși se simte un „marginal”, vigilent la toate pârghiile prin care puterea ne poate ridica doar pentru a ne face să cădem de la o înălțime mai… sigură. Atât înSectanții cât și în Bandiții, Vasile Ernu își folosește propria experiență de viață ca „metodă” de cunoaștere subiectiv-obiectivă a unui mediu străin, exotic, aflat într-un „tărâm al leilor”. Et inter leones ego – ar putea suna motto-ul care stă la baza acestui tip de explorare deopotrivă științifică și mărturisitoare. (…)

Secta și banda sunt exemple că se poate trăi în afara statului și în contra lui. Dar, și aici este paradoxul ce-l umple de melancolie pe Vasile Ernu, asemenea alternative depind substanțial de stat, de existența lui diferită și, necesarmente, ostilă. În momentul în care statul devine favorabil sectelor, în momentul în care bandiții fac legea în interiorul structurilor de stat – aceste alternative (ce păreau atât de viabile câtă vreme erau urmărite și reprimate de stat) se dizolvă de la sine, nici bandele, nici sectele nu mai pot rezista. Coeziunea unei comunități (de la cuplul îndrăgostit până la națiune) este stimulată și menținută de prezența și de atacurile unui dușman comun (real sau imaginar). După cum o spune Ernu foarte frumos iubirea este salvatoare în esența ei și fără această intenție soteriologică nu am mai putea vorbi despre iubire. De aceea atâta vreme cât există un pericol sau un Dușman de (sub) care să vreau să-l salvez sau să-i salvez pe cei iubiți – coeziunea este maximă. De îndată ce acești stimuli încetează, coeziunea slăbește și piere.

Horia Patraşcu / Cultura

 

Meritul antropologic al Bandiților lui Ernu este acela de a ne desluși, de a ne da în vileag structurile profunde, schema de funcționare universală, așa-zisa „gândire sălbatică” a criminalității. E o carte care dezvăluie, dar nicidecum nu dezvrăjește, tot ceea ce ne atrage și ne farmecă în literatura și filmografia cu mafioți, pirați, haiduci, desperados etc., toate resorturile și mecanismele care animă și mențin vie în imaginarul nostru, al fraierilor, emisfera sumbră și tainic geamănă lumii noastre. Un fel de „Take a look on the wild side” estic, cu epicentrul în legendara Odessă. (…)

Lumea celor fără-de-lege are legile ei imuabile, mai rezistente sub vremi decît codexurile orînduirilor oficiale. Are o organizare strict respectată, pe caste. Are o etică a sa, o axiologie și un sistem de credințe. Marea artă a lui Ernu este de a ni le etala și explicita pe îndelete, dar nu teoretizând sec, ci brodînd epic, cu vervă de povestitor. Umorul alternează cu duioșia, revolta trece în compasiune, notația reportericească în flux al memoriei, adeseori fabulatoriu. Istoria însăși a bandiților e o acumulare de legende hiperbolizate, de povești care ating – și uneori depășesc – inimaginabilul, neverosimilul, magia. O lume a fraudei și a iluziei, care – culmea – se vădește mai autentică, mai coerentă moral și mai demnă de încredere decât civilizația conformist-burgheză, cea subminată de ipocrizii și vanități.

Florin Dumitrescu  / Bookaholic.ro

 

Cele două prime volume ale trilogiei au puncte comune, dar și suficiente diferențe. S-ar putea pune întrebarea care dintre acestea este cartea mai bună, Sectanții sau Bandiții, iar asta depinde numai și numai de perspectiva fiecărui cititor. Unii, mai aplecați spre sociologie sau antropologie, ar putea spune că primul volum este mai bun, mai documentat și în care se cercetează mai atent toate resorturile, istorice, evolutive, ale unei comunități închise, dar care lumea o respinge. Este și cazul meu, mereu interesat de comunitățile religioase și de felul în care acestea judecă și se implică în societate. Cei dornici de senzațional, de violență și resorturile ei, dar și de confesiuni și luări de poziție tranșante, vor aprecia mai mult al doilea volum, tocmai că aici este analizată o lume pe care oamenii nu o resping, ci o admiră de la distanță, atâta timp cât nu sunt antrenați în ea.

”Mica trilogie a marginalilor” reprezintă, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune serii de cărți apărute în literatura românească a ultimilor ani. O trilogie care îmbină caracterizări din interior a unor categorii considerate de către majoritate ca fiind marginale societății, fie ei sectanți (respinși de aproape toată lumea), fie bandiți (de care toată lumea se teme, fără a-i cunoaște cu adevărat), cu confesiuni ale autorului cu privire la anii copilăriei sau adolescenței, dar și cu privire la prezentul și viitorul lumii în care trăim. Vasile Ernu joacă pe poziții de forță și ar trebui citit dacă nu pentru a-l înțelege, măcar pentru a-l combate. Că, nu-i așa?, mulți viteji se arată cu privire la scrierile unor oameni fără a-i citi în scrierile lor fundamentale. Așadar, abia aștept volumul trei.

 Jovi Ene / filme-carti.ro

 

În fine… Scap de Profesor, dar tu mi-l vâri pe gât pe Pianist! Păi, cu școala lui, poate c-aș fi dat mai iute din mâini în operații… Pfuai, să-l faci pe unul la buzunare și să nu-i iei decât banii din portofel și să-i pui portofelul la loc – zi tu dacă asta nu-i măiestrie cerească… Știai că un neurochirurg barosan din US (ăla de-a candidat anul ăsta) a fost tot bandit? A fost, Vasea, a fost, și-a făcut ucenicia în mahalalele din Detroit, a dat cu șișul când era mic. Ciudat: și geniul ăsta chirurgical e cu cele sfinte, la fel ca bandiții tăi (Proverbele lui Solomon l-au adus pe calea cea bună), numai că el stă călare pe două lumi: vorbește și „fenea” aia a lor, de mititică americănească, dar și argoul înalt de Johns Hopkins…
Dar cu libertatea lor cum e, Vasea? Intri-n pârnaie dar ești liber – mama lor de bandiți… Păi, cum vine asta? Ce smintiți de tâlhari îmi aduci tu pe cap? De ce se țin ei de cuvânt? De ce țin ei, morțiș, să fie doar ceea ce sunt și să nu pară alții? Ai văzut tu oameni de-ăștia? Păi, acum, ciumecăria e să pari altul, că altfel, cum să-i fraierești pe votanți, pe angajați, pe ăia cu care te spargi în figuri?
Vasea, Vasea… Cartea asta a ta mă încurcă. Mă încurcă, pentru că-mi zici și de Finkă, ăla, care făcea ce făcea când răsucea cuțitul în carne de om… Să-i dai timp ucisului să-și vadă viața, să-l lași pe ucis să-și priceapă greșeala, aha… Păi, Finkă ăsta al tău merită un roman, pe cuvânt! De unul singur o merită!
Dumnezeu nu e fraier, mai spui. Așa o fi, nu mă pun cu tine, păcatele mele, că ăia care mi-au dat mie borșul când eram mic nu s-au trezit cu degetul tăiat după aia… Dar, pentru că m-ai făcut să mă prind, citindu-ți cartea, că eu SUNT un fraier, nefiind nici Dumnezeu, nici vreun bandit curajos, te provoc, Vasea! Și să nu mă refuzi! Nu vrei tu să pornim amândoi de jur-împrejurul Mării Negre, PE USCAT, chit că scrii că e imposibil? Nu vrei tu să plecăm noi doi în aventura asta și să scriem o carte și să facem poze, cu bandiți, cu oameni simpli și cu tâlhari?
Am porni de la casa lui Finkă, de acolo de unde scrii tu că Marea se zărește printre copaci, ne-am duce spre Budachi Cordon, și, de-acolo, în jurul Mării noastre!
Hai să trăiești, Vasea! Pune, și tu, de-un cifir!

