Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Noutati

Sălbaticii copii dingo – copertă

-
23 January, 2021
Niciun comentariu

Vasile ERNU – Sălbaticii copii dingo | Official Trailer

 

Vasile ERNU – Sălbaticii copii dingo, Editura Polirom 2021

Cu desene de Roman Tolici Anii ’80.

Patru prieteni se întâlnesc în gara din Chișinău; vor pleca împreună în vacanță în Crimeea, la mare. Sunt entuziasmați și lipsiți de griji, nu se gândesc că în URSS sunt milioane de alți copii ca ei și nu au de unde să știe că sunt generația ultimilor copii sovietici. Știu doar că au același program în fiecare an: școală, vacanţe lungi, călătorii de la un capăt la altul al țării pentru a descoperi locuri extraordinare și populații ciudate. Brusc însă toată această rutină e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov și a altor comuniști de marcă vin Gorbaciov, glasnostulși perestroika, intervenţia rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA și afirmarea contraculturilor sovietice. Debusolați, văzând cum lumea pe care o știau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru și refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski și în piesele formației Kino. Și, fără să vrea, se maturizează și învață să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor lor, iar ceea ce contează e să câștigi cât mai mult. O lume în care a avea este mai important decât a fi.

-
20 January, 2021
Niciun comentariu

Vasile Ernu – Istoria șahului în 10 episoade

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Serial despre șah in GSP, dupa succesul Netflix cu “The Queen’s Gambit” 

-
9 January, 2021
Niciun comentariu

Colind și urături de la bandiți – Kapushon & Valera Leovskii feat Anatol Mirzenco-Afganistan

Ninge fulgi la geam / Peste mări și ocean / Oriunde prieteni am / Din Londra-n Afganistan
Roată măi – hăi, hăi!!!
Direct din pușcărie.
În timp ce pregăteam ediția a 3-a la Bandiții primesc acest colind rap de la bandiții muzicali din Basa – rap ca pe manele, rap ca pe șanson – hip-hop ca pe colinde și urături.
Mai pe scurt: când eram mai mic și treceam de la Cahul spre Kotovsk și Chișinău la Leova te opreau golanii – alde Kapushon. Dădeai o rublă și mergeai mai departe. Așa erau regulile: puțin respect – taxă locală. Dar nu te obijduiau.
Acum Kapushon – capul tuturor relelor din rapul și hip-hapul basarabean – s-a înhăitat cu Valera Leovskii și Anatol Mirzenco. Au cîntat Afganistan. Băieți numai buni de pus la rană – pațani di leac.
Acum când să trec de Leova hop și ei – nu aveam izvar și mi-au ”confiscat” cartea. Acum au ce citi în pușcărie .
Singura întrebare: cine-i intelectualul acela din celulă de citește Bandiții în timp ce cântați? 😉
Piesa e super tare.
Kapushon & Valera Leovskii feat. Anatol Mirzenco – să trăiți și sărbători fericite pe unde vă prind sărbătorile: sper pe lângă lijancă cu izvar 😉
Și fără: Pur și simplu am răcit , Fără dubii de covid!!
Vă îmbrățișez de la Buhara!
PS: În carte abare volumul Bandiții

-
8 January, 2021
Niciun comentariu

Maestrul decepțiilor revelatoare

de Florin Dumitrescu în Suplimentul de cultură 

Cartea a treia din Mica trilogie a margi­nalilor – Izgoniții – s-a lansat acum un an, timp în care am putut s-o citesc și s-o ru­meg pe îndelete, știind că sigur-sigur voi scrie despre ea: este deja cutumă să întâmpin în cronici, după puterile mele, cărțile-vedetă ale lui Vasile Ernu.

Am făcut-o încă de la Născut în URSS (2006) și Ultimii eretici ai Imperiului (2009), când părea un extraterestru în peisajul cultural românesc, cel autosuficient, nombrilist și provincial, lovit tocmai în aceste metehne de către tânărul și ireverențiosul eseist. I-am comentat apoi primele două cărți ale Trilogiei (Sectanții, 2015, și Bandiții, 2016). Nu am scris despre lucrările lui mai nișate, dar am citat din ele în contexte mai mult sau mai puțin academice.

A glosa pe marginea scrierilor lui Ernu este pentru mine un prilej de a participa la reflecțiile cele mai curajoase din spațiul public. De fiecare dată când am făcut-o, m-am simțit în avanpostul ideilor care înrâuresc și influențează realități, al teoriei care caută calea spre politici sociale. M-am agățat ca biciclistul de un camion, care (dacă e să duc mai departe metafora) a căpătat în timp portanță și gabarit cultural-societal.

Astăzi, la vârsta maturității, Vasile Ernu se așază tot mai bine în rolul intelectualului public care diseminează concepte, explică sensuri, adesea sub formă digest; și, în general, contribuie la democratizarea participării deliberative în republica ideilor.

În ani de trânte ideologice, în care i s-au agățat etichete precum acelea de spion rus, stângist papă-caviar, restaurator comunist etc., Vasile Ernu a încasat zâmbind și argumentând cu răbdare. Și a scris. A tot scris cărți (inclusiv pentru copii), articole, postări pe blog, pilule pe Facebook… Toate prejudecățile neoconilor dâmbo­vițeni i-au servit drept combustibil polemic în elaborarea volumelor în lucru. Dacă l-am bănui că a știut să profite de scandal, poate că nu am greși; dar trebuie adăugat că ripostele lui au fost întotdeauna benigne, sapiențiale, în spiritul unor valori umaniste indeniabile, uitate poate prea ușor în actuala Românie a darwinismului social.

