Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Noutati

Jurnal la sfîrșitul lumii / Paul Cernat

Jurnal la sfîrșitul lumii e o cronică subiectivă la cald, alcatuită din consemnări „facebook-iste” ale ultimilor ani din România noilor conflicte ideologice (2014-2018). O nouă formulă de „literatură totală” made in Vasile Ernu. E, de fapt, o abordare eseistică directă a nevrozelor vieții noastre publice, împănată cu digresiuni confesive savuroase, cu reflecții antropologice despre lumea Estului post-sovietic și, nu în ultimul rînd, despre puterea subversivă a literaturii. O terapie mentală de șoc pentru toate opțiunile ideologice (benefică, indiferent de efectele adverse) care nu ratează aproape nimic important din ce ni se întîmplă în spațiul public. Autorul e, am mai spus-o, un post-imperial anti-hegemonic, a cărui gîndire critică neînregimentată provoacă toate taberele; un contrabandist de idei în răspăr care sparge, surîzător, liniile de front; nu un activist subordonat unei ideologii (ca „om de stînga” asumat ce se află), ci un gînditor social independent și un umanist paradoxal, cu o inteligență artistică și o mobilitate intelectuală ieșite din comun. Are în dotare o înțelepciune jucăusă de țadic, o versatilitate bonom-ironică și o știință dezarmantă în a dribla ideile primate. Inclusiv pe cele despre sfîrșitul lumii și al istoriei, care se tot amînă.
Autorul acestei cărți spunea cîndva despre I.L. Caragiale că este cel mai bun scriitor politic al nostru. Eu cred că Ernu – un est-caragialian trecut prin Ilf si Petrov, vecin cu „extremismul de centru” al lui Radu Cosașu – este cel mai bun scriitor politic al literaturii române de azi.

Paul Cernat

-
27 October, 2019
Niciun comentariu

Arthur Suciu despre “Jurnal la sfîrşitul lumii”

“Jurnal la sfîrşitul lumii” a ajuns la Arthur Suciu. El mi-a sugerat titlu (mersi) aşă că a fost nevoit să citească şi să zică.

“Genul de carte care-mi place mie – poți s-o citești de oriunde, ca și s-o reticești.

Pare ciudat ca un autor de stânga să scrie jurnale, dar tocmai aici e tot schepsisul. Ernu are o latură existențială și o melancolie productivă, care se cere tratată prin scris. În același timp, deși e jurnal și deși include texte publicate în mediul online, nu este un text narcisist. Autorul nu te sufocă în problemele lui personale și nu suferă de egolatrie. Nu e lipsit însă de o anumită căldură sapiențială, care trimite la Vechiul Testament. Cartea preferată a lui Ernu nu cred că e “Capitalul”, ci Biblia.

Lucrarea principală a lui Ernu este “Mică trilogie a marginalilor”, din care urmează să apară ultimul volum. Dar “Jurnal la sfârșitul lumii” nu e cu nimic mai prejos. Dacă din toată opera lui Ernu ar rămâne doar acest jurnal, am avea garanții că vom afla ce a gândit Ernu. E, probabil, cel mai ironic text al său. Un fel de Ernu fără armura ideologică din “Ultimii eretici ai Imperiului”.

Jurnalul la sfârșitul lumii e cel mai important jurnal. Este acel jurnal în care lucrurile cele mai actuale sunt și lucrurile ultime. Actualitatea este, astăzi, importantă pentru că se întrepătrunde cu sfârșitul, cu ceea ce o distruge (sau o întemeiază). Acest jurnal este despre această actualitate apocaliptică, însă fără înfiorarea din ultima carte a Bibliei, ci cu acel umor al marilor autori ruși (la care, cum bine a spus Paul Cernat, a fost adăugat Caragiale). Tocmai acest umor face apocalipsa suportabilă, o amână prin disimulare.”

-
27 October, 2019
Niciun comentariu

Războiul pisicilor

Saşa mi-a spus tranşant: ce fel de scriitor eşti tu dacă nu ai scris nicio carte pentru copii.

Să scrii o carte pentru copii e o treabă complicată şi riscantă.
Pe cei mari e uşor să-i minţi. Pe cei mici e imposibil. Nu au încă simţurile atrofiate.Te prind uşor.
Aşa că am încercat. Dar nu e o poveste ci e tot ce ştiu eu să fac: un “docu-fiction” pentru copii. După o poveste reală.

E despre război: una din temele mele preferate. E despre foamete, e despre luptă, e despre supraveţuire şi sacrificiu. Şi memoria care nu trebuie să cedeze.

E greu să povesteşti aceste lucruri unor copii care de cîteva generaţii nu mai cunosc aceste atrocităţi. Pate ar fi bine ca ele să rămînă doar în poveşti. Dar să nu uităm că ele sînt alături de noi mereu. Şi se pot repeta oricînd.

A apărut. Saşa a citit: mi-a dat notă de trecere 

Războiul pisicilor – Vasile Ernu, ilustraţii de Veronica Neacşu, Editura Cartier 2019.

Vero a făcut o treabă excelentă. Una dintre cele mai talentate ilustratoare de la noi…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

-
23 July, 2019
Niciun comentariu

VASILE ERNU: „Sîntem într-un moment dificil şi riscant al istoriei”

 

Pe Vasile Ernu îl descos periodic ce se întîmplă în Republica Moldova și în Rusia. E unul dintre puținii care știu să descîlcească ce se petrece la Chișinău și la Moscova. Are două variante la volumul cu care se încheie Trilogia marginalilor și speră ca la toamnă să-i dea de cap.

Cristian Teodorescu: Cum stai cu al treilea volum din Trilogia marginalilor? Că mă mai întreabă și pe mine alții.

Vasile Ernu: Of, nu pune sare pe rană. Lucrez greu, dar sper să o termin în această toamnă. Cred că e prima carte la care am două variante. Să văd cum aleg varianta finală. Editorul mă tot întreabă. Dar Polirom e îngăduitor. Iată că am ajuns şi la vîrsta asta cînd trage editorul de tine. Dar între timp am scos la Editura Cartier o carte pentru copii, căci feciorul meu mi-a reproşat: ce fel de scriitor eşti dacă nu scrii cărţi pentru copii? Am scris. Se numeşte: Războiul pisicilor şi e ilustrată de una dintre cele mai bune ilustratoare de carte, Veronica Neacşu. E despre război, e despre suferinţă, e despre foame, e despre sacrificiu şi viaţă. Sper să fie cu folos ălora mici. Tot la Cartier îmi apare  într-o lună primul jurnal dintr-o serie. Se numeşte Jurnal la sfîşitul lumii. E o carte la care ţin. Nu e un jurnal factual, ci mai degrabă un amestec de întîmplări şi idei în formă de micropovestiri cu tîlc, cu sens. Se citeşte ca o carte de aventuri de idei.

C.T.: Care e diferența între bandiții despre care ai scris și noua mafie din fostele țări sovietice?

V.E.: Bandiţii de rit vechi erau bandiţi „în lege”. Adică în propria lege, pe care trebuiau să o respecte. Era ca un cod al onoarei: împărţiţi pe caste şi destul de coerenţi. Principalele lor trăsături: să ţină la legea lor, să nu intre în relaţie cu puterea oficială (duşmanii lor de moarte), să ţină banii la comun etc. Erau nişte marginali. După anii ’80 şi chiar mai devreme se răstoarnă situaţia: bandiţii încep să guste din roadele colaborării cu Puterea, din coabitarea cu ea. În perioada perestroika, odată cu liberalizarea şi mai ales în perioada Elţîn, ei încep să devină parte a Puterii: din periferie ajung la centru. Şi politic, şi economic. Marile privatizări se fac cu participarea lor activă. Ei devin parte integrantă a statului. Acum îşi trăiesc perioada de „albire”. Îşi scot business-ul pe piaţa globală, curat ca lacrima. Copiii sînt educaţi afară şi vor deveni noua elită de lux a Rusiei şi a regiunii. Ei acum sînt stîlpii societăţii. E un proces prin care trece societatea. Şi asta nu doar în Rusia. Cum spunea prima generaţie de politicieni din SUA: nu mă întreba de primul milion. De ce? E făcut pe sînge şi furt.

C.T.: Văd că, la europarlamentare, stînga e în scădere, dar se ridică populiștii. Pentru care fapte, bre?

V.E.: E un trend general, global. Sîntem într-un moment dificil şi riscant al istoriei. Stînga pierde pe mai toate planurile: şi politic, şi social, şi economic. Chiar zona liberalismului clasic stă tot mai prost. E revanşa populismului conservator: de la Trump la Putin şi de la Erdogan la Orbán. La noi situaţia e şi mai catastrofală. Avem de ales între diverse forme ale conservatorismului şi neoliberalismului, unul mai „nuanţat” decît altul. Mai rămîne să ne privatizeze aerul ca să-l facă mai eficient. E un moment dificil în care e nevoie de o regîndire mai ales a practicii politice în acest nou context. Avem o realitate „de stînga”, adică o populaţie foarte săracă, cu inegalităţi crunte, cu probleme imense sociale şi economice, care nu e reprezentată de nimeni. Dar eu sînt întîi de toate cetăţean şi scriitor. Nu sînt ideolog sau politician de meserie. Eu încerc să gîndesc, să scriu şi să construiesc spaţii mici de reflecţie şi de viaţă decentă socială în jurul meu. În acest moment trebuie să nu-ţi fie frică să spui adevărul, să ai poziţii critice. E foarte important să înţelegi unde se află puterea: unde este locul ei adevărat ca să o poţi urmări şi critica.

C.T.: Putin?

V.E.: Putin, ca persoană, pe mine mai puţin mă interesează. Putin ca sistem, da, e important de înţeles. Cred că ultima oară am povestit aici cum văd eu sistemul Putin: ca pe un tren cu vagoane, stratificat social: ca nişte caste sau cinuri, cum se zicea în Rusia ţaristă. Un mic vagon clasa VIP, 1%, care deţine 90% din averea Rusiei, cîteva vagoane unde se află clasa de mijloc, nu foarte mare. Vagoane speciale pentru birocraţie, armată şi Servicii. Vagoane foarte importante. Şi multe vagoane pentru „păturile de jos”: fără speranţă, fără minime condiţii, care-şi împart firimiturile care au mai rămas de la masa bogaţilor. Am fost în iarnă la Moscova şi în capitala Siberiei, Krasnoiarsk. Am ţinut cîteva prelegeri. Invitat, ca să închidem gura „prietenilor”, în cadrul programului „Dincolo de bariere – Europa fără bariere”, program susţinut de Reprezentanţa Diplomatică a Uniunii Europene din Rusia şi Goethe Institut. Compania e bună mai ales pentru fason românesc veşnic provincial. Cei care au mai fost invitaţi pe aici: Adam Michnik (Polonia, Gazeta Wyborcza), Magyar Bálint (sociolog şi politolog din Ungaria), Vesna Terșelici (activistă croată, directoarea centrului „Documenta”), Nikola Markovici (politolog din Croaţia). Într-una din seri m-am întîlnt cu un prieten la care ţin mult, de o inteligenţă aparte. L-am întrebat: Saşa, va exista un „sfîrşit al lui Putin“? Nu, nu în viitorul apropiat, îmi spune el. Pentru că „sfîrşitul lui Putin“ e înţeles ca o revenire la o „situaţie liberală“, la o perioadă elţînistă precedentă. Acest lucru este imposibil de realizat. Societatea rusă este deja reconstruită altfel şi e sub un control total, fără precedent, într-o combinaţie de capital şi stat: un nou consens şi o nouă arhitectură politică, economică şi socială. Pînă şi faimoasa birocraţie sovietică, cu reminiscenţe ţariste, acum arată ca una corporativ-administrativă: nu mai ştii care lucrează la stat şi care la corporaţie, pentru că au devenit aproape una. Poate apărea o nouă configurare? Da, dar numai ca o redistribuire a resurselor şi a puterii, nu în josul societăţii, ci în interiorul consensului Capital-Stat al unei elite deja configurate şi care controlează totul, de i-ar invidia şi Stalin. Deci „sindromul Putin“ e un fenomen global şi de lungă durată, mult mai accelerat la periferie. Sună cunoscut, nu?

C.T.: Ce se întîmplă în Republica Moldova? Că mie treaba de acolo mi se pare din ce în ce mai încîlcită.

V.E.: Iarăşi avem „revoluţie”. Acum cică are loc un proces de „dezoligarhizare”. Culmea: SUA şi UE au dat mîna cu Rusia ca să-l dea jos pe Plahotniuc, oligarhul-şef. Întreabarea pe care nimeni nu vrea să o pună şi mai ales la care nimeni nu vrea să răspundă: cum a fost posibil Plahotniuc? Cum s-a produs acest fenomen şi mai ales cum a reuşit să preia puterea şi controlul politic aproape total la Chişinău? Dar e bine că a picat. Însă sînt sceptic şi realist faţă de ce vine. De ce spun că e bine să punem şi să răspundem la această întrebare? Pentru că toate „revoluţiile moldave” din ultimii 30 de ani încep cu entuziasm şi speranţe imense şi se termină cu un mare jaf şi cu multă disperare. Cred că am văzut minimum cinci astfel de „revoluţii”: „binele” învinge răul, după care „binele” jefuieşte tot şi se transformă în răul şi mai mare. Pierde cetăţeanul de rînd, care e nevoit să apuce calea pribegiei  economice: de la Vladivostok la Lisabona. În limbaj alcoolic, eu numesc fenomenul acestor “revoluţii” bormotuha. Ce este bormotuha? Este un alcool făcut în perioada sovietică. Este un amestec din diverse vinuri hibride de proastă calitate, amestecat cu ceva spirt. E un  alcool ieftin (mai ieftin decît vodca şi vinul) care loveşte repede la cap. Se bea dintr-o înghiţitură ca să nu-i simţi mirosul şi gustul. Te pileşti repede. Ai o seară frumoasă, de uiţi de tine: doar vecinii îţi pot povesti aventurile tale a treia zi. Adormi profund, somn greu, dar cu multe coşmaruri. Trezirea e dureroasă, capul doare insuportabil. Ai coşmaruri de la durerile imense. Ai nevoie de o perioadă lungă de revenire. Te reabilitezi greu. Bormotuha: cam astea sînt “revoluţiile moldoveneşti” din ultima perioadă.

C.T.: Cum ți se par useriștii, sita nouă din politica de la noi?