Florin Chirculescu

 

 De-a lungul romanului, personajul descoperă, ca un antropolog, o lume răsturnată faţă de a lui și de a noastră, a fraierilor – adică toți cei care nu suntem bandiți. Noi ne supunem vieții și regulilor Puterii care o controlează la orice pas, bandiții vor să supună viața și Puterea. De altfel, ei sunt indicatori ai slăbiciunii și ai puterii statului sub diferite regimuri. Resping mereu „dresajul social” prin care familia și instituțiile ne formatează pe noi, fraierii, pentru a ne face cetățeni model. „De la familie şi până la şcoală, trecând prin grădiniţă, totul are acest unic scop: să te formeze şi să te educe în aşa fel încât tu să alegi ce e bine”, își dă seama Vasea, în așa fel încât să fii protejat și să te supui autorității care îți asigură protecția. „Toată viaţa, de când te naşti, eşti într‑o veşnică închisoare ce are ca scop îmblânzirea ta”. De cealaltă parte, bandiții sunt obișnuiți de mici cu răul și sunt lupi ce nu pot fi îmblânziți.

Profesorul întărește: „Copiii sunt trimişi la grădiniţă şi la şcoală. Să fie luminaţi, educaţi şi învăţaţi. Şi aici începe fabrica de formatare. Este o maşină de prelucrat buşteanul primit de la părinţi şi din ea trebuie să iasă Pinocchio. Dar Pinocchio nu iese întotdeauna cum vrea armata de profesori puşi să scoată din buştean, pe calapodul dorit, modelul comandat. Fiecare vine cu lemnul lui. Unul e mai tare, altul mai moale, altul mai umed, altul mai putred. Şi apar în sistem tot soiul de Pinocchio defecţi, imperfecţi”. Bandiții pot fi considerați astfel de „rebuturi”. Unii au avut lemnul putred pentru că au crescut în case de copii sau în alte circumstanțe care i-au făcut să piardă șansa formatării. Așa că au intrat într-un alt proces educativ, „alternativ” – strada și, în lipsa unor garanții și protecții din partea instituțiilor, au ajuns să le respingă în favoarea unei libertăți ce nu poate fi domesticită, libertate care e supusă și ea unor reguli sfinte, dar diferite și „corecte”.

Ionuţ Dulămiţă/ Scena9

 

Despre „Bandiții” nu o să vorbesc neapărat la superlativ, ci mai degrabă o să încerc să evidențiez diferențele prin comparație cu „Sectanții”. M-am întrebat de multe ori în timpul lecturii dacă Vasile Ernu a preferat să sacrifice firul narativ de dragul portretului; și când încercam să obțin un răspuns valabil întâlneam pasaje pline de o nostalgie aproape dureroasă, în care povestea se înnoda firesc cu ceea ce a fost scris în „Sectanții”. Pentru că multe sunt aceste locuri, cred că e necesar să citiți volumele exact în ordinea în care au fost scrise. Dacă în primul volum autorul a preferat să meargă urmând pașii unui adevărat studiu de caz sociologic, combinând măiastru toate  metodele de cercetare sociologică avute la îndemână (inclusiv cercetarea documentelor și a arhivelor, deplasările în teritoriu ori de câte ori s-a simțit nevoia etc.), de data aceasta accentul cade pe individ. Pentru că și lumea bandiților e o lume a oamenilor puternici, a singuraticilor, a damnaților, a celor care se revendică ca făcând parte dintr-o comunitate cu reguli nescrise, dar care se văd nevoiți să-și organizeze viața în cel mai solitar mod posibil. Bandiții lui Ernu sunt copleșiți de singurătate, trăiesc și respiră singurătate și în numele acesteia ajung să săvârșească cele mai blamabile fapte din punct de vedere social. (…)

„Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” nu e o carte de literatură, nu vă așteptați să găsiți între coperți romanțe cu personaje negative sau povești de citit seara la culcare. Nu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” este o carte despre lumea de dincolo de realitate, dacă vreți de dincolo de realitatea pe care o puteți cuprinde cu ochii minții. Din acel punct începe lumea bandiților. E un alt tărâm și o altfel de viață acolo și rămân la ideea că, asemenea personajelor, lumea aceasta trebuie să existe în continuare, dacă ne dorim o viață liniștită de fraieri.

Nona Rapotan / BookHub

 

La fel ca sectanții, ramura principală a familiei autorului, bandiții resping în mod radical lumea înconjurătoare. Spre deosebire de sectanți însă, ei nu aspiră să o mîntuie, ci doar să-i releve imperfecțiunile, nedreptatea structurală, conflictul social care o traversează și o antagonizează în permanență. Bandiții îi jefuiesc pe „fraieri”, lumea exterioară propriei societăți, și îi disprețuiesc pe „musori”, pe polițiști. Uneori, pentru a preveni apariția unor situații ieșite de sub control, bandiții și polițiștii își pot împărți tacit sferele de influență, alegând să se tolereze reciproc.

Personajele pitorești care îi servesc drept parteneri de dialog autorului sunt cu adevărat fascinante. Mișka Pianistul, hoț de buzunare foarte talentat, Jora, fost „milițian” în Odessa, actualmente pensionat, Korj, fost „hoț în lege” de o autoritate indiscutabilă, asasinul Finkă sau matroana Hana – toți contribuie la hașurarea unei lumi foarte complexe, care întreține cu societatea oficială raporturi simbiotice, mult mai complexe, profunde și intrigante decât ne putem imagina. Funcția socială a bordelului, de exemplu, este una profilactică, permițând păstrarea promiscuității în anumite limite tolerabile. Dacă bordelul este reprimat, societatea întreagă are de suferit, consideră „tiotea” Hana, deoarece dispare acel debușeu de evacuare a furstrărilor de tot felul care îi permite societății să își păstreze moralitatea oficială și să funcționeze prin raportarea la o alteritate care îi este în cele din urmă constitutivă. „În general, bordelurile dispar nu cînd societatea este mai morală sau mai restrictivă, ci în momentul cînd totul se transformă într‑un bordel mult mai mare, chiar dacă aparent vitrinele şi societatea dau de înţeles că se jenează să discute sau să accepte ideea existenţei unui astfel de local. De asta trebuie să ne temem de dispariţia lor şi nu e cazul să ne jenăm de existenţa lor” (p. 240).

Emanuel Copilaş / Timpul

 

Banditi care nu-s din haiducii lui Panait Istrati sau Codin, nici cei din Groapa lui Eugen Barbu si nici puscariasii lui Vasile Voiculescu din Zahei Orbul. Aia care faceau nunta intre ei la ocna. Cei din cartea de fata sunt practic niste tipare de oameni in afara legii imbracati de catre autor intr-o aura din aia romantioasa dar si mistica. Citesc poezie, recita din Biblie, se spovedesc inainte de crima la comanda, nu au bunuri materiale si in general nu se ating de batrani, vaduve, copii sau saraci.