Cartea are o structură narativă neașteptată

Vocația sa de narator esopic este poate cel mai bine exprimată în Izgoniții, o scriere cu diverse fire epice și numeroase personaje care își împletesc destinele. În câteva cuvinte, cartea urmărește mo­dul în care s-au născut și au luat amploare mișcarea comunistă est-europeană și sionismul (personificate narativ de doi frați care se despart, alegând să meargă pe căi diferite). Poate că unei bune părți din publicul românesc de azi îi vine greu să-și închipuie că pionierii comunis­mului – resimțit, printre alții, și de noi – erau niște tineri inocenți și idealiști, victime ale unor perse­cuții istorice. Pasămite, numai no­uă ne-a fost greu, numai noi am îndurat ce e mai rău… și ce e mai rău e comunismul, nu-i așa?

Ei bine, nu-i chiar așa, ne spu­ne Vasile Ernu, maestrul decep­țiilor revelatoare, reușind să ne explice istoria mare prin istoriile mici ale unor personaje emblematice. Pogromuri, revolte, vio­lențe și mișcări radicale se combină cu modă vestimentară, rețete de prăjituri, trucuri de supraviețuire, snoave evreiești, poezie revoluțio­nară și multe-mul­te cântece: fiecare se reflectă în toate celelalte; toate participă la Zeitgeist, la mersul vremurilor.

În dialogurile dintre personaje, între un flirt, un cântec de petrecere sau o vorbă de năduf în idiș, se strecoară ideologia, sub formă de dezbateri, frământări sau lamentații. Ernu continuă în stilul cu care și-a obișnuit cititorii, cel al povestirii morale (sau filosofice), cu focus pe conținut, pe valori și pe transmiterea ideilor; gen care distonează atât de puternic cu tradiția prozei ro­mâ­nești din ultimele decenii, interesată (dacă nu obsedată) de tex­tu­alitate și tropi de construcție narativă. La acest capitol, Ernu a știut în timp să se poziționeze alternativ, etichetându-se ca eseist sau autor de non-ficțiune, categorii la care a obținut prestigioase premii, fără a constitui o concurență pentru prozatorii experimentaliști, textualiști și „mașscriiști”.

Volumul Izgoniții vine însă cu îndrăzneala de a tulbura acest armistițiu. Cartea are o structură narativă neașteptată: pornește un număr de istorisiri cvasi-independente, legate pe alocuri prin traiectoria personajelor, pe care le cre­ionează atent, le aruncă în vâltoarea (uneori plină de suspans) a acțiunii, acumulează tensiune diegetică, ne face să participăm afectiv la dezvoltarea eposului… pentru a întrerupe apoi traseul și a trece la următorul caz: de la Aaron la Vladimir, de la un personaj real (Urusov) la altul legendar (Fima), de la Sașa la Sara; și de la Sara la Ezra etc. Va reveni oare în punctul unde ne-a lăsat?, te întrebi. Cum se va lega de noua dezvoltare? Citești pe nerăsuflate, vezi că paginile ți se împuținează… Ce se va întâmpla? Cum și unde se vor întâlni toate aceste fire întrerupte?

Cel mai didactic și mai extrovert scriitor român contemporan

Încă o dată – și de data asta cu brio – Vasile Ernu se dovedește un maestru al decepțiilor revelatoare. [SPOILER ALERT] Toate istoriile rămân suspendate. Acțiunea pornită la sfârșitul secolului XIX în Certa osedlosti (teritoriul de rezidență îngăduit evreilor) se curmă în preajma lui 1917… pentru ca apoi, brusc, să ne trezim în Istanbulul contemporan. Cu aceea ocazie aflăm, redate într-un alineat, dramele nemaispuse ale personajelor principale, de-a lungul cumplitului secol XX: teroare, suferin­ță, deportări, extincție. Toate spuse cu simplitatea relației dintre o bunică și un nepot: „Ea povestea, iar eu aveam în față un secol de istorie. Simțeam în poveștile ei cum istoria o ia îndărăt. Și, în același timp, știam amândoi că nimic nu mai poate fi la fel“ (p. 297).

Poate cel mai didactic și mai extrovert scriitor român contemporan, poate cel mai manifest în in­tențiile demersurilor sale auctoriale, ne lasă, de data aceasta, în fața unei enigme: de ce această prăpastie istorică în corpul povestirii? O figură analogică pentru hăul căscat între idealurile tinereții veacului și realizarea lor? Între umanitate și pierderea ei? Un metaforic crater de explozie semnificând spulberarea iluziilor? Sau poate o întrerupere neașteptată și absurdă, ca în filmele lui Hanecke, menită să ne bruscheze în atașamentul pe care ni l-am format față de eroi; pentru a ne scutura, astfel, opiniile prea ferme, prejudecățile prea rigidizate? O sugestie a faptului că istoria și-a pierdut sensul, acela pe care idealiștii și l-au imaginat și l-au ur­mat? „Noi (…) luptam pentru emancipare și drepturi, iar nepoatele mele și toată generația lor (…) vor să revină la ce a fost cândva, să re­nunțe la toate drepturile câști­gate (…) Inimaginabil! Cum e posibil ca bunica să fie anarhistă emancipată, iar nepoata islamistă fundamentalistă? Undeva am greșit profund…“ (idem).

Fiecare carte din tripticul Mar­ginalilor descoperă, grosso modo, câte un corp nevăzut de aisberg, din zonele inaccesibile ale societății. Dar ne și furnizează (pe lângă nenumărate alte idei, considerații și teze) câte un mare principiu simplu de enunțat, important în referențialul concep­ției lui Ernu. Astfel, cartea despre Sectanți ne spune că puterea hegemonică poate fi înfrântă, nu atât opunându-i-te public, cât ignorând-o și aneantizând-o în conștiință. Cartea despre Bandiți (featuring pușcăriași, cerșetori și teribilii hoți-în-lege) ne demonstrează că sărăcia și violența sunt generate de o violență mai mare, cea a nedreptății sociale. Dar cartea despre Izgoniți? Ce mare adevăr, exprimabil în câteva cuvinte, ne lasă? Probabil că răspunsul îl găsim contemplându-i acea misterioasă elipsă naratologică. Prigoana, persecuțiile, nedreptatea ca sistem funciar – statal chiar – versus combustia idealurilor politice care li se opun pare să fie o combinație explozivă, nimicitoa­re, fără soluții.