V.E.: Eu nu gîndesc politica în termenii de PSD, anti-PSD. Dacă reducem politica la anti-PSD nu facem decît variaţii la PSD. De asta reproşez noii Opoziţii pe acest subiect: nu poţi să-ţi construieşti programul politic doar ca proiect de lichidare a PSD-ului. Dacă dispare PSD, îţi dispare progamul politic. Noi, cetăţenii, ce cîştigăm? Asta creează o situaţie periculoasă E nevoie de o ofertă reală care pune ceva în loc. PSD îşi merită soarta. A făcut cîte ceva, indiscutabil. A făcut şi o mulțime de prostii. Indiscutabil. Dar acum intrăm în epoca post-PSD. Asta cred eu. Epoca post-PSD se anunță periculoasă. Populismul extrem bate la ușă. Mai ales cel economic și social. PSD pare că nu are putere pentru reformare. Istoria ultimilor zece ani ne arată că mașinăria de cadre funcționează pe invers: de la eșalonul 1 la eșalonul 3-4. La capitolul resurse umane nici Opoziția nu este mult mai brează. Partide noi? USR vine cu teme care sperie uneori, populist, cam violent, și redus la un program care reprezintă interesele unui grup restrîns. PNL e un soi de roată de rezervă a PSD pentru alegători: un PSD de mîna a doua. Unde sînt marile teme în discuţie şi program? Poate apărea un partid care să preia temele majore cu care se confruntă această țară: sărăcie, inegalitate, sănătate publică, educație, acces la piața muncii, redistribuire, problemele ruralului și a urbanului mic etc., teme total abandonate, dar care macină țara? Pe stînga încearcă Demos, care nu e partid parlamentar, şi atît. Le dorim succes. În acest moment, problema cea mai mare, sărăcia, nu este preluată de nici un partid parlamentar. În acest moment avem o imensă pătură socială săracă, abandonată, nereprezentată de nimeni.

-
23 July, 2019
Niciun comentariu

Vasile Ernu este invitatul Societăţii Memorial din Rusia

În perioada 2-9 noiembrie 2018, Vasile Ernu va susţine o serie de prelegeri la Moscova și Krasnoiarsk, la invitația Societății Internaţionale Memorial, una dintre cele mai vechi şi mai importante organizaţii din Rusia care luptă pentru drepturile omului.
Conferințele vor fi susținute în cadrul programului „Dincolo de bariere – Europa fără bariere”, program susţinut de Reprezentanţa Diplomatică a Uniunii Europene din Rusia şi Goethe Institut.

Prelegerea susținută în orașul siberian Krasnoiarsk va avea loc în cadrul Krasnoyarsk Book Culture Fair și va fi urmată de prezentarea unor fragmente în limba rusă din volumul Sectanţii, carte în curs de apariţie la prestigioasa editură AdMarginem.

Temele prelegerilor şi discuţiilor vor fi: memorie, grupuri marginale, forme de luptă şi rezistenţă ale grupurilor marginale în sistemele autoritare.

În cadrul programului „Dincolo de bariere” au mai fost invitaţi: Adam Michnik (Polonia, Gazeta Wyborcza), Magyar Bálint (sociolog şi politolog din Ungaria), Vesna Teršelič (activistă croată, directoarea centrului „Documenta”), Nikola Marković (politilog din Croaţia).

Apărut la Editura Polirom în două ediții (2015 și 2017), Sectanţii a fost distins cu Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru Literatură.

-
2 November, 2018
Niciun comentariu

„Ca să poţi să fii liber trebuie să ştii ce e controlul şi regula.”

Vasile Ernu în dialog cu Nona Rapotan / bookhub.ro (partea I și partea II)/ aprilie 2018

 

Evit să abordez teme legate de educație. Poate pentru că fac parte din sistem și, orice-aș zice, aș fi suspectată din start de subiectivism. Poate că așa și este. Numai că, datorită structurii mele interioare și, nu în ultimul rând, studiilor, simțul critic este atât de dezvoltat, încă a mă distanța de sistem a devenit reflex cotidian. În timp am acumulat și suficient de multă experiență în domeniu ca să pot emite opinii avizate legate de felul cum (nu) merg lucrurile astăzi în România.

M-am întâlnit prin februarie cu Vasile Ernu pe stradă. Eu cu ale mele, el cu ale lui. Mânca dintr-un covrig și am glumit pe seama asta: „Ce fac doi intelectuali când se întâlnesc pe stradă? Mănâncă covrigi și fac un selfie!”. Și de atunci încoace m-am revăzut destul de des cu el, iar unul dintre subiectele recurente a fost cel al educației. Așa a apărut interviul de față.

Nu sunt la prima discuție cu Vasile Ernu și vocea interioară îmi spune că nu va fi nici ultima. Nu sunt de acord cu el 100% în tot ceea ce spune și cred că asta ne salvează prietenia. Vasile stârnește controverse, e acuzat de multe, mulți se împiedică de prejudecățile emise de alții atunci când îl etichetează într-un fel sau altul, dar am știut să trec dincolo de toate acestea și să găsesc un om care nu vorbește la întâmplare, care-și documentează orice afirmație, ceea ce, să recunoaștem, e din ce în ce mai rar întâlnit astăzi.

I-am spus, mai în glumă, mai în serios, să nu mă provoace pe teme de educație, că o să-l chinui! Și, drept urmare, a ieșit unul dintre cele mai lungi interviuri pe care le-am realizat până acum, care n-a încăput nicicum într-o singură parte. Sper să vă fie de folos și, de ce nu, să vă și placă stilul lui unic de a argumenta.

Se vorbește mult despre educație zilele acestea. Și de multe ori pe lângă subiect. Dintr-odată (sau nu chiar dintr-odată) toată lumea este expertă în educație; părinții se pricep cel mai bine să asigure educația copiilor lor, psihologii vin și ei cu opiniile lor, mai nou avem și experți în parenting. Hai să facem puțină lumină în toată avalanșa asta de informații. Și am ales să vorbesc cu tine, din cel puțin două motive: ești absolvent de științe umaniste, filosofie în speță, ceea ce presupune că plecăm de la aceleași premise în discuție. Și un al doilea motiv e dat de faptul că știu cât de mult te implici în a face acel tip de educație (foarte important din punctul meu de vedere) în completarea celui clasic – educația nonformală.

Pînă pe la 40 de ani povestea educaţiei nu m-a interesat aproape de loc. După, însă, a început foarte mult să mă intereseze, odată cu naşterea copilului meu, care a venit în viaţa mea după 40 de ani; acest eveniment a determinat interesul pentru domeniul educaţiei.

Eu am început cumva să-mi regîndesc viaţa mea prin acest element al educaţiei. Am început să mă gîndesc la amicii mei, la prieteni, rude şi toţi cei pe care i-am cunoscut, să le văd viaţa prin prisma educaţiei, a ceea ce li s-a oferit: de unde au pornit, cum au pornit şi unde au ajuns.

Ecuaţia educaţiei este o chestiune destul de complicată. Cumva şi de asta am scris primele două părţi ale Micii trilogii a marginalilor – Sectanţii & Bandiţii – cu un accent puternic pe elementul educaţie.

Una din întrebările mele care mă frămîntă de mulţi ani e legată de o experienţă tragică a unui om pe care eu îl consider unul dintre cei mai buni pedagogi pe care i-am avut. Un bătrîn fierar din satul meu de baştină, care ştia muzică la nivel de conservator și era omul responsabil cu educaţia noastră muzicală, şi nu doar în „secta mea”. Am povestit puţin înSectanţii despre el. Pentru noi toţi, omul a fost o lumină, un fenomen. Avea un dar pedagogic cum rar am văzut. Ştia să facă cu noi totul, ştia să ne transforme, să scoată ce e mai bun din noi. Îl adoram, îl iubeam, era un „guru” pentru noi. Dar acest om care a fost pedagogul ideal pentru generaţii de copii a avut un eşec total cu proprii lui copii. Copiii lui au devenit printre cei mari bandiţi din zonă. Cum explici asta? Foarte greu. Pentru mine asta este o enigmă în domeniu în continuare.

Eu în general aş reduce sistemul de învăţămînt la cîteva materii de bază. Prima „sfîntă treime”: matematică, gramatică şi sport. Al doilea palier: ştiinţele combinate cumva biologie-chimie-fizică, cu umanistele literatură-istorie (local-universal) şi două limbi străine, preferabil din familii diferite. Şi un alt palier: muzică-desen-munci practice. Dar astea sînt, fireşte, domenii ce ţin de cunoaştere ceea ce nu e decît o componentă a educaţiei, destul de importantă. Mai este citirea de carte care ajută enorm de mult: e un soi de experienţă de „avatar” cînd poţi să te transpui într-un nenumărat număr de eroi, lumi şi situaţii. Şi filmele sînt la fel de importante astăzi.

Educația e un complex de factori foarte complicat: e despre gîndire, e despre rostire, e despre comportament şi acel „pitic din suflet” care spune ce e bine şi ce e rău, e despre psihologie, e despre corp şi fiziologie, e despre emoţii, e despre cunoaştere. E despre a fi împreună în grup, colectiv, comunitate. Şi toate acestea puse într-un singur „flacon” şi ţinute în frîi, controlate, gestionate. Unii au puterea să le gestioneze mai armonios, alţii le gestionează abuziv, disproporţionat şi atunci apar „maladii”, complicaţii etc. Iar educaţia este această artă de a dezvolta în copil toate aceste lucruri cît mai armonios în colaborare cu el, cu acest copil. Partea cea mai periculoasă e că, de obicei, copilul nu învaţă din ce-i spunem, ci din ceea ce facem noi. Iar noi facem, de obicei, nu doar ceea ce sîntem, ci şi ceea ce ne predetermină şi controlează societatea prin mecanismele sociale, economice şi politice.

Există o dorință nestăvilită în România ultimilor ani de a renunța la tot ceea ce este considerat clasic în educația formală. Clasic devine în acest caz demodat/învechit/retrograd. Eu am o opinie în acest sens, dar acum aș vrea să o știu pe a ta: chiar trebuie tot schimbat din temelii? Chiar nu putem păstra nimic din acel sistem clasic de educație?

Pe mine mă uimeşte lipsa noastră de conştiinţă istorică şi uşurătatea cu care ne raportăm la toată acumularea istorică. Iar superioritatea asta a omului modern faţă de trecut e total nocivă. Viaţa nu începe şi nu se termină cu noi. Există în spate o experienţă imensă, cu bunele şi relelel ei, pe care nu ar trebui să o aruncăm la gunoi. Ba, din contra, trebuie să privim totul în perspectivă istorică şi din perspectiva experienţei cumulate istoric.

Educaţia mea, de exemplu, a avut două dimensiuni foarte importante, legat de acest subiect. Mai întîi educaţia „sectantă”, pe linie iudaică, care încadrează istoria ta în cîmpul unei „istorii Divine”. Tu nu eşti un oarecare individ ci eşti „alesul” pe o line care se trage de la Adam şi Eva, trecînd prin marii Patriarhi şi împăraţi ai Vechiului Testament şi terminînd cu apostolii. Tu eşti un soi de liant între trecut şi viitor: între început şi escaton. Istoria are mereu un sens, nu e o întîmplare. Istoria ta este şi istoria unui „legământ”, a unui pact, a unui contract social cu Dumnezeu, a unei lupte istorice imense. Orice lucru din trect are legătură directă asupra prezentului, o cauzalitate, iar prezentul şi viitorul nu sînt rupte de trecutul de mii de ani. Asta îsnemnă să gîndeşti istoric şi să te întrebi de fiecare dată oare ce ar face patriarhul Avraam sau proorocul Isaia în locul tău.

Asta e o gîndire tipic iudaică care se regăseşte din greu în Vechiul Testament. Da, tu eşti un „ales” dar alesul nu însemnă că eşti un răsfăţat al istoriei, ci că ai asupra ta o imensă obligaţie şi ressponsabilitate: tot ce faci trebuie să fie special, deosebit, bun etc pentru că tu eşti interfaţa cu „marea luptă”. Da, tu ai un contract dar contractul, pactul tău cu Iehova nu e definitiv, ci e mereu în negociere. Tu eşti mereu într-o relaţie de negociere şi luptă cu el. El este mereu cu tine dar asta presupune şi bune şi rele. Nu-i prea comod să-l ai pe Iahve la „teşcherea”. Tu eşti om, mai ai şi nevoile tale, slăbiciunile tale, păcatele tale etc. Riscul mare: omul care umblă de mînă cu Divinul tinde să devină fals.

Şi mai există două elemente importante în această „pedagogie iudaică”: binecuvîntarea şi pedeapsa. Viaţa e compusă dintr-o mulţime de reguli. Sînt cărţi întregi de reguli de viaţă, un soi de legi: de la cum şi ce să mănînci la cum să te comporţi cu Iahve, cu străinul, vecinul, păgînul sau săracul. Tu trebuie să respecţi aceste reguli. Rezultatul este binecuvîntarea sau pedeapsa. Cam toată istoria „poporului ales” e despre asta.

Al doilea element educativ legat de înţelegera istoriei şi locului tău în ea e cel din educaţia sovietică care avea, dincolo de propaganda de prost gust, o abordare destul de progresistă de a înţelege istoria: istoria, realitatea istorică are la bază diverse cauzalităţi; e compusă din lupta dintre diverse forţe şi structuri de puteri sociale, politice şi economice care mişcă lucrurile. Şi toate acestea erau prezentatea într-o cheie a progresului, a construirii unei lumi mai bune, mai egale, mai echitabile. Omul avea un rol central în această poveste. El era cel care lupta pentru schimbarea acestei istorii. Acestă viziune nu e deloc retrogradă sau conservatoare, ci e un soi de „pedagogie a progresului”: o combibaţie între antichitatea greacă cu iluminism şi modernitate dehnologică. Hai să-i zicem o cheie destul de marxistă, care a marcat puternic ştiinţele sociale occidentale, dar şi si pe cele din spaţiul nostru. Ăsta e cadrul, în mare, al viziunii educative prin care am trecut eu. Orice educaţie are cumva o „ideologie”. Nu se poate altfel.

Practic, în realitate, lucrurile au funcţionat ceva mai simplu. Multă rigoare, multă stabilitate, multă educaţie, mult timp (enorm de mult timp) petrecut în familie şi comunitate. „Sectanţii” ştiu foarte bine că timpul şi resursele sînt totul. De asta îşi concentrează mult pe asta. Economia lor, de exemplu, este una nu a acumulării, ci a risipei, a dăruirii: nimic nu se acumulează pentru tine ci pentru comunitate şi celălalt. Altfel nu are rost. Doi: ei ştiu să construiască instituţii. Este una dintre cele mai mari tragedii ale culturii noastre româneşti: în familiile noastre nu se prea învaţă rigoarea regulilor şi a instituţiilor.Iar aceste lucruri sînt sînt chestiuni destul de complicate. În spaţiu pravoslavnic, în schimb, funcţionează alte instituţii fundamentale precum: nuntă, botez, cumătrii şi înmormîntare. Pentru mine asta e o minune. Sîntem praf la o mulţime de lucruri minimale, cu rigori nu foarte complicate, însă putem face lucruri complicate precum cele enumerate. Asta sînt noile mele pasiuni.De ce aşa?

Chiar dacă vin dintr-o comunitate cu o educaţie foarte riguroasă din punct de vedere religios sînt total împotriva educaţiei religioase, pe model cateheză, în şcoli. Asta e treaba familiei şi a comunităţii din care face parte. Şcoala modernă trebuie să fie laică, universală, gratuită şi fără nicio legătură cu spaţiul religios. Fireşte că nu am nimic cu ideea de a şti istoria religiei, care e fascinată şi care poate fi învăţată în diverse forme.