Practic e o lume interlopa utopica complet diferita de cea pe care o stim noi. Evident toata fictiunea asta brodata frumos in jurul unui subiect sensibil are pana la urma un adevar. Venit din documentare si timpul petrecut printre ei. Legi nescrise, ierarhii, caste greu de patruns, razbunari, lupte pentru suprematie si supravietuire in puscariile Siberiei sau instrumentelor de lichidare pe care sistemul le are si le-a avut tot timpul la indemana.

Vasile Ernu e un scriitor ajuns la maturitate si unii zic ca s-a deradicalizat (nu stiu daca exista cuvantul asta). Eu unul cred ca de fapt si-a dat seama ca mesajul lui trebuie sa ajunga la cat mai multa lume. Si in tot scrisul asta al lui am simtit sau mai degraba mi s-a adeverit ca e la baza un anarho-socialist sadea. Tot timpul in pozitie de contra cu sistemul si autoritatea. Din categoria celor care au impanzit Imperiul Tarist inainte ca acesta sa-si dea duhul.

Dar pana una alta lectura placuta. Uite asa mai puneti si voi mana pe o Biblie. Da nu cea legata frumos si tiparita pe foita din aia de-ti vine sa rulezi o tigara. E cea a proscrisilor si celor pe care de altfel fraierii nu isi doresc sa-i intalneasca vreodata-n fata.

George Verdeş

 

Vasile Ernu scrie golănește și șarmant, la derută, ignoră rigorile genurilor, te farmecă și te confuzează, te enervează prin imprevizibil, dar te face să dai pagină după pagină. Lumea bandiților se întinde la marginea memoriilor și memoriei, pe frontiera dintre eseu, monolog, nostalgie și anecdotă. E plin de învățăminte fără să fie măcar o secundă didactic, este valabil și seducător pentru că nu are certitudini. Dar are chef.

Vlad Tăuşance

 

Dragi prieteni am bucuria sa va ofer o bucurie. Prietenește va ofer spre consum cartea. Ii mulțumesc lui Vasile iar voi o sa va multumiți singuri, citind’o. E vorba de lama aia subțire pe care călătorești in viața, din copilărie prin adolescenta si mai apoi prin ceea ce Adulții numesc maturitate. Aluneci in dreapta si te’ai dus, aluneci in stingă si nici urma nu mai ramine, aluneci pe loc si lama se infige’ntre picioare. Iar “in biserica diaconii beau laudanum.)” conf. A. V. Toritet.

Andrei Gheorghe

 

Construcţia narativă a lui Vasile Ernu, care nu este nici eseu, nici roman, dar nici reportaj sută la sută, ci ceva între acestea ori toate la un loc, începe şi se încheie simetric cu intrarea într-o curte. În prima parte, în anii copilăriei şi adolescenţei, când „timpul încă nu făcea nicio presiune asupra noastră”, viitorul scriitor ajunge să-l cunoască pe Profesor, cel care avea să-i ofere câteva lecţii importante, în completarea celor din familie, redate în volumul anterior, „Sectanţii”. Spre deosebire de educaţia centrată pe religie, Profesorul îl învaţă să-şi înfrunte temerile.

 Constantin Piştea / constantinpistea.ro

 

Făcînd un liceu la Chișinău, în anii 2000, singurul joc din oraș pentru generația mea de băieți era trăitul după regulile banditești ale altui Imperiu căzut. Majoritatea noastră n-avea nicio legătură cu lumea de pușcărie, dar imitam codul „blatnoi” ca un fel de lege morală nescrisă, prin care funcționa lumea noastră. Să știi cît și cînd să vorbești, să ții la ai tăi în orice context și să cunoști un cod specific de a argumenta. Purtam haine pregătite de „intervenții”, adică costum de sport cel mai adesea, iar unii dintre noi chiar inele poleite pe degetul mic. Un singur coleg din acea gașcă a făcut carieră pe bune în acea lume. Alții au ajuns oameni de afaceri, corporatiști ori muncitori. Totuși, mă fascinează și astăzi împărtășirea acelui tip de joc de-a bandiții, de machism și spirit de haită, din adolescența noastră.

De aceea, am așteptat cu mare interes cartea lui Vasile Ernu – Bandiții. Al doilea volum din Trilogia marginalilor. Ernu și-a făcut un brand din a recupera și traduce culturile și identitățile (ex)sovieticului pentru publicul român, mai degrabă suferind de clișee și preconcepții referitoare la această zonă. Zonă care la Vasile Ernu nu este delimitată clar, nici geografic, nici temporal. La fel ca în Sectanții, acesta explorează o lume mai degrabă mitică a Bugeacului natal, care se poate întinde și pînă la Chișinău, și pînă la Odessa. De aici, probabil, și lejeritatea cu care autorul desface lumea bandiților sovietici. Povestirile, deși par autobiografice, sunt construite universalist de Ernu. Capitolele sunt deschise de chei de interpretare cu citate mai ales din Biblie. Vasile Ernu este peste toate un povestitor excelent, pentru că utilizează mecanismele miturilor și a pildelor biblice, fiecare povestire încheindu-se rotund și avînd obligatoriu o morală, un tîlc. Atît datorită subiectului romanului, cît și a acestui mixaj stilistic de istorie socială și auto-ficțiune, romanul Bandiții este cu siguranță inovator.

Lectura cărții mi-a deschis apetitul pentru înțelegerea generației autorului față de bandiții sovietici, integrînd totuși destul de puțin perioada marilor jafuri de după căderea Imperiului și a felului în care într-un Chișinău al anilor 90-2000, fără reguli și cu un stat aproape inexistent, lumea ficțională a unor adolescenți erau bandiții.

Dinu Guţu / Art7fm.ro

 

Vasile Ernu e autorul unei trilogii (Mică trilogie a marginalilor) menite să ne scoată pe noi, cei preocupați de critică socială, cât și pe cei preocupați de critică literară, din amorțire. Venind de pe alte meleaguri și bucurându-se de o altă educație și formare decât cele ale majorității scriitorilor noștri, el aduce un suflu nou atât în filosofia, cât și în literatura română. Firește, îl putem bănui că joacă foarte mult cartea provocării încercând să vadă ce se petrece dacă întoarcem puțin cu susul în jos camera de luat vederi. Dar e mult mai mult decât atât. Ultima carte, Bandiții (prima Sectanţii), poate fi considerată un soi de filosofie aplicată, o poveste foarte atrăgătoare construită ca o contraparte literară la celebra A supraveghea și a pedepsi (M. Foucault). Dintre multele merite ale poveștii spuse de Vasile Ernu în Bandiții, cred că cel mai important este apropierea de zona marginalilor cu calm și înțelegere. Acest calm și înțelegere sunt menite să demitizeze această lume sordidă față de care noi, majoritarii, „fraierii” în termenii cărții, ne raportăm destul de pervers: pe de o parte îi detestăm și vrem să-i închidem într-o groapă cât mai adâncă a inconștientului nostru, pe de alta, ne lăsăm seduși de curajul lor. Întrebările pe care i le-am adresat lui Vasile Ernu nu încearcă o lectură corectă politic a Bandiților. Totuși, ca cititoare, mi-aș fi dorit să explorez prin intermediul cercetărilor lui Vasile Ernu și lumea hoațelor, nu doar a hoților. Interviul de mai jos e o expresie a acestei năzuințe.

