Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Noutati

Vasile Ernu: „Generația studenției mele, a anilor ’90, a devenit astăzi cinică și depresivă, pentru că visele ei i s-au întors împotrivă”

de Gabriel Cheșcu / 1-9-2016 / Timpul 

Născut în URSS (1971), Vasile Ernu este absolvent al Facultății de Filosofie din cadrul Universității ieșene „Al.I. Cuza” și al unui master la Universitatea clujeană „Babeș-Bolyai”. Este redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff și redactor asociat al revistei IDEA artă + societate, iar în ultimii ani a semnat articole înTimpul, România liberă, HotNews, Adevărul, Noua literatură, Suplimentul de cultură șiObservator cultural. A debutat cu volumul Născut în URSS, tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară și poloneză, distins, printre altele, cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat volumele Ultimii eretici ai Imperiului (2009), Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (în colaborare cu Bogdan-Alexandru Stănescu, 2010), Intelighenția rusă azi (2012), Sînt un om de stînga (2013) și a coordonat Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (în colaborare cu Costi Rogozanu, Ciprian Șiulea și Ovidiu Țichindeleanu, 2008), Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil(împreună cu Florin Poenaru, 2014). În anul 2015 a publicat primul volum, Sectanții, din Mica trilogie a marginalilor.

 

„Periferia, mai ales în contextul unei sărăciri tot mai mari a unor pături sociale, reproduce la nesfârșit categoriile sociale marginale”

 

Vasile, cum ai regăsit Iașul în timpul lunii petrecute în rezidența FILIT? Mai seamănă cu cel pe care l-ai cunoscut în timpul studenției?

Când am stat la Iași, în anii ’90-’96, cred că nu eram foarte conștient de ce mi se întâmplă. Sau mai degrabă am fost prins în vâltoarea schimbărilor, a experiențelor noi. Când am ajuns la Iași, aveam doar 19 ani. Am venit plin de entuziasm, pentru că veneam în „Patrie”, scăpam de „monstrul sovietic” și de comunism. Iar aici am descoperit brusc ceva foarte diferit de ceea ce știam. România din capul nostru era una foarte livrescă și romantică. Să nu uităm că Basarabia a trăit cam tot procesul de modernizare, cu excepția perioadei scurte a României Mari, toate procesele, separat de restul regiunilor istorice românești. Noi veneam formatați destul de diferit. Pentru că toate astea lasă urme. Chiar dacă știi limba și te scalzi într-o cultură comună, există o limbă a administrației, a infrastructurii, a experienței cotidiene și a educației imperiale care lasă urme. Am trecut printr-o criză foarte profundă, care m-a pus să-mi revizuiesc multe dintre ideile și judecățile de până atunci. Am înțeles că România va fi pentru mine o „nouă Patrie”, dar care este ca o limbă învățată la maturitate. Am o mulțime de povești pe tema asta. De exemplu, mi-a fost foarte greu să învăț bășcălia. Românii din Imperiul Rus sunt lipsiți de acest simț. Avem un simț al umorului foarte dezvoltat, dar nu e bășcălie. Mulți ani de zile am citit Academia Cațavencu în cheie tragică și poate că de asta nu-i puteam suferi. Chiar și acum privesc acest gen de satiră și critică drept ceva minor. Dar am învățat și mi-am educat și acest simț, cu toate că îl simt și acum mai degrabă ca pe ceva negativ decât pozitiv. Asta e. Dar sunt mult mai detașat. Cu timpul, m-am adaptat, am început să îmi fac mulți prieteni aici și am început să cunosc farmecul locurilor și al diferențelor. Când am plecat din Iași, deja cunoșteam multă lume. Aceasta este slăbiciunea mea, să cunosc mulți oameni, iar Iașul a rămas pentru mine poate cel mai intim oraș din țară. Acum am venit de pe o cu totul altă poziție. Cunosc multă lume de aici, am mulți prieteni. Deja am în spate 25 de ani trăiți în România, mai mult decât în Imperiu. Orașul a fost retușat pe alocuri, arată bine, dar pe mine clădirile mă interesează mai puțin. Mă interesează oamenii. Orașul e ca o haină, vrea să-ți arate anumite lucruri, vrea să te facă turist. Urăsc acest spirit turistic, de a cunoaște ceva prestabilit și ceea ce vor ghidurile și „lumea bună”. Îmi plac lucrurile ascunse ale orașului, pentru că sunt ca unul dintre eroii mei, un hoț de buzunare, și îmi place să buzunăresc orașele, adică să merg acolo unde nu se vede, unde totul e ascuns. Îmi plac buzunarele orașelor și le caut. De asta am încercat să cunosc oameni din alte medii decât cele în care mă învârt de obicei. Să stau la povești cu oameni noi, din generații și pături sociale diferite. Am mers în familii multe, în zone precum Dallas, care e plină de sărăcie. Iașul nu e doar Copoul și Palatul, ci și Dallasul. Și e mare păcat că nu se discută despre asta. Dar cel mai mult îmi place faptul că Iașul încă nu a devenit turistic, nu vrea încă să te mintă, nu se dă ceea ce nu este. Oamenii încă se comportă firesc, sunt ușor abordabili, iar în familiile de aici intri foarte repede. Oamenii încă nu-și închid porțile și sufletele, nu se refugiază în carcasa lor individualistă. Încă te cheamă la masă, având plăcerea de a petrece, nu din interes sau obligații. Ăsta e un mare atu al locului. De exemplu, la Cluj, un alt oraș în care am stat mult, aceste lucruri aproape că s-au pierdut. Clujul devine tot mai turistic, iar oamenii, tot mai mult, prestatori de servicii. La Iași, aceste lucruri sunt încă la început, deci e bine că nu va fi capitală culturală. Trebuie să privim partea plină a paharului. Să stai o lună în curtea Casei Pogor și să scrii este un privilegiu deosebit. Practic, am terminat cartea aici. De aceea trebuie să le mulțumesc Iașului și celor care mi-au acordat bursa.

 

„Mă tem că acum, analizând de la distanță, acel mare carnaval al anilor ’90 arată ca un parastas”

 

Cum a fost să studiezi la Facultatea de Filosofie din Iași? Și ce te-a determinat să iei calea Clujului, apoi a Bucureștiului?

A fost o perioadă confuză. Anii ’90 au fost, pe cât de exaltați și plini de entuziasm, pe atât de risipitori cumva. Am consumat multă energie pe nu se știe ce. Curând va trebui să facem un mic bilanț al acelor ani și mă tem că acum, analizând de la distanță, acel mare carnaval al anilor ’90 arată ca un parastas. Au ceva tragic. Un soi de tragedie pe ritm de mare chef. Dar au avut, firește, și multe elemente pozitive. Însă, în loc să înțelegem ce ni se întâmplă și să luptăm, noi am chefuit. Generația studenției mele, a anilor ’90, a devenit astăzi cinică și depresivă, pentru că visele ei i s-au întors împotrivă. Facultatea a fost mai degrabă una suportabilă. Am avut câțiva profesori buni, dar majoritatea nu mi-au lăsat prea multe amintiri. Poate e și din vina mea. Profesorul Afloroaei este cel care m-a impresionat cel mai mult și poate că de aceea hermeneutica a fost unul dintre domeniile care și astăzi mi se par fascinante. Dar poate că s-a potrivit și cu formarea mea: de mic am lucrat cu textele biblice, am știut să le citesc și să le interpretez, să caut contexte istorice etc. Am povestit despre asta în ultima mea carte. Țin minte că, la unul dintre examene, după ce am ieșit, domnul Afloroaei a întrebat: „Ce-i cu personajul acesta dostoevskian?”. Colegii mi-au relatat asta mai târziu. Am considerat această remarcă nota cea mai mare pe care am luat-o la Filosofie. În facultate am avut colegi foarte buni. Copii veniți din diverse cătune, sate și orășele din Moldova și din țară, cu un nivel de pregătire foarte ridicat. Cu un număr enorm de lecturi. În anii ’90 era un concurs nebun la aceste facultăți, iar nivelul de pregătire era foarte ridicat. Îmi aduc aminte bine căminele din Pușkin, mai sus de Universitate, unde aveam colegi de la Matematică. Aveau un nivel excepțional, dar erau și puțin nebuni. Puteai să discuți nopți în șir cu cei de la Politehnică sau de la Medicină orice doreai. Mai e posibil astăzi așa ceva? E tot mai greu… Când am absolvit, în ’96 (un an am fost plecat din țară), un bun amic, profesor de matematică, mi-a zis: „Cel mai bine e să schimbi locul”. I-am ascultat sfatul, mi-am luat bocceluța și am plecat la Cluj, unde nu știam pe nimeni, nici măcar orașul. Am luat-o de la zero. Am dat la master și am rămas acolo zece ani, făcând de toate, de la revistaPhilosophy & Stuff la Centrul de Cultură Tranzit, din vechea sinagogă și până la revistaIDEA artă + societate sau Editura Idea. Clujul a fost o cu totul altă experiență. Iar după zece ani m-am mutat în București, unde locuiesc și acum.

Lucrezi la al doilea volum din Mica trilogie a marginalilor, cel dedicat bandiților. Cum te documentezi? Povestește-ne despre întâlnirile de gradul zero cu unii dintre ei.

La documentare muncesc de peste cinci ani. Știam foarte bine categoriile sociale cu care voi lucra: sectanți, bandiți și hoți profesioniști. A treia categorie o veți afla altădată. M-am documentat în trepte: lecturi, documente, interviuri cu oameni din aceste grupuri. Cu sectanții mi-a fost mai simplu, pentru că îi cunosc mai bine, am o relație veche cu ei și una pe linie de familie. În cazul lor, problema este legată de încălcarea unui anumit tip de intimitate și a unor tabuuri din copilărie. Cu bandiții, chiar dacă am mulți prieteni din copilărie, rude și cunoștințe care se învârt în aceste medii, nu e simplu să pătrunzi în cercul lor, pentru că noi suntem „specii” diferite. Pentru noi, ei sunt hoți, bandiți, iar bandiții trebuie să fie în pușcărie. Iar pentru ei, noi suntem „fraieri”, adică o „specie” care merită să fie furată. Însă trebuie să înțelegem că, pentru ei, furtul este o formă de muncă ce are un grad maxim de risc, dar și de profit. Oricum, ei gândesc în alți parametri, au alte legi și altă etică decât cele ale „fraierilor”. Marea problemă în cercetarea grupurilor marginale este legată mai întâi de cum pătrunzi acolo. Sunt grupuri închise, suspicioase și au un mare talent în a-i „citi” pe majoritari. Ei știu că puterea, reprezentată de majoritari, nu vine niciodată cu „gânduri de pace”. Pornesc mereu de la premisa: au venit, deci au un interes. Am avut avantajul să am pe cineva apropiat care este hoț în toată legea. E o mare autoritate în lumea lor. Prin urmare, am mers cu „recomandare”. Iar la ei funcționează asta. Dacă spui că ai venit din partea lui X, care e o autoritate, ți se deschid toate ușile. Dar oricum e complicat să lucrezi cu ei, pentru că ei știu că ești un „fraier”. Cea mai impresionantă întâlnire a fost cu un hoț care a stat în pușcărie mai mult de jumătate din viață, vreo 43 de ani. Dar cel mai dureros – pentru mine, cel puțin – este timpul petrecut cu clanul cerșetorilor. După ce stai puțin cu ei, nu mai ești același om. Trebuie să ai nervii și psihicul foarte tari ca să reziști. Abia aștept să termin cartea asta, pentru că e una care îmi consumă multă energie emoțională. Dacă Sectanții e un soi de manual alternativ de studiu al religiilor, Bandiții cred că va fi un manual educativ alternativ, în negativ. De la acești oameni poți învăța enorm.

 

„Această subcultură a penalilor este una dintre cele mai puternice în țări precum URSS sau SUA

 

Primul volum al trilogiei, Sectanții, apărut anul trecut la Polirom, a fost o combinație între documentarea riguroasă și latura autobiografică. Probabil cea din urmă lipsește acum. De unde provine fascinația ta pentru bandiți? Ai cunoscut mulți în copilărie?