 

Vasile Ernu, Izgoniții, colecția „Ego-grafii“, Polirom, 2019

-
2 November, 2020
Niciun comentariu

”Izgoniții” de Vasile Ernu – Premiul AgențiadeCarte.ro 2019 – secțiunea Eseu/ Publicistică/ Memorialistică;

”Izgoniții” de Vasile Ernu, carte apărută la Editura Polirom –  câștigă Premiul AgențiadeCarte.ro 2019 / secțiunea Eseu/ Publicistică/ Memorialistică (mai mult aici)

-
20 October, 2020
Niciun comentariu

A apărut Sectanţii (ediţia a III-a, de buzunar)

A apărut Sectanţii (ediţia a III-a, de buzunar): tizăr

Sectanţii a fost distins cu Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru Literatură în 2015.

Din Mica trilogie a marginalilor mai fac parte volumele:
Bandiţii (Premiul Observator cultural pentru Eseistică/Publicistică, 2017) şi
Izgoniții (Premiul AgențiadeCarte.ro, ediția 2020, la secțiunea Eseu/Publicistică/Memorialistică).

Despre: Paul Cernat, Cătălin Tolontan, Vintilă Mihăilescu, Cristi Teodorescu.

Una dintre febleţile mele nonficţionale din anul proaspăt încheiat a fost o carte care poate fi oricînd citită şi ca un roman: Sectanţii de Vasile Ernu (Polirom). Am lăsat-o la urmă şi pentru că ea arată, mai elocvent decît alte exemple, forţa critică a literaturii (fie ea şi memorialistică) atunci cînd se aliază cu istoria, socialul, politicul, antropologicul şi, de ce nu, religiosul. Îndrăznesc să afirm chiar că despre un reviriment autentic al ficţiunii, în sensul unui impact sporit al ei asupra spiritului public, vom putea vorbi cu adevărat abia atunci cînd scriitorii noştri vor avea curajul intelectual şi inteligenţa de a depăşi zona confortabilului inofensiv, integrînd experienţa acestor domenii cărora marea literatură le-a făcut, întotdeauna, o concurenţă loială.
Paul Cernat

Biografia anului este ”Sectanții” de Vasile Ernu. Cartea lui Ernu a apărut la Polirom în 2015, dar am citit-o în 2016. Am încadrat-o la biografie deși, vorba autorului, ”Sectanții” plutește între mai multe categorii. Fiecare alege ce e ”Sectanții”. Povestea unui om crescut în Bugeac? Istoria unor colectivități care au făcut opoziție la comunismul cel mai năpraznic fără să ceară niciodată nimic? Romanul care abundă de personaje care ies din oglinzile caselor vechi și pășesc spre tine? Toate acestea. După cum ”Sectanții” e și un eseu despre ce pierdem atunci cînd avem sentimentul cîștigului total.
Cătălin Tolontan

Sectanţii este povestea întrepătrunsă şi filtrată subiectiv a trei comunităţi religioase din părţile Bugeacului: rascolnici, evrei mesianici şi protestanţi colonişti germani. Descrise în termenii şi credinţele lor, acestea figurează celălalt mare personaj colectiv, veşnic prezent, deşi mereu altul: Leviatanul, cum îl numesc aceştia, păstrîndu-se cu obstinaţie în afara lui şi fiind permanent prigoniţi de către acesta. De fapt, ceea ce-l interesează pe Ernu este această luptă cu Leviatanul, credinţa religioasă a sectanţilor folosindu-i pentru transfigurarea propriului crez politic. Preluînd viziunea acestor marginali de jure, nu doar de facto, textul lui Ernu expune o răsturnare de perspectivă: „sectanţii“ se află aici în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrte bezmetic în jurul lor. Este latura carnavalescă a cărţii, de rit de răsturnare. Este însă un carnavalesc mesianic, căci această lume răsturnată este cea „adevărată“: Leviatanul este cel periferic şi trecător, menit, mesianic, pieirii. Este o răsturnare radicală de perspectivă, prin care nu noi îi respingem pe ei, chiar şi atunci cînd ne prefacem ecumenici, înţelegători sau corecţi politic, ci ei, marginalii, refuză consecvent societatea noastră.
Vintilă Mihăilescu

Încît pentru unii dintre ei, vîrsta de aur a sectei lor e perioada prigoanei, cînd sînt supuși la mari încercări , care-i fac să se simtă puternici în credința lor de minoritari. Indiferența celor din jur față de ei, care nu-i mai face să se simtă altfel, e o încercare mult mai puternică și mai subtilă, căreia sectanții admit că nu știu cum să-i facă față. O carte impresionantă care face din Vasile Ernu unul dintre cei mai importanți romancieri pe care-i avem.
Cristi Teodorescu

-
19 October, 2020
Niciun comentariu

„Născut în URSS” la a cincea ediție

Text din FuturEast.blog / 6 octormbrie 2020

Vasile Ernu este unul dintre prietenii proiectului FuturEast.blog (îi puteți citi textele aici). Dar înainte de a deveni un apropiat al blogului, Vasile era pentru noi un nume de referință. Imposibil, deci, să ne înhămăm la exercițiul recenziei echidistante, obiective, impersonale etc. etc. atunci cînd vine vorba de vreuna dintre scrierile sale. (Oricum, nici nu știu ce sens ar mai fi avut un astfel de exercițiu în cazul unei cărți care are deja o vîrstă, niște tiraje epuizate, în fine, o carieră de invidiat.)