Eu aş reduce predarea religiei în şcoli, dacă e musai nevoie şi dorinţă, la citirea şi interpretarea textelor bilbice. A şti să citeşti şi să interpretezi un text atît de complicat precum cărţile Bibliei, asta e o mare artă şi te învaţă să gîmdeşti, ordonează mintea, produce reguli, instituţii în minta ta. Asta am făcut de mic şi m-a ajutat cel mai mult. Şi muzica, fireşte, care e o altă grilă de interpretare a lumii.

Vechile sisteme educaționale puneau foarte mult accent pe componenta cognitivă, în detrimentul celor de formare a abilităților/deprinderilor și comportamentelor. Actualele sisteme educaționale tind să minimalizeze cât mai mult posibil partea de formare cognitivă; din punctul tău de vedere, cel care ai umblat mult prin lumea cea mare și ai avut de-a face cu oameni din foarte multe categorii sociale, care crezi că sunt efectele (vizibile deja?) ale schimbării de paradigmă educațională?

Eu am fost destul de critic faţă de educaţia din sistemul sovietic. Ca un copil crescut în „chibuţ”, pe un model foarte diferit de cel dominant sovietic, eu am avut o atitudine profund „antisovietică” pînă mult după căderea regimului. O dată m-am intersectat cu nişte specialişti japonezi pe educaţie care mi-au spus cît de mult repectă ei educaţia de tip sovietică şi că în Japonia au fost preluate foarte multe elemente din acest sistem. Deja ştiam anumite anumite reuşite ale acestui sistem, dar eram sceptic. Îi ştiam bine şi problemele. Cert este că atunci cînd am ajuns în Occident nu m-am simţit cu nimic mai „subdezvoltat” decît colegii mei occidentali. Ba, din contra, aveam cunoştinţe ceva mai avansate în multe domenii. Vorbec la nivel mediu. Atunci mi-am dat seama că sistemul nostru de educaţie din anii ´70 – ´80 era destul de bun pentru acele vremuri dar fireşte cu multe probleme.

Eu mi-am propus să fac o listă cu ce mi-a plăcut şi ce nu mi-a plăcut în acel sistem de educaţie. El arată cam aşa. Deci: părţi bune, rele, stranii.

Bune

Democratizarea la bază. În toate şcolile în care am învăţat (cam 5) am avut tot spectrul social în aceeaşi clasă: de la copii de nomenclaturişti şi intelectuali la copii de bandiţi, muncitori sau ţărani. Pe mine acest lucru m-a ajutat enorm de mult. Observ azi o tendinţă de ghetoizarepe straturi sociale bine conturate care nu se intersectează. Acesta e un mare risc.

Combinaţia echilibrată între materiile teoretice cu cele practice şi implicarea copiilor în diverse munci. Materiile teoretice le ştim. Cele practice: muncă manuală cu diverse ocupaţii, chestiuni agricole. Implicarea copiilor în curăţenea şcolii: de serviciu pe clasă, pe şcoală cu tot soiul de responsabilităţi. Da, noi ne spălam clasa, podelele, bănciile, tabla şi ţineam curat un spaţiu al şcolii împărţit pe clase. Atunci păreau un chin, acum mi se par utile şi importante în procesul pedagogic, în relaţiile dintre copii, dar şi profesori, în construiea personalităţii etc. Importante au fost şi muncile agricole sau practicile din fabrici şi uzine. Aici este şi o parte urîtă (mai jos).

Redistribuţia/repartiţia profesorilor. Ştiu că pentru ei a fost un chin, o pedeapsă. Pentru copii şi pentru sistemul educaţional a fost o salvare. Şansa de a avea printre profesori oameni excepţionali era foarte mare. În Imperiu asta se simţea şi mai tare: am avut profesori excepţionali, care altfel nu aveam nicio şansă să-i întîlnesc, de naționalităţi foarte diferite. De exemplu, în şcoala din sat (sudul Basarabiei) am avut un profesor de pe lîngă Baical care vorbea fluent vreo 10 limbi şi care putea preda orice, la un nivel foarte ridicat. În timp am obervat că în mai toate şcolile prin care am trecut aveam cel puţin 3 profi de excepţie. Nu-mi place ideea de „repartiţie” însă cred că şi astăzi putem găsi soluţii care să motiveze profesorii (motivare financiară) să mergă nu doar la şcolile din centrul oraşelor mari. În multe ţări au găsit soluţii decente pentru aceste „repartiţii”.

Eu am schimbat multe şcoli, multe oraşe. Nivelul mediu destul de echilibrat şi apropiat al educaţiei generale. Adică şcoala era ceva non-elitist şi nu simţeai şocul schimbrării şcolilor. Puteai trece de la o şcoală de sat la una de oraş, fără a simţi un şoc. Fireşte că existau şi şcoli proaste, dar media era destul de apropiată şi destul de ridicată, mai ales dacă ţinem cond şi de contexul social-economic-politic. Cînd am trecut dintr-o şcoală obişnuită de ţară, la una din şcolile bune din capitală, nu am simţit nici un şoc: eram la fel printre primii 5 copii din clasă. Conteză şi familia, dar asta e o altă discuţie.

Infrastructura destul de comună, apropiată. În anii ´70 – ´80 deja dispuneam de o infrastructură educaţională, atît la sat, cît şi la oraş, cam de acealaşi nivel: clase dotate cu laboratoare, săli de sport, terenuri, biblioteci, librării, cinema etc. În satul copilăriei am avut 3 biblioteci, 1 librărie şi 1 cinema, sălă de sport, stadioane şi o baie publică. Tate acestea au dispărut aproape după ´90.

Accentul foarte mare pus pe sporturile de echipe şi sistemul de competiţii. Anual eram înscris cel puţin la un sport şi participam la tot soiul de competiţii sportive şi tot soiul de Spartakiade.

Toată educaţia era axată pe ceea ce eu numesc „pedagogia progresului”. Dincolo de gargara propagandistică ieftină, toată educaţia avea acest element al progresului istoric, uman, al binelui comun, noncomercial etc. Noi chiar visam să devenim medici, profesori şi ingineri. „Pedagogia progresului” a fost scoasă aproape în totalitate din cultura educaţională actuală, care a devenit un soi de „pedagogie a mrcantilului, a profitului”. E o cale foarte riscantă.

Rele

Nu pot să uit WC-urile. Nu am înţeles nicodată de ce toaletele şcolilor au fost mereu o mare problemă: proaste, mizere şi deloc gîndite pentru copii. Dacă pentru băieţi erau o problemă, atunci pentru fete ele erau, pur şi simplu, un dezastru. WC-ul sovietic este horror-ul nostru.

Stilul mult prea militar al educaţiei cu accentul pus pe execuţie, ritualuri comportamentale, forme estetice standart etc. Era un anumit tip de uniformitate excesivă, care avea şi partea ei necesară în educaţie, dar la noi era pe alocuri abuzivă.

Dezechilibru în accentul pus pe colectiv, în detrimentul individului. Sînt adeptul şcolii de tip colectiv, comunitar, însă e nevoie de mai multă flexibilitate pentru individ. La noi accentul cădea pe colectiv şi asta afecta demulte extremele: pe cei foarte buni şi pe cei mai slabi. Astăzi accentele cad invers, la fel de abuziv.

Dezechilibru între materiile umane şi ştiinţele exacte. Regimul, statul avea anumite priorităţi şi ştiinţele exacte dominau.

Învăţarea foarte slabă a limbilor străine. Cu excepţia rusei care devenea o a doua limbă aproape automat, limbile franceză, engleză, germană, spaniolă erau prost predate şi ineficient. Nu-mi dau seama dacă era o chestiune strategică, sau dacă ţinea de sistemul de educaţie sau de autosuficienţa tipică imperiilor.

Chiar dacă muncile extraşcolare (CAP, fabrici, uzine) le consider azi un factor pozitiv, ele erau pe perioade prea mari de timp şi ar fi trebuit gîndite în relaţie cu sistemul de educaţie, nu ca munci care să rezolve unele ineficienţe ale statului.

Prea mult timp petrecut pentru serbările comuniste, militare, educativ-militare etc. Acele lungi pregătiri pentru parade şi marş îţi ieşeau pe ochi. Toţi am început să urîm visceral comunismul, mai ales pentru aceste ritualuri obositoare şi deseori absurde.

Stranii

De exemplu, erau foarte stranii şi aveau efecte perverse tot soiul de proteste. Imaginaţi-vă un miting undeva într-un sat amărît din URSS (Basarabia, Uzbechistan sau Ciukotka): Angela Davis. Noi strigam: Libertate Angelei Davis! Strigam în rusă, moldovenească sau uzbekă (de la caz la caz) şi engleză. Mintea copilului este formatată altfel decît cea a omului matur. Trebuia să aflăm cine-i Angela, de unde, pentru ce? În mintea nostră ele devenau un soi de proteste erotico-politico-surparealiste. Mamă, ce imaginaţie declanşa Angela Davis în minţile noastre. Sau protestele cu «El pueblo unido jamás será vencido». Mamă, aici era deja un amestec de Márquez şi Llosa. Chiar dacă regimul vroia altceva, efectul era, mai degrabă, invers şi toal pervers.

Orele de educaţie politică. În clasele primare nu se simţeau. Poezii, cîntecele. Cred că acum copii sînt mult mai bombardaţi din punct de vedere ideologic decît atunci. Acum, însă, se face mult mai pervers. Însă orele de educaţie politică începeau cînd te îndreptai spre adolescenţă. Trebuia să citim presa, să ne informăm şi să o comentăm. Pe lina PC-ului, fireşte. Ei bine, însă, aici apăreau probleme. E foarte greu să minţi un copil şi mai ales un adolescent pus pe scandal şi cu un simţ al dreptăţii nealterat. Apăreau adevărate scandaluri. Mai ales cînd a început perestroika eram de necontrolat. Cert este că am învăţat foarte repede mai multe registre de înţelegere, interpretare, prevenţie, asumare. Cu alte cuvinte, am devenit nişte fiinţe foarte complicate. Astăzi se pierde ceva profund din aceste complicaţii. De exemplu, pe mine mă miră dispariţia limbajelor şi interpetărilor multiple. Nu spun că e mai bine sau mai rău. „Omul complicat” este un om dificil. Însă „omul simplist” este un om ceva mai periculos pentru că poate mult mai uşor cădea în extreme.

Mai este un lucrur straniu: educaţia excesivă pe modelul academic-clasic a creat contrareacții. Şcoala sovietică a încercat să transforme în cultură de masă muzica clasică, şahul, baletul şi alte chestiuni ultraelitiste. Toţi trebuia să facem asta, dar ne crea şi o repulsie şi ne arunca spre domenii noi, opuse. Îmi amintesc cum cîntam la pian Bach şi era destul să dispară proful că totul se transforma în rock. Da, eram oameni complicaţi 😉

Astea sînt doar nişte gînduri subiective.

Crezi că se poate fără memorie? Crezi că putem educa la copiii noștri doar componenta de adaptare la nou? Crezi că e în regulă să mizăm doar pe reactivitate? Dacă ne uităm la generațiile actuale de copii, par că din acest punct de vedere nici n-ar avea nevoie de foarte multă educație.

Eu sînt foarte reţinut legat de trendul actual dominant de educaţie ca joc şi plăcere. Jocul e foarte important, indiscutabil, dar presupune reguli şi efort. Nu cred în excesul de plăcere. Plăcerea este un rezultat al unui efort nu un punct de pornire. Educaţia presupune efort, şi chiar efectuarea unor lucruri neplăcute. Exersarea memoriei este parte a procesului.

Eu, privind în spate, îmi dau seama că lucrurile care m-au ajutat cel mai mult şi mi-au fost cele mai utile nu prea fac parte din categoria „plăcere”, ci mai degrabă din categoria „efort” pentru care am plătit zile bune de muncă care atunci preferam să le evit. Deseori plăcerile mari vin după un efort sporit nu după o altă plăcere.

Experienţa mea îmi arată că cele mai utile lucruri în viaţă sînt cele la care am depus cel mai mare eforit şi pe care nu le-am făcut cu mare plăcere. Să nu-mi spună mie cineva că un copil de 7-8 ani stă de mare plăcere la pian sau vioară şi cîntă pe note cu profesorul lîngă el în timp ce pe geam vede cum copii de vîrsta lui bat mingea pe maidan. Muzica făcută profesionist e un sistem ce presupune mult efort, timp şi rigoare. La un anumit moment, ea devine un chin. Ah, că sînt profesori care o pot face mai „dulce şi atractivă” e altceva. Dar nu se face „jucîndu-te”. Eu aşa ceva nu am văzut şi am trăit în această lume. Un copil nu stă de plăcere cîteva ore pe zi, de trei ori pe săptămînă să repete la nesfîrşit note de pe partitură, în timp ce afara colegii lui se joacă. Dar, plăcerea cîndva va veni. Uneori vine peste vreo 20 de ani.

Revenind la memorie, adică însuşire. Da, nu poţi face educaţie fără memorie, fără a-ți însuşi lucururi. De multe ori inutile, aparent, dar acest exerciţiu este absolut necesar. Fireşte nu cred nici într-un exces sau, şi mai grav, să reduci educația la memorare, ceea ce e o aberaţie, dar nu o poţi exclude din ecuaţie. Trebuie un echilibru. E bine să ai multă informaţie utilă înmagazinată şi, mai ales, e bine să ai dezvoltată o capacitate de gîndire care să poată să utilizeze cu uşurinţă ceea ce ştii. Dar asta se naşte printr-un proces lung şi complicat. Dar din „tabula rasa” nu se pot construi prea multe lucruri. Mă minunez de unii care se plîng că au învăţat tot soiul de lucruri inutile. Nu există așa ceva. Orice informaţie este utilă. Cînd vei avea nevoie de ea nu se ştie. Şi chiar dacă nu vei avea nevoie de ea faptul că o ai e deja o valoare în sine. Informaţiile „inutile” îşi au rostul lor: sunt ca uleiul pentru motor.

Se vorbeşte de „externalizarea memoriei” prin ustensile tehnice şi motoare de căutare. De ce să ştii x cînd dai un click şi afli. Pentru că informaţia nu e de sine stătătoare, ci e formatoare. Informaţia externalizată nu-ţi aparţine, nu face parte din tine. Iar asta e o diferenţă enormă.

Eu am o poveste numită „De ce trebuie să ştii matematică? Povestea unui anarhist matematician”. Cum noul trend educaţional e legat de piaţă şi bani. Mai puţin de viaţa reală. Muzica nu e profitabilă o scoatem din şcoală. Matematica trebuie să devină un soi de contabilitate etc. Totul trebuie aplicat. Nu, nimic nu trebuie învăţat pentru a fi aplicat. Aplicabilitatea este un rezultat, nu un scop. Să spun o poveste reală…

„Acum mulţi ani, pe la mine prin zonă un tip amărît a fost prins de un Ataman local care lupta în zonă. Erau anii nebuni ai Războiului civil, cu lupte fratricide.

– Ce cauţi pe aici pui de căţea, javră bolşevică? urla la el Atamanul care arăta tare fioros. Avea în mînă un pistol Mauser, la brîu atîrna un mănunchi de grenade. Pe cap avea o cuşmă cu panglică neagră. Iar pe steagul negru se vedea un craniu cu o inscripţie: Anarhia este mama ordinii!