Prima carte se ocupă de „îngerii Domnului”, oameni buni, care vor să mântuiască lumea prin viața lor, cuvântul lor, puritani și riguroși în toate. Sunt dispuși la sacrificiu, se organizează exemplar, construiesc instituții în jurul lor, un soi de chibuțuri în care se simt ca în sânul lui Avraam. Sau cel puțin încearcă. Bandiții sunt un grup radical opus: sunt îngerii căzuți. Culmea e că au un soi de magnet, atrag foarte mult. Strada îi adoră, sunt modele pentru copii și adolescenți. De ce? Mai ales în cultura imperiului rus și a celui american, pe care le știu ceva mai bine. Această subcultură a penalilor este una dintre cele mai puternice în țări precum URSS sau SUA. Firește că și pe mine m-a atras într-o perioadă, iar cartea cred că tratează cumva în oglindă îngerii buni și pe cei căzuți. Sunt multe întrebări care mă chinuie de ani de zile și încerc să răspund acum prin aceste povești ale unor oameni marginali.

Din ce puncte de vedere înțelegerea marginalilor este esențială pentru sănătatea societății și a fiecăruia dintre noi?

Este o imagine în negativ. Cum poți să judeci un cerșetor când habar nu ai ce se află în spatele său, când nu îi cunoști tragedia? Cum poți să judeci un hoț când habar nu ai de condițiile în care a devenit astfel? Ce îi face să fie așa cum sunt? Crede-mă că nu au nici o genă defectă. Mulți dintre ei conduc state în țările din est. Am discutat și cu bandiți deveniți oligarhi. Marginalul poate foarte ușor să ajungă în centru. Lumea privită prin ochii lui arată radical diferit decât cum este privită prin ochii puterii, ai majoritarului. Una e să fii vânat și alta e să vânezi.

Într-un anumit sens, sectanții despre care ai vorbit în volumul precedent se situează cumva în centrul lumii. Deși sunt niște marginali, ei întruchipează un mod de a fi autentic, însă care, din păcate, este tot mai dificil de realizat în lumea de azi. Ai descoperit autenticitatea bandiților?

Puțini marginali vor să rămână acolo unde sunt. Majoritatea grupurilor marginale religioase pe care le-am cercetat au îmbrățișat după ’90 un soi de discurs oficial al hegemonului și se îmbată cu o teologie a bunăstării de tip american neoliberal, care îmi displace profund. Cum e posibil ca aceia care au putut să înfrunte mașinăria stalinistă să cedeze în fața primului argint verde? Rezultă că sectanții au devenit parte a puterii și deci s-a terminat cu ei. Dar mereu apar alții, doar că în cu totul alte condiții. Bandiții fac același traseu. După ’90 s-au simțit cel mai bine, căci o lume liberalizată la maximum, cum a fost a noastră, este paradisul pentru ei. E liber la marele jaf. Aici sunt mai multe lucruri complicate, dar e clar că au ieșit victorioși și s-au plasat în centru. Însă periferia, mai ales în contextul unei sărăciri tot mai mari a unor pături sociale, reproduce la nesfârșit aceste categorii sociale. Și această societate nedreaptă produce ultimii metafizicieni, care își pun o singură întrebare: banii sau viața?

Pentru că tot vorbeam despre autenticitate, ce anume ne blochează accesul către ea în lumea de azi?

Ce este autenticitatea? Probabil este atunci când omul își asumă ceea ce este și nu ascunde prin diverse trucuri acest lucru. Este atunci când gândirea și vorbele unei persoane corespund cu faptele ei. Știi de ce au bandiții tatuaje? Pentru că ei sunt un soi de „oameni goi”, fără haine și brizbizuri. Tatuajele reprezintă CV-ul și istoria lor. Noi, „fraierii”, ne punem haine fițoase pentru a ne da de multe ori ceea ce nu suntem. Intelectualul, fiu de țăran și muncitor cu balega încă pe papuci, odată ajuns la oraș, își pune papion, căci vrea să se dea diferit de originea lui, să se demarce. Hainele au o anumită putere de a falsifica lucrurile. Bandiții nu au la dispoziție aceste trucuri. În general, oamenii simpli nu prea se dau ceea ce nu sunt. Minciuna este una dintre cele mai puternice instrumente ale civilizației. Producem lumi artificiale, iar asta nu e neapărat rău. În general, animalele sunt cele mai autentice ființe, pentru că ele nu pot minți. Povestesc pe larg despre asta în carte.

Spune-ne, te rog, care este imaginea pe care ți-ai format-o în privința funcționării (sau nu) a următoarelor instituții: Parlament, Guvern, partide politice.

În acest moment, riscul cel mare este lipsa de încredere în aceste instituții. Avem un stat foarte slab, cu instituții slabe și aservite unor clanuri de interese, unor grupuri de finanțe etc., care la prima presiune cedează. Din păcate, sunt foarte puțin sensibile la nevoile și interesele cetățeanului. Mai nou, apleacă urechea la grupurile gălăgioase ale clasei de mijloc, care fac tărăboi pe Facebook și în mass-media și au învățat să se mobilizeze. Asta nu e rău, dar e foarte puțin. Cum spune un bandit faimos de la noi: „Apărați-vă statul, că vi-l radem!”. Eu nu sunt un fan al statului, dar în acest moment nu avem ceva mai bun să punem în loc, așa că trebuie apărat, întărit și pus la treabă în interesul cetățenilor. Dar cum? Asta e o altă discuție.

 

„A fi de stânga azi înseamnă să nu ai cu cine vota”

 

Care este rolul pe care crezi că l-ar avea societatea civilă?

Nu mai cred de ceva vreme în societatea civilă. Așa cum este ea construită, nu e decât un mecanism care luptă pentru privilegiile unei mici pături sociale și e parte integrantă a puterii, chiar dacă mimează un soi de joc de presiune asupra acesteia. Este cât de cât funcțională pentru clasa de mijloc și pentru grupuri privilegiate, care sifonează bani pentru propriile jucării. Păturile sociale defavorizate, ca să nu le zic declasate, în care se află majoritatea populației acestei țări, nu sunt reprezentate de nimeni, iar societatea civilă românească, cu mici excepții, le ignoră și chiar le disprețuiește profund. Suntem în situația de a reinventa noi mecanisme de rezistență și apărare. Poate că „apărare civilă” sună mai bine, dar trebuie construită și aceasta.

Ce înseamnă a fi de stânga în România de astăzi? Cum se conjugă culturalul cu politicul în România zilelor noastre?

Dacă iei în serios convingerile politice, valorile în care crezi, și eu îmi iau destul de în serios viața și convingerile, atunci a fi de stânga azi înseamnă să nu ai cu cine vota, să fii înjurat de mai tot establishment-ul cultural și mediatic conservator ce domină spațiul nostru. Poziția mea actuală este aceea de a mă solidariza nu cu grupul social din care fac parte, cel de mijloc, ci cu păturile sociale defavorizate: muncitori, țărani, șomeri, copii defavorizați, imigranți etc. Clasa de mijloc din România are o mare problemă: nu e capabilă să-și vadă decât propriul interes și urăște profund pătura socială din care se trage, pentru că majoritatea sunt copii de țărani și muncitori din prima și a doua generație, și nu de boieri sau de mari intelectuali. La fel e și cu elita noastră intelectuală și jurnalistică: niște papagali decorativi, care ciugulesc din palma primei mâini întinse. Atât timp cât nu putem depăși acest cerc vicios, nu vom rezolva nimic. La ce-ți ajută palatul, dacă trebuie să ridici un zid cât cel chinezesc pentru a te proteja? La ce-ți ajută bogăția, când în jur lumea suferă și este oropsită?

-
16 September, 2016
Niciun comentariu

Schisme, bunei, comunişti şi lichele

sectantii_1a

Felix Nicolau in Arca / 7-8-9 / 2016

Seriozitatea demersului întreprins de Vasile Ernu în Sectanţii (Polirom, 2015) este probată de introducerea unor Precizări cu rol de glosar chiar la începutul cărţii, urmate de o Cronologie (de la 1899, cu moartea lui Iosif Davidovici Rabinovici, până la revoluţiile anticomuniste).

Nu s-ar fi spus că scriitorul, prezentat ca filosof pe la diverse televiziuni, ar avea atâta doxă religioasă (deci nu doar ortodoxă). Amintindu-ne însă că este un om de stânga, erudiţia sectară, periferică devine explicabilă.

Mica trilogie a marginaliilor pluteşte, în maniera postmodernă, între istoria mică, privată, memoria afectivă şi documentul de arhivă. Abordarea intimistă, cu scopul de a oferi o lectură empatică, este fundamentată pe setul de amintiri şi memorii al unei familii. Unitară şi la firul ierbii, aşadar, această povestire a Basarabiei de început de secol 20.

Problematizarea se învârte în jurul condiţiei de subzistenţă a memoriei, destul de capricioasă, de altfel. Există déjà-vu-uri şi presentimente ce jalonează implacabil realitatea, însă nimic nu este incontestabil. Mult plăcându-i filosofia şi ambiţionându-se să dea o turnură mainstream, sobră, rândurilor sale, autorul îşi ia un respiro larg înainte de a depăna firul amintirilor. Există, totuşi, câţiva contraforţi ai memoriei volatile: ritualurile, familia, tradiţiile. Cu smerenie poate inconştient jucată „memorialistul” îşi diminuează suplimentar credibilitatea, întrucât el ar fi un fiu risipitor, un plecat de acasă care ce drept ar avea să istorisească vieţile celor rămaşi şi dârji? Or, tocmai aici e învârtecuşul: trebuie să fi trăit în spaţiul istorisit, dar să-l fi şi abandonat apoi pentru o perspectivă mai largă, mai pricepătoare.

Iureşul amintirilor este organizat simili-proustian, cu plecare în senzaţii şi abia ulterior intrându-se pe tărâmul cerebralităţii. Vârfurile degetelor parcă încă dor de la corzile mandolinei, muzica fiind ingredient principal într-o educaţie fundamental religioasă. Ca orice educaţie de acest tip, şi aceasta are un sens combativ, însă generos: „Noi eram copiii războiului, crescuţi şi educaţi ca nişte partizani lăsaţi în spatele frontului, conştienţi să suntem înconjuraţi de duşmani. Noi eram însă chemaţi nu să-i înfrângem pe duşmani, ci să îi salvăm”. Prozelitismul şi lupta se duc împotriva bisericii pravoslavnice, „religia majoritară, ai căror membri pentru noi erau nişte închinători la idoli şi parte a Leviatanului. Ei erau mai răi decât păgânii”.

Ca orice sectanţi respectabili, şi aceştia trăiesc stupar, inconfortabil şi în aşteptarea Apocalipsei. Ei sunt cei care „au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite”, sub o sumedenie de regimuri politice.

Biblic organizată, cartea debutează cu Geneza , anume „Culachi şi rascolnicii”, aceştia înfăţişaţi într-o fotografie cu bărbile lor ciufulite, sutanele întunecate, iar femeile bine îmbrobodite. Familia este organizată pe patriarhi, iar primul dintre ei ar fi coborât din Ardeal cu negoţuri. Întotdeauna figurile familiale ale trecutului vor fi înfăţişate impecabil, fără umorul coroziv al unor evrei când relatează despre propria spiţă: Culachi „era un bărbat înalt, frumos, cu nişte trăsături care sugerau mai degrabă o origine orientală decât una valahă”. Oploşit în micul port Ismail printre ciulinii colbuiţi, bărbatul călătoreşte mult într-o lume pestriţă, multiculturală. Cele mai bune negoţuri se fac cu bezpopovţî , „un soi de pravoslavnici fără popă” (bez în rusă însemnând „fără’, „lipsit de”). Ei sunt, de fapt, staroverii sau rascolnicii, cei care s-au împotrivit reformei făcute în secolul XVII de patriarhul Nikon al Rusiei. Încăpăţânarea lor s-a bazat pe bunt , „teribil sentiment rusesc” şi pe spiritul de conducător al protopopului Avakum.