Asta nu-nseamnă, evident, că sîntem mereu de-acord cu luările lui de poziție; cred că Vasile ar fi primul care să se înfioare la gîndul unui așa „consens moale”, care deja face ravagii prin lumile noastre. Dar asta înseamnă, pour faire vite, că FuturEast.blog n-ar fi putut să apară în absența unei lucrări precum, să zicem, Născut în URSS, care să mai desfunde ulițele pline de prejudecăți și locuri comune ale sătucului nostru global (sau glocal). Furtună într-un pahar cu apă, o să ziceți, dar eu îmi amintesc bine cum, anul trecut, îmi cumpăram dintr-o librărie clujeană o cărticică cu pagini îngălbenite (trebuie că era ediția a patra), apoi o citeam într-o scurtă vacanță la Eforie Sud, printre hoteluri părăginite din comunism, bucuros că am găsit pe cineva care să vorbească, dacă nu pe limba mea, atunci pe o limbă pe care, nici eu nu mai știu cum, am învățat să o vorbesc. Pe copertă, țin minte, cîțiva copii se zbenguiau fericiți. Poza era alb-negru, numai bine-cunoscutele eșarfe de la gîtul lor își păstrau culoarea roșie („acel roșu”), ca steagul care se înalță pe cuirasatul Potemkin, în filmul lui Eisenstein, atunci cînd revolta reușește. Peste ani, Spielberg avea să facă un giumbușluc similar în Lista lui Schindler. Dar parcă tuturor le devenise mult mai greu să creadă în lacrimi.

Era cumva normal ca, după vreo două luni de vacanță editorială, de deplasări și schimbări, de puneri în chestiune, de gînduri care au avut și n-au avut legătură cu Estul, să reluăm treaba cu Vasile Ernu, ca un soi de revenire „acasă”.

Ioan, ai legătura.

Puține sînt cărțile care, cel puțin în spațiul românesc, se bucură de o atenție constantă care să se păstreze în timp. În acest sens, Vasile Ernu este unul dintre scriitorii ce și-au dezvoltat o audiență constantă și care, în ciuda lansărilor din ultimii ani (Trilogia marginalilor, spre exemplu), reușește să ducă o carte apărută în urmă cu 14 ani la a cincea ediție. Noutatea în Născut în URSS, varianta 2020, este includerea unui dosar de presă, disponibil totodată și online. Ceea ce mi se pare interesant, pe lîngă performanța reeditării de anul acesta, este modul în care dosarul de presă conturează, la rîndul său, o imagine a trecutului recent: 14 ani nu or fi atît de mulți, însă ideile, situațiile, persoanele și obiceiurile pe care Ernu le prezintă par, poate, și mai îndepărtate celui ce se confruntă cu Născut în URSS pentru prima dată.

În epoca gentrificării în masă, a Netflixului acaparant, a clivajului și mai puternic dintre clasele sociale, dar și a (falsei?) impresii de omniprezență și conectare la un zoom distanță, lumea pe care Vasile Ernu încearcă să o recupereze, deopotrivă memorialistic-nostalgic și antropologic, nu mai este accesibilă altfel decît prin artefacte: o regiune ceva mai izolată dintr-un colț al vechiului imperiu, un cartier de la marginea Kievului care încă n-a fost reamenajat, un tren ce încă circulă pe distanțe care, pentru europeanul contemporan, nu ar putea fi acoperite decît de un avion ș.a.m.d. Paradoxul pe care îl resimt: interesul față de vechea lume nu mai vine decît din exterior; cei care sînt acolo își doresc să plece și tocmai din acest motiv inițiativa dezvoltată de Ernu mi se pare, încă – sau mai bine spus, cu atît mai mult acum – valoroasă.

Pornind de la amintiri personale, povești din familie, tabieturi și obiceiuri, ideea că Născut în URSS își propune să facă o arheologie a vechiului regim este doar o parte a poveștii. Cealaltă parte, după cum remarca Mihai Iovănel în cronica sa din Gîndul, 8 mai 2007, era că volumul a făcut publicul „să ciulească urechile” atunci cînd discursul despre comunism părea să fi pus deja toate etichetele și să fi elaborat toate ghidurile turistice despre secolul trecut. Atunci cînd părea că nu mai e nimic de zis, iată că Vasile Ernu reușea să scrie altfel, supărînd așteptările (neo)liberale și asumîndu-și o identitate refractară într-o perioadă în care cel mai comod era (și, în mare parte, încă este) să îmbrățișezi ideea progresului culminant spre o lume nouă, dacă nu acum, poate la următoarele alegeri sau peste vreo 20 de ani.

În ceea ce privește structura pe care o propune Născut în URSS, cred că post-scriptumul foarte personal pe care Ernu îl include reușește să clarifice în bună parte de ce a optat pentru acest demers, care a fost raportul pe care l-a avut cu amintirile și în ce fel experiența personală face din carte nu doar un o colecție de memorii, ci o interogare profundă a prezentului, prin sondarea trecutului ca termen pentru comparație:

„Întotdeauna m-am întrebat: ce aș fi fost, cum m-aș fi comportat eu, cum m-aș fi transformat dacă sistemul politic comunist ar mai fi continuat? N-am un răspuns. (…) Ce am vrut cu aceste înșiruiri de amintiri? Am vrut să-mi exprim câteva gînduri esențiale. Mai întîi, lumea în care am trăit nu a fost nici atît de rea și nici atît de bună pe cît cred unii sau alții. La această lume din care am ieșit nu ar trebui să ne raportăm cu ură, dispreț, dragoste sau ignoranță, ci trebuie doar să încercăm să o înțelegem și să ne-o asumăm.”