Maria Cernat / Gazeta de Artă Politică

 

„Actualitatea şi realitatea nu sunt în centru, ci la periferie. Centrul este doar un loc al celor care trãiesc ceva ce a avut deja loc la periferie.” Am ales acest pasaj din noua carte a lui Vasile Ernu, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor, din motive evidente. Rezumã la fix motivaţia acestui demers. Şi explicã, implicit, situaţia: o privire inevitabil de la centru asupra a ceea ce periferia deja a consumat. Un exercițiu reuşit de istoricizare a unei pãrţi dintr-un spaţiu care, în sine, nu poate face aceasta. Tot aici ni se explicã şi mai exact: „Legendele şi parabolele sunt de fapt istoria oamenilor de la periferii…” Actualitatea marginii respinge ideea de reflecţie. Singurul sprijin fundamentat într-un anume trecut vine sub forma legendelor, istorii „din afara timpului”, acele „reţete” bune oricând şi atât de asemãnãtoare cu reflexele musculare. Bandiţii din acest volum sunt, de aceea, imagini reconstruite şi aşezare în logica istoricã a filosofiei „de centru”. Analiza lor comportamentalã, ierarhizarea lor – întregul eşafodaj taxonomic are aici în vedere publicul ţintã, receptorii care suntem noi, „fraierii”. E aici un efort de traducere, de explicare şi îmblânzire a unei tagme despre care prea puþin exegeți au simțit nevoia sã vorbeascã. Volumul lui Vasile Ernu vine, deci, pe acest gol uriaş, un gol pe care îl umple cu deosebitã empatie. O galerie de portrete excepțional realizare pune carne pe argumentaţia cãrţii, iar aici prozatorul Ernu iese la suprafaţã ca marele câştigãtor al pariului cu sine însuşi. Rezultã o carte care va face în mod sigur sã creascã mãcar un pic sâmburele de omenie din fiecare cititor.

Mircea Pricăjan / Familia

 

Dacă încă nu aţi citit cartea şi vă întrebaţi ce legătură e între sectanţi şi bandiţi, răspunsul e şi în titlul trilogiei: şi unii, şi ceilalţi sînt marginalii sistemului (sau erau, fiindcă acum adevăraţii bandiţi sînt la conducere, spune Profesorul, „cei cu adevărat periculoşi sînt în instituţiile statului, la TV, în structurile de putere, în parlament, prin universităţi”, zice scriitorul). Mai concret, „ce-i apropia însă pe bandiţi, pe hoţii în lege de sectanţii mei era poate un anumit cult aproape religios pentru o etică şi nişte reguli minime, deşi cele două lumi se băteau cap în cap. Unii voiau să salveze lumea, să fie exemplul luminos, să aducă viaţa, iar ceilalţi voiau s-o îngroape definitiv şi să semene frică şi moarte. Însă ambele grupuri ţineau cu tărie la etica şi regulile lor. Şi-i mai unea un lucru: refuzul aproape instinctual de a se supune Leviatanului”. „Bandiţii” de Vasile Ernu e o carte unică şi comparabilă doar cu „Sectanţii”. Urmează ultima parte a trilogiei, „Izgoi-Jidî”!

Mihail Vakulovski / Tiuk

 

Interviuri

-
2 April, 2017
Niciun comentariu

De la o lume-a-lumilor la alta: Vasile Ernu ca stalker intercultural

de Caius Dobrescu pe Observator Cultural / 24-03-2017

Iuri Lotman susține undeva că modul în care mintea medievală rusească înțelege conflictul – un tipar cu bătaie lungă în timp, sugera, fără s-o poată spune pe șleau, celebrul culturolog – este profund marcat de arhitectura lumii de dincolo a creștinismului răsăritean. Mai precis, de polaritatea între Rai și Iad, nicicînd atenuată printr-un artificiu teologic de tipul Purgatoriului apusean.

De reținut că această separare eternă și absolută nu se traduce prin claritate morală în raport cu viața concretă. Etica antinomică se dovedește cel mai adesea inoperantă în fața conglomeratului de determinări al existenței reale, așa că rămîne, practic, în afara acestuia. Mai mult decît atît, pulsiunea maniheistă are, de cele mai multe ori, efectul pervers de a spori, în loc de a reduce și de a controla entropia morală. Altfel spus, cu cît mai separate în ceruri, Binele și Răul par să se afle cu atît mai, am spune neaoș, încîrligate și îmbîrligate aici, pe pămînt.

Subterana

Pe această mitologie adîncă este construită și inclasabila carte a lui Vasile Ernu – combinație de roman, reportaj, autobiografie, eseu filozofic, pamflet radical –, intitulată Bandiții. Vasea, personajul principal, cu care autorul ține să-l identificăm în orice moment, evoluează de la copilărie la maturitate pe muchia de cuțit dintre un mediu familial strict‑re­ligios (în sensul unui echivalent, în spațiul sovietic, al Amishilor sau menoniților) și lumea complet inversă, dar și complet structurată, cu ierarhii, coduri, limbaje, a hoților și bandiților. O lume paralelă, de altfel, nu doar faţă de microuniversul creștin-integrist, ci şi faţă de tot ceea ce înseamnă regim sovietic ori convenție socială „normală“ în general. Un univers cu principiile de funcționare răsturnate, dar perfect analogice cu cele ale lumii „fraierilor“. O subterană întinsă la scara întregii Uniuni și coborînd în timp, nu doar pînă în zorii cnezatelor rusești, ci (îi place să creadă autorului nostru) pînă în antichitatea talmudică. Evident, transgresiuni spectaculoase au existat dintotdeauna: ajunge să ne gîndim doar la Stalin, care, în calitatea lui de Giugașvili, și-a început cariera ca spărgător al băncii centrale din Tbilisi (oraș – și spațiu – al brigandajului romantic, vizitat la un moment dat și în cartea despre care vorbim).

Lumi, așadar, care, deși nu comunică, se amestecă, formează hibrizi, întrețin tipuri diverse de promiscuitate. Desigur, un om declarat de stînga, așa cum este autorul Bandiților, nu putea să lase dialectica la o parte. Așa că lumea subterană, paralelă, a bandiților este prezentată în „devenire istorică“: după prăbușirea comunismului, pare să iasă la suprafață și să impună norma socială. Pierzînd astfel magia utopian-revoluționară pe care o exercita asupra conștiinței reflectoare și reflexive a cărții, în junețea acesteia, consumată în epoca „socialismului real“. Ceea ce deschide ipoteza că polaritatea celor două universuri se reface, prin simetrie dialectică, în noua eră: fosta societate oficială, cu activiștii și birocrații ei, brusc marginalizată, începe acum să intre în subterană și să devină simpatică. Să capete, pentru conștiin­ța auctorială ajunsă la maturitate, aura irezistibilă a lucrului semiinterzis. Ceea ce ar putea explica renașterea contemporană a atrac­ției pentru idealuri sau, în orice caz, pentru retorici nostalgic-bolșevizante.