Ceea ce îi aţâţă din nou pe bezpopovţî, după secole, contra stăpânirii este ideea autorităţilor de a pune la cale un recensământ al populaţiei. „Numărătoarea” şi „actul de identitate” sunt percepute ca mărci ale Antihristului. Clanul Kovaliov dă primul exemplu de evadare: „s-au îmbrăcat toţi în hainele de sărbătoare, au făcut slujba de înmormântare şi s-au îngropat de vii în mormântul săpat chiar de ei”. Această nebunie îl va incita pe viitorul patriarh Culachi să se intereseze de studiul Bibliei.

Un alt capitol este dedicat germanilor colonişti din Bugeac. E un bun prilej pentru o micromonografie a oraşului Ismail, zis Smil în Evul Mediu. Suntem pe meleaguri cu populaţie profund amestecată. Aici Culachi citeşte Biblia luteranilor germani din satele colonizate învecinate, aşa-zişii „colonişti varşovieni”. Fiecare comnitate pe care o vizitează burlacul Culachi, în căutare de nevastă, este descrisă minuţios, din toate unghiurile antropologice posibile. Sunt citate şi cărţi de specialitate care să dea greutate sporită jurnalului de familie. Culachi va fi botezat de Stundişti (de la germanul Stunde, „oră”).

Următoarea treaptă a iniţierii va avea loc la evreii mesianici oblăduiţi de devotatul patriarh Rabinovici. Culachi se îndepărtează cu 40 de kilometri de Ismail, până la Bolgrad, descris şi el în detaliu. Aici el se îndrăgosteşte de mezina cizmarului Moskovici. Tatăl Katrinei era format în învăţătura lui Rabinovici. Nu am spaţiu aici să reiau toate isprăvile lui Rabinocivi, dar musai să precizez că, precum în Vechiul Testament ori în basme, Culachi trebuie să-şi câştige mireasa cu trudă. Aici este vorba despre truda minţii în interpretările biblice pe care le va face cu viitoru-i socru. La ghiveciul lingvistic de până atunci, el adaugă şi idişul vorbit în casa Moskovicilor. „Acest cocktail lingvistic nu era compus doar dintr-un amestec de cuvinte din mai multe limbi, ci şi din sintaxe diferite, adesea modificate”.

Erudiţia şi complexitatea cărţii sunt demonstrate de celelalte capitole, botezate în spirit biblic şi arhitextual: Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul. În ele se vorbeşte despre ritualuri, despre sinoadele ţinute în colhozuri, despre „Bizanţul comunist rural”, despre legionari şi despre stalinism ca „ultima epocă de aur a creştinismului”. După cum se vede, talentul scriitoricesc ajută mult la construcţia antropologico-istorico-religioasă prin litote, paradoxuri şi emotivitate documentată. Căci autorul a bătut cu piciorul satele Bugeacului pentru a reconstrui istoria recentă a lipovenilor. Tonul lui este în general măsurat, nu prea cuprins de patima sectară, revendicativă, ceea ce face bine acestui volum-tratat. Ca ultim argument al întreprinderii acestei lecturi fluente, dar masive şi pretenţioase, ofer chiar o constatare a lui Vasile Ernu: „Lipovenii bătrâni au nişte bărbi mult mai frumoase decât cele ale hipsterilor noştri tineri. Şi sunt mult mai interesanţi”. Deh, una dintre puţinele judecăţi de valoare franc exprimate şi care nu ţinteşte politicul… Deci şarmante.

 

-
15 September, 2016
Niciun comentariu

Covorul moldovenesc. În loc de introducere

IMG_20160728_142852Vasile Ernu – Intelighenția basarabeană azi: Interviuri, discuții, polemici despre Basarabia de ieri și de azi, Editura Cartier, 2016

În coridorul casei părintești, în care au trăit patru generaţii, aveam un covor moldovenesc. Era un covor ţesut probabil de străbunica mea. Din lână. Cu acei trandafiri roșii ca focul pe un fundal negru ca tăciunele, cum spunea bunica mea. Patru generaţii l-au călcat în picioare. An de an era spălat și de multe ori pe an era bătut cu băţul pentru a scoate colbul din el. Și iar așternut în coridor, și iar călcat în picioare de tălpile mici de copil, de cele alergânde de adolescent, de piciorul hotărât de femeie matură sau de bărbat, de picioarele târâite agale de bătrâni. Pe el au mers străbunicii, bunicii, părinţii și toţi copiii și nepoţii acestora. În timp ce noi creșteam, el își vedea de treaba lui. Covorul acesta a văzut tare multe și mai trăiește și azi.

Cu timpul începuse să se subţieze puțin în anumite locuri, să cedeze, să se destrame. Ai mei însă cu multă migală îl cârpeau. La început mai atent, ca să nu se observe, după care, când el începuse să se destrame și să aibă găuri ca niște răni tot mai pronunţate, cârpelile au început să fie tot mai mari și mai vizibile. După o vreme, nici trandafirii roșii ca focul pe fundal negru ca tăciunele nu mai erau trandafiri. Erau mai degrabă ca niște pete de sânge pe corpul negru al covorului. Roșu pe negru, așa mi-a rămas în memorie. Iar dacă te uiţi mai atent, el mai are și multe pete de verde și galben. Dar roșul pe negru domină. Covorul, chiar și în forma lui actuală, rezistă. Da, el este descusut pe margini, cârpit în multe locuri, subţiat de atâta călcat în picoare, însă ţesătura lui de bază încă rezistă. Istoria acestui covor este cumva și istoria metaforică a Basarabiei, a familiei mele extinse, a locului din care vin.

Cartea pe care o aveţi în faţă este o încercare de a reface povestea „acestui covor moldovenesc”, o încercare de a înţelege și a reflecta asupra „urzelii și ozorului” lui, asupra acestui corp social, politic, economic și cultural al acestui spaţiu. Este o privire dialogală, o privire care chestionează cumva o actualitate care vrea să se facă înţeleasă, privită din diverse perioade istorice, de oameni din grupuri sociale, etnice și culturi diferite, dar care aparţin aceluiași „covor” numit convenţional Basarabia sau Republica Moldova. Asta mai întâi.

Dincolo de chestionarea mai multor voci care vin să depună mărturie prin istoriile lor de viaţă, prin problemele care-i frământă și prin modul lor de a înţelege lucrurile, mai există două lucruri care mă interesează foarte mult în acest tip de demers. Primul l-aș numi: complexul siberian al geografiei. În România îl folosesc des ca ilustrare. Există un fenomen ciudat aici, în România. De fiecare dată când po- vestesc cu cei de aici despre spaţiul de dincolo de Prut, spre Est, spre Imperiu, am senzaţia că începe să funcţioneze un complex pe care eu îl numesc „complexul Siberia” sau mai degrabă „complexul siberian al geografiei”. Aici tot ce e dincolo de Prut e „undeva în Siberia”, „la dracu-n praznic”. Chișinăul, care este doar la 100 km de hotarul românesc, e plasat în geografia mentalului colectiv în fundul Siberiei. În primii ani de studenţie, eram întrebat mereu dacă „la noi este frig”. De fiecare dată trebuia să explic că „frigul de dincolo” e o problemă de percepţie, de fantasme din mintea lor. Este incredibil pentru mine acest mod de a percepe geografia. Există în mintea noastră un punct în care se „termină” geografia, nu mai există nimic dincolo, decât un cumul de fantasme și clișee. Acest „complex siberian al geografiei” omoară orice formă de explorare și cunoaștere.

Aici, în România, cele mai îndepărtate tărâmuri nu sunt „Patagonia” sau „Insula de foc”, ci ţările vecine. Prea puţini au avut curajul și curiozitatea de a le explora. Mulţi confundă turismul cu explorarea. Turismul este modul de a vizita locuri deja cunoscute, prestabilite de ghidurile turistice, te deplasezi după reţete. Când explorezi, descoperi lucruri pe care nu le-ai știut și nu ţi le-ai imaginat. Turistul este un explorator întors pe dos. Pentru turism ai nevoie doar de bani și „timp liber”, pentru explorare ai nevoie de curaj și de o minte liberă. Îmi spunea un prieten: Kișnev, în idiș, înseamnă undeva departe, un „la naiba-n praznic” generic. Chiar și pentru evreii galiţieni din Imperiul Ţarist, Kișnev era departe, departe de tot. Ca și pentru românii de azi. Tot ceea ce e dincolo de Prut, pentru români, se petrece foarte, foarte departe.

În acest sens, cartea de față este și un posibil „Ghid de lectură a Basarabiei siberiene” pentru cei care nu cunosc și nu înţeleg acest spaţiu. Sau îl cunosc și înţeleg mai puţin. Acest volum poate fi acea imagine/carte-puzzle care să ne ajute să înţelegem mai bine acest spaţiu complicat, tranzitoriu, de periferie, prin care să putem depăși mulţimea de clișee și false teme care bântuie spaţiul public și mediatic tot mai toxic din arealul nostru.

Următorul lucru care mă interesează în acest demers ţine și de un anumit tip de arheologie conţinută în primul punct, dar care este ceva mai aplicată. O voi ilustra printr-o altă poveste în cheie aproape hasidică, așa cum am auzit-o de la ultimul „ţadic”, lider spiritual hasidic din zona mea. Cu ceva timp în urmă aveam de verificat niște istorii din regiunea noastră pentru o carte. Discut și despre actualitate cu acest ultim „ţadic”. Ajungem și la politică. Și-mi zice o poveste în stilul său legat de „moștenirea istorică”.

Știţi poveste cu fraţii lui Iosif care pleacă în Egipt după grâne ca să nu moară de foame? Ajung în Egipt, sunt bine primiţi, cumpără grâne din hambarele mănoase ale Faraonului și se pornesc cu sacii plini spre casă, unde-i aștepta bătrânul patriarh Iacov. La întoarcere, la un moment dat sunt verificaţi de către supușii Faraonului și li se găsește în saci un pahar de aur. Vor fi arestaţi și trebuie să plătească un preţ imens. Preţul pe care tatăl lor le interziseră să-l plătească. De ce? Pentru că avem de a face cu un furt pe care nu-l săvârșiseră ei, dar pentru care trebuie să plătască. Și cine plătește? Cineva care nici măcar nu este de faţă: frate lor, fiul cel mic și iubit al patriarhului Iacov, rămas acasă, trebuie să vină și să plătescă, sau mai degrabă să devină garant și să rezolve ceva la care nici măcar nu asistase. Aceasta este istoria fascinantei povești pe care o puteţi citi în Pentateuh sau în Vechiul Testament.

Dar care este lecţia la care fac eu referinţă? În „sacii noști istorici” purtăm lucruri care nu sunt puse de noi, ci de alte generaţii. Lucruri bune, „grâu” care să ne hrănească și lucrururi mai puţin bune, care ne pot afecta prezentul și viitorul. Trecutul de multe ori se răzbună crâncen. De multe ori, în acești saci istorici avem ascunse lucruri foarte periculoase. Dar noi nu știm sau nu vrem să știm de asta. Noi avem o cu totul altă imagine și înţelegere legată de acest conţinut. Și brusc desfacem acești saci și găsim tot felul de istorii și fapte, ne minunăm și chiar uneori ne îngrozim. De ce? Fiindcă pentru tot ce găsim acolo trebuie să fim pregătiţi să răspundem noi. Da, noi, cei care acum deschidem „sacii istoriei”, pe care trebuie să-i dăm mai departe copiilor și nepoţilor noștri. Da, nu noi am pus acolo aceste lucruri, nu noi am fost de faţă când ele au fost puse acolo, însă noi răspundem de tot ce se află acolo, de toată această moștenire. Avem responsabilitatea și obligaţia asta. Iar pentru asta trebuie să avem curajul să deschidem acești „saci istorici”. Să deschidem și să clarificăm lucrurile. Să devenim garantul adevărului ca să putem merge mai departe.

Recunosc că mie îmi place să răscolesc cu multă insistenţă și deseori puţin obraznic acești „saci istorici”, pentru că sunt un om curios care vrea să afle adevărul, chiar dacă, de multe ori, acest adevăr despre cei de dinaintea ta, care ţi-au lăsat această moștenire, nu e lucrul cel mai plăcut pe care vrei să-l afli. Dar ar trebui să știm că dacă vrem să mergem mai departe și să construim ceva, nimic nu se poate edifica pe minciună și lipsă de asumare. Acest proiect își propune să facă și acest tip de muncă.