– Vă rog să nu mă împuşcaţi! îl imploră amărîtul. Nu sînt nici alb şi nici roşu, sînt doar un profesor de matematică la Odessa şi caut de mîncare.

– Dacă eşti profesor de matematică, atunci dovedeşte: dă-mi o estimare a erorii obținute prin truncherea seriei MacLaurin la cel de-al n-lea termen.

– Dacă o rezolvi scapi, dacă nu, primeşti un glonţ în frunte.

Profesorul a rămas suprins de o astfel de problemă într-un astfel de context. Era o problemă care aparţinea unui domeniu restrîns al matematicii superioare. Tremurînd, cu pistolul la frunte, profesorul a rezolvat problema şi a înmînat demonstraţia Atamanului. Acesta s-a uitat şi mulțumit de rezultat a declarat:

– Într-adevăr, eşti matematician. Poftim o bucată de pîine şi pleacă în oraş şi învaţă copiii matematică.

Profesorul de matematică din Odessa nu era nimeni altul decît Igor Tamm, cel care avea să devină laureat al Premiului Nobel pentru fizică. Atamanul nu era nimeni altul decît faimosul anarhist Batika Mahno. Ambii, însă, ştiau matematică…”

Învăţaţi copii matematică. Nu pentru contabilitate, ci aşa… căci în viaţă niciodată nu ştii ce te poate salva…

Dat fiind că părinții se cred experți în educație, mai avem și experții în parenting, plus clasicii profesori, nu prea se mai știe ce înseamnă expertiză în domeniu. Se stă foarte prost la capitolul „autoritate în domeniu”. Am dreptate sau nu? Aici aș vrea să-mi dai și câteva exemple concrete, dat fiind că ești și tatăl unui băiat de clasa I (dacă țin eu bine minte).

Da, văd că parentingul a devenit un soi de modă. Călugări care ne vorbesc despre asta, mame cu un singur copil vorbesc ca nişte „guru” care ai impresia că au crescut armate de copii etc. Maică-mea, care a crescut 5 copii , 16 nepoţi şi 17 strănepoţi, nu se aventurează niciodată în a da sfaturi într-un domeniu atît de sensibil. Pentru că ea ştie că nu există o formulă magică şi că educaţia e ceva foarte fin şi complex. Ea susţine că pentru fiecare copil trebuie să ai o altă abordare, un alt set personalizat de sistem educativ: ceea ce merge perfect pentru un copil poate deveni dăunător pentru altul. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ai un sistem generic de educaţie cu care să lucrezi.

Mai nou, văd toată această nebunie cu homeschooling-ul în zona clasei de mijloc urbane. Ideea a apărut în mediul protestant american din considerente sau cauze specifice. Dar a-l aduce pe teren românesc, acum, la noi e o aberaţie. Cine-şi permite să stea acasă ani de zile să-şi crească copilul? De unde surse de subzistenţă? Deci, e clar că e valabil doar pentru familii cu bani. În al doilea rînd, un părinte, oricît de dotat ar fi, nu poate înlocui un corp profesoral specializat. Primii ani te descurci, dar mai departe? În al treilea rînd, comunitatea care-i va lipsi copilului. Eu am învăţat mai mult din experienţa de joacă, lucru şi statul împreună cu colegii mei decît din orele de clasă. Eu nu-mi imaginez să nu am acele amintiri din şcoală cu colegii mei. Ce tristeţe trebuie să fie pe capul copiilor crescuţi şi educaţi singuri. În şcoală, alături de colegii tăi, eşti expus la o mulțime de factori pe care un prăinde nu are cum să-i reproducă. Educaţia nu înseamnă doar informaţii, ci şi o practică, o experienţă de viaţă. Homeschooling-ul e sărăcie, un soi de sectarism. Un copil crescut singur în afara grupului uman. Copilul învaţă repede slăbiciunile şi golurile unui singur om şi le va folosi. În şcoală nu se prea poate face asta, căci sînt mult mai mulţi factori. În acest sens copiii, uneori, trebuiesc „salvaţi” de părinţi.

Ştiu că există o tradiţie a contestării şcolii. De multe ori criticile aduse sînt binevenite. Toţi am ascultat şi cîntat Pink Floyd: „We don’t need no education / we don’t need no mind control / Teachers, leave the kids alone!”. De la generaţia flower-power care vroia o lume fără reguli şi liberă, un soi de întoarcere în natură romantic, la actualul trend promovat de republicanii evanghelici care prinde că şcoala distruge creativitatea și individualitatea copilului. Ei, de fapt, nu doresc decît să suprime şcoala de stat în folosul acestuihomeschooling sau a educaţiei în şcoli confesionale. Asta e un regres teribil. Pentru că şcoala trebuie să fie laică, universală, gratuită. Vorba unui prieten care spune că acolo copiii aud şi lucuri trăsnite: evoluţionism, stiinţă, raţiune, luptă pentru emancipare, lupta împotriva rasismului şi exploatării etc. Ca să poţi să fii liber trebuie să ştii ce e controlul şi regula.

Asistăm în România ultimilor ani la o continuă degradare a sistemului educațional. Ca parte din sistem, îmi asum integral această afirmație. Și dacă ne mai uităm și ce miniștri ai educației am avut, cu rarele excepții care se știu, mă întreb cum de mai avem școli publice. Cum putem interveni noi, oamenii simpli, părinți sau nu, în stoparea acestui fenomen cu consecințe atât de grave și care, din păcate, se vor vedea concret abia în următorii 5 ani?

Tare mă tem că şi părinţii sînt parte constituantă a acestui proces de degradare.

Pentru educaţie nu-ţi trebuie multe. Îţi trebuie în primul rînd oameni de bună calitate, îţi trebuie timp şi stabilitate. Educaţiei nu-i place instabilitatea. Educaţia se construieşte greu şi se degradează greu. De multe ori rezutatele educaţiei şi a degradării ei le vedem după ani de zile. Veşnicile reforme şi schimbări nu au făcut decît să accelereze degradarea sistemului. Am o vagă impresie că, dacă lăsau aşa cum era lucrurile degradau mai încet decît cu zecile de reforme care au ameţit pe toată lumea. Fireşte că e nevoie de reforme, dar nu schimbi atît de des regulile. Aceleaşi chestiuni şi cu manualele alternative, care în mare nu a fost decît un banal comerţ pe seama naivităţii părinţilor. Numărul mare de manuale „alternative” nu creşte calitatea educaţiei. De multe ori pentru educaţie ai nevoie de o cretă, tablă şi un profesor bun. Că ai şi materiale auxiliare e bine, dar să nu ne încredem prea mult în ele. De multe ori faptul că ştergi tabla, că pui creta la loc poate fi mai instructiv decît nu ştiu ce tablă „inteligentă” care mi se pare că deseori lenevește gîndirea. Gadgeturile actuale, prin excesul de oferte şi prin modul lor foarte facil de a-ţi oferi totul, au tendinţa să lenevească creerul.

Cred că sistemul nostru ar trebui mai întîi să se gîndească cum să atragă oameni de calitate în sistem. Şi firesşte că primuş stimul stimul e cel financiar. Ar trebui să ne gîndim şi cum motivăm pe pedagogi să meargă în zone rurale sau orăşele mici şi cred că acelaşi stimul ar fi: un bonus care să-l motiveze, o casă etc.

Practic avem nevoie de fonduri – dublarea bugetului educaţiei, de un solid program de pregătire profsională permanentă a profesorilor şi de un examen de titularizare exigent. Şi stabilitate şi mai puţine „reforme” ameţitoare. E ceva uşor de realizat şi implementat.

În sistemul clasic de educație familia (și valorile ei) avea un rol fundamental, „cei 7 ani de acasă” nu era doar o simplă sintagmă. Astăzi părinții sunt foarte ocupați, dar preocupați de educația copiilor lor; îi vor educați peste noapte și, dacă se poate, cu o implicare minimă din partea lor. Cât de realistă ți se pare afirmația mea? Cred că putem face ministudii de caz pe această temă, am dreptate sau nu?

Despre elementul-cheie am spus: banii, comerţul cu educaţia şi totul pentru piaţă. Dar mai sînt cîteva elemente din „noua educaţie”: siguranţă şi confort. Există o presiune imensă care amprentează noul model educaţional dominant. Această presiune are doi factori importanţi: siguranţa şi confortul. Scopul este unul legat de performanţă, reuşită care e ceva foarte greu de definit proiectiv. Modelul de succes e ca o reclamă aproape religioasă.

Siguranţa e compusă din doi factori. Primul: siguranţa controlului pe care părintele îl exercită asupra copilului. Am mai povestit despre „dictatura controlului” excesiv care duce la distrugerea „imunităţii” personale şi a puterii de decizie. Cînd copilul este controlat excesiv, de la cameră video la GPS, capacitatea lui autonomă de decizie leneveşte. Asta ţine de mediul în care este educat: totul sub control total.

Doi: cerinţa ca el să fie sigur pe sine. Se merge excesiv pe modelul învingătorului: e reuşit copilul care e sigur pe sine. Reuşita şi victoria se produc în condiţii de siguranţă. Siguranţa devine o chestiune aproape religioasă. În teologia americană se numește: siguranţa mîntuirii. Orice îndoială este un păcat de moarte.

Dar ce ne facem cînd ne sare siguranţa? Cum gestionăm situaţiile de nesiguranţă, fragilitate, îndoială, precaritate care în viaţă sînt ceva mai dese? Cum gestionezi nu victoriile, ci înfrîngerile, care sînt mai dese decît victoriile? Cei trecuţi de o vîrstă putem depune mărturii, chiar dacă în acest model dominant recunoaşterea înfrîngerii este o ruşine. Iar viitorul se configurează ca o dictatură a precarităţii şi crizei. Cum ne pregătim pentru o astfel de lume nesigură? Cum ne pregătim pentru minunata lume nouă?

Confortul face parte din aceaşi gamă de presiuni imense. Totul trebuie să fie joacă, plăcut, duios, armonios, fără critică şi pedeapsă, fără efort şi durere. Totul trebuie să fie confortabil. Şi sigur.

În realitate puterea care dezvoltă cel mai bine o persoană nu e nici siguranţa şi nici confortul, fără a le neglija în totatlitate pe acestea. În realitat, puterea formativă constă în disconfort şi nesiguranţă. Întrebarea este esenţa nesiguranţei şi ea este mult mai formativă decît răspunsul. Copiii îşi însuşesc lucruri pe bază de întrebări, nu de răspunsuri.

Disconfortul, la rîndul lui, te pune mereu în situaţii complicate care crează premise noi de înţelegere, cunoaştere şi acţiune. Nimeni nu ştie cum vei reacţiona în condiţii limită, în nesiguranţă şi disconfort. Disconfortul, nesiguranţa te pun în condiţii noi care trec dincolo de clişeele, ritualurile, obiceiurile siguranţei şi confortului. Siguranţa şi confortul, în definitiv, sînt repetitive şi obişnuite pentru tine.

Ce vreau să spun nu e că sînt împotriva siguranţei şi confortului, însă a reduce totul la aceste două elemente e foarte riscant. Dezvoltarea persoanală permanentă presupune, în primul rînd, disconfort şi nesiguranţă, efort şi risc.

Putem să ne bucurăm de plăcerea jocului şi victoriei mai ales după ce am trecut prin astfel de experienţe precum efort, disconfort, risc, durere, transpiraţie şi înfrîngere.

Cam în acelaşi trend intră şi „Să scoatem Baltagul din programul şcolar deoarece e violent?” De ce? Toată literatura mare, importantă este despre crime, sînge, pedeapsă, violenţă, incest, păcat, trădare, ruşine, dezamăgire, disperare.

Literatura are, fireşte şi iubire, speranţă, linişte, sacrificiu, dar nu poţi scoate din literatură una din componentele ei fundamentale: răul, ura, violenţa, nefericirea. De ce? Pentru că e parte a umanului, a vieţii noastre. Şi nici din educaţie nu pot fi scoase. Şi oricum violenţa adevărată, pe care o reproduc copiii, nu e acolo ci în altă parte.

Cel care citeşte un roman bun în care se dă cu toporul în cap cu siguranţă nu va da cu toporul în cap. Literatura bună are grijă de asta. Mai puţin părinţii şi societatea.

Of, cum le zicea Lev Nikolaevici:

„Toate familiile fericite sunt la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel.”.

Dar ne-a molipsit de incest şi sinucideri. A aruncat-o pe Ana Karenina sub tren fără milă, violent: afară din şcoală!

Ca părinte caut să-i asigur copilului meu o cultură generală solidă: merg la teatru, muzee, diferite ateliere etc. Știu că și tu faci asta pentru copilul tău. Și mai știu că ai la MNLR o serie de ateliere destinate special copiilor și părinților acestora. Din acest punct de vedere, ce crezi că ar mai trebui făcut, astfel încât popularitatea unor astfel de proiecte să crească și, mai ales, să fim siguri că ele sunt realizate de profesioniști de calitate?

Mai întîi trebuie terminat cu obsesia asta cu tot soiul de „ateliere plătite” pentru copii. Ideea că tot ce se plăteşte şi cu cît e mai scump e mai bun, iar ce e gratis e rău trebuie să pună capăt. Există o întreagă infrastructură sportivă şi culturală în oraşele noastre abandonate sau aproape distruse. Dar ele se pot ușor pune pe picioare. Toate muzeele şi instituţiile culturale ar trebui să-şi gîndească programe pentru copii, să angajeze sau specializeze oameni care să poate oferi diverse programe copiilor: de la teatre la artă şi de la literatură la cele de istorie, ştiinţă şi tehnică. Şi fireşte sport, mult sport. Mai ales sporturile de echipe care ajută enorm la dezvoltarea copiilor. Acestea ar trebuie să fie priorități naţionale: educaţia şi sănătatea. Şi totul începe cu cei tineri, de la micul copil.

Noi naştem şi educăm copii pentru piaţă sau pentru viaţă? Există o povestea scrisă de Sorokin despre nişte înotători mai speciali. În URSS, regimul, pentru a-şi diversifica coregrafia propagandistică, antrena înotători care să poată înota cu o singură mînă. De ce? pentru că în cealaltă mînă să poată ţine o făclie. Ei înotau în grupuri şi făceau diverse coregrafii complicate: construiau imagini, slogane şi alte minuni care aveau ca scop propaganda regimului.

A apărut însă o problemă: corpul lor a început să se deformeze, înotătorul avînd un braţ foarte dezvoltat şi unul puţin dezvoltat. Ei erau un soi de „produs pentru propagandă”: buni la un singur lucru şi inutili la multe altele. Povestea se termină cu un fiasco total: în flăcări.

De-a lungul timpului, diverse instituţii şi state şi-au gîndit relaţia cu membrii sau cetăţenii lor într-un astfel de raport. Biserica îşi educa şi creştea enoriaşii în vederea atingerii unui scop suprem: salvarea, mîntuirea. Grecii aveau o altă viziune, destul de complexă. Statul modern, statul naţional îşi educă cetăţenii urmărind propriile sale raţiuni de a exista: buni soldaţi, buni patrioţi, buni muncitori etc. Prin bun statul înţelegea: devotat, supus, docil.