Înfruntarea luminilor și pasiunea pentru culoarea locală

Lupta care se dă în jurul sufletului lui Vasika, între tatăl rigorist și unchiul rătăcit încă din zorii vieții lui în antilumile „păcatului“, are ceva de melodramă. Ea amintește pînă la detaliu de filmul în care Lorenzo Anello, interpretat de Robert De Niro (care e și regizor), un șofer de autobuz harnic, dar sărac, se luptă să-l țină pe fiul său, Calogero, departe de influența lui Sonny LoSpecchio, interpretat de Chazz Palmiteri, la fel de melancolic, de generos și de lipsit de scrupule ca legendarul Fane Spoitoru, dar operînd în Bronxul anilor 1950 (de altfel, filmul, difuzat în 1993, se numește A Bronx Tale).

Înfruntarea dintre cele două lumi aminteș­te, de asemenea, de maniheismul atît de reconfortant pentru nervii corporatiștilor (dar și pentru cei ai domnilor Becali și Liiceanu) din romanul Războinicii luminii al lui Paolo Coelho. Sau, pentru a reveni în spațiul ce reprezintă pentru Vasile Ernu o inepuizabilă sursă de inspirație, aminteşte de cele două universuri perfect opuse, al Rondului de Zi și al Rondului de Noapte, ce traversează o viziune altfel extrem de realistă, a mizeriei Rusiei contemporane, în romanele fantasy ale lui Serghei Lukianenko (scrise cu nerv și cu imaginație, depășind cu mult mediocrele lor ecranizări). Iar cînd vine vorba de partea feminină a speciei „îngerilor căzuți“ (reprezentată prin acea istorie vie a bordelurilor „subterane“ din URSS), care este matusalemica odessită tiotea Hana, imaginea acesteia pare să se nască prin popularea cartierului revoluționar al plăcerilor din Sin City-ul lui Frank Miller, cu nenumărate clone ale Soniei Marmeladova.

Asemenea asocieri nu țin doar de capriciile minții asociative a cititorului. Gustul genuin al senzaționalului emană în nenumărate feluri din scriitura lui Vasile Ernu. Pasiunea pentru culoarea locală nu este mai mică, aș îndrăzni să spun, decît în celebra Șatră a lui Emil Loteanu. Iar promiscuitățile exotismului („balcanic“ îmi vine pe limbă, deși este vorba despre nordul Mării Negre – o lume care începe în Basarabia și, trecînd prin Cahul, Bolgrad și Ismail, ajunge, hăt, pînă la Odessa) se amalgamează asemenea criticii sociale, ca în vremurile de aur ale lui Panait (sau mai degrabă Panaït) Istrati. Dacă ar descoperi la altcineva asemenea propensiuni spre roman­țios, sînt convins că Vasile Ernu le-ar taxa imediat ca tactici capitaliste de minimalizare și ca insidioasă dominație simbolică. Dar în privința acestor procedee funcționează probabil același principiu ca în cazul glumelor etnice: numai insider-ii au voie să le folosească, referindu-se la ei înșiși.

În orice caz, chiar dacă acceptăm că reporterul intrepid din spatele filozofului și prozatorului Vasile Ernu chiar își pune pielea în băț pentru a pătrunde în bolgii sociale dintre cele mai periculoase (cea mai întunecată fiind, s-ar spune, aceea în care trăiește killer‑ul ultrareligios Finkă), rămîne surprinzător că el întîlnește acolo, în general, personajele lui Dostoievski ori Șalamov…

Vorbind despre critica sau despre filozofia socială, este de notat că mitologia maniheistă adînc-rusească intră aici într-o chimie intimă cu ideile foucauldiene pe care știm că le profesează Vasile Ernu. Tradiționalul dualism gnostic al stîngii „deconstrucționiste“ poate fi ușor supraimprimat peste mitologia cărții, fiindcă Birocrația, Capitalismul, Corpo­ratismul, Neoliberalismul etc. pot fi tot atîtea nume actualizate ale unui Dumnezeu rău, steril, care ține captivă o lume pe care nu a creat‑o, dar pe care a luat-o ostatică și căreia îi aplică o Constituție răsturnată, perversă în toate articolele ei. Care face ca semințele binelui să se găsească doar în ceea ce asemenea legi strîmbe califică drept criminal. Această sinteză ideologico-mitologică, deși de obicei asumată direct de vocea auctorială, este pusă uneori, în punctele de minimă credibilitate ale cărții, chiar în gura „bandiților“ pe care autorul pretinde că îi parafrazează.

Ideologia ce impregnează volumul lui Vasile Ernu este departe, însă, de a decide răspunsul cititorului. În fond, artiștii epocii premoderne acceptau cu seninătate faptul că mesajul (în cazul lor, teologic) era prestabilit, lor revenindu-le doar să-l încorporeze cît mai expresiv. Dacă în acest fel s-au creat nu doar opere mediocre de propagandă, ci și picturi pe care le admirăm (uneori cu răsuflarea tăiată) pînă astăzi, de ce nu am accepta că acest lucru este valabil și atunci cînd avem de-a face cu „formațiunile de discurs“ ale radicalismului contemporan? Cartea de față poate fi un exemplu în acest sens. Fără să pună nici o clipă la îndoială teologia politică a Stîngii, ea este o creație vie, autentică, atît sub aspectul artei narative, cît și sub cel al emoției morale.

Candoare, milă și oroare

Impresionantă este, la Vasile Ernu, afec­țiunea profundă, vibrantă, față de lumea pe care o descrie. Dincolo de orice retorică a „datoriilor uitate“ și a „reprezentării sărăciei“, perspectiva sa asupra semenilor este una profund umană. Indiferent de încheierile politico-ideologice pe care le trage din ea, frămîntarea lui pentru „cei mulți și umili“ (deși „bandiții“ sînt departe de a putea fi considerați umili…) nu este una ideologică, artificială, ci derivă din experiența directă cu ființe reale care se mișcă într-o lume reală. Candoarea raportării la „marginali“ se manifestă nu doar în fascinația irepresibilă față de „hoții în lege“, ci și, de pildă, în amestecul sfîșietor de milă și oroare care îl copleșește pe Vasea atunci cînd descoperă mizeria inimaginabilă în care trăiește „casta“ cerșetorilor și a nebunilor rătăcitori (veritabili paria ai ierarhiei cosmico‑so­ciale a „bandiților“).

Vasile Ernu iubește personajele, locurile și obiceiurile pe care le descrie cu acea pasiune nemiloasă de care numai prozatorii de vocație sînt capabili. O vocație care, pe de o parte, se manifestă în puterea de a capta schimburile și descărcările de energie, infraso­ciale, microscopice, dintre persoanele umane – intervibrații ale cililor conștiințelor individuale, de mare finețe, chiar atunci cînd aparența celor implicați este „primitivă“. Dar tot un semn al vocației este și modul în care se dozează raportul dintre acest strat al autenticității umane și schemele epice rocambolești, romantice, de roman noir. Tot ceea ce ține de retorica literaturii de aventuri (e.g. modelul Jim Hawkins, personajul lui R.L. Stevenson, din Insula comorii, care, protejat de ambiguul Long John Silver, se maturizează, fără să fie corupt, în contact direct cu societatea răsturnată a piraților) nu este strident, ci, dimpotrivă, în fuziune cu prestațiile realiste, exercită o clară forță de fascinație asupra cititorului. Vasile Ernu topește senzaționalul în ceea ce reușește nu doar să ne convingă pe noi, dar să se convingă chiar pe sine însuși că este fluxul trăitului. Iar această (al)chimie este dovada clară a unui talent epic și a unei inteligențe artistice remarcabile.