Cît de mult această lume a fost asumată și înțeleasă la 30 de ani de la sfîrșitului omului roșu, vorba Svetlanei Aleksievici, este mai puțin clar. Cert e că, punînd deoparte toată această discuție despre lucrurile din jurul textului, cititorul care se va întîlni cu Născut în URSS pentru prima dată va avea parte de o călătorie adesea pitorescă, alteori tragică sau comică, ce îl va conduce prin celebra komunalka sovietică unde „se întîlneau îndrăgostiții la un pahar de vin roșu și ce certau la o vodcă prietenii [și unde] viața noastră, sufletul nostru devenise parte a bucătăriei”, dar și prin lumea culturală și socială a unei țări care „a dispărut pe neașteptate, așa cum a și apărut”.

În fine, aș mai spune doar că am recitit Născut în URSS cu interesul celui ce descoperă pe zi ce trece părți ale culturii ruse (sau sovietice – greu de spus unde începe una și se sfîrșește cealaltă) ce se intersectează adesea cu referințele pe care Vasile Ernu le prezintă – „ascultam Akvarium, Kino și Nautilus Pompilius, citeam Maestrul și Margareta și Arhipelagul Gulag”, dar care dobîndesc o nouă înțelegere atunci cînd sînt contextualizate de cineva care le-a trăit la mîna-ntîi.

În final, nu pot decît să sper că ediția a cincea a Născut în URSS aduce după sine un nou prilej de conversație și de analiză a trecutului recent și, odată cu acesta, că seria 2006, 2007, 2010, 2013, 2020 va continua și mai departe cu tot ce aduce cartea după sine: regret, nostalgie, contestare, acuze ideologice și controverse.

Născut în URSS, Editura Polirom, 2020 [2006], p.288.

-
6 October, 2020
Niciun comentariu

„Îmi plac lucrurile impure. Mai ales cînd e vorba de idei şi de viaţă”

Catavencii / 29 iulie  2020 / de Cristian Teodorescu

Cristian Teodorescu: Cu cei care vorbesc despre tine lucrurile par în alb-negru. Unii te prețuiesc, alții să nu te vadă. Soartă sau premeditare personală?

Vasile Ernu:Asta este bine. Dacă faci şi scrii lucruri care mulţumesc majoritatea, atunci la ce bun să le mai faci? Care e rostul lor? Sînt absolut inutile. Iar mediul reflexiv românesc este nepermis de conservator, oportun şi înregimentat: aici şi radicalii sînt de centru. De cînd mă ştiu asta fac, asta scriu. Îmi plac „iereziile” chiar dacă de felul meu sînt sociabil, timid şi uneori excesiv de tolerant. Cînd greşesc sufăr mult. Eroii mei au fost mereu „micii profeţi”, cum este, de exemplu, Osea. Îţi dai seama cum sună asta din gura unui om care are eticheta de „stîngist”. Te înjură şi stînga, şi dreapta: asta e sănătos. Stînga este mai nemiloasă decît dreapta la „devieri”. Dar mie îmi plac devierile, dislocările şi un anumit tip de anarhism reflexiv. Osea este unul dintre patriarhii gîndirii şi practicii politice critice. Eu nu am întîlnit ceva mai radical: să mergi în dezacord cu toate valorile Puterii şi societăţii în care trăieşti pînă la excluderea totală din comunitate. Pentru că societatea nu suportă un grad prea mare de adevăr şi disconfort critic şi-şi construieşte o lume falsă, cu norme artificiale. E dificil acest tip de demers, dar el trebuie practicat cel puţin în scriitură, din cînd în cînd. Dar şi în viaţă, chiar dacă acolo ne zdrobeşte sistemul, sîntem prea fragili. În general, îmi plac „iereziile”, marginile, chiar dacă sistemul te împinge repede spre centru chiar şi în această formă critică neconvenţională. Sau te aruncă afară total. Asta e puterea noului regim: transformă foarte rapid o criticăîn marfă.Şi recunosc că mie nu-mi plac lucrurile în alb şi negru. Urăsc dogmatismul şi purismul,îmi plac lucrurile impure. Mai ales cînd e vorba de idei şi de viaţă. Eu sînt un tip cu o minte deloc simplă. Am o minte complicată şi mereu în răspăr,ador să privesc la lucruri din zone interzise.

C.T.: Apropo, ai jucat sau chibițat vreodată alba-neagra?

V.E.: Nu prea.Dar am amici care au făcut ceva bani din asta, ca să trăiască în nebunii ani’90.

C.T.: La a cîta ediție și a cîta traducere a ajuns Născut în URSS, cartea cu care ai debutat?

V.E.: Cartea asta a luat o traiectorie foarte stranie. A debutat cu un soi de „revelaţie” combinată cu „scandal”. Pînă atunci, nimeni în România nu mai îndrăznise să schimbe optica, perspectiva asupra felului de a povesti trecutul comunist. Asta a produs două tabere: pro şi contra. Dar toţi, chiar şi criticii duri, au apreciat scriitura şi stilul. Am ales un ton potrivit, o ironie şi un umor destul de universale,care au prins la lectură. La opinii însă am radicalizat auditoriul. Cărţile mele pot irita, enerva, plăcea.Sigur nu plictisesc.Cartea părea că intră într-un con de uitare. Oricum,Trilogia deja îmi construia un alt public. Acum se întîmplă ceva paradoxal: cartea capătă o nouă viaţă. Poate contextul, poate o nouă generaţie de cititori? Habar n-am. Dar cartea se reeditează şi am noi cerinţe de traduceri afară. Nu mai ştiu la cîte reprinturi am ajuns, dar zilele astea a apărut ediţia a cincea. Şi se pregăteşte să apară în sîrbă şi, culmea,în japoneză. Asta cu Japonia m-a dat gata, nu am înţeles de ce îi interesează cartea mea. Dar mă bucur. Cartea are şanse să se „clasicizeze” chiar dacă subiectul nu e România.