După cum spuneam, covorul nostru nu are numai pete roșii pe fundal negru, ci și multe alte culori, chiar dacă mai puţin pregnante. Însă aceste culori, de la galben la verde, violet și portocaliu, dau coloristica, compoziţia și frumuseţea întregului. Aceste culori sunt acolo și nu pot fi ignorate. Să explic ce înseamnă ele? Nu cred că este mare nevoie.

Mie personal îmi este imposibil să-mi imaginez orășelele noastre basarabene fără coloritul limbii ruse sau ucrainene, fără vocea bulgarilor sau găgăuzilor, ca să nu mai zic că poate cea mai mare pierdere pe care am suferit-o în ultimii 50 de ani este dispariţia comunităţii evreiești, care a avut un rol crucial în procesul de modernizare a Basarabiei. Și aceste voci-culori am vrut să fie prezente în cartea mea de interviuri, pentru că ele fac parte din „covorul nostru basarabean”. A le ignora, a le exclude, a le distruge înseamnă a face să dispară nu doar partea, ci și întregul.

De aceea, pentru a îndeplini cele câteva cerinţe importante ale acestui demers subiectiv pe care mi l-am propus, am chestionat un număr de peste 20 de persoane din ceea ce numim „intelighenţia basarabeană”. Am invitat oameni din generaţii și vârste diferite, de naţionalităţi, orientări culturale și politice diferite, cu teme, frământări și interpretări diferite. În ciuda acestor diferenţe, pe toţi îi unește un singur lucru: ei fac parte din același „covor basarabean”, același corp social, politic, economic și cultural. numele celor invitaţi sunt: Vladimir Beșleagă, Vasile Botnaru, Igor Cașu, Victor Ciobanu, Vsevolod Ciornei, Tamara Cărăuș, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ, Stella Ghervas, Gheorghe Erizanu, Serghei Ehrlich, Nicoleta Esinencu, Oleg Krasnov, Petru negură, Oleg Panfil, Lică Sainciuc, Vitalie Sprânceană, Ion Ștefăniţă, Mark Tkaciuk, Alexei Tulbure, Andrei Ţurcanu, Serghei Uzun.

Sunt convins că acest demers este doar un început, o modestă cotri- buţie, alături de multe alte încercări respectabile, și că acest proiect ar trebui să continue. Și cred că va continua, deoarece există încă multe voci care trebuie interogate și ascultate.

În final, aș vrea să le mulţumesc în mod special celor care au con- tribuit la acest volum. Mulțumiri speciale și celor care m-au ajutat. Mulţumesc editorului Gheorghe Erizanu pentru că-și asumă proiectele mele experimentale. Mulţumiri amicilor Iulia Popovici, Antoaneta Olteanu, Vitalie Sprânceană și Petru negură pentru susţinere și ajutor, precum și traducătorilor: Violeta neagoie, Mădălina Diță, Vladimir Bulat și Gabriel Stan.

Lectură utilă și plăcută.

Vasile ERNU București – Chișinău, mai 2016

Cuprins

Covorul moldovenesc. În loc de introducere (Vasile Ernu)

„Sunt un copil al războiului” (Interviu cu Vladimir Beșleagă)

„Chiar de mi-aș dori, nu pot să spun că am devenit orășean” (Interviu cu Vasile Botnaru).

 „Dușmanul de clasă” sau scurtă istorie a comunismului din Basarabia (Interviu cu Igor Cașu)

„Omul poate cădea în capcana oricărei identități” (Interviu cu Tamara Cărăuș)

„Republica Moldova nu este o ţară agrară, ci una rurală” (Interviu cu Victor Ciobanu)

„Marea noastră problemă este că suntem mici și slabi într-o lume mare și puternică.” (Interviu cu Vsevolod Ciornei)

„Am vrut cu revista «Contrafort» să creăm o alternativă. Culturală, ideologică și finalmente politică în Basarabia” (Interviu cu Vasile Gârneț și Vitalie Ciobanu, fondatori și editori ai revistei „Contrafort”)

„Cartea există ca să (re)nască o lume” (Interviu cu Emilian Galaicu-Păun)

Despre reinventarea tradiţiei. Alexandru Sturdza și Europa Sfintei Alianţe sau un străin de pretutindeni (Interviu cu Stella Ghervas)

 „Așa ne scurtăm viața noastră și o prelungim pe cea a cărților” (Interviu cu Gheorghe Erizanu)

„Eu sunt produsul proiectului sovietic oficial «Prietenia popoarelor»” (Interviu cu Serghei Ehrlich)

Întoarcerea acasă sau de ce „nimeni n-o să înceteze să-și bată nevasta acasă, pentru că a văzut un spectacol de teatru” (Interviu cu Nicoleta Esinencu)

„Moldova este o zonă limitrofă între două modele civilizaţionale și eu aș prefera ca ea să existe de sine stătător.” (Interviu cu Oleg Krasnov)

Nici eroi, nici trădători. Despre Basarabia, comunism, ascensoare sociale, Unire sau un nou proiect de țară (Interviu cu Petru Negură)

„Fojgăiala luptei pentru o bucăţică de mâncare mai grasă, iată suma deliciilor propuse de libera concurenţă” (Interviu cu Oleg Panfil)

„Desenam de când mă ţin minte. Aveam condiţii prielnice: culori, hârtie, liniște…” (Interviu cu Lică Sainciuc)

„Conflictul central al politicii și societății moldovenești este unul de clasă…” (Interviu cu Vitalie Sprânceană)

„Chișinăul a fost distrus atât pe timp de război, cât și pe timp de pace” (Interviu cu Ion Ștefăniţă)

„Moldova-i vie și este în căutarea unei autentice statalități moldovenești” (Interviu cu Mark Tkaciuk)

Ultima generaţie sovietică, prima generaţie independentă. De la generația rupturii la cea a colapsului (Interviu cu Alexei Tulbure)

„Am avut vise, idealuri, pe care chiar atunci le vedeam cum se năruie sub ochii exaltați ai mulțimilor” (Interviu cu Andrei Ţurcanu)

„Patria este ceea ce nu ți se poate lua” (Interviu cu Serghei Uzun)

 

-
4 August, 2016
1 comentariu

Vasile Ernu: sectantul, ateul, marginalul…

11187152_599168236887176_6170283424107177_ode Petru Negura / Suălimentul de cultură

Sectantii este primul volum dintr-o trilogie, anuntata de autor, despre „marginali“. Vasile Ernu circumscrie obiectul studiului sau de caz, „sectantii“ – i.e. grupurile confesionale minoritare –, intr-un „tinut de frontiera“, aflat el insusi la marginea unor mari imperii si state-natiune pe parcursul ultimelor doua secole: Bugeacul, aceasta regiune situata astazi in Ucraina, in URSS intre 1940 si 1991, in Basarabia romaneasca intre 1918 si 1940, in Imperiul Tarist din 1812 pana in 1918, intr-o raia turceasca, pana in 1812 etc.

 

Dar autorul isi asuma el insusi un statut de marginalitate prin aceasta carte (si prin alte carti ale sale). S-a remarcat ca subiectul „religios“ al cartii si, mai ales, autoproclamarea naratorului (care nu e neaparat una cu autorul) drept un „sectant“ sp. 20 si altelet au indus o anumita stare de perplexitate, de confuzie chiar, atat in randurile intelectualilor de stanga, mediu de la care autorul insusi se reclama, cat si, poate mai ales, in sanul intelectualilor conservatori. Cand spun „marginal“, am in vedere o pozitie ex-centrata, aflata „in marginea“ unor lumi sociale si, astfel, in apropierea (si la marginea) unor alte lumi. „Liminalitate“ ar fi un alt cuvant care exprima aceasta stare „marginala“.

Pozitia marginala, pe care autorul o castiga mai cu seama prin aceasta carte (si prin altele care au mai fost si, din cate se anunta, vor mai veni), este una dificila, pentru ca pozitia de outsider nu este, in general, una confortabila din punct de vedere social. Naratorul cartii lui Ernu, care se prezinta drept „sectant“, un credincios deci, joaca in oglinda cu un orizont de asteptare – valabil pe ambele esichiere, de stanga si de dreapta, ale mediului intelectual – in care autorul este vazut ca „stangist“ si, deci, „agnostic“, daca nu de-a dreptul ateu. Naratorul-crestin contrasteaza abrupt cu imaginea „omului de stanga“, pe care autorul si-a cultivat-o el insusi cu staruinta si a carui pozitie politica este considerata a priori suspecta in Romania si in celelalte tari din regiune, de la 1989 incoace. Totusi, nici titlul de „sectant“, de la care se revendica – rasunator – Ernu, nu este si nu a fost unul cu mult mai magulitor in regiune decat cel de „socialist“ acum. Calificativ „stigmatizant“, venit din partea comunitatii confesionale majoritare, „sectantii“ au fost perceputi si ei de catre autoritatile statului, de slujnicii si enoriasii bisericii ortodoxe si de intelectualii cei mai influenti din regiune drept un grup strain corpului natiunii si al bunei sale credinte, si asta imediat dupa aparitia in regiune a primilor „bastinasi“ convertiti la una din confesiunile neo-protestante. Dar „liminalitatea“ autorului-narator este valabila si de cealalta parte a povestii, chiar in interiorul intrigii cartii, atunci cand marturiseste ca s-a instrainat de „sectantii“ sai si ca, pana la urma, este si aici o „oaie neagra“ a familiei – un perfect outsider.

O situare in acelasi timp inauntru si in afara

As vrea sa interpretez aceasta pozitie marginala in cheia unei triple logici si functionalitati sociale: de cunoastere, de atitudine si de mediere.

Marginalitatea este, in primul rand, o pozitie care ii permite autorului (prin intermediul naratorului) sa cunoascaistoria si pozitia sociala a unui grup din care provine, dar de care s-a rupt de cateva decenii si in sanul caruia revine, la inmormantarea tatalui, intr-un moment voit simbolic („psihanalizabil“ cu buna stiinta). Aceasta marginalitate epistemologica are avantajul de a reconcilia distanta obiectivanta a savantului (le regard éloigné, despre care vorbeste Claude Lévi-Strauss) cu „cunoasterea locala“ a indigenului (pe care un cercetator implicat se cazneste sa o surprinda si sa o inteleaga in dinamismul si „ingenuitatea“ ei, prin „observatie participanta“). Nici strain, nici localnic, Ernu-naratorul ne poate vorbi, celor „din afara“, pe limba noastra, ceea ce se petrece „inauntru“, in calitate de cunoscator „nativ“ al limbajului, al eticii si al habitus-ului localnicilor, traducand povesti de viata, franturi de experienta si categorii de cunoastere ale unei lumi, accesibile majoritatii doar prin putinele stereotipuri ale vremii si tot atatea relatari folclorizante, produse de discursul hegemonic. Pozitia de marginal pe care o adopta naratorul este asadar una privilegiata, pentru ca permite o situare in acelasi timp inauntru si in afara – vne sau inside out, cum i-ar fi spus Alexei Yurchak, dispunand spre contemplare prin participare si, totodata, prin adoptarea unei distante epistemologice, de ostranenie (defamiliarizare).

Dar aceasta adeziune la un grup, perceput cu suspiciune in egala masura dinspre „stanga“ si dinspre „dreapta“, isi dobandeste intregul sens ca un act de solidaritate fata de o categorie sociala oprimata sub toate regimurile din regiune de-a lungul ultimelor doua secole. Astfel, pentru un „om de stanga“, „sunt sectant“ echivaleaza cu o forma de atitudine, rezonand cu „je suis juif“ sau, mai recent, cu „je suis Charlie“ – o asumare militanta a unei identitati victimizate, pentru a lupta pe fata, pe plan discursiv, cu o hegemonie care construieste si stratifica lumea sociala, sacralizand, tabuizand si stigmatizand, la stanga si la dreapta, prin categorii de limbaj („La langue est fasciste”, dupa cum spunea polemic Barthes).