Acestui talent și acestei inteligențe, iar nu filozofiei conținute în paginile cărții le datorăm faptul că, în locul unei lumi înghețate între viziuni teologico-ideologice ale Binelui și Răului, impresia cu care rămînem este aceea a unui univers viu, extrem de uman, cu dantelării uimitoare ale diferenței și diversității.

A lepăda pielea de rinocer

Dincolo de fabula maniheistă, talentul de scriitor al lui Vasile Ernu ne confruntă cu experiența unei lumi a lumilor, cu melting pot‑ul de culturi și de opțiuni existențiale de sub permafrostul ideologic al imperiului sovietic. Ceea ce, de fapt, înseamnă contactul cu experiența reală, asumată, personală, a globalității, incomparabilă cu artificilitatea retorică în care această temă este învăluită îndeobș­te în discursul public. Dincolo de traumele istorice pe care Imperiul de la Răsărit le-a produs și le produce, în primul rînd propriilor subiecți, există o lecție extrem de interesantă a complexității, a chimiei interculturale. Vasile Ernu se propune ca mediatorul unui proces de transmitere a științei, pe care basarabenii noștri au fost nevoiţi să o deprindă pentru a putea supraviețui, de a evita riscurile și de a fructifica oportunitățile multiculturalismului de tip sovietic. O știință care, prin subtilitățile pe care talentul de povestitor al mediatorului i le scoate, straturi-straturi, la suprafață, le poate fi extrem de utilă românilor în general, pentru a se dezbăra de complexele și reflexele lor provinciale și a se adapta curajos și creativ la pulsul contemporan al „adevăratei“ globalități.

Mulți s-au aruncat să califice provocările multiple lansate de Vasile Ernu (refuzul de a renunța la diferența culturală a „moldovenismului“, opțiunea ostentativă pentru tema impopulară a justiției sociale, celebrarea „devianței“ în dauna „normalității“ etc.) drept expresia unei minți „degenerate“ prin expunerea timpurie la propaganda sovietică. Primitivismul grobian al acestei explicații indică, de fapt, trista neputință de a înțelege sensul mai profund al demersului prozatorului-eseist: acela de a ne îndemna să lepădăm pielea de rinocer a identităților colective și să comunicăm unii cu alții ca ființe umane dotate cu rațiune și sensibilitate. Buna-credință a acestui gest de întîmpinare este probată, de altfel, prin faptul că Vasile Ernu acceptă să-și lepede și el, din cînd în cînd, în mod unilateral, blindajul de „revoluţionar socialist creştin“ care „îl combină pe Isus cu Mahno“ (cum se autocaracterizează prin gura „Profesorului“) și să ni se dezvăluie, asemenea stalkerului tarkovskian, în vulnerabilitățile, anxietățile și îndoielile sale cele mai tulburătoare și mai intime.

-
30 March, 2017
Niciun comentariu

Bandiții – puțin loc pentru femei

Maria Cernat în dialog cu Vasile Ernu

Vasile Ernu e autorul unei trilogii (Mică trilogie a marginalilor) menite să ne scoată pe noi, cei preocupați de critică socială, cât și pe cei preocupați de critică literară, din amorțire. Venind de pe alte meleaguri și bucurându-se de o altă educație și formare decât cele ale majorității scriitorilor noștri, el aduce un suflu nou atât în filosofia, cât și în literatura română. Firește, îl putem bănui că joacă foarte mult cartea provocării încercând să vadă ce se petrece dacă întoarcem puțin cu susul în jos camera de luat vederi. Dar e mult mai mult decât atât. Ultima carte, Bandiții (prima Sectanţii), poate fi considerată un soi de filosofie aplicată, o poveste foarte atrăgătoare construită ca o contraparte literară la celebra A supraveghea și a pedepsi (M. Foucault). Dintre multele merite ale poveștii spuse de Vasile Ernu în Bandiții, cred că cel mai important este apropierea de zona marginalilor cu calm și înțelegere. Acest calm și înțelegere sunt menite să demitizeze această lume sordidă față de care noi, majoritarii, „fraierii” în termenii cărții, ne raportăm destul de pervers: pe de o parte îi detestăm și vrem să-i închidem într-o groapă cât mai adâncă a inconștientului nostru, pe de alta, ne lăsăm seduși de curajul lor. Întrebările pe care i le-am adresat lui Vasile Ernu nu încearcă o lectură corectă politic a Bandiților. Totuși, ca cititoare, mi-aș fi dorit să explorez prin intermediul cercetărilor lui Vasile Ernu și lumea hoațelor, nu doar a hoților. Interviul de mai jos e o expresie a acestei năzuințe. (M.C.)

beCred că deja te-ai săturat să ți se reproșeze asta, dar sunt foarte puține femei în romanele tale. De ce oare?

Da, fireşte. Uh, noi, bărbaţii, suntem tare defecţi. Suntem doar noi, iar în spatele nostru e doar Sahara. Sau Siberia. Avem un mare defect de „formatare”: noi şi restul lumii care nu contează. Sunt mii de ani de „formatare” în spate şi nu se scoate aşa uşor din cap, și acest lucru se petrece chiar dacă am fost educaţi de femei. Cel puţin în cazul meu așa stau lucrurile. Mama şi sora mea au fost baza.

Asta în primul rând. Mai este un lucru. Este foarte greu să construieşti personajele feminine. Mie îmi este destul de dificil şi mereu am impresia că voi greşi şi voi face nişte personaje total false.

În al treilea rând, primele două cărţi din trilogia mea sunt despre nişte comunităţi foarte conservatoare şi patriarhale. Sunt comunităţi în care femeile sunt fie trecute pe plan secund, cum e cazul sectanţilor, fie scoase aproape total din acest mediu, cum e cazul bandiţilor.

În acelaşi timp, am încercat, cât am putut, să introduc personaje feminine. De exemplu, în Sectanţii, arăt cum, în ciuda faptului că femeia este scoasă din prim planul comunităţii, totul se construieşte, de fapt, în jurul ei. În astfel de comunităţi, dacă femeia face un pas în spate, totul se năruie, în ciuda imaginii aparent „inferioare” pe care o are. Mai am, de asemenea, personajul mamei şi personajele unor mătuşi care cumva au dedicat un capitol special. Deci nu lipsesc în totalitate, ci sunt mai puţin prezente direct. Hai să spunem inegal.

În Bandiţii lucrurile se complică şi mai mult pentru că aici femeia, în general, este la rang de „subspecie”, cu toate că bandiţii idealizează chipul mamei. În rest, femeia este fie un soi de „ajutor inferior” în afacerile lui ilegale, fie un pur obiect sexual. Însă şi aici am ţinut neapărat să am o femeie erou principal. Am ales să fie matroana de bordel, pentru că aşa e munca asta. Şi aşa a ieşit din ce am cercetat eu şi din construcţie. Mie îmi place ce a ieşit. Ea devine un erou care concurează demn cu ceilalţi „masculi feroce”, bandiţi cu nume grele. Aş spune că ea chiar aduce o anumită linişte şi ordine în acel haos. Ea aduce mult sens în acea lume aparent fără noimă.

Dar da, recunosc că există această disproporţie: femeile, din păcate, sunt mai puţin prezente. Vom repara această nedreptate în următoarele cărţi.