În ultimii 30 de ani (mai ales) lucrurile se schimbă radical: tot sistemul de educaţie şi dezvoltare e redus strict la piaţă. De la familie, la grădiniţă şi de la şcoală la Universitate, totul e gîndit ca cetăţeanul să devină apt şi bun doar pentru piaţă. Toate raţiunile sistemului educaţional sînt construite în acest scop. Noi nici nu mai putem gîndi în afara acestui sistem. Alternativa este privită ca un rău fundamental.

Practic noi educăm şi creştem copiii doar pentru piaţă. Noi naştem copii pentru piaţă, nu pentru viaţă. Noi uităm din cauza acestei hegemonii propagandistice fără precedent şi lipsită de alternativă că piaţa nu e doar o mică parte a vieţii, ci este doar o parte chiar a economiei. Istoria omenirii din care nu învăţăm nimic asta ne spune: economia poate fi de piaţă, dar şi de multe alte feluri.

De aceea, educaţia, ca şi sănătatea, trebuie scoasă din logica pieţei, a profitului, pentru că ea este mult mai importantă decît piaţa. Educaţia şi sănătatea este pentru viaţă, nu pentru piaţă. Iar cine ştie să-şi gestioneze viaţa va putea cu siguranţă să gestioneze şi piaţa.

Sau vrem să creştem doar „înotători sovietici” cu unele organe foarte dezvoltate şi cu altele atrofiate? Iată întrebarea….

Revenind, sincer începe să mă deprime acest comerţ agresiv în jurul copiilor care se dă pe post „ingredient educaţional”. În realitate 80% e impostură şi comerţ. Educaţie mai rămîne puţină. Îi dai un nume pompos: Eco şi armonie cu natura. Îl împachetezi cu PR & sclipici şi-l vinzi la fraierii din clasa de mijloc care sînt convinşi: scump bun – gratis comunism, ciuma roşie.

– Doar 35 de lei? E atît de instruciv pentru cei mici. 1 oră, 30 copii/clasa x 35 lei =1050 Ron

Le arată cum se ţine o greblă şi cum se pune o floare în ghiveci. Oioioi…

Măi, frate, dar de la 6 ani am făcut asta. Eram luaţi de mici şi ne duceau să facem curăţenie în parc, în jurul blocului, în jurul şcolii. Fie cu şcoala, fie cu părinţii. Era în program, nu trebuia să plătesc pe cineva să mă pună să greblez, să sap, să pun flori în ghiveci, să aranjez în parc sau curte….

Dacă propui asta: luăm clasa IA să ţinem curat o parte din parc sau în jurul blocului etc. Lunar, o zi facem curat. E educaţional, e aer, e natură, e armonie. Gratis. Util comunităţii (nu faci ghivece pe care le arunci după).

– Eşti un comunist, mi se strigă. Pui copiii la munci. Auuu…

Dacă-i iei fraierului 250 euro ca să fie copilul „în armonie cu natura” e fericit. Ahahahoioioi…

Chiar ne-am tîmpit cu totul? Şi 80% sînt din astea. Cîtă impostură şi comerţ pe seama copiilor, e îngrozitor. Iar asta e şi periculos: impostura lasă urme mai adînci decît multe, multe lucruri.

Şi bumerangul acesta mereu se întoarce înapoi…

Și ca să nu las neepuizat un domeniu foarte drag mie, o ultimă întrebare e legată de nondiscriminare. Și o să te rog să faci apel la toată munca ta de documentare pentru „Bandiții”: cum facem să asigurăm cu adevărat egalitate de șanse în aceea ce privește accesul la educație al tuturor copiilor (și adulților, dacă e nevoie)?

E una din problemele majore. Asta ar trebui să fie un soi de punct zero: orice copil indiferent din ce mediu vine, din ce pătură socială, sărac sau bogat, indiferent de cultura şi religia de care aparţine, trebuie să aibă acces gratuit şi universal la ceea ce însemnă o şcoală publică de bună calitate. Educaţia este cel mai la îndemînă ascesnsor social pentru cei care vin de foarte jos. Şi ei trebuie să aibă acest acces. Obsrvăm cum acest ascensor este distrus cu un cinism incredibil. Şi nu doar sistemul e de vină, ci şi noi părinţii. Mă tem că am regresat destul de mult în ultimii 20 de ani la acest capitol. Sînt foarte multe soluţii şi la îndemînă, dar, din păcate, avem o clasă politică în slujba propriilor interese cu copii „la privat” şi „afară”. Nu sînt foarte optimist, dar am speranţă că vom găsi resurse să mai salvăm cîte ceva în aşteptarea unei catastrofe care va putea repune dotul într-un nou orizont de sens şi care să aducă noi speranţe.

-
20 April, 2018
Niciun comentariu

„Am sunat-o pe mama să-mi spună exact reţeta. Ştiu reţeta secretă. Mori. Dar mori de plăcere”

Bookaholik / 03.04.2018 / Interviu cu scriitorul Vasile Ernu de Florina Pîrjol

Lui Vasile Ernu i-am luat primul interviu acum mulți ani, înTime Out, tocmai debutase cu Născut în URSS, care-mi plăcuse mult, și am simțit nevoia să-l întreb despre una-alta, bănuiesc eu cam despre ce, dar, ca să fiu sinceră până la capăt, nu-mi aduc aminte precis cum sunau întrebările. Au trecut zece ani de-atunci, l-am urmărit constant și în cărți (Ultimii eretici ai imperiului, Polirom, 2009; Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, Polirom, 2010; Intelighenția rusă azi, Cartier, 2012; Sunt un om de stânga, Cartier, 2013; Sectanții. Mică trilogie a marginalilor, Polirom, 2015; Intelighenția basarabeană azi. Interviuri, discuții, polemici despre Barabia de ieri și de azi, Cartier, 2016; Bandiții. Mică trilogie a marginalilor, Polirom, 2016), și în aparițiile publice (fie ele conferințe sau postări pe Facebook), dar de întrebat n-am mai îndrăznit să-l mai întreb nimic. Până într-o zi, când, văzând – pe Facebook – ce vrăji culinare a mai făcut, mi-am zis că e musai să vorbim despre mâncare. Fiindcă mâncarea nu e doar ce pui pe masă, ci atmosfera care se creează în jurul bucatelor, plăcerea și bucuria comuniunii. Și un basarabean știe cum stă treaba cu ospățul, dovadă că peste Prut se zice încă – și e foarte frumos – „a merge în ospeție”. Între timp, măritându-mă cu un basarabean, am aflat și eu ce-nseamnă să stai minimum cinci ore la masă (o masă plină ochi cu de toate, pe modelul à la française) și să vorbești câte-n lună și în stele, fără să te plictisești vreodată. Scriitorul Vasile Ernu ne povestește, și o face cu farmecu-i caracteristic, ce înseamnă pentru el masa, ce-l definește gastronomic și care-i mâncarea copilăriei lui. Și multe altele, o să vedeți. Poftă bună… la lectură!

Cine e personajul principal din bucătaria ta?

Borşul, fără discuţie. Doar că pentru mine „borş” e un nume generic pentru tot ce ţine de supe, supe-cremă, ciorbe, borş, zeamă etc. Dar la baza facerii lumii a stat, clar, borşul în sensul lui moldovenesc: cu „borş-umplut” care se face în casă din tărâţe de o femeie neapărat „rea”, ca să iasă acru. Femeile blânde şi iubitoare cică nu pot „umple” borşul, acel lichid magic. Mă rog, aşa spune povestea la noi. Noroc că acum putem să-l luam din piaţă sau din alimentară. Dar tot mai bun era, parcă, la „tanti Ileana”, în mahala: faimoasa femeie „rea”, dar „bună rău” la borş.

În general, în zona culinară am simpatii mediteraneene şi balcanice, dar şi cu mici slăbiciuni slave.

Spune-mi ce mănânci, dar și ce n-ai putea mânca niciodată, ca să-ți spun cine ești.

Întotdeauna, dar întotdeauna, am un borş în frigider, fie sub formă de supă-cremă de linte sau de praz, ciorbă ardelenească sau lucskos, borş moldovenesc sau ceva rusesc cu sfeclă. Asta face parte din „mâncarea mea de bază”. Tocanele, felul doi, sunt secundare. Fac mai puţin, dar fac și de-astea. Mai fac ceva la cuptor, mai fac peşte. Pastele îmi plac, de exemplu. În general, în zona culinară am simpatii mediteraneene şi balcanice, dar şi cu mici slăbiciuni slave: salatele, de exemplu. Ca să nu mai zic de „şuba” pe care o fac de sărbătorile de iarnă. Îmi mai place bucătăria Caucazului, din care încerc să mai fac câte ceva.

Ce nu aş putea mânca? Am reţineri în privința diverselor bucătării pe bază de chestii de mare. Am mari reţineri legate de bucătăriile prea asiatice care folosesc mult „parfum” şi tot soiul de „goange”. Da, am nişte limite. Nu sunt mai deloc asiatic, doar euroasiatic. 😉 Dar cred că, dacă cineva mi-ar explica cum se face şi m-ar educa puţin pe zona asta, aş învăţa. Gusturile se educă. Papilele se educă. Şi asta e tare bine. Din păcate, asta o ştiu mai ales cei din industria alimentară, cea mai mare mafie a lumii.

Dacă ar trebui să seduci pe cineva cu ajutorul mâncării, ce i-ai găti (ce i-ai povesti că i-ai găti)?

Seducţia e o chestiune deloc simplă. Seducţia ţine nu doar de papile, de gust, ci şi de poveste, de imagine. De asta o mâncare cu adevărat bună nu e doar conţinutul sau gustul – care, fireşte, sunt foarte importante –, ci şi povestea şi imaginea care o înconjoară, care îi creează atmosfera. De ce urâm mesele seci, de etichetă, fără viaţă, care doar ne obligă? Pot fi ele foarte gustoase, dar tot le urâm, nu vrem să participăm la ele. Pentru că sunt mese de etichetă, nu au poveste, nu au atmosferă. Şi, de multe ori, niște cartofi copţi în jar devin cea mai frumoasă amintire şi cea mai gustoasă masă. De ce? Pentru că ăsta e secretul unei mese. Masa trebuie să fie un ospăţ, un chef, o poveste, o mare naraţiune în care să ne simţim bine cu toţii şi în care gustul doar intensifică acea stare de extaz… şi de seducţie.

Mâncarea de la bunica sau primul fel de mâncare pe care ți-l amintești din copilărie, pe care, eventual, o/ îl faci și tu azi?

Eu vin din Bugeac, din sudul Basarabiei şi al Ucrainei, unde amestecul de etnii şi religii e ameţitor. Şi mâncarea e cumva amestecată, cu toate că e formatată pe modelul balcanic-turcesc, cu mici influenţe slave. Pentru că aici avem moldoveni, ruşi, turci, tătari, bulgari, armeni, evrei, ucraineni, albanezi, romi, nemţi şi multe alte etnii. Îmi aduc aminte perfect de o mâncare pe care, în copilărie, o uram, dar acum o ador, pe care o fac cu mare plăcere toamna: e una dintre mâncărurile-hit pe care le gătesc. N-am cum să nu dau lovitura cu ea. Povestea e următoarea. Toamna, la noi, sunt atâtea legume bune încât avem surplus din toate. Se dau roşiile şi ardeii prea copţi la găini, în loc de grăunţe sau iarbă, pentru că se strică. Bunica şi toate femeile din mahala ce făceau toamna? Puneau toate aceste legume la fiert: făceau un soi de tocăniţă de legume cu ceapă, morcov, toate albiturile necesare şi multe roşii. Roşiile trebuiau curăţate de coajă. Pentru că bunica avea alte treburi, ne punea să le curăţăm noi, copiii. Uh, ce chin! Curăţam „căldări” întregi de roşii coapte. Se punea totul la fiert şi, după, se dregea cu sare şi cu puţin zahăr. Era un miros de te rupea. Roşiile alea coapte, cu bulionul lor, amestecat cu toate legumele pământului, când fierbeau, dădeau o aromă specifică. Dar asta era doar începutul. Urmau ardeii, care se coceau la foc, se curăţau de coajă şi se aruncau la final acolo, în zeama aia „nebună”. Ardeii copţi sunt altă nebunie. Miros dumnezeieşte. Dar, amestecat, totul împreună produce o demenţă curată. Şi nici asta nu e tot. Se mai punea, la final, şi nişte mujdei de usturoi. Nebunia e completă. Gustul şi mirosul te doboară. Dar eu am urât această mâncare pe care o numeam „iahnie de roşii cu ardei copţi”. E clar de ce: pentru că era prezentă pe mese toată toamna şi, probabil, pentru că trebuia să curăţ roşiile, în loc să bat mingea în curtea morii, unde aveam „centrul de copii”. După vreo 30 de ani, mi-am reamintit de ea, pe vremea când lucram la Mica trilogie a marginalilor, pentru că acolo am niște poveşti despre mirosuri. Iar unul dintre mirosurile copilăriei e al acestei „iahnii nebune”. Şi am sunat-o pe mama să-mi spună exact reţeta. Ştiu reţeta secretă. Mori. Dar mori de plăcere.

Masa la basarabeni (care seamănă mult cu cea a moldovenilor din România) este intensă, dar periculoasă.

Pârjoale sau kotleti, sarmale ca la Suceava sau găluște ca-n raionul Hânceni, ciorbă rădăuțeană sau borș de varză ca la Chișinău? Cam pe unde e inima ta de intelectual care știe să mănânce, dar și să gătească, între cele două bucătării?

Eu am stat în vreo cinci oraşe şi în toate regiunile istorice. Peste tot se mănâncă bine. Destul de bine. Mâncarea din Bucovina face o sinteză mai aproape de sufletul meu, cu toată că îi lipseşte puţin din elementul balcanic, la care eu nu renunţ niciodată. Balcanii din mâncare e tot ce avem mai valoros: mai valoros chiar decât influenţele Imperiului Habsburgic şi ale Imperiului Rus. Însă cum, pentru mine, mâncarea nu se reduce doar la gust, ci şi la un anumit tip de comuniune, de ospăţ, de chef, de a ne simţi bine împreună, atunci Moldova e pe primul loc fără discuţii. Masa la basarabeni (care seamană mult cu cea a moldovenilor din România) este intensă, dar periculoasă. De ce? Pentru că nu cunoaşte limite. Acolo nu există refuz, iar asta pe mine mă sperie puţin. Dar, dacă treci de aceste „lipse de limite”, tipic ruseşti, atunci totul devine un dezmăţ culinar şi alcoolic. În Basarabia, ca şi în Rusia, ţi se iartă tot, nu şi faptul de a nu bea sau a nu sta la masă când eşti poftit. Asta e păcat de moarte.

Ai scris/ai scrie vreodată despre mâncare?