Personajele – individuale si colective – despre care se vorbeste cu cea mai multa daruire de sine in aceasta carte nu sunt atat confesiunile crestine „minoritare“ in sine si in bloc, cum ar fi evanghelistii sau baptistii (din randul carora, de altfel, se trage si autorul), care fac subiectul cartii datorita statutului lor minoritar si dominat. As inclina sa cred ca „sectantii“ prin excelenta ai lui Ernu ar fi manifestarile cele mai eretice, sincretice si „revolutionare“ ale credintelor, grupurilor si dogmelor religioase din regiune. Prototipul „memorialistic“ al acestui soi aparte de „sectanti“ este reprezentat de strabunelul naratorului, Culachi, personaj central al cartii, a carui fire, se spune, „era un amestec straniu intre credinta neclintita, darzenia si revolta radicale ale rascolnicilor, etica puritanista si rigoarea evanghelistilor germani si ceva din nebunia mistica si aventura iudaica ale evreilor mesianici“ (p. 75 ). Echivalentul non-fictional, istoriografic, al acestui „actant“ liminal in povestirea lui Ernu este publicistul si literatul Iosif Davidovici Rabinovici, originar din Basarabia, fondator al unei „secte“ iudeo-crestine. Aflam din cartea lui Ernu, intre altele, ca Rabinovici ajunge la ideea crestinarii voluntare a evreilor din Imperiul Tarist, mai exact din zona de vest unde acestia aveau dreptul sa locuiasca, ca o posibila solutie la „chestiunea evreiasca“, idee care ii vine dupa valul de pogromuri care izbucneste in Imperiu in anii 1880 si dupa ce viziteaza Palestina, unde se arata tulburat de saracia profunda in care traiesc oamenii locului (evrei si arabi deopotriva). Asemenea curente („secte“) sincretice si eretice de toate culorile – iudeo-crestine, iudeo-musulmane, musulman-crestine etc. – au existat, de la sud la nord, in toata zona Europei centrale si orientale si in Balcani (a se vedea, intre altele, recenzia lui Claude Karnouh in aceasta privinta).

Istoria alternativa a unui tinut de frontiera

Din punct de vedere social, aceasta marginalitate se exprima, in cartea lui Ernu, prin personaje paradoxale si oximoronice: un sectant ateu (naratorul), targoveti evlaviosi, evrei crestini, crestini iudaici etc. Felul in care Ernu plaseaza accentele in aceasta poveste despre „liminalitate“ arunca lumina asupra unei semnificatii, pe care putini comentatori au surprins-o in aceasta carte. Tind sa cred ca grupurile si personajele „marginale“ (in intelesul schitat mai sus) il intereseaza pe autor nu doar prin pozitia lor dominata/oprimata sau prin calitatea lor deoutsider-i si de revoltati (buntovsiki) fara voie, ci prin misiunea pe care acestia si-o insusesc tacit, de mediatori, aflati la rascrucea unor lumi sociale, pentru a le apropia si reconcilia, intr-un context de tensiune crescanda, alimentat colateral de transformarile majore care insotesc procesul de modernizare (industrializare, urbanizare, nationalizare) din secolele XIX si XX. Am putea presupune, stimulati de lectura acestei carti, ca sectele eretice care iau avant in a doua jumatate a secolului al XIX-lea in Europa orientala si in Balcani (urmariti de Ernu, la scara locala, in Bugeac) sunt emanatia unui proces risipit de revolutie molcoma, izvorat de jos in sus, si care va fi inabusit de proiectele revolutionare si modernizatoare (si ultra-moderniste) operate in secolul XX pe o directie de sus in jos de catre niste state-leviatan, cu ambitii totalizatoare.

S-a mai vorbit despre nostalgie la Ernu. Ca si in cartea sa de debut, Nascut in URSS, in Sectantii Ernu cultiva un soi de nostalgie – Svetlana Boym ar numi-o melancolica (nu una restitutiva) – pe care autorul o marturiseste printre randuri fata de niste vremuri in care Basarabia (dar si alte tinuturi din regiune) constituia un amestec colorat de limbi, culturi si confesiuni si in care teritorii intregi erau locuite de asa-zisi „marginali“, in fapt comunitati etnice, lingvistice si/sau religioase, acomodate mai degraba decat integrate la un sistem dominant, el insusi pe cale de a se cladi in niste vremuri de neostoita schimbare (i.e. modernizare). Sectantii este o istorie alternativa a unui tinut de frontiera (Bugeacul Basarabiei), povestita „de jos“ – in raspar fata de discursul dominant – din gura unui „marginal“, aici un „sectant“. Naratorul – si in urma sa, cititorul – nu se lasa coplesit de aceasta nostalgie, ci o foloseste cu metoda, ca pe o lentila in care lucrurile si evenimentele prind contur si culoare, acolo unde, altminteri, acestea te pot orbi prin adevarul lor pretins peremptoriu sau sa te intunece prin negreata unei istorii in care deportarile de masa si purificarile etnice au mers alaturi cu mostre autentice de omenie si solidaritate. Dar nostalgia lui Ernu este una melancolica si fata de un trecut/prezent conditional, in care aceste comunitati eretice, „marginale“, ar fi supravietuit si, poate, si-ar fi dus pana la capat vocatia de revolutie mesianica, in urma careia tot omul, de orice credinta, limba si culoare, si-ar fi dat mainile. Inainte sa fi coborat Leviatanul.

Ca si in opera sa de debut, Ernu ne povesteste o istorie, cu ironie (in sensul primar, de intrebare – maieutica) si, totodata, cu un soi de defamiliarizare (ostranenie) – inclusiv si fata de propria conditie de „marginal“ – care face si din aceasta carte un demers reflexiv sanatos si o opera autentica.

 

Vasile Ernu, Sectantii, colectia „Ego-Grafii“, Editura Polirom, 2015

Petru Negura este lector la Universitatea Pedagogica de Stat din Moldova (Chisinau), doctor in sociologie la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris. Este coeditorul portalului platzforma.md. Ultima sa carte:Nici eroi, nici tradatori. Scriitorii moldoveni si puterea sovietica in epoca stalinista, Chisinau, Editura Cartier, 2014.

-
13 June, 2016
Niciun comentariu

„Sunt un garant că Rusia nu va ataca România”

Interviu de  RĂZVAN CHIRUȚĂ / Scena9.ro

Născut în URSS, prima carte a unuia dintre cei mai simpatici, dar şi cei mai înjuraţi scriitori români, împlineşte 10 ani de la publicare. O carte nostalgic-lucidă despre niște vremuri apuse. Vasile Ernu a ţinut să marcheze acest moment aniversar lăsând la liber pentru ascultătorii de pe toate frecvențele un audiobook cu cele mai tari pasaje din carte, în lectura poetului Bogdan Ghiu, condimentate cu – nu se putea altfel – ceva rock sovietic.

Începând de azi, puteți asculta online adaptarea sonoră a cărții „Născut în URSS”. Dați play și lăsați să curgă povestea.

Când ai lansat Născut în URSS, erai văzut cu mai puţină încrâncenare decât azi. Ce s-a schimbat la noi în ultimii zece ani?

Uh, în zece ani s-au întâmplat tare multe. Am mai îmbătrânit. Pe alocuri am devenit mai înţelepţi, pe alocuri mai radicali, mai critici. Situaţia socială, economică şi politică s-a schimbat mult şi, din păcate, în rău. Precaritatea a atins cote insuportabile şi deprimante. Între timp, am hălăduit prin nenumărate ţări, în mare parte şi datorită succesului acestei cărţi, căci s-a tradus în vreo 10 limbi. Şi, cel mai important lucru e că am un copil între timp, care dă un alt tip de sens şi mă reorganizează altfel. Din când în când, trebuie să-i explic cum a fost lumea din care vin eu, cu tragediile şi bucuriile care au compus acea viaţă.

Privind în urmă, cartea a fost primită şi cu mult entuziasm, pentru că puneam problema şi propuneam un anumit tip de arheologie a trecutului într-o formulă radical diferită decât cea obsesiv-dominantă de la noi: trecutul trebuie urât şi comdamnat. De ce? Nu e trecutul nostru? Oare nu ar trebui să ni-l asumăm? Oare, atunci, pe lângă suferinţă, nu am şi iubit, dansat, băut, plâns şi râs? Am făcut chiar şi copii. Ce facem cu el?  Acest tip de abordare mai puţin crâncenă a plăcut multora. Dar am primit şi multe înjurăruri şi etichete de „nostalgic & comunist”.  Recitită acum, cartea pare mult mai cuminte decât în urmă cu 10 ani. Cel puţin aşa mi se pare mie. Însă a apărut la momentul potrivit. Aşa, brusc, fără nici un calcul scris al unui om care nu avea dorinţa să demonstreze nimic. Ăsta a fost cumva şi norocul ei.

A fost o perioadă când părea că lucrurile pot fi discutate ceva mai normal, când puteam analiza, discuta şi despre alte aspecte ale trecutului decât doar cele legate de suferinţă şi represiune, chiar dacă şi acestea sunt necesare. Eu nu cred că există cineva „teafăr la cap” care să pună la îndoială maşinăria infernală de represiune stalinistă sau mecanismele de control şi propagandă, însă nu putem reduce toată perioada doar la aceste lucruri, căci atunci nu înţelegem mare lucru şi nu ne ajută cu nimic.

Comunismul are perioade diferite, care nu seamană între ele, se diversifică la rândul lui şi se schimbă în timp, iar pentru diverse categorii sociale a funcţionat diferit. Într-un fel a trăit comunismul cineva în anii ‘50 şi cu totul altfel au trăit generaţiile anilor ‘60, ‘70 sau ‘80. Într-un fel a trăit nomenclatura din Primăverii şi ai lor copii şi cu totul altă experienţă au avut ţăranii, muncitorii şi copiii lor. Toate aceste lucruri trebuie analizate, căci nimeni nu deţine monopolul pe un „adevăr unic”. Memoria nu este „unică”, ci diversă, iar rolul de „miliţie & control” pe care îl joacă establishment-ul intelectual de la noi, care verifică „corectitudinea memoriei şi gândirii”, e comic şi tragic în acelaşi timp. Tragedia constă în faptul că, atunci când a trebuit să avem luptă şi critică antisistem, am avut doar laşi şi susţinere activă sau tăcută, iar acum, la 25 de ani de la căderea comunismului, avem o armată profesionistă de „luptători anticomunişti”, care doar fac profit simbolic și material. E o formă de impostură. Istoria e treaba istoricilor, a oamenilor care lucrează în arhive. Treaba noastră e să fim critici faţă de regimurile hegemonice vii, nu moarte. E cel mai uşor să lupţi cu regimurile moarte şi să te supui şi să slujeşti regimurile vii.

Arhiva personală Vasile Ernu

Cartea a avut până acum cinci ediţii, un succes în România. Câţi cititori reprezintă, de fapt, acest succes?

Sincer, habar nu am, nu ştiu cifre exacte, mai ales că la noi unele cărţi sunt citite de mai multă lume. Sper. Oricum, mult peste medie şi o putem trece modest la ceea ce se numeşte bestseller. În România, când ai peste 10.000 de cititori însemnă enorm. Din păcate.

Fireşte că e foarte îmbucurător când cartea se reeditează, căci înseamnă că se citeşte şi asta contează cel mai mult pentru un scriitor. Eu, însă, m-am îndepărtat destul de mult de ea, fiind preocupat de cu totul alte probleme şi istorii. Dar îmi este o carte dragă şi cred că a prins un amestec care merge uşor şi spre cei tineri, dar şi spre cei mai în vârstă. E un soi de klezmer-fusion-retro-pop cu elemente reflexive uşor de digerat. Tot primesc scrisori şi ecouri, chiar și după atâta vreme. Asta înseamnă că este o carte vie. Mă bucur pentru ea…

De-a lungul timpului, au existat numeroase polemici cu privire la volum. Care au fost cele mai faine lucruri care s-au scris? Dar cele mai ciudate (dincolo de faptul că ai fost catalogat ca agent al Rusiei)?

Pentru mine, cele mai impresionante lucruri au fost cele mai puţin cunoscute. Mi-au scris oameni între 80-40 de ani, care spun că s-au regăsit şi şi-au retrăit viaţa, copilăria şi tinereţea. Nostalgii din astea ce ţin de viaţa normală. Țara memoriei nu e ţara ideologiilor. Mare atenţie când îi înjuraţi pe nostalgici. Literatura fără memorie şi nostalgie nu face doi lei.