C.T.: Dar cu Trilogia marginalilor cum îți merge?

V.E.: Dacă în trei-patru ani Sectanţii şi Bandiţii au ajuns la a treia ediţie,asta e încurajator. Acum se negociază ceva traduceri în alte limbi. Să vedem cum trecem de pandemie. Trilogia a fost o schimbare de direcţie: stil, tematici, construcţie. Cred că am evoluat mult chiar dacă o anumită marcă rămîne. Temerea mea mare legată de cele trei cărţi ale trilogiei – Sectanţii, Bandiţii, Izgoniţii – au fost nivelul şi constanţa stilistică. Adică după apariţia Sectanţilor, care a fost primită foarte bine, neaşteptat de bine, m-am temut ca nu cumvacelelalte două să scadă nivelul. O trilogie e greu de dus. Iar la ultima chiar am avut mici angoase căci doream să fie diferită de primele două, aveam un subiect mai greude controlat şi era ultima din trilogie. M-am temut de fiasco. De aceea mi-a şi luat mai mult timp. Dar cînd am terminat ştiam că e acolo alături de celelalte două. Iar criticii la care ţin mult, de la Paul Cernat pînă la Bogdan-Alexandru Stănescu, au susţinut că e cea mai bună. Şi tu parcă ai spus asta, iar tu nu prea dai verdicte strîmbe. Oricum, am scăpat bine, merg mai departe. Cred că e o trilogie unică în felul ei în pesajul literar românesc, indiferent dacă place sau nu.Acum însă am plecat spre alte teme. Lucrez la altceva: scriu simultanla două cărţi – Sălbaticii copii Dingo şi Cannibal generation– adolescenţa din anii’80 şi tranziţia din anii ’90. Mă tem că mă profesionalizez.

C.T.: Pandemia a ajuns (și) un soi de joc de societate în care e musai să ne dăm cu părerea, chiar dacă unii nu-i știu regulile. Tu după cine te iei?

V.E.: Of. Fiind un domeniu medical, fireşte că încerc să citesc ce spun specialiştii. Mă mai interesează să citesc şi texte de analiză socială, politice şi economice pe subiect, de la antropologi şi filosofi pînă la sociologi şi economişti. E excesiv de multă informaţie, dar cred că dacă ai o şcoală şi un mediu decent de formare poţi să te descurci în acest „potop informaţional”. Totul e să încerci să nu ai convingeri fundamentale(iste), să fii deschis să asculţi argumentele altora, să nu isterizezi lumea din jur. În perioadă de criză avem nevoie de mai mult calm ca niciodată.În astfel de cazuri dificile vorbesc cu mama, care a văzut toate grozăviile secolului XX sau citesc Şalamov. Dacă oamenii aceştia au rămas vii şi cu sufletul curat după toate cele întîmplate,cred că putem şi noi. După suferinţa lui Şalamov ţi se face jenă să spui că suferi pentru că nu ai prins drojdie sau hîrtie igienică.

C.T.: Ce zice băiatul tău despre COVID-ul ăsta?

V.E.: În parc există deja jocul COVID între copii. Nu fost uşor să stăm în casă atîta timp. Ambii sîntem destul de sociali, sociabili şi depindem mult de relaţii. Iar relaţiile virtuale nu pot înlocui relaţia vie. În acest sens am suferit puţin.A avut momente de îngrijorare, e vîrsta care află despre boală, moarte, suferinţă. Mici discuţii, temeri, întrebări delicate. Am ajuns chiar şi la domeniul religiei, care trebuie gestionat foarte atent. Dar cea mai complicată problemă pentru copii este şcoala online care a înlocuit şcoala clasică. După cîteva luni de experienţe cu şcoala online pot spune cu mîna pe inimă: e un regres teribil. Nu spun că nu e necesară. Este, mai ales în situaţii de criză precum aceasta. Dar educaţia online poate fi doar ceva auxiliar, ajutător şi nu poate înlocui educaţia comunitară, de grup, de colectiv, pe viu.

C.T.: Cu ochii la Răsărit, ca Sadoveanu, Puterea de la Chișinău s-a pișat de sus pe ajutoarele venite de la București. O destabilizau politic ajutoarele astea?

V.E.: Puterea de la Bucureşti, de data asta, a procedat corect. A intervenit concret, cu ajutoare reale, într-un moment de stringentă nevoie. Faptul că Puterea de la Chişinău nu au ştiut să gestioneze corect e treaba ei. Eu cred că în acest „conflict” a pierdut Puterea de la Chişinău şi a cîştigat cea de la Bucureşti. Oamenii înţeleg foarte bine aceste lucruri şi apreciază. Eu suţin demult timp că Bucureştiul trebuie să investească acolo în infrastructură de bătaie lungă care ajută oamenii: şcoli, spitale, drumuri, investiţii care produc locuri de muncă. Şi cît mai puţin în „poduride flori” şi „patrioţi”. Dau un exemplu. În Cahul, pe banii statului român s-a făcut noul teatru. Asta e ceva ce rămîne şi oamenii văd, folosesc. Pe malul Prutului, unde am crescut, copiii sînt duşi la şcoală cu „autobuzele româneşti”. Oamenii le-au botezat pentru că statul român a oferit acest ajutor. Astea rămîn, ajută şi fac o imagine bună României. Să cheltuiești bani pentru „patrioţii de meserie” e ceva nociv şi pierdant.

C.T.: Zice-se că rușii îi întărîtă pe cei de la noi și de prin alte părți evropene să nu creadă în pandemie și să iasă în stradă. N-avem noi destui proști și ticăloși cu gura mare?