Am scris mai degrabă despre mirosurile de toamnă de la noi, din Bugeac, în Mica trilogie a marginalilor. În Sectanţii şiBandiţii am capitole întregi în jurul acestor mirosuri. Iar ele sunt legate şi demâncare. E exact ce povesteam mai sus. Memoria mirosului este teribilă: „acasă” e acolo unde-ţi regăseşti „acel” miros al copilăriei. Mi-am dat seama de asta acum câţiva ani, când stăteam la Sarajevo. Era toamnă, se auzea tânguitul rugăciunii de la moschee. Era ceva străin de urechile mele. Era un loc străin. Dar ceva m-a făcut să mă simt, totuși, ca acasă. Mi-am zis: oare ce? Poate blocurile comuniste. M-am tot gândit şi, brusc, am înţeles, am avut o revelaţie: era mirosul acelei „iahnii de roşii” de toamnă. Pe scara pe care locuiam se gătea ceva ce mirosea „ca acasă”. Şi atunci am înţeles că sunt acasă acolo unde am mirosuri care-mi amintesc de copilărie.

Dintre toate națiile cu care ai avut de a face (fie și pe cale livrescă, poftim!), care ți s-a părut că știe să mănânce? E mâncatul o artă?

Nimeni nu se compară cu georgienii, gruzinii, cum le zicem noi. Am văzut multe la viața mea, dar felul cum reuşesc ei să transforme orice banală masă într-un ospăţ şi un chef nu l-am mai întâlnit nicăieri. Numai şi pentru o astfel de experienţă merită să ajungi în Caucaz, mai exact în Georgia. În România, de departe cei care ştiu să mănânce cu adevărat sunt moldovenii, care ne dau clasă la tot ce avem noi. În Ardeal, masa a devenit demult mai mult o etichetă, o chestie de statut şi o obligaţie. Masa, în Ardeal sau Banat, la asta se reduce: venim, dacă vii, ca să ne arătăm unii altora ce știm să gătim. Generalizez, dar cam asta e esenţa. În Moldova, (fie Iaşi, fie Chişinău), masa, ospăţul nu ţine de ce ai pe masă (cu toate că le place şi lor fasonul), ci de plăcerea de a chefui împreună. Ăsta e un mare dar, care se pierde treptat şi la noi. Moldovenii sunt mai cheflii de felul lor și asta-i salvează.

Apropo de nații, de ce crezi că au toate popoarele obsesia asta cu bucătăria națională? Nu e și ăsta un fals, o tradiție inventată?

Cred că „bucătăria naţională” vine odată cu tot procesul acesta de inventare a „identităţii naţionale”, cu „inventarea naţiunilor” de prin ultimele secole. Nu cred că înainte exista o astfel de obsesie. Nu avea de unde. Acum câţiva ani, eram în Erevan, în Armenia, și stăteam la masă cu alţi amici de prin tot Caucazul şi din toată zona Balcanilor. Şi au adus la masă faimoasele sarmale. Toţi, dar absolut toţi au susţinut la unison că sarmaua e „mâncarea lor naţională”. E asta o mâncare „naţională”? Fireşte că nu: are o lungă tradiţie şi e mai degrabă marca unui imperiu, cu propria sa tradiţie culinară. Dar ea devine „naţională” prin asumarea de către fiecare entitate etnică şi de adaptarea ei. Etnia este un construct ca mîncarea. Dar ce, noi nu ne ciondănim care e sarmaua adevărată? Aia mare cât pumnul, învelită în frunză de varză, din Ardeal sau aia micuţă, fină, învelită în foi de viţă din Moldova? Ambele sunt „ale noastre”, la fel cum e şi micul şi cum sunt toate celelalte mâncăruri „împrumutate”. Mie, însă, mi se pare extrem de important faptul că noi avem mâncare cu influenţe din trei mari imperii: Habsburgic, Otoman şi Rus. Iar asta e o chestiune extraordinară. Pentru că ceea ce urâm noi e, de fapt, marea noastră bogăţie. Păcat că nu utilizăm îndeajuns aceste influenţe.

Crezi că rețetele pot fi considerate (o formă de) literatură? Ce-ai pune tu într-o carte de rețete care să te reprezinte?

Nu cred că mâncarea e literatură. Asta mi-o spun şi stomacul, şi papilele gustative. Nici reţetele. Dar cred că pot fi utilizate în literatură din plin, aşa cum au şi fost, de fapt.

Scena preferată legată de mâncare din literatura română sau universală, repovestită în felul tău.

Cum eu sunt fan Gogol, atunci fireşte că am scene legate de mâncare de acolo. Gogol foloseşte de multe ori acest truc cu masa, cu mâncarea, pentru a descrie nişte realități de dincolo de masă. De ce? Pentru că la masă e un amestec de de toate: de la etichetă și de la imaginea pe care vor să o impună cei care o organizează, până la starea de chef, momentul când oamenii îşi dau jos măştile şi devin ei înşişi. Dacă mai apare şi alcoolul, atunci totul iese la iveală. Gogol foloseşte foarte mult această tehnică pentru a pătrunde în sufletul eroilor săi, pentru a-i aduce în mintea noastră cât mai profund şi cât mai nuanţat. În Suflete moarte, într-un fel mănâncă Manilov, într-un altfel Korobicika şi într-un cu totul alt fel Nazdrev sau Sobakevici.

 

Fotografiile fac parte din arhiva autorului.

-
20 April, 2018
Niciun comentariu

„În literatura bună se dă cu baltagul în cap“

Suplimentul de Cultură / 05-Feb-2018  INTERVIU  VLAD BOLOCAN  NUMAR 593

Ce aduce nou cartea ta? Există atâtea cărți despre asta…

Cartea mea nu este o istorie a banditismului, nu este o analiză antropologică, sociologică sau politică a fenomenului. Cartea mea în definitiv nu este despre ban­diți, chiar dacă are câte puțin din toate acestea. Bandiții sunt pentru mine un pretext de a vorbi despre educație radical diferit decât suntem obișnuiți.

Eu am observat din expe­riența directă și din lecturi că modelul negativ, interdicția, eroul negativ, pedeapsa, băiatul rău, un anumit tip de violență sunt mult mai eficiente în educația noastră decât elementul pozitiv, eroul bun. Răul este mai fascinant, mai atractiv și mai formativ decât binele. Și atunci am pornit să sondez în această direcție. Cine au fost eroii negativi de lângă mine? Păi în URSS era modelul acesta al bandiților, al hoților care ne fascinau, ne atrăgea și toți îl mimam în mahalalele din Chișinău sau Odessa. Banditul era mitul urban negativ cel mai puternic.

Da, îmi propun să fac un soi de manual de educație alternativă care are ca obiectiv „educația în negativ“, așa cum numesc ironic prima parte a Micii trilogii a marginalilor, Sectanții, ca manual alternativ de religie. Aceste răsturnări sunt foarte importante pentru mine: să vezi binele dinspre rău și pe majoritari și pe cei din centru dinspre marginali. To­tul arată foarte diferit.

Eu pornesc în esență de la mi­tul lui Cain și Abel repovestit în condiții actuale. Și pun întrebări: ce face ca doi frați educați în ace­lași context să devină unul rău și altul bun. Care sunt condițiile acestor deveniri? De ce răul învinge? De ce unii devenim hoți și cerșetori care încalcă toate legile și alții devin oameni care respectă legile. Ce îi face atât de diferiți? Cine în definitiv face legile, cine are putere de lege și care e rostul lor. Cum apare violența și cum ne protejăm de ea? Povestea se con­struiește pe un șir întreg de întrebări fundamentale văzute prin istora unei relații dintre un copil și un hoț în lege, un hoț profesionist, pe parcursul a 40 de ani. E o carte despre educație, despre rostul legii, al vorbelor, al faptelor, al responsabilității și al multor lucruri cu care ne intersectăm în viață și care contează cu adevărat.

 

Șalamov zice foarte răspicat într-unul din textele sale: nu romantizați când vorbiți despre bandiți. O dată pentru că nu e nimic romantic – asta e doar un mit, doi – pentru că adolescenții care citesc sunt induși în eroare și aleg acest drum în viață. Care este poziția ta, în acest sens?

Eu sunt un mare fan Șalamov și m-am luptat puțin ca el să apară în română în varianta excelentă de la Polirom. E un must read. Noi avem trei tradiții rusești de interpretare a culturii criminale: cea romantică pe modelul lui Babel, cea antiromantică pe modelul lui Șalamov și cea cumva religioasă pe modelul lui Dostoievski. Eu mă folosesc de toate cele trei modele. Inclusiv cel religios, pentru că nu e deloc întâmplător faptul că citez la greu Biblia. Pe mine mă interesează mult problema răului dincolo de elementul politic și social. Pe mine fenomenul religios mă interesează chiar dacă factorii sociali probabil domină.

Grila de interpretare a lui Șa­lamov este foarte importantă mai ales în spațiul concentra­ționar, unde el arată cum se distruge politicul și cum „blatarii“, hoții în lege, devin mai inumani și pericu­loși chiar decât paznicii, torțio­narii și călăii regimului stalinist. De ce? Pentru că ei înlocuiesc legea regimului, cât de cât previzibilă, cu o lege pe care „fraierul“, omul obișnuit nu o poate înțelege. Șalamov este unul din cei mai profunzi scriitori care înțelege spațiul concentraționar și-l explică genial. El vede că etica de tip banditesc în Gulag distruge câmpul politic și așa firav. Iar când dispare politicul, intrăm în spa­țiul biologicului, naturii dez­lăn­țuite și al animalicului. Când dispare politicul, omul devine pentru om fiară, iar legea pietrei, bâtei și cuțitului e cea care face ordinea. Asta e înfricoșător. În Ultimii eretici ai Imperiului am dedicat două capitole acestui subiect.

În ce privește cum să scriem ca să „nu stricăm tinerii“, aici eu nu-mi fac probleme. Zilele trecute se discuta despre scoaterea Baltagului din programul școlar – că e violent. Eu zic așa: în literatura bună se dă cu baltagul în cap. Toa­tă literatura mare este despre crime, sânge, pedeapsă, violență, incest, păcat, trădare, rușine, dez­amăgire, disperare. Literatura are, firește și iubire, speranță, li­niște, sacrificiu, dar nu poți scoate din literatură una dintre componentele ei fundamentale: răul, ura, violența, nefericirea. Și oricum violența adevărată pe care o reproduc copiii nu e acolo, ci în altă parte. Cel care citește un roman bun în care se dă cu toporul în cap cu siguranță nu va da cu toporul în cap. Literatura bună are grijă de asta. Mai puțin părinții și societatea. Cum zicea Lev Nikolaevici: „Toate familiile fericite sunt la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel“.

 

Ai putea nuanța diferențele dintre banditul sovietic și banditul din România? În București nu avem o lume interlopă cum avem în toate marile capitale europene. Care este explicația ta pentru asta?

Bandiții, din punctul meu de vedere, sunt o categorie socială pur urbană. Eu fac distincție între ban­diți și haiduci, de exemplu. Au și lucruri comune, dar sunt categorii diferite. Grupurile profesionale și organizate de hoți apar în urma unui tip de organizare urbană, socială, economică și politică.

Diferențele mari dintre ban­diții din Rusia, URSS și cei din România sunt din punctul meu de vedere legate de prezența târzie a populației etnice românești majoritare în orașe. România este o țară ceva mai tânără și mult mai rurală chiar decât Rusia. Cultura rurală are alte instituții, altă economie și organizare socială decât cea urbană. Nu întâmplător pe la noi cei mai mari bandiți au fost evreii, ungurii, grecii, sașii etc. Adică pături sociale și etnice mult mai urbane. În Ardeal în general e jale la acest capitol în mediul etnicilor români, pentru că ei sunt cel mult orășeni la doua gene­rație. În București poți întâlni tot soiul de clanuri solide, pentru că sunt orășeni de mai multe gene­rații. Regatul stă mai bine la banditism. Basarabia e o chestiune mai aparte: ea seamănă cu Ardealul din cauza urbanizării târzii, dar recuperează repede pentru că Imperiul Rus forțează modernizarea și e în proximitatea Odessei, unul dintre cele mai important orașe banditești din lume.

Și mai sunt câteva elemente. Eu nu spun în carte, dar dau de înțeles cum lumea criminală din Rusia preia modelul structurii sociale imperiale, ierarhizată pe cin, pe un soi de ierarhie aproape de castă, și-l reface în lumea criminală pe un calapod mai dur și mai violent. Lumea lor e împărțită în aceste caste/ masti. Bandiții devin un soi de breaslă cu propria lim­bă, propriile reguli, caste, institu­ții. Așa ceva în România e de neimaginat, cu toate că grupurile marginale au multe lucruri comune.

Teza mea legată de banditismul din România e construită pe doi factori. Primul e cel cu urbanizarea târzie. Și al doilea e legat de lipsa instituțiilor și regulilor. Până și rușii când erau în treacăt pe aici în războiul ruso-turc s-au minunat: cum adică nu aveți stra­dă centrală, linie dreaptă și legi? Kiseleff asta a făcut: a tras axa centrală a Bucureștiului și a făcut Regulamentul Organic, deci lege. Pentru a avea bandiți, pentru a avea pe cei care încalcă legea și trec strada pe roșu, trebuie mai întâi să ai stradă și reguli. Banditismul serios și organizat apare numai într-un stat cu instituții cât de cât solide și cu reguli clare. Fără ele nu există banditism, totul devine un soi de „trădare și contrabandă“. Adică totul devine aleatoriu, lunecos și un soi de promiscuitate morală și relațio­nală, care e altceva decât banditism. Astfel de fenomene se întâmplă în zonele de tranzit, de periferie și mai ales de hotar, unde legile și instituțiile sunt permanent negociabile și nu e clar cine le instituie, cum și pentru cât timp.

La noi s-au dezvoltat alte aptitudini. În România niciodată nu mergi pe calea directă că ajungi cel mai greu. Cu cât ocolești mai mult, cu atât ajungi mai rapid. Tipul de relaționare, de organizare e mai apropiat de cel oriental. Orașele rusești (din partea europeană) sunt mai europene, mai urbane și mai puțin orientale. Noi dispunem de mecanisme de negociere foarte diferite de cele europene, pentru că nu lucrăm cu un nomos specific culturii occidentale. Regulile noastre țin de sistemul de ierarhii, ca și la ruși, și pe un schimb simbolic. Sincer, inițial disprețuiam profund lucrurile astea. Acum însă nu mai sunt atât de tranșant: sunt o mul­țime de lucruri care funcțio­nează altfel și asta trebuie înțeles și valorificat. Bandiții noștri nu au nevoie de violență, sunt altfel și au alte tehnici de subzistență.

Știi, un istoric turc mi-a explicat chestii interesante recent la Istanbul. De ce nu ne-au făcut pașa­lâc: eram prea supuși și așa era mult mai ieftin pentru ei. Nu te târâi cu armata și infrastructura pe la Craiova și Vaslui: vine boierul cu banii aici. Noi plăteam în avans totul. Mai zicea turcul că ar fi fost mult mai bine dacă eram pașalâc, pentru că atunci ar fi fost nevoiți să investească în infrastructură, iar boierii noștri ar fi fost ceva mai cumpătați, ar fi știut de frică. Plătește turcul, cum ar veni.