Cele enervante sunt etichetele care ţi se atribuie. Cum e să fii numit de foşti comunişti cu acte în regulă ca ai fi comunist, doar pentru că ai simpatii şi valori de stânga? Şi asta în 2015, într-o „ţară europeană”, care încă nu a intrat bine în secolul al XX-lea. Cum să le explici că tu vii dintr-o familie care trei generaţii sub comunism nu doar că nu a intrat în Partid, dar nici măcar copiii nu şi i-a dat în UTC-komsomol? Despre asta povestesc în Sectanţii: cum e să rezişti în faţa nu doar a unei singure represiuni, ci a unei triple represiuni. Sectanţii şi Bandiţii (următoarea mea carte) ştiu foarte bine să facă faţă. Eu vin dintr-o familie de „sectanţi” care au avut doar de pierdut de pe urma acelui regim, dar asta nu mă împiedică să analizez şi să încerc să înţeleg ce s-a petrecut acolo. Eu nu cred în abordarea trecutului cu sentimente de ură sau dragoste. Trecutul trebuie înţeles şi asumat, nu iubit sau urât. Am la activ o arestare la 16 ani. Câţi anticomuniști de azi au trecut prin asta? Mai nimeni. Iniţial eram nervos, acum sunt doar ironic cu aceşti „luptători postfactum” şi spun că eu am un dosar de „anticomunism real”, cât toată „comisia Tismăneanu” la un loc. Şi am ceva argumente. Dar nu asta e miza, pentru că pe mine povestea asta nu mă interesează absolut deloc. Mie mi-ar fi jenă să fac caz de aceste lucruri. Unii şi-au făcut din lucruri mult mai amărâte adevărate „istorii de succes”.

Iar cu „agenţii”, asta face parte din noua situaţie geopolitică. Toţi trebuie să fim agenţi. Astăzi începi să fii dubios dacă nu eşti agent. Însă cei mai buni agenţi sunt cei care nu ştiu că sunt agenţi. Un agent despre care toată lumea ştie că este agent nu mai face două parale. Nu mai este agent. Dar, la noi, fiecare trebuie să fie „al cuiva”, pe „statul de plată al cuiva”. Trebuie să avem şi noi „faliţii noştri”, „stângiştii noştri”, „agenţii noştri ruşi” etc. E mult mai uşor de lucrat aşa. Iar „personaje ca Ernu” au toate ingredientele să joace astfel de roluri.

În ce privește „agentul Rusiei”, da, sunt unul foarte important. Eu sunt un agent atât de important, încât am devenit un garant. Atâta timp cât eu o voi duce bine aici, sunt un garant că Rusia nu va ataca România. Deci aveţi mare grijă de Ernu, nu care cumva să i se întâmple ceva. Puteţi să o luaţi pragmatic: ca să vă fie bine vouă, trebuie să-i fie bine şi lui Ernu. E atât de simplu. Şi ce pretenţii are Ernu ca să-i fie bine? Una foarte mică: citiţi-i cărţile. Atât cere el pentru pace şi linişte.

După cum vezi, din fericire, noi ştim să citim şi de la stînga la dreapta, nu doar invers. Şi avem suficient umor şi ironie. Şi destulă inteligenţă. De modestie nu mai zic nimic.

Arhiva personală Vasile Ernu

Povesteşti în carte de lucruri care acum par din altă lume: bucuria primei perechi de blugi, locuirea la comun, komunalka. Cum a reacţionat băiatul tău când i-ai povestit toate astea?

Penuria este greu de explicat într-o epocă a abundenţei. Excesul de consum al acestei epoci consumeriste este opusul penuriei, dus la extremă. Şi această societate produce alt tip de fenomene perverse. Pentru noi, obiectele şi lucrurile deveneau fetişuri, eroi, şi rămâneau în memorie atât de puternic tocmai pentru că erau unice (chiar dacă de serie), foarte dorite, pentru că erau prea puţine şi greu accesibile. Acum procesul e exact opus: obiectele şi lucrurile nu mai însemnă nimic pentru că sunt excesiv de multe sau mai degrabă repetitive, de o singură folosinţă şi nu mai au preţ/valoare şi memorie. Generaţia mea poate să-şi aducă aminte cu exactitate preţul unei îngheţate de acum 30 de ani şi nu poate să-şi amintească preţul maşinii de acum 1 an. Totul e o continuă inflaţie pe toate palierele sociale, economice, politice şi culturale. Atunci era dureros de stabil totul. Acum e dureros de precar şi instabil. Fiecare cultură şi epocă cu duşmanii, pericolele şi riscurile ei.

Dar copiii au mintea încă nealterată şi pot înţelege mult mai multe decât ne imaginăm. Totul e să ştim noi să le povestim. Noi suntem problema, nu ei.

De ce lași acum la liber varianta audio a volumului Născuţi în URSS? Încerci să „profiţi” de faptul că interesul pentru Rusia lui Putin e din nou mare în România?

Îţi dai seama că nu voi scăpa nici o ocazie să „exploatez” obsesiile locale, folosindu-le meschin în propriul interes. Foarte perverşi sunt scriitorii aceştia. De data asta, însă, nu vând nimic, ci dau gratis.

De fapt, este un proiect făcut în 2007, pentru ediţia a II-a a cărții, dar care a ajuns la un public mic. De ce acum? E felul meu de a „serba”. E o chestie pe care o fac de plăcere pentru mine şi cititorii mei, cei dornici de astfel de „exotisme”. Cum zic eu cu acent rusesc: e un „raritet”. Muzică bună de la legendara trupă Auţion, cu un invitat special, o altă legendă a undergorund-ului sovietic, Hvost, şi texte citite de poetul şi prietenul Bogdan Ghiu. Traducerea textelor e făcută de Mihail Vakulovski.

Sper să placă. Audiţie plăcută. Şi să moară Putin şi duşmanii lui şi noi să ne vedem de lucrurile care ne plac şi ne pasionează. Pace.

-
13 June, 2016
Niciun comentariu

„As mai umbla putin la glumele pe seama mea. Devin plictisitoare“

Mini-interviu cu scriitorul Vasile Ernu  de George Onofrei- Suplimentul de cultura 

coperta1Anul acesta s-a implinit un deceniu de la aparitia primei editii a volumului care l-a lansat pe Vasile Ernu – Nascut in URSS. De curand, pe scena9.ro, a fost lansata si o versiune audio a cartii, cu Bogdan Ghiu in rolul de „povestitor“ si muzica trupei Auktion.

Ne grabim sa imbatranim sau doar deceniul asta a trecut foarte repede?

Parca a fost mai ieri, dar au trecut zece ani, uite asa s-au dus… S-au intamplat multe lucruri, ne-am casatorit, am facut copii, am mai scris vreo sapte carti, dar a ramas ca un element important debutul, intamplator a fost si o carte de succes.

Site-ul Nascut in URSSmai e up and running? Pentru ca avea o pleiada de continut pop-cultural sovietic, ca sa zic asa.

Da, este un continut destul de atractiv. In continuare pe mine ma minuneaza, pentru ca eu m-am despartit de mult de ea (n.r.: de carte), intr-un fel. Lumea citeste, s-a ajuns la a cincea editie, a fost tradusa in vreo zece limbi, inca sunt invitat cu ea (n.r.: la diferite evenimente, emisiuni). E straniu cand mai primesc invitatii pentru Nascut in URSS, ma uit asa si zic: „Bine, dar am mai facut intre timp multe alte lucruri“. Exista un public tanar, destul de deschis, dar in acelasi timp si un public in varsta, care e legat de aceasta carte pentru ca e vorba de amintiri, de un anumit timp de nostalgie, de regasirea unor lucruri comune din trecut.

Ai reusit sa scapi de imaginea cartii acesteia? Practic, Vasile Ernu a devenit sinonim cu Nascut in URSS. Iti afecteaza cartile mai noi?

O perioada a fost destul de puternic acest lucru, insa cred ca in ultimii ani lucrurile s-au schimbat destul de mult. In primul rand pentru ca eu am inceput sa devin destul de bine plasat sau, ma rog, bine, rau, destul de puternic, sa zicem, axat pe zona ideologica si politica, in care iau pozitii pe diverse sectoare.

Scrii la Criticatac.ro, esti identificat cu o anumita ideologie.

Da, sunt intotdeauna invitat ca omul de serviciu de stanga, si asta e o chestie destul de tare. Plus ca, in ultima perioada, am inceput sa scriu pe alte subiecte, cum e ultima carte, Sectantii, care a creat un alt tip de interes, vin de pe o cu totul alta pozitie, vorbesc despre cu totul alt tip de comunitati. Cred ca lucrurile incep incet, incet sa se aseze, fiindca vin alte subiecte, alte teme. Dar intr-adevar e o stampila puternica de care greu se scapa, adica intotdeauna se va face referire la ea.

Draga Vasile, unde crezi ca o sa fii peste zece ani?

Peste zece ani (n.r.: rade), nu stiu, e greu de spus, undeva prin zona, poate in Caucaz, poate in Asia, poate la Iasi…

Stiu ca tu si Bogdan Ghiu sunteti prieteni. Cum s-a „comportat“ in timpul inregistrarilor? L-ai supervizat?

Pe mine m-a surprins foarte mult ca Bogdan a citit din prima, practic, fara intrerupere, doar cu pauza de cafea, daca imi aduc bine aminte. Si imi place foarte mult vocea lui radiofonica. Citeste profesionist, e aproape de gustul meu de lectura. Mi-a placut mult ce a facut. Am pus si muzica de la Auktion, o trupa legendara de rock sovietic, ca sa fie asa, mai in spirit.

Apropo de personajul public Vasile Ernu, mi-ai spus la un moment dat ca ai mai imbunatati glumele care se fac despre tine.

Da, la glume as mai umbla, pentru ca devin plictisitoare. Eu am inceput cumva sa devin destul de ironic chiar si fata de glumele si fricile mele. Trebuie numai putin imbunatatite, pentru ca sunt prea incrancenate si cam legate de aceleasi subiecte, ce tin de comunism, rasuflate din anii ’90. Aici trebuie lucrat, dar nu depinde doar de mine. Sau poate nu ofer eu marfa suficienta pentru ca oamenii sa poata face si alte glume. Dar in general sunt critic in primul rand fata de mine, pe restu-i las sa-si vada de treaba.

-
13 June, 2016
Niciun comentariu

Basarabia, pământ exotic

11187152_599168236887176_6170283424107177_ode  – pe voxpublica.

Vasile Ernu, Sectanții. Mică trilogie a marginalilor (Editura Polirom, 2015)

Originile, raportarea la ele, acel cine suntem și încotro mergem – sunt tema fundamentală a epicului, pe care Vasile Ernu o pune sub semnul genealogiei: străbuni, buni, părinți, unchi și uneori frați vin și spun povestea lor în această pagină de istorie de tip veterotestamentar.

O pagină dificilă, cel puțin la nivelul mentalității contemporane: Bugeac, Basarabia, Odessa, gurile Dunării, o zonă care adesea ridică obișnuitele probleme insurmontabile. O zonă unde religia și deci raportarea la lume sunt esențiale; micul dicționar care deschide volumul, desele definiții și „Precizări” (titlul unui glosar) inițiază cititorul în acestă lume, atât de apropiată și totodată atât de îndepărtată. Aici defilează evrei mesianici, rascolnici, staroveri, bezpopovţi, molocani (ruşi din Azerbaidjan), unbeci adven­tişti, feodoriţi siberieni (bisericile din catacombe, numiți astfel de la numele primului lor lider, Feodor), penticostali ucraineni, iakuţi mormoni ș.a.

Iar volumul, pentru că este o istorie personală, este și o veritabilă lovitură de imagine pentru cel Născut în URSS (titlul debutului lui Vasile Ernu), anarhistul „de serviciu” pentru discursul contemporan de tip liberal: autorul provine dintr-o lume a gherilei, o lume a sectanților ce sunt de mici educați pentru a fi diferiți. Ernu este așadar un „dublu” rebel: față de comunitatea natală, de care s-a desprins (pentru a se reîntoarce acolo poate prin acest volum), și, desigur, față de establishmentul ideologic actual.