V.E.: Toată zona conservatoare e reţinută faţă de abordarea „progresistă” a tratării pandemiei. Mie mi se pare că Trump şi Bolsonaro promovează mai pe faţă acest tip de discurs decît Putin, care e frate geamăn cu ei doi. În ce priveşte discursurile conspiraţioniste, la care ruşii sînt profesionişti, ele sînt din plin prezente şi în presa americană. Adică e prea simplu să zicem că „ruşii” destabilizează Europa prin cele zece site-uri. Asta înseamnă că toate instituţiile noastre sînt praf, iar ei sînt „diabolici”. Fenomenul e ceva mai complex şi ţine mult de încrederea în instituţiile proprii, de degradarea instituţiilor, de degradarea politicului, de degradarea mass-media, de scăderea încrederii în ştiinţă, de degradarea educației etc. Adică e bine să încercăm să gîndim fenomenele în ansamblu, căci altfel răspundem la o conspiraţie cu o contraconspiraţie. Nu rezolvăm nimic, iar dușmanul trebuie apreciat corect: nici subestimat, nici supraestimat prea mult. Asta nu înseamnă că ruşii sînt sfinţi şi nu aruncă informaţii false, dar nici să transformăm asta în „marea problemă” şi „răul universal”. Marea problemă sîntem noi, e în noi, nu în afara noastră. Şi noi trebuie să o rezolvăm. Eu sînt un anticonspiraţionist convins, însă nu pot să nu văd că în spatele acestui virus şi pericol real– repet,real – se ascund şise fac jocuri economice şi politice imense. Pe seama suferinţei şi fricii, pe seama nevoii de securitate sanitară se fac averi colosale. Acestea sînt „ruşii” periculoşi şi ei nu au naţionalitate şi culoare politică.

-
5 August, 2020
Niciun comentariu

Suntem ființe sociale și izolarea ne desocializează. Condamnarea la ”spațiu privat” este dezumanizantă

iqads.ro / 17 iulie 2020  de  

Avem nevoie de spațiu public, de spațiu social în care să ne intersectăm, să ne vedem, să interacționăm. Desocializarea e dezumanizantă, spune scriitorul Vasile Ernu. Și chiar dacă erau de presupus toate acestea, trăirea experimentului ne pune față în față cu mai multe întrebări. Cum ne schimbă pandemia – personal, dar și colectiv? Ce e de învățat din această criză, care sunt efectele ei în societate?

Partea dură în pandemie ține de tipul de organizare a muncii și consumului. Aceste lucruri afectează enorm de mult păturile sărace și precare. Adică bogații cîștigă mai mult, iar săracii pierd și ce au. Oamenii cu venituri mici și contracte instabilie sunt primii care cad pradă. Ei nu-și pot permite să stea în casă. A sta în casă e pentru ei un lux, un privilegiu, spune Vasile Ernu

În rândurile de mai jos, autorul Izgoniților povestește despre cum a trecut prin starea de izolare, ce a scris în această perioadă și despre noua sa carte, Sălbaticii copii Dingo, care ar trebui să fie publicată în toamnă. Vasile Ernu urmărește, de asemenea, efectele pandemiei în societate și vorbește despre educația online, precariat, regândirea mecanismului relațiilor de muncă, depresie, fragilitate și umanitate. 

Starea de izolare

Eu rezist ușor la izolare. Am experiență de retrageri lungi. Dar în același timp sunt destul de sociabil, am nevoie de oameni, de a discuta, asculta, observa. Am nevoie de viață socială.

Izolarea aceasta medicală e obositoare: mai ales dacă trebuie să stai într-un apartament mult timp mai multe persoane. Pentru copii e greu.

Pînă acum am observat cîteva lucruri fundamentale: suntem ființe sociale și izolarea ne desocializează. Condamnarea la ”spațiu privat” este dezumanizantă. Avem nevoie de spațiu public, de spațiu social în care să ne intersectăm, să ne vedem, să interacționăm. Desocializarea e dezumanizantă. Știam asta dar acum am trăit fenomenul.

Online-ul? Rezolvă doar parțial problema. Însă pe termen mediu și lung este un mediu riscant și îngustează mult experiența umană.

Educația online este un dezastru, am și scris un text recent unde arătam limitele și efectele negative ale acestui tip de educație.

Educația online își arată limitele: copiii se desocializează, capacitatea de concentrare scade, timpul e fragmentat, comunicarea este sărăcită și lipsită de factori sociali și senzoriali. Adică spus mai simplu: educația online trebuie să fie ceva cel mult auxiliar și folosită în momente de criză dar în niciun caz să înlocuiască educația clasică de colectiv pe viu. Suntem ființe sociale, avem încă corp care presupune că educația are o mulțime de elemente și factori nu doar informații seci și biți.

Inspirația pe timp de criză

E greu să lucrez la ceva cînd am lume în casă. Lucrez bine cînd sunt singur, izolat. Pentru asta-mi iau cîteva luni de izolare: fără familie, fără lume. Dar în această situație trebuie să mă adaptez să lucrez în orice condiții.

Așa că am început să scriu și sper în toamnă să scot un volum nou care se învîrte în jurul temei adolescenței, perioada de adolescență a generației mele din anii 80. Să-i zicem convențional: adolescența generației X pe care eu o numesc Dingo. Cartea se va numi Sălbaticii copii Dingo. După care va veni o parte a doua care o să se ocupe de maturizarea lor din anii 90 – despre nebunii ani 90 și ce s-a întîmplat cu ei în această perioadă – Cannibal generation. Să sperăm că vin repede.