Dar există o chestiune și mai interesantă. Știi că regiunea Buzău e ca o pată albă pe harta Imperiului Otoman? Un teritoriu pe care turcii nu pot să-l controleze? De ce? Pentru că cică nici o orânduire otomană nu a reușit să-l fiscalizeze, să-i ia birul. A controla înseamnă a putea să-i iei birul. Îi explicam că Buzăul acum s-a extins considerabil și cei de acolo au preluat puterea după ce au plecat turcii și rușii. Tehnica economică de tip Buzău este una dintre minunile economiei noastre. Așa că aici eu văd cumva victorioasă „tehnica Buzău“. Avantajul ei e că nu e violentă.

 

Putem afirma (cel puțin cu referire la anii ’90) că bandiții și polițiștii au o lume a lor, iar noi restul suntem o altă lume?

Trăim cu toții în aceeași lume, doar că avem paliere diferite. Pu­tem vorbi și de un soi de lumi paralele în care noi, diverse categorii sociale, nu ne intersectăm, nu ne cunoaștem aproape deloc.

Culmea e că după ’90 acest lucru se acutizează. Pot porni de la exemplul școlii. Da, în perioada comunistă școala la bază era foarte democrată. Mult mai democrată decât acum. De ce? Pentru că în aceeași școală nimereau copii din pături sociale foarte diferite: de la copii de intelectuali și lideri de partid până la copii de muncitori și de bandiți. Asta e o chestiune extraordinară, pentru că poți învăța enorm de mult în această interacțiune. Astăzi asistăm la o ghetoizare fără precedent: un grup social nu se intersec­tea­ză cu alte grupuri. Ghetoul de lux e radical rupt de celelalte ghetouri. Sunt copii care până la 16 ani nici măcar nu știu să meargă la magazin sau la școală fără înso­țitor. Unii habar nu au cum arată transportul public.

Eu sunt adeptul școlilor publice în care copiii din toate categoriile sociale să fie împreună. Altfel distrugem țesătura socială și creăm o ruptură care în timp poate aduce multă violență. Până și regii își făceau clase pentru copiii lor aducând împreună categorii sociale diferite. Oare de ce?

Baiul cel mare este această ruptură imensă care se creează între grupuri și pături sociale: o ruptură financiară, de cunoaște­re, de putere. Și, cu cât ruptura va fi mai mare, cu atât șansa exploziei violenței este mai mare. Cu aceste mediații se termină cartea mea. Nu mă frământă atât de mult diferențele dintre mine și prietenul meu devenit din fost bandit mare oligarh și om politic cu care am împărțit patul și iubita. Noi încă ne cunoaștem. Mă frământă necunoașterea și diferențele enor­me și prăpastia care se cască între copiii noștri, pentru că eu știu că acest abis naște violență. Cain și Abel pornesc din nou lupta și unul moare. Și cu siguranță moare cel slab. Iar noi trebuie să oprim cum­va violența. Cum?

 

Într-un interviu în „Ecoul Moscovei“, Andrei Koncealovski zicea că toate marile familii din Renaștere erau inițial clanuri de bandiți, structuri de tip mafiot. În popor „se știe“ că bandiții fură și că politicienii fură. Care-i deosebirea, atunci?

Mda. În ce constă povestea crimei lui Cain împotriva lui Abel? Cain își omoară fratele, devenind proprietar al părții sale. Crima produce proprietate și îi dă putere de lege, de luare în stăpânire a averii fratelui său. Interesant e că Dumnezeu cere ca el să nu fie omorât și răzbunat. Cine se va atinge de Cain va muri și va fi răzbunat de șapte ori, spune Dumnezeu.

De ce Dumnezeu nu vrea răzbunare? Pentru că răzbunarea este un cerc vicios care produce mecanismul nesfârșit al violenței. Pentru asta se inventează „țapul ispășitor“: să preia altcineva pedeapsa tocmai pentru a opri vio­lența. Îmblânzirea omului și stopa­rea violenței se face prin con­struirea de instituții: „țapul is­pășitor“ este printre ele. Omul devine ființă politică și constru­iește mereu instituții pentru a se proteja de violență: de la familie, la legi, școală, justiție, pușcărie, instituții, stat etc. E vorba despre puterea de viață și moarte, puterea de lege.

Ce-i deosebește pe politicieni de bandiți? Pentru bandiți, furtul nu-i o încălcarea a legii, ci e însăși puterea de a produce o altă etică care sfidează legea majorității. Politicienii nu pot fura în aceleași condiții: ei trebuie să ascundă furtul. Sau, așa cum se produce în epoca modernă, ei trebuie să schimbe legi pentru a fura legal. Lobby-ul, de exemplu, eu îl consider o formă de legalizare a furtului. Însă aceste furturi sunt mai puțin violente, cu toate că uneori pe termen mediu și lung pot produce o violență imensă. Însă în spațiul politic modern mecanismele acestea funcționează altfel și mai complex.

Ai afirmat în mai multe contexte că interferența intelighenției românești post-nouăzeciste cu lumea baronilor a dus-o la autodistrugere. În particular, presa nu s-a mai ocupat de investiga­ții. Poți explica la ce te referi?

Intelectualitatea își pierde din funcția ei de putere, pierde aura pe care o are în epocile clasice și în comunism. În comunism, intelectualitatea are o funcție foarte importantă, pentru că ea legitimează și delegitimează regimul. Nu întâmplător partidul îi remunerează foarte bine pe supuși, pe intelectualii docili sau pe cei ce tac și „rezistă prin cultură“. De ce? Pentru că are nevoie de ei. Sau îi exilează sau bagă în pușcării pe cei care nu se supun și critică regimul. De ce? Pentru că se teme de ei, pentru că au o funcție importantă, cuvântul lor contează. Cum îmi place mie să ironizez: un regim care își bagă intelectualii în pușcărie e un regim care-și respectă intelectualii. Firește, e un fel de respect violent. De ce? Deoarece înseamnă că se tem de ei și de cuvintele lor. Iar cel care se teme de tine – te respectă, îți respectă valoarea.

După căderea comunismului și intrarea în capitalism, intelectualii capătă o funcție în cel mai bun caz de prestigiu, dar cumva una decorativă. Nimeni nu se mai teme de ei, ei nu mai au putere. Devin niște vânzători la tarabă ca toți ceilalți: vând vorbe, dar fără putere, alături de de­tergenți și alte mărfuri. În noul regim unde totul se bazează pe bani și comerț, cei de care are nevoie puterea sunt oamenii cheie din mass-me­dia. Banii se duc spre controlul mass-mediei.

Am un capitol dedicat poveș­tii unui oligarh care vrea să aibă elita intelectuală pe statul de pla­tă. E un fel de a umili și de a îi transforma în „papagali decorativi“, de curte. Dar partea interesantă este felul de control al mass-mediei. Noua putere financiară înțelege că un control eficient al presei nu se mai face cu violență, ci cu bani. Cum? Le oferi indecent de mulți bani oamenilor cheie din media, transformându-i într-un soi de șefi de plantație: bani mulți și drepturi de decizie. Nu cenzurezi nimic, ci dai bani mulți. De ce? Pentru că cel care primește mulți bani va deveni cel mai bun cenzor și va oferi cele mai slugarnice și strategice mecanisme în slujba stăpânului care plătește. Banii mulți creează cea mai mare formă de cenzură creativă. În câți­va ani toată mass-media va fi pusă pe butuci în slujba câtorva moguli și grupuri de putere. E un fenomen global, dar la periferie se simte cel mai bine.

-
9 February, 2018
Niciun comentariu

Între Isus şi Lenin. Dileme şi dezamăgiri postcomuniste

 / Baricada / ianuarie 2018

Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, Editura Polirom, Iaşi, 2009

Dintre toate cărţile scrise de Vasile Ernu, aceasta a avut până acum cel mai redus impact asupra publicului. După ce am finalizat-o, am înţeles şi de ce: este una dintre cele mai bune lucrări ale autorului, dar este în acelaşi timp prea profundă, prea puţin digerabilă pentru cea mai mare parte a publicului cititor. De aici şi puţina popularitate de care s-a bucurat.

Subiectele din care este alcătuită se regăsesc în bună parte şi în volumul anterior, Născut în URSS, dar şi în Sectanţii, respectiv Bandiţii. Este vorba despre nelipsitele comentarii despre şi paralele între lumea comunistă şi cea postcomunistă, despre caracterul politic al românilor şi nu numai, despre intelectualitate, despre marxism, despre alăturările pripite ale fascismului şi comunismului şi, bineînţeles, despre alcool. Comunismul a fost construit cu alcool, susţine Ernu, iar tranziţia reprezintă mahmureala de după beţia comunistă. Există însă remedii: dacă în ”Născut în URSS” ne sunt prezentate tot felul de reţete alcoolice ieftine şi practice, în Ultimii eretici ai Imperiului apar şi metodele de tratare a mahmurelii. Cea mai importantă se conformează vechiului principiu conform căruia cui pe cui se scoate.

După ce începe pe un ton persiflant despre oportunismul structural al românilor, care ar fi incapabili de moralitate, civism sau ideologie  amintind de dictonul lui Nikita Hruşciov de la începutul anilor 1960, în contextul primelor semne ale viitoarei detaşări geopolitice a României de URSS – „mămăligarii nu sunt o naţiune, sunt o curvă” – autorul se apleacă asupra spinoasei probleme a intelectualilor şi a felului în care aleg aceştia să se livreze, sau nu, puterii politice conjuncturale. Dacă în comunism intelectualii contau mai mult decât în capitalism, datorită naturii lingvistice, nu pecuniare a acestui tip de regim, după cum opinează Boris Groys – astăzi, pentru noua burghezie postcomunistă, intelectualii nu mai sunt nici ameninţători, nici utili, chiar dacă aceştia s-au convertit extrem de rapid la narativa pieţei libere. „În ce priveşte relaţia dintre intelectualitate şi noua burghezie, e un fenomen ce se observă în toate fostele ţări comuniste: cea care propovăduieşte în exces ”economia de piaţă” nu este nimeni alta decît tocmai intelectualitatea. În ciuda acestui fapt, în ultima perioadă se observă o schimbare importantă : intelectualitatea le-a devenit inutilă Puterii şi burgheziei. Burghezia, care include, fireşte, şi clasa politică, a înţeles cã nu mai are nevoie de intelectualitate decât sub forma unui decor. Paradoxul cinic al intelighenţiei din estul Europei, inclusiv al celei de la noi, e faptul că Partidul-stat împotriva căruia a luptat avea nevoie de ea, pe când burghezia pentru care a luptat nu mai are nevoie de ea. Partidul-stat avea nevoie de intelectual – de aceea i-a acordat un rol privilegiat – fiindcã el era cel care putea să producă propaganda (sau antipropaganda) şi să contribuie la crearea statului modern, fie el si de factură comunistă. În noul context istoric, maşinăria propagandei şi a dezvoltării statului este preluată de tehnologiile mass-media, iar oamenii-cheie sînt experţii, managerii, tehnocraţii, domenii în care intelectualul poate juca cel mult un rol marginal” (p. 32).

S-ar putea argumenta că şi tehnocraţii, respetiv managerii, sunt intelectuali. Însă autorul face referire, chiar dacă nu în mod explicit, la o categorie anume de intelectuali, intelectualii umanişti. Mai important, problema de fond este bine articulată: expansiunea tehnocraţiei capitaliste, a cărei orientare nepolitică şi neideologică, deseori sinceră, acesta este paradoxul, ascunde o politizare de proporţii, cu atât mai eficientă cu cât este insesizabilă, chiar şi pentru majoritatea protagoniştilor ei. Prin transformarea politicii într-o chestiune de gestionare ştiinţifică a societăţii, tehnocraţia nu face decât să închidă un câmp de alternative specific politicii şi să anuleze astfel dreptul la opoziţie şi la critică prin irefutabilitatea argumentului ştiiţific. Nu numai politica, ci şi economia devin astfel anexe ale unei noi elite tot mai intrasigentă în misiunea ei civilizatoare şi tot mai puţin empatică. Iar când chestiuni fundamentale pentru bunăstarea colectivă, pentru binele comun, devin non-negociabile, societatea are de suferit pentru că însăşi gândirea societăţii ca societate, ca întreg, este delegitimată. În termeni kantieni, în societatea tehnocratică omul se transformă din scop în mijloc: „Managerii sunt noii politruci, dar şi ”torţionarii soft” ai sistemului. Dar nu în calitatea lor de persoane concrete, ci de persoane-mediu, fiindcă ei pot conecta sau deconecta printr-o alegere total subiectivã şi doar în interesul business-ului pe oricine din afara sistemului. Managerul este ”torţionarul soft” care îl utilizează pe celălalt nu ca pe o persoană umană, ci ca pe o conexiune care poate ajuta, care trebuie sã fie utilizată doar ca mediu care să înlesnească construirea acestui imperiu ”total” mediatic. Managerul este cel care poate face on şi off, îl poate introduce sau exclude din acest circuit pe celălalt” (p. 44, subl. în orig.).

Mai departe, după ce ia în colimator flexibilitatea ancilară a României din timpul regimului Gheorghiu-Dej, aceasta fiind, transmite autorul, cea mai „ironizată” ţară „frăţească” în URSS datorită celebrităţii cu care a trecut de la sprijinirea Germaniei naziste de partea aliaţilor, dar şi din cauza creşterii spectaculoase a numărului de membri ai partidului comunist în erioada postbelică, de departe cea mai mare din întreaga Europă de Est, Ernu ajunge la Marx şi la ameninţarea considerabilă pe care scrierile acestuia au avut-o nu numai pentru regimurile fasciste, ci şi pentru cele comuniste, ca să nu mai vorbim de cele liberale. Critica incisivă a autorului Capitalului este destabilizatoare şi periclitantă pentru toate tipurile de regim politic, acestea având tendinţa de a se transforma invariabil în regimuri conservator-oligarhice.

Pornind de la critica tehnocraţiei de la începutul cărţii, Ernu avansează un argument important şi solid pentru demantelarea asocierii facile a comunismului cu fascismul sub cupola conceptuală a totalitarismului. Atât fascismul cât şi capitalismul, susţine autorul, se bazează pe cuantificare, pe măsurare, pe excludere în cele din urmă, aspect care îi permite fascismului să analizeze şi să delimiteze „evreul” ca o categorie „naturală”, „biologică”, o categorie care nu poate fi reintegrată social sub nicio formă, doar anihilată. Duşmanii produşi discursiv de comunism aparţin însă unor categorii „culturale”, nu „biologice”. Ca atare, ei pot fi „reeducaţi prin muncă” şi transformaţi în cetăţeni relativ decenţi, chiar dacă o urmă de susceptibilitate va plana întotdeauna asupra lor. Nimeni nu neagă că acest proces este unul violent şi abrutizant însă, spre deosebire de fascism, comunismul măcar îţi oferea şansa, oricât de minusculă, derizorie sau cinică putea părea aceasta, de a deveni parte a sistemului. Culpa culturală poate fi îndepărtată mai devreme sau mai târziu; culpa biologică, niciodată. Totuşi, şansa reabilitării oferită de comunism se pate transforma foarte uşor într-un joc politic de-a şoarecele şi pisica având implicaţii psihologice enorme pentru victimă: „Teoretic, comunismul îţi oferă ”şanse”. Este un principiu important, căci se bazează pe faptul că un individ este un dat cultural, nu unul biologic. Ar fi însă o mare greşeală să credem că această ”şansă” simplifică lucrurile. ”Şansa” la ”convertire” prin ”reeducare” complică de cele mai multe ori situaţia. A fi ”duşman” sau ”tovarăş” era un dat cultural, care se baza numai pe discurs, pe limbă, pe cuvînt şi crea posibilitatea infinită a interpretărilor. Era nevoie de un simplu cuvânt, de o simplă frază şi chiar de o simplă tăcere ca să poţi fi transformat din ”tovarăş” în ”duşman al poporului”. În comunism s-a creat un mecanism ce putea produce la infinit semnificaţii şi interpretări care te puteau propulsa în ierarhia oficială sau te puteau arunca în iadul lagărelor de concentrare” (p. 79).