Acest prim volum al „trilogiei marginalilor” este așadar unul monografic, destul de parcimonios cu aventurile  desprinderii eului autorului de lumea sectanților; dar este suficient pentru a înregistra stereotipurile de receptare a Celuilalt. O lume strictă, a constrângerilor și a emoțiilor ce decurg de aici, devine acum, în momentul scrierii, una diversă și adesea exotică; de pildă, în casa unchiului pot fi întâlniți oamenii cei mai diverși: poți cunoaște „faimoasa familie de maghiari protestanţi din Ardeal, Visky, şi chiar să‑l cunoşti pe renumitul Ferenc Visky (Feri bácsi), puteai să-i întâlneşti pe liderii miş­cării Oastea Domnului, dar şi preoţi catolici, filozofi sofisticaţi, teologi liberali, mistici stranii, călugări neîn­ţeleşi, traficanţi de biblii, medici şi ingineri hermene­uţi, rockeri şi punkişti, americani nonconformişti, arabi şi evrei creştinaţi, danezi şi francezi călători şi câţi alţii.”

Cunoscuta anecdotă de tip Ilf & Petrov insistă asupra acestui rol de obsevator:

— Locul naşterii ?

— Imperiul ţarist.

— Şcoala ?

— România Mare.

— Muncă ?

— URSS, profesor de muzică.

— Pensia ?

— Republica Moldova…

— Sunteţi umblat prin lume, cetăţene Şalom Isakovici, constată domnul de la biroul de paşapoarte

În același mod acționează și autorul: observă (pe sine și pe ceilalți – la diferite vârste), notează, ia interviuri, transcrie din jurnalele rurale – cu un cuvânt: sescrie.

Iar textul său este cu atât mai semnificativ cu cât epicentrul lumii din acest volum este regiunea care a dat supranumele ancestralei familii conducătoare românești: Basarabia; implicit, Sectanții este o pledoarie pentru diversitatea românească, etnică și religioasă, pentru analiza unor locuri comune (românii fasciști, rușii bolșevici, românii transnistreni, cetățenii moldoveni ș.a.), dar și pentru diversitatea realității, care nu poate fi șablonizată.

În momentul în care autorul se lansează într-o serie de șabloane (foarte apreciate de public, așa cum pot fi și micile jocuri narative din categoria suspansului), apare distanța sau contraexemplul; iar esențialul este acest soi de dialog pe care, cu o bună știință a provocării (învățată la școala avangardelor de tipul Philosophy & Stuff), autorul îl realizează.

Iar sensul principal al acestui volum istoric și ontologic deopotrivă este arheologia discursului marginal, minoritar. O arheologie intimă – și deci cu atât mai interesantă; confruntarea cu discursul predominant al epocii (Leviatanul, în terminologia milenaristă a sectanților) este miza prezentului, chiar și atunci când exemplele sunt duse la extrem: „În Franţa trebuie să fii corect politic şi eşti nevoit să ascunzi ura faţă de emigranţii de la perife­rie, în Rusia trebuie să fii pravoslavnic şi conservator fără a ţi se cere în mod obligatoriu să fii credincios, iar în Polonia, România sau Moldova trebuie să fii simultan catolic sau ortodox şi să aderi la valorile libe­rale, chiar dacă ele se bat cap în cap. În Arabia Saudită trebuie să mimezi perfect cerinţele islamului medie­val, chiar dacă tu ai alte convingeri intime. Peste tot, Leviatanul îţi cere să fii cu majoritatea”.

Sectanții, dincolo de nuanța exotică pe care se bazează, precum orice reconstituire de tip genealogic, are meritul unui dialog pe teme neașteptate pentru „agenda comună”. Închei cu promisa pagină de istorie, care repoziționează discursul liberal despre anticomunism (și hegemonia sa):

Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată la înce­putul anilor ’70, când unchiul Iosif a scris o broşură în engleză şi în română intitulată Cine îşi va pierde viaţa, în care descria situaţia reală din comunităţile noastre, conflictele şi problemele cu care ne confrun­tam şi mai ales problemele pe care le aveam cu regi­mul ceauşist. Spus direct şi tranşant.

Această broşură a fost mai târziu sintetizată într‑o scrisoare, semnată de 50 dintre liderii noştri şi expe­diată însuşi tovarăşului Nicolae Ceauşescu. (…)

Cum era de aşteptat, aceasta a apărut imediat şi în Occident, tradusă în engleză. „Întâmplarea“ face ca ea să apară în toiul pregătirilor faimoasei Conferinţe Europene de la Helsinki şi chiar în perioada în care Washingtonul purta tratative cu Bucureştiul pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate României. Să fi fost o întâmplare ? Nu cred. Ai noştri erau prea bine organizaţi ca să lase lucrurile în voia sorţii. În timp ce o parte a intelectualilor, scriitorilor, oamenilor de creaţie îi aduceau osanale „tovarăşului“, iar o altă parte „rezistau prin cultură“, ai noştri trimiteau această scrisoare şi înfăptuiau acte extrem de îndrăzneţe pen­tru acea vreme. Rezultatul? Ca prin minune, puterea comunistă a acceptat să negocieze cerinţele liderilor noştri, mare parte fiind acceptate. Şi acesta era doar începutul. Şi pentru noi, şi pentru regimul Ceauşescu în relaţia cu noi.

Dacă credeţi că ai noştri, mai ales unchiul Iosif, s‑au mulţumit doar cu atât, vă înşelaţi!

Cine are urechi de auzit, să audă!

-
30 May, 2016
Niciun comentariu

10 ani de la debut. Cadou: Născut în URSS /adiobook free

În scena9.ro a apărut adiobookul: Născut în URSS.

Sau aici direct

coperta1“De fapt, este un proiect făcut în 2007, pentru ediţia a II-a a cărții, dar care a ajuns la un public mic. De ce acum? E felul meu de a „serba”. E o chestie pe care o fac de plăcere pentru mine şi cititorii mei, cei dornici de astfel de „exotisme”. Cum zic eu cu acent rusesc: e un „raritet”. Muzică bună de la legendara trupă Auţion, cu un invitat special, o altă legendă a undergorund-ului sovietic, Hvost, şi texte citite de poetul şi prietenul Bogdan Ghiu. Traducerea textelor e făcută de Mihail Vakulovski.”

 

„Proiectul acestui CD s-a realizat cu sprijinul celor din trupa Aukţyon. Aukţyon este una dintre legendarele trupe din perioada sovietică care activează cu mare succes şi în zilele noastre. Piesele alese pentru acest proiect sunt scrise chiar în perioada destrămării URSS-ului. Aukţyon este una dintre cele mai complexe trupe din punct de vedere muzical şi a reuşit să se menţină în zona muzicii alternative chiar şi în perioada ei de glorie. Ori de câte ori ascult aceste melodii am un straniu sentiment de tristeţe şi libertate. Invitatul special al proiectului este HVOST, un mit al muzicii undergound din URSS. Textele selectate din carte sunt citite de Bogdan Ghiu, iar textele versurilor sunt traduse de Mihail Vakulovski.” – Vasile Ernu

„NĂSCUT ÎN URSS / 10 de ani de la debut” este o adaptare audio a cărții ”Născut în URSS”, publicat în 2006 de Vasile Ernu la Editura Polirom.

Materialul sonor a fost realizat de Vasile Ernu, în colaborare colaborare cu Aukţyon&Hvost (muzică) și Bogdan Ghiu (lectură).

Aukţyon:
Leonid Fedorov – vocal, chitară, percuţie / Oleg Garkyşa – showman, vocal, text / Viktor Bondarciuk – chitară bas / Dimitri Ozersky – clape, percuţie, trompetă / Nikolai Rubanov – saxofon, clarinet / Boris Şaveinikov – percuţie / Mihail Kolovski – trompetă, trombon / Mihail Rappaport – regizor de sunet
Invitat special la piesa Orlandina, vocalistul – Hvost

Textul este citit de Bogdan Ghiu.

Traducerea versurilor în româneşte este făcută de Mihail Vakulovski.

Ce conţine?

CD  – NĂSCUT ÎN URSS / 10 de ani de la debut

Vasile Ernu – Născut în URSS 

& Aukţyon&Hvost&Bogdan Ghiu

  1. Născut în URSS. În loc de introducere
    2. Doroga/Drumul
    3. Prima mea pereche de djinsi
    4. Eşcio ne pozdno/Inca nu-i tîrziu
    5. Komunalka
    6. Glaza/Ochii
    7. Steklopunct sau ce se poate face cu o rublă?
    8. Moya lyubovi/Dragostea mea
    9. Ce bea cetăţeanul sovietic? (I)
    10. Ptiţa/Pasarea
    11. Odă tualetului sovietic
    12. S dnem rojhdeniya/La mulţi ani
    13. De la kuhne la oceredi
    14. Sedimoi/Al şaptelea
    15. Ce-i de făcut?
    16. Orlandina

Traducerea versurilor în romaneşte este facuta de Mihail Vakulovski.

Drumul
Pentru mine însumi sînt şi cer şi lună,
Lună goală, mulţumită,
Drum lung, dar nici acesta nu-mi aparţine.
În urma mea se dă foc la oraşe,
Oraşe proaste, străine,
Acolo eram iubit, doar că acesta nu-s eu.
Ah, zona!
Aşteaptă încordată
Şipotul de izvor.
Pentru mine însumi sînt şi cer şi lună,
Lună goală, mulţumită,
Drum lung şi anost.
Mă ţinea pămîntul de picioare,
Pămîntul gol şi greu,
Mă iubea tăcut şi emoţionat
Şi zbura ca un praf înspre nori,
Cu aripile alunga norii
Drumul lung şi anost.
Ah, zona!
Aşteaptă încordată,
Întunecată.
Pentru mine însumi sînt şi cer şi lună,
Lună goală, mulţumită,
Zbor undeva, doar că acesta nu-s eu.

Încă se mai poate (Inca nu-i tirziu)
Încă se mai poate, ziua a fost trăită deja,
Intră, trecătorule, am încredere în tine.
Lăsîndu-şi pielea, luna
Intră pe uşa îngustă.
Cineva cîntă, vocea cuiva
Bate la geam,
Se îneacă în geam.
S-a scindat, s-a spart,
Mă cheamă cineva.

Încă se mai poate, deja sîntem doi.
Afară e gălăgie, noi încă sîntem vii.
De-asupra cîmpului de luptă luna luminează.
E trist să fii viteaz.
Cineva cîntă, vocea cuiva
Bate la geam,
Se îneacă în geam.
S-a scindat, s-a spart,
Mă cheamă cineva.
Ochi
Noapte. Ca praful în ochi
Şi mare cît o gară,
Lacrima de zmeură tremura.
Zburau, ca umbrele secolului,
Zăpada se lipea de genunchi,
Cerbii călcau exact ce nu ne ajunge.
Ca o mătase albă negura pătrunde,
Ca un lup alb noaptea se învîrte,
Şi trece, şi trece.
Ah, ochii mei se îneacă,
Se usucă în lacrimi
Ca stelele din cosiţe.
Ah, eu deja am uitat totul,
Tu ai spus deja totul,
Casă pe roate.
Stă, nu prea vitează, cu mine,
Noaptea cu corp de şarpe.
Stă, iar ochii mei sînt ca frunzele.
Lună dubioasă şi directă, ca războiul,
Ţevi bîrfitoare, gînduri întunecoase.