Efectele din zona culturală

Partea dură în pandemie ține de tipul de organizare a muncii și consumului. Aceste lucruri afectează enorm de mult păturile sărace și precare. Adică bogații cîștigă mai mult, iar săracii pierd și ce au. Oamenii cu venituri mici și contracte instabilie sunt primii care cad pradă – nu au rezerve financiare, nu au garanția locului de muncă etc. Ei nu-și pot permite să stea în casă. A sta în casă e pentru ei un lux, un privilegiu. Ei nu dispun de acest privilegiu.

În lumea culturală, mai ales la cei tineri, sunt mulți din cei care se numesc freelanceri, oameni cu cîte două-trei contracte pe diverse zone. Sunt ceea ce se numește astăzi – precariat. Adică nu au locuri stabile de muncă ci doar contracte temporare. Nu au asigurări medicale, nu au garanții, nu au rezerve financiare. Ei cad primii pradă crizei de acest tip. Îi poate salva familia (cine o are) și cu condiția să aibă ceva venit mai mare. Statul a încercat să facă ceva dar puțin.

E clar că trebuie regîndit tot mecanismul acesta al relațiilor de muncă, patronat, contract colectiv de muncă, sindicalizare, drepturi, garanții pentru muncitorii din diversele sectoare, inclusiv cel cultural. Stabilitatea și garanția unui venit și loc de muncă e absolut necesar. Precaritatea distruge tot: psihologic te împinge spre depresie iar social te face disfuncțional polititc – un om precar nu poate fi un subiect politic liber. Iar la noi precarii sunt peste 50% din cetățeni. La cei tineri e dezastru. Și e un trend global.

Efectele sociale

Cu siguranță va lăsa anumite urme. Depinde mult de gravitatea și amploarea pe care o va lua și cum se va sfîrși.

Probabil vor rămîne anumite cutume sociale precum ”distanțarea socială” care încă nu e foarte clar conștientizată. Practici precum spălarea mai des pe mîini, mai multă atenție la serviciile sanitare. Să sperăm că această criză ne va impune să regîndim sistemul public medical și educațional. Relațiile de muncă, asigurări, garanții. Criza ne arată că singuri nu putem rezista, că suntem fragili și avem nevoie de mai multă protecție.

Autoritățile

A fost multă confuzie, dar la cît de distrus a fost statul în epoca Băsescu statul totuși a rezistat. Să nu uităm că în epoca Băsescu &PDL statul a fost demantelat sistematic, iar instituțiile statului au fost puse pe picior de război unele împotriva altora.

Sistemul medical a fost făcut praf, căpușat, subfinanțat, privatizat pe anumite zone și Încă rezistă. Acum înțelegem tot mai bine că propaganda cu ”stat minimal”, fiecare pe cont propriu, este o marotă foarte periculoasă. Avem nevoie de un stat cu instituții publice solide și funcționale. Statul e o construcție importantă pe care nu avem cu ce să-l înlocuim. Fără el revenim la jungă. În același timp statul e și un pericol cînd devine prea puternic. Asta știm din experiențele precedente. Trebuie să știm să-l ținem sub control. E important în ce investim: în poliție, servicii și armată sau în educație și sănătate? Ce fel de societate ne dorim?

De ce e nevoie cel mai mult în Romania

Cred că e nevoie urgent să regăndim un nou contract social minimal, sistemul de impozitare – să impozităm mai puțin munca și mai mult capitalul, impozit progresiv etc. Avem nevoie urgentă de o regîndire a sistemului public de sănătate și educație păstrînd linia accesului universal și gratuit, dar adaptîndu-l nevoilor și crizelor actuale. Nu ne mai putem permite acest grad ridicat de precaritate a tinerilor: îi va omorî depresia.

Aceste fenomene sunt legate enorm de mult de felul în care e organizată societatea. Situația actuală nu arată deloc încurajator pe temen mediu și lung: ne îndreptăm spre o catastrofă garantată. România e parte a unei periferii globale iar în periferie crizele se simt mai puternic. Dar facem parte dintr-un întreg.

Un scenariu de viitor

Eu privesc istoria pe bucăți mari de timp. În ultima mea carte Izgoniții încerc să arăt cum anumite cauze sociale și economice, cum anumite inegalități legislative și felul în care e stratificată societatea, duc la anumite explozii sociale radicale și violente.

Eu cred că semnalele și problemele pe care ni le scoate în față actuala criză sanitară – precaritatea, inegalitate, proasta redistribuție a resurselor, criza sistemului sanitar, educația, sărăcia, ecologia, distrugerea sistemului de asigurări sociale, excesul privatizărilor bunurilor publice etc. – vor fi uitate imediat cum va trece criza. Din păcate. Totul va merge pe vechiul sistem.

În acest moment nu există încă forțe care să se opună serios situației locale și globale. Totul se îndreaptă spre o criza majoră care în tradiție occidentală se termină cu un soi de ”război civil”. Nu vreau să fiu un vizionar, nu prea-mi place să fac pronosticuri dar viitorul pentru mine arată sumbru: vom trece printr-o criză dură și violentă dacă ”elita” nu înțelege că trebuie să refacă un nou contract social și să ofere acces la resurse pentru a micșora inegalitățile.

Așa e de cînd lumea: nu am învățat nimic din istorie. Verdictul meu: va curge mult sînge în viitor. Sau vom termina cu o depresie colectivă: fără sens și scop. Sper din tot sufletul să greșesc.

Cu ce speri să rămână oamenii după pandemie

Cu niște lecții învățate: să se spele la fel de des pe mîini, să fie atenți la sănătate, la reguli sociale, să se bucure de prezența celuilalt, să aprecieze viața trăită împreună, să lupte pentru un sistem de sănătate universal și gratuit, pentru o școală universală și gratuită, să aprecieze lucruri simple dar fundamentale ale vieții. Să ne bucurăm și să apreciem mai mult spațiul public.

E bine să ai gust și miros – face parte din umanitatea noastră.

-
5 August, 2020
Niciun comentariu
keep looking »