Înțeleg că Bandiții e și un roman despre formare cu tentă autobiografică. Insist, deci. Niciun personaj feminin n-a fost suficient de marcant în devenirea ta?

Ba da. Am spus că am fost mult mai legat de mama decît de tata. Mama s-a ocupat de educaţia noastră, nu tata. Tata era cel veşnic plecat. El era un soi de autoritate prin lipsă. Cea care punea ordine în lucruri era mama. Ea există în carte. Poate nu suficient de mult. Sora mea a jucat un rol foarte important, pentru că eu am plecat de acasă de la o vârstă foarte mică şi am trăit doar cu ea o perioadă. Ea a avut cumva funcţia de înlocuire a mamei. Fraţii erau şi ei prin apropiere, dar nu au jucat un rol la fel de important. Am acum o vagă impresie că tatăl e suficient doar să existe. Uneori chiar ca o prezenţă distantă şi abstractă. Mama însă nu poate doar exista. Cu ea eşti mereu în interacţiune. Mie mi se pare că în comunităţile noastre, mama e cea „activă” iar tatăl cel „pasiv”, ca să luam o taxonomie puţin cam depăşită. Mama este mult mai prezentă decît tatăl. Cu copilul meu, eu încerc cumva să echilibrez această situaţie. Cred că e nevoie de o intereacţiune mai echilibrată cu ambii părinţi.

Primele clase le-am făcut nu cu un învăţător, ci cu o învăţătoare. Însă restul profesorilor care m-au marcat au fost bărbaţi, nu femei. Cred că e o întîmplare. Dintre relaţiile de prietenie, numărul prietenilor femei şi bărbaţi este destul de echilibrat, cred eu. Dar ştiu că sună ca şi faimosul argument al antisemutului: nu pot fi prieten antisemit că am prieten evreu. Ba da, poţi. Cam aşa e şi cu noi bărbaţii în raport cu femeia. Dar unii mai luptăm să ne schimbăm.

Au mai fost câteva mătuşi pe care le adoram. Una foarte veselă şi plină de bucurie, indiferent ce se întâmpla, şi una foarte înţeleaptă şi inteligentă. Dar cauzele prezenţei lor mai timide în cărţile mele ţin de neputinţa mea mai degrabă. Dar va trebui să încerc să construiesc aceste chipuri feminine.

Desen 14

Înțeleg că ai petrecut ani de zile documentându-te. În tot acest timp n-ai dat și peste o hoață celebră? Doar hoți?

Ba cum să nu. Există hoaţe foarte celebre. Una dintre cele mai celebre hoaţe din fostul Imperiu, la fel de celebră ca marii bandiţi globali, se numeşte Sonika mâini de aur. O femeie se spune frunoasă, bine educată şi cu un dar nemaîntâlnit în a organiza furturi. Avea o slăbiciune să organizeze un soi de spargeri-spectacol la magazinele de bijuterii. Îi plăceau pietrele preţioase. Spargerile ei erau adevărate piese de teatru, cu actori, cu regie, cu decor etc. De ce nu am astfel de personaje în carte? Pentru că eu îmi porpun să fac altceva. Nu fac o istorie a banditismului, ci mai degrabă îmi privesc viaţa mea, formarea mea, societatea în care trăiesc prin ochii acestor bandiţi, prin acest film în negativ care cumva îmi dezvăluie alte înţelesuri decît cele standardizate. Este despre educaţia în negativ, despre cum întorci lumea pe dos pentru a o înţelege mai bine.

Singura femeie din Bandiții e șefa unui bordel. Crezi că marginalitatea la feminin înseamnă exclusiv prostituție?

În lumea bandiţilor, femeia este împinsă cumva spre margine. De altfel ca şi în societatea noastră, pentru că există această lungă tradiţie a societăţii patriarhale marcată şi de religie. Trecând dincolo de mitul mamei, care este ceva poetic şi ideatic la ei, majoritatea bandiţilor vin din afara familiei tradiţionale, iar femeia este trecută mai jos în ordinea ierarhică.

De exemplu, femeia este o prezenţă foarte rară în castele superioare ale hoţilor. Casta hoţilor în lege, casta care are drept de viaţă şi de moarte, putere de lege şi de control asupra băncii comune, aproape că nu acceptă femeile. E asemănătoare castei preoţeşti superioare, unde este loc doar pentru bărbaţi. În casta superioară, femeia nu e prezentă nici măcar în calitate de soţie, pentru că ei nu aveau voie să aibă soţii sau familie. Deci era un mediu în totalitate masculin. Asta nu însemnă că nu se intersectau cu femeile, doar că ele nu făceau parte din corpul social şi politic al grupului în mod direct.

Casta a doua în ordine ierarhică se numeşte „mujicii”, deci cum ar venii „bărbaţii”. Numele spune deja tot. Însă această castă aveau voie să se căsătorească şi să aibă familii. Deci aici avem prezenţa feminină, însă nu neapărat în calitate de bandit, ci de soţie de bandit. Oricum, e în preajmă, începe să facă parte din corpul grupului fie şi de o manieră secundară.

Şi urmează castele inferioare, unde ele sunt prezente. Ele pot fi cerşetoare bune, de exemplu. Ele, cu siguranţă, pot deveni hoaţe, însă nu sunt acceptate în castele superioare. sunt acceptate însă în castele inferioare, sunt elemente important ale acestor caste. Dar asta înseamnă casta decăzuiţilor, e casta cea mai de jos care te transformă mai degrabă în sclav. Erau multe hoaţe bune de rang inferior, însă nu putea face carieră în branşă din cauza bandiţilor din castele superioare. Nu că sună cunoscut?

Matroanele de bordel aveau un rang mai bun, însă nu şi prostituatele, chiar dacă asupra lor era un soi de control şi protecţie din partea bandiţilor. Ele intrau la caste inferioare. Vorbim totuşi de o lume destul de dură, cu o etică foarte diferită de cea „umanistă”.

Privind dinspre istoria acestei lumi, vedem că femeile au fost un soi de marginalitatea marginalilor, şi foarte exploatată.

Dacă tot suntem la acest capitol, o să mai spun ceva. Cea mai gravă situaţie este cea a minorităţilor sexuale. De exemplu, toate cele patru caste au atribuite anumite culori. Ultima castă, casta decăzuţilor, are atribuită culoarea albastră, culoare ce devine numele atribuit homosexualilor. Galuboi (albastu) sau pidar sunt printre cele mai dure forme de umilire a celuilalt în limbajul cotidian popular, care îşi are rădăcinile cumva în zona asta. În lumea hoţilor, puţini sunt cei care sunt mai umiliți şi mai exploataţi decât acestă comunitate. Asupra lor se răsfrânge o violenţă chiar mai dură decât asupra comunităţii de de cerşetori, alţi năpăstuiţi. Povestesc puţin şi despre asta. Nu am intrat foarte mult în acest subiect pentru că-ţi trebuie nervi foarte tari. Sunt lucruri pe care, la un moment dat, nu mai vrei să le ştii şi pe care nu le mai poţi duce.

Desen 1

În carte insiști asupra rolului opresiv pe care îl au toate instituțiile fraierilor: școala, familia, biserica. Școala bandiților nu e și ea opresivă?