Cartea se termină cu dilema unui adolescent sovietic aparţinând unei minorităţi religioase persecutate, aceea de a se simţi alături atât de Isus, cât şi de Lenin, ambii revoluţionari, ambii subversivi pentru regimul sovietic al anilor 1980, unul reprimat la nivel oficial, celălalt oficializat la modul grotesc pentru a se putea suprima potenţiala reorientare a subversivităţii conţinută în scrierile sale împotriva unui regim care l-a imortalizat tocmai cu acest preţ politic. Se mai termină şi cu o paralelă privind tipurile de democratizare existente în comunism şi capitalism, o paralelă dialectică uşor forţată, din punctul meu de vedere: „capitalismul este un comunism pe dos. Există democraţie la vârf şi un adevărat totalitarism la baza societăţii. La noi era invers, zice el. Cu cât urcai mai sus în structurile piramidei sociale, cu atât totalitarismul era mai dur. De exemplu, noi puteam să discutăm, sã înjurăm pe oricine din instituţiile sau întreprinderile la care eram angajaţi, însă nu puteam să-l înjurăm deschis pe Brejnev. În America e invers. Sus e democraţie, iar la bază e totalitarism. Poţi să mergi în piaţa centrală şi să-l înjuri toata ziua pe Bush şi nu ţi se întâmplă nimic. Însă nu te poţi lega de şeful buticului care te-a angajat, că zbori” (p. 208). Şi în comunism puteai avea mari probleme dacă îţi criticai superiorii, nu numai în capitalism. E drept că nu puteai fi concediat atât de uşor, dar puteai fi transferat pe poziţii inferioare, ţi se refuzau promovările sau deplasarea la rude în străinătate, şi, pe scurt, ţi se puteau face „zile negre” foarte uşor, chiar fără să îţi fi criticat neapărat superiorii. Volumul editat de către Zoltán Rostás şi Antonio Momoc în 2007, ”Activiştii mărunţi. Istorii de viaţă”1 – este foarte ilustrativ în acest sens. Genul acesta de generalizări poate avea o anumită savoare speculativă numai că, per ansamblu, pot dezavantaja dacă nu sunt dublate de cercetări empirice consistente. Dar, desigur, vulnerabilitatea angajaţilor a crescut fără doar şi poate în postcomunism.

Pentru a încheia, volumul este unul substanţial, alternând inspirat analize filosofice, sociologice şi istorice cu reţete contra mahmurelii şi întâmplări cotidiene picante. Nu pot decât să sper că va beneficia, cu timpul, de atenţia pe care o merită, respectiv că prezenta contribuţie îşi va fi adus aportul, la un moment dat, la creşterea vizibilităţii volumului.


1 Zoltán Rostás, Antonio Momoc, Ativiştii mărunţi. Istorii de viaţă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007.

-
9 February, 2018
Niciun comentariu

„România mea reală arată radical altfel decît România de pe reţelele de socializare şi cea din mass-media”

Cristian Teodorescu / Caţavencii

Romancier, eseist și editor, Vasile Ernu a debutat cu volumul Născut în URSS, care a ajuns la a patra ediție și e tradus mai mult de zece limbi. Între timp, a mai publicat cărți de eseuri, interviuri și mai ales primele două volume din Mică trilogie a marginalilor: Sectanții și Bandiții,combinații cuceritoare de memorialistică și de eseistică.

Cristian Teodorescu: În cartea ta despre sectanți scriai că, atunci cînd se înăsprește regimul politic, ei sînt primii care simt asta. Cum le mai merge sectanților tăi în Rusia?

Vasile Ernu: Grupurile marginale, mai ales cele cu tradiţie, au dezvoltate nişte calităţi speciale. Şi asta se întîmplă nu pentru că ar fi ei mai „dotaţi”, ci pentru că fragilitatea lor le impune să-şi dezvolte anumite aptitudini, tehnici sociale, politice şi economice. Pentru că ei nu sînt protejaţi de o mulţime de instituţii pe care le au majoritarii, atunci ei îşi creează abilităţi sociale speciale, propriile reţele şi „antene” care-i ajută să subziste la schimbări, pericole, riscuri etc. Ei sînt ca peştii din acvariu: simt primii schimbările. Au „mirosuri şi sunete” sociale pe care majoritarii nu le au. Iar acest lucru devine un soi de experienţă cumulativă cu o valoare colosală pentru ei şi de la care se pot învăţa multe. Trilogia mea cumva cu asta se ocupă: cum se organizează aceste grupuri, care sînt tehnicile lor de rezistenţă la regimuri destul de violente, totalitare, dar şi liberale şi de tot felul. Sînt fenomene şi grupuri fascinante. Iar experienţa lor este astăzi tot mai actuală: cum te decurci social şi economic într-un stat acaparat? Învaţă de la „sectanţi” şi bandiţi. Revenind: în acest moment asistăm în Rusia la fenomene deloc îmbucurătoare. La 100 de ani de la Revouţia rusă din 1917, acum putem vorbi de o restauraţie, de o adevărată revoluţie conservatoare într-un context economic şi global nou. Biserica majoritară îşi reintră în rolul ei tradiţional în spaţiul politic, statul îşi întăreşte poziţia şi axa verticală, iar statul social dispare printr-un amplu proces de privatizare fără precedent. Revine în prim-plan naţionalismul slavofil, revin la modă şi intră în joc cam toate elementele-cheie ale conservatorismului tradiţional, dar ajutat de un mecanism economic neoliberal foarte violent.

C.T.: Dar în Ucraina?

V.E.: Mie, în Ucraina, mi se pare că lucrurile sînt şi mai grave: un amestec între banditism oligarhic, grupuri paramilitare private necontrolate de stat, naţionalism şi fundamentalism violent şi cu distrugerea aproape în totalitate a statului social şi a instituţiilor statului în general. Dacă Rusia mă face pesimist, atunci Ucraina mă disperă.

C.T.: De ce nu se plictisesc rușii de Putin? Că are deja trei mandate de președinte și a anunțat că mai vrea unul.

V.E.: În Rusia a apărut acum un soi de test ironic: cîte procente din viaţă ai trăit sub Putin? Bifezi nişte răspunsuri şi afli. De ce nu se satură ruşii de Putin? Pentru că ruşii au obosit să mai plîngă şi să mai rîdă. Pentru că au tot soiul de fobii, pentru că au avut un secol nebun. Pentru că au avut un fiasco colosal. Pentru că au obosit de reformele şi dezmăţul anilor ’80-’90, cînd totul era nesigur şi umilitor. Colapsul anilor ’90 a fost pentru ei o pierdere pe toate palierele – teritoriale, umane, economice – mai mare decît în cel de-al doilea război mondial. Şi totul în timp de pace. Psihologic, e o traumă imensă, greu de vindecat. Şi Putin a apărut cumva ca rezultat al acestui colaps şi ca o necesitate pentru ei. Ruşii nu mai vor să rişte, nu mai vor să audă de reforme, de „liberalism” şi alte isme. Vor stabilitate, siguranță şi garanţii minime. Putin le-a promis asta şi parţial le-a oferit: stabilitate, ceva demnitate şi oprirea haosului. Ruşii nu vor multe. Iar alte forţe nu au apărut să facă o contraofertă credibilă. Mandatul ce urmează e interesant din perspectiva „pregătirii urmaşului”. Cel mai logic e ca Putin să facă această mişcare penteru că şi elitele din jurul Kremlinului o vor dori. Toţi vor un viitor sigur şi el trebuie făcut într-un consens cu principale forţe politice, economice şi mai ales cu acceptul instituţiilor de putere ale statului: birocraţia, armata, serviciile.

C.T.: Ce părere ai despre relațiile lui Putin cu Trump și ale lui Trump cu Putin?

V.E.: Sînt ca doi fraţi gemeni sau siamezi mai degrabă. Fac parte din aceeaşi familie politică, însă sînt reprezentanţii unor interese diferite, dar nu atît de diferite încît să se bată prea tare. Dar la capitolul politică, ideologie şi economie sînt din Internaţionala Conservatoare în care Putin are aura şi experienţa, iar Trump puterea reală pentru că are în spate un stat, o economie, instituţii puternice şi o armată imensă.

C.T.: Crezi că îl lasă rușii din brațe pe Dodon, prezidentul de la Chișinău?

V.E.: De ce l-ar lăsa? La curtea ţarului se perindă toate „speciile”. Însă Dodon este o jucărie prea mică şi prea ieftină ca să trezească la Kremlin un interes prea mare. Moldova e un pion prea mic, aşa că România ar trebui să înţeleagă anumite lucruri pentru că interesele ei sînt de alt calibru.

C.T.: De ce cred moldovenii mai mult în Moscova decît în Occident?

V.E.: Nu aş spune chiar aşa. Poate mai degrabă sînt şi, şi. De ce? Pentru că Rusia o cunosc mai bine, au o relaţie veche, îi cunosc limba şi obiceiurile şi, cel mai important, au loc de muncă. În ultimii 15 ani au găsit mult de lucru şi în UE, iar piaţa muncii e împărţită şi într-o direcţie, şi în alta. Acum piaţa muncii e elementul-cheie, urmată de elemente culturale, geografice etc.

C.T.: Bandiții de la Odessa și de la Chișinău, despre care ai scris în volumul doi al trilogiei tale, au continuatori azi?

V.E.: O bună parte din vechii bandiţi ai anilor ’70-’90 s-au mişcat spre centru şi cei ce au scăpat de gloanţe au devenit respectabili businessmani şi politicieni. Asta e traiectoria de obicei: îşi „albesc” averile şi CV-urile cumpărînd presa, lumea culturală şi sistemul de justiţie. Copiii lor sînt plecaţi afară la şcoli înalte şi aşa se naşte „noua aristocraţie”. Însă tragedia mare este legată de ruptura şi de inegalitatea imensă care apare între copiii noştri şi copiii lor, care vor lua puterea. Cum îmi place mie să spun: între mine şi bandiţii vechi deveniţi oligarhi mai este o legătură pentru că am iubit aceeaşi fată şi ne-am jucat în aceleaşi mahalale. Între copiii noştri este însă un abis. Această ruptură nu face decît să repornească un alt val de violenţă şi creează premisele unui nou război civil în diverse forme.

C.T.: Apropo, cînd apare al treilea volum al trilogiei?

V.E.: Dacă va fi pace, sper că pînă vor înflori cireşii. Cel de-al treilea volum porneşte exact de la ruptura de care ziceam, de la „războiul civil” dintre Iacov şi Esau, dar readusă în mahalalele din Chișinău, Iaşi şi Odessa ale începutului de secol XX.

C.T.: Ce viitor crezi că are băiatul tău în România?

V.E.: România e o ţară mult mai normală decît vrem noi să  acceptăm. Există multă sărăcie şi suferinţă. Tot scriu despre asta, Dar… Scriam zilele astea în jurnal exact despre  asta: Ţara mea: On/Off. On: Deschid reţeaua Facebook şi aici curg toate înjurăturile posibile şi imposibile. Deschid televizorul şi mă îngrozesc. În ce ţară trăim: hoţi, tîlhari, mizerie, crimă, disperare şi ciumă. Nu se mai poate trăi. Dacă stau mai mult de cîteva minute pe reţele şi sînt cuplat la mass-media locale aflu că, dacă mai rămîn cinci minute în ţara asta, am o singură şansă: să urăsc, să fur şi să fiu pe cont propriu ca o hienă fără milă. Dacă nu sînt hienă fără milă nu am ce căuta. Cum nu sînt din „specia” hienă, mai am o singură alegere: să fug, să plec cît mai repede undeva afară. În media şi pe reţele, România arată ca un iad dezlănţuit. Aici ni se oferă doar ură şi disperare. Off: Închid reţeaua. Şi descopăr o cu totul altă lume. Cu vecinii mă salut, nu am probleme. Nu sînt ideali, dar sînt oameni de încredere. Femeia de la creşa de stat care a avut grijă de copilul meu mic e aproape perfectă. O recomand tuturor. Despre grădiniţă, dincolo de mici probleme, am de spus doar lucruri de bine. Grădiniţă de stat. În sistemul medical (merg rar) nu am avut probleme deosebite. La Spitalul „Grigore Alexandrescu” chiar am întîlnit medici deosebiţi care au rezolvat problemele urgente ale copilului în cel mai profesionist mod. Nu mi-au luat bani. Am cîţiva prieteni medici şi ştiu multe probleme din sistem. Dar pot spune şi că am o încredere enormă în ei. La şcoală, doamna învăţătoare este la nivel. De-am fi şi părinţii la nivelul ei… Editura îmi dă raportul vînzărilor şi mă plăteşte contractual corect.

Prietenii? Of, of: am de la stîngişti radicali la conservatori pravoslavnici, de la „sectanţi” la foşti bandiţi şi de la profi universitari la „tefelişti”. Am de toate. Ne ciondănim, dar nu aş renunţa la nici unul. Sînt oameni deosebiţi. Ţin mult la ei. Am o singură teamă: să nu-i dezamăgesc eu, căci în ei am încredere. Probleme? Of, da, sînt atîtea probleme în jur. Dar nu ştiu cum se face că pînă şi cerşetorul şi beţivul cartierului mi se par oameni excelenţi. Da, de încredere. Sînt nemulţumit de lucruri? Da, uneori foarte nemulţumit, dar nici pe departe nemulţumirea mea nu rezonează cu disperarea de pe reţelele de socializare sau cu cea din mass-media. E adevărat că, dacă urc în ierahia relaţiilor, observ o degradare a calităţii umane: de la universitate la politicieni, totul devine mult mai fragil. Ceva se întîmplă acolo. Dar asta nu mă disperă atîta timp cît pot încă povesti normal cu prietenii, vecinii şi cerşetorii cartierului. În definitiv, cu ei trăiesc. Însă degradarea de sus şi mai ales cea din mass-media şi de pe reţele ne invadează rău. De cea politică nu mai zic. Şi mai ales ura. Poate e cazul să ne mai deconectăm din cînd în cînd. Şi să ne reconectăm altfel: cu mai puţină ură, cu o agendă mai realistă, cu paşi mai mici.

Recunosc, România mea reală arată radical altfel decît România de pe reţelele de socializare şi cea din mass-media. Priviţi mai atent în jur şi să fim poate mai atenţi la cei de lîngă noi. E foarte important să vezi tot spectrul. Şi să ai speranţă.

-
15 January, 2018
Niciun comentariu
keep looking »