Iubirea mea (Dragostea mea)
Luna desenează pe mine cu alb.
Lebădă de baltă cu corp suplu şi dalb.
Nu mă lasă în pace sîngele meu rău,
Primăvara se va întorce în curînd,
Acolo unde ai vrut atît de mult.
Ciupercile ei îmbătrînite
De rîpe şi ierburi vor fi acoperite
Şi vor fi împinse în bătaia ceasurilor,
În vise albe de la sărace cuvinte,
Acolo unde atît de mult te-ai rugat să ajungi,
Iubirea mea, iubirea mea…
Pe cer pădurea se joacă cu focul.
El a trăit mult, el ştie multe.
Şi plîng turmele de cîini vînători
Printre frunze şi poli.
Aproape că din urmă m-ajunge
Iubirea mea, iubirea mea…

Pasărea 
Cineva inutil după geam stătea
Şi iubire cerea.
Am lăsat totul pe mai tîrziu,
Îmi ziceam:
N-ai pentru ce să te baţi,
N-ai ce să-mparţi,
Toate-s la fel.
N-are rost să te enervezi
Acolo, după geam
Sînt pasăre, pasăre…
În stînga-i bloc, în dreapta – bloc,
Copiii au intrat în joc,
Un maidanez plimbîndu-se aiurea
Găseşte-o bombonică.
N-ai pentru ce să te baţi,
N-ai ce să-mparţi,
Toate-s la fel.
N-are rost să te enervezi
Acolo, după geam
Sînt pasăre, pasăre…
Pe-aproape un rug mirosea,
Un pod rulant încet cădea,
Stelele se scuipau, iar liftierul
A aflat tot adevărul:
N-ai pentru ce să te baţi,
N-ai ce să-mparţi,
Toate-s la fel.
N-are rost să te enervezi
Acolo, după geam
Sînt pasăre, pasăre…
Acoperişurile au văzut apusul
Şi pereţii n-au uitat încă războiul,
Iar eu sînt atît de bucuros, atît de fericit
Că cineva e fericit.
N-ai pentru ce să te baţi,
N-ai ce să-mparţi,
Toate-s la fel.
N-are rost să te enervezi
Acolo, după geam
Sînt pasăre, pasăre…

La Mulţi Ani
Şi genunchii, şi drumurile,
Şi îndrum, şi pe drum,
Pragurile se răcesc, cerbii respiră,
Mulţi, mulţi şi singuratici…
Şi-n palme, şi pe palme,
Şi-n ochii mei,
Umbre sprintene, cai cuminţi,
În cer, pe cer, nedumeriţi.
Astea nu-s stele de pe cerul neînstelat,
Ci necunoscutul şi necunoscuta.
Să te ascunzi e tîrziu, să nu te ascunzi e tîrziu. La Mulţi Ani!
Altcineva – nimeni, nimeni altcineva…

Şapte
Şapte, şapte, răspunde, şapte,
Nu te aud. De ce taci?
Afară e un străin, dar eroul s-a ridicat şi a ieşit.
Lupul are noaptea, eroul – sabia,
În spate e Volga, gerul te strînge de spate.
Nu-mi pare rău de nimic, nimic nu e pentru totdeauna.
Încă unde? Ce încă? Eu încă!

Goarna sună, eroul porneşte, zalele răsună,
Doar viscolul se înrăieşte şi vîntul te goneşte.
N-ai ieşi departe, n-ai cum să dai unul de altul,
Ziua e ca ziua, noaptea – ca noaptea!
Încă unde? Ce încă? Eu încă!

Şapte, şapte, răspunde, şapte,
Nu te aud. De ce taci?
Afară e un străin, dar eroul s-a ridicat şi a ieşit.
Şapte, şapte, n-ar fi trebuit,
Şapte, şapte, dar poate că,
Şapte, şapte, dar dacă,
Şapte, şapte, ei, dacă…
Ar fi trebuit, ar fi trebuit! Dac-aş fi fost eu!

Orlandina
La miezul nopţii am ieşit la plimbare,
Mergeam în întuneric pe trotuare.
Deodată văd la colţ o fată
Cu faţa în lacrimi.
“Unde, – zic, – te-am mai văzut?
Spune-mi cine te-a supărat?
Te-am uitat?
Eşti Orlandina, soarta mea,
Recunoaşte că te-am recunoscut”
“Da, eu sînt.
Da, numele meu e Orlandina,
Da, Orlandina, Orlandina,
Să ştii, Orlandina, Orlandina
E numele meu.
Ai spus că undeva m-ai văzut?
Ştii că m-ai supărat?
M-ai uitat?
Dar pentru tine voi uita de lacrimi,
Te voi urma de mă vei chema,
Voi fi a ta”.
“Eh, ce te-aş cuprinde,
Ţi-aş săruta mîneca hainei.
Hai, vino în braţele mele…”
Şi-n acea clipă
Cu lînă fruntea fetei s-a acoperit,
Ochiul s-a înroşit, vocea i s-a piţigăiat…
Şi ochii ca unui lup i-au strălucit.
Fioroasa m-a înşfăcat
Scoţînd un sunet ciudat
Un ţipăt turbat.
“Vezi tu, nu sînt Orlandina,
Da, nu mai sînt Orlandina,
Nu sînt deloc Orlandina,
Sînt Lucifer!
Vezi, acum eşti în mîinile mele,
Auzi mirosul sur şi-ngrozitor
Şi al focului fior?”
Astfel a zbierat şi şi-a înfipt dinţii
În ceafa mea veche şi plăpîndă
Însuşi satana,
Însuşi satana.

-
27 May, 2016
1 comentariu

Bumerangul rabinilor hasidici se întoarce întotdeauna altfel

IMG_20160415_110157Îmi beau dimineaţă liniştit cafeaua, citesc presa şi poşta mea electronică. Mă uit. Şterg multe, multe mesaje fără să le deschid pentru că ştiu după „nume” că sînt gunoi. Văd un mesaj neclar. Să închid, să deschid? Iarăşi vreo mătuşă din Africa, unchi din Siberia sau nepot din Elveţia?

Deschid şi citesc.

„Iubite frate Vasile,

Am citit Sectanţii şi mi-a dat plăceri rar trăite. M-a dus înapoi la copilaria mea, şi la toata viaţa mea de sectant şi am retrăit totul prin excelentele tale povestiri şi descrieri. Îţi mulţumesc că ai îndrăznit să intri atât de total în “pielea” sectanţilor, sau “în pantofii” lor, şi ai avut curajul să spui “lumii” cine suntem noi (sau, poate cine am fost noi, deoarece noua generaţie nu mai trăieşte în ceea ce am fost noi!). Acum trebuie să plec undeva pentru câteva ore.

Poate reuşesc să te sun mai târziu, după amiază.

Îmi eşti tare drag,

Unchiu Iosif”

În mintea mea gîndesc: care unchi, care Iosif?

Am fost sunat. Un domn în vîrstă, cu o voce încă foarte vie şi expresivă. Se recomandă „Unchiul Iosif”. Şi îmi spune că a citit „Sectaţii” şi e musai să ne vedem. Citisem deja mesajul.

Am fost sunat în ultima jumătate de an de cînd cu „Sectanţii” de oameni foarte diverşi, din comunităţi foarte „obscure” despre care nu aveţi cum să aflaţi dacă citiţi doar presa mainstream. Ei nu apar la ştiri. Recunosc că am un apetit şi o curiozitate foarte ridicate cînd e vorba de oameni „dubioşi”. De la ei aflu enorm de multe poveşti la care nu am acces. Mulţi din cei care mă sună îşi găsesc „bunici celebri”, „rude apropiate” sau chiar istoria „propriei secte”. De unele nici nu am auzit. Mie îmi place să ascult. Şi zîmbesc în sinea mea cu o satisfacţie modestă.

De data asta am fost sunat de un un mit al „sectanţilor” români. Am fost sunat de  însuşi …

Dar să o luam pe ocolite ca să înţelegem ceva.

Demult, foarte demult, prin Ucraina de azi, a hălăduit o familie de evrei care la fiecare generaţie dădea cîte un rabin celebru. Generaţie de generaţie. Cu timpul aceşti rabini au devenit unul mai hasidic decît celălalt. Şi într-o vreme unul din rabini a trecut hotarul în România. Pe vremurile acelea, la ruptura dintre veacuri, nu ştiu cum se făcea dar fiecare familie de evrei hasidici din zona noastră creşteau nişte copii care începuseră să o ia cam în trei direcţii diferite: unii deveneau naţionalişti sionişti, alţii liberali în gîndire şi se asimilau pentru că aveau de acumulat capital iar alţii mergeau spre polul opus devenînd revoluţionari scoialişti. Într-o singură familie trei direcţii radical diferite. De ce? Aşa era spiritul vremurilor cu multe cauze în spate.

Şi unul din acei copii ai familiei de rabini hasidici devine comunist înfocat şi fuge la Moscova să facă şcoală. Vorbim de anii 20-30 ai secolului trecut. Îi are colegi pe mai toţi „patriarhii comunismului românesc”. După puţin timp omul nostru are un moment de „revelaţie religioasă” şi se converteşte la creştinism. Se întoarce în România şi după ce o „ia pe coajă” de la legionari peste foarte puţin timp se instaurează comunismul. Foştii lui colegi de facultate şi crez îl cheamă la „datorie”. Îi pun ştampila de „trădător al cauzei” şi înfundă puşcăriile. Paisprezece ani va sta în puşcărie fostul nostru copil de rabini hasidici convertit la comunism care trece la creştinism.

Bun. După ce se eliberează mai stă puţin în ţară şi va fi „cumparat” de la statul român de o comunitate norvegiană cu 10.000 USD. Povestea lui e lungă şi fascinantă. Numele lui este Richard Wurmbrand şi va fi pastor luteran.

Dar nu este el eroul nostru. Wurmbrand are un ucenic aproape la fel de faimos în mediul „sectant” din RO. Eroul nostru se cunoaşte cu Wurmbrand chiar în zilele în care acesta este eliberat de la Gherla (cred). Întîlnirea celor doi are loc în condiţii mai speciale. E o poveste aparte…

Eroul nostru merge la cineva acasă şi vede un „schelet viu” care abia mai respira. Însă acel „schelet viu” pe nume  Richard Wurmbrand  a rostit cîteva cuvinte şi două poveşti cu tîlc care aveau să-l transforme pe pe tînărul „revoltat”, prospăt absolvent de facultate, în ucenicul său devotat. Spune o poveste despre cum în puşcăria a trebuit  să salveze un legionar. Da, e deja poveste de roman: un evreu luteran, fost comunist, salvează un legionar. Şi a doua: despre cum era să fie „linşat” de ziua morţii lui Stalin cînd le-a explicat deţinuţilor politici care serbau moartea „diavolului roşu” de ce aceştea trebuie să-l ierte pe Stalin. Acesta este „nebunul” Wurmbrand, cel cara avea să devină un  soi de „sfînt al sectanţilor” români, basarabeni şi ucraineni.

Bun. Şi toate aceste istorii şi multe altele mi-au fost povestite în doar cîtva ore de fostul ucenic al lui Wurmbrand, un om cu o biografie la fel de bogată şi cu o IMG_20160415_110034activitate greu de imaginat. Numele lui este Iosif Ţon, despre care poate vă voi povesti altădată. Cert este că demult nu am văzut un bătrîn, de vîrsta părinţilor mei, care la 83 de ani este atît de charismatic, plin de viaţă, energie şi optimism.

Cam aşa sînt „unchii şi buneii mei” şi cei din carte, şi cei din realitate. Cît este realitate şi cît este literatură e o altă povesre. În tip ce eu am încercat să le povestesc viaţa, ei şi-au transformat viaţa într-un mare roman…

Dar ca om care sînt pasionat de hasidism  (mai ales de partea socială, economică şi modul în care se implică ei politic în sec.19 & 20 pentră că vor fi prezenţi în „Marginalii 3”) pot spune că  în acest moment, chiar dacă este contestat de o parte a „sectanţilor” pe care i-a păstorit ani de zile, Iosif Ţon este cumva un fel de întoarcere a „bumerangului hasidic” aruncat de bătrînii familiei Wurmbrand. „Unchiul Iosif” este un soi de „ţadic” (lider spiritual) hasidic care reface acel sistem religios şi social trecut prin grila creştină protestantă europeană şi anglo-saxonă şi aşezată prin tîrgurile (noile forme de ştetl) din România şi Moldova. Cum? Asta e deja o cu totul altă istorie…

-
8 May, 2016
Niciun comentariu

Străinul de lângă noi. Discuție pe tema volumului “Sectanții”, de Vasile Ernu

Străinul de lângă noi. Discuție pe tema volumului “Sectanții”, de Vasile Ernu from Veioza Arte on Vimeo.

-
8 May, 2016
Niciun comentariu
keep looking »