Da, putem spune că aceste instituţii moderne sunt opresive. Dar sunt şi formative, şi protecţioniste cumva. Noi, cei care am citit Deleuze şi Foucault, ştim bine toată acestă istorie modernă a instituţiilor care au ca scop producerea pe calapod al unui anumit tip uman: de la gradiniţă la corporaţie – marş, marş în linie dreaptă frumos şi docil. Da, modelul ideatic al grădiniţei, şcolii şi al tuturor instituţiilor moderne este puşcăria. Asta nu mai este demult un secret. Cum spune un bandit: bagi buşteanul şi iese Pinocchio. Da, ştim că lumea modernă este o mare puşcărie din care nu te mai poţi sustrage. Şi devine tot mai greu, pentru că totul se securizează, încuie, cifrează, parolează. Acum vro 30 de ani, aveam o cheie la gât. Atât. Acum avem un mănunchi de chei, o mulţime de parole şi coduri, camere video şi sisteme de alarmă şi nimic nu e sigur. De ce?

Nu întâmplător câteva dintre legile de bază ale bandiţilor în lege interzic familia, actele, proprietatea, munca pentru cineva şi colaborarea cu statul. Ia încearcă să nu ai acte azi? Dar să nu ai un job în comunism sau azi? Ce însemnă toate astea?

Revenim la instituţii. În acelaşi timp, aceste instituţii ne şi protejează, ne îmblânzesc şi ne domesticesc. Reduc violenţa, ne protejează să nu ne scoatem ochii şi să ne tăiem gâturile. Îmblânzesc fiara din noi, dar pot şi produce o violenţă imensă. Toată modernitatea este despre această istorie a modurilor de gestionare şi control a violenţei.

Bandiţii vorbesc despre noi fraierii ca despre nişte animale dresate. Tema dresajului este foarte prezentă în carte. Nu e deloc întâmplător. Ei se consideră animale sălbatice, nedresate şi nedomesticite. Libere zic ei. Lor le place un proverb: nu suntem lei, suntem lupi, dar nici la circ nu mergem.

Din observaţiile mele, bandiţii, această comunitatea marginală, scapă cumva acestor instituţii de control, formative. Majoritatea cresc în afara familiei, nu prea trec pe la grădiniţă şi şcoală, ci pe stradă, şi doar pe la tot soiul de şcoli de corecție. sunt oamenii care scapă cumva maşinăriei instituţionale oficiale. Şi ei ce fac? Se reorganizează. Produc o lume paralelă, cu o altă etică şi alte reguli, care vin împotriva regulilor şi eticii oficiale. Noi spunem că e imoral să furi. Ei spun că e foarte onorabil să furi. Ei sunt cumva lumea noastră pe dos, în negativ. Furtul este munca lor, dar cu un grad mare de risc, pentru că fraerii ştiu să vâneze şi fac puşcării bune. Da, lumea lor este cumva un efect al lumii noastre. Ei sunt pentru noi partea urâtă a lumii noastre, dar pentru care suntem responsabili. Asta ar trebui să înţelegem.

Desen 18

Ai o mare înțelegere pentru marginali. E firesc. Ei sunt rezultatul unor sisteme sociale. Totuși ai foarte puțină înțelegere pentru ”intelectualii fini”. Ei nu pot fi înțeleși ca produs al sistemului?

Eu încerc să pricep ce se întâmplă pe acolo. În ce condiţii apar ei, cum se desfăşoară, cum se organizează, cum găsesc strategii de supravieţuire. În definitiv, este o privire spre lumea noastră, văzută prin ochii noştri a majoritarilor. Intelectualii fini şi jurnaliştii mai degrabă apar acolo într-un singur capitol, căci nu merită prea multă atenţie. Ei nu sunt marginali, ci chiar aş putea spune că sunt „avangarda sistemului”. Aici mă interesează doar povestea legată de modul în care bandiţii ajunşi la putere se folosesc de ei. Intelectualii pentru ei sunt doar un banal decor, un moft. Le dau bani mai degrabă pentru a le arăta cine e stăpânul, pentru a le arăta că ei nu mai contează, pentru a-i umili. Intelectualii sunt pentru actualii bussinessmen, foşti bandiţi deveniţi oligarhi, doar o notă de plată, un nume de cont. Atât. Cu jurnaliştii, lucrurile sunt puţin diferite, pentru că foştii bandiţi vor să facă politică, iar în maşinăria de propagandă, jurnaliştii au un rol important. Şi atunci acest erou al meu, bandit ajuns oligarh care îşi cumpără trusturi de presă înţelege foarte bine că cenzura de rit vechi e una foarte idoată, ineficientă şi cu efecte de scurtă durată. Comuniştii au fost în acest sens nişte idioţi. El înţelege trucul vremurilor noi: ca un ziarist să scrie şi să facă propagandă eficientă, chiar mult mai bună, chiar dacă i-ai da comandă şi l-ai cenzura, trebuie să-l faci dependent de finanţe. Cum: nu le tai salariul, ci le măreşti de zece ori salariul, neruşinat de mult. Aceşti bani îi vor scoate din minţi şi atunci ai o armată aproape perfectă de propagandă. Oligarhul lasă banii şi pleacă în Caraibe, iar jurnalistul nu poate dormi nopţile ca să scrie aşa încât să fie perfect pentru noul stăpân. Dacă mai intervin şi creditele, jurnalisul e terminat definitiv.

Desene de Laurențiu Midvichi

-
21 March, 2017
Niciun comentariu

Mircea Procăjan despre Bandiţii

Mircea Procăjan – Familia nr.2, 2017

„Actualitatea şi realitatea nu sunt în centru, ci la periferie. Centrul este doar un loc al celor care trãiesc ceva ce a avut deja loc la periferie.” Am ales acest pasaj din noua carte a lui Vasile Ernu, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor, din motive evidente. Rezumã la fix motivaţia acestui demers. Şi explicã, implicit, situaţia: o privire inevitabil de la centru asupra a ceea ce periferia deja a consumat. Un exercițiu reuşit de istoricizare a unei pãrţi dintr-un spaţiu care, în sine, nu poate face aceasta. Tot aici ni se explicã şi mai exact: „Legendele şi parabolele sunt de fapt istoria oamenilor de la periferii…” Actualitatea marginii respinge ideea de reflecţie. Singurul sprijin fundamentat într-un anume trecut vine sub forma legendelor, istorii „din afara timpului”, acele „reţete” bune oricând şi atât de asemãnãtoare cu reflexele musculare. Bandiţii din acest volum sunt, de aceea, imagini reconstruite şi aşezare în logica istoricã a filosofiei „de centru”. Analiza lor comportamentalã, ierarhizarea lor – întregul eşafodaj taxonomic are aici în vedere publicul ţintã, receptorii care suntem noi, „fraierii”. E aici un efort de traducere, de explicare şi îmblânzire a unei tagme despre care prea puþin exegeți au simțit nevoia sã vorbeascã. Volumul lui Vasile Ernu vine, deci, pe acest gol uriaş, un gol pe care îl umple cu deosebitã empatie. O galerie de portrete excepțional realizare pune carne pe argumentaţia cãrţii, iar aici prozatorul Ernu iese la suprafaţã ca marele câştigãtor al pariului cu sine însuşi. Rezultã o carte care va face în mod sigur sã creascã mãcar un pic sâmburele de omenie din fiecare cititor.

-
14 March, 2017
Niciun comentariu
keep looking »