Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Noutati

Bumerangul rabinilor hasidici se întoarce întotdeauna altfel

IMG_20160415_110157Îmi beau dimineaţă liniştit cafeaua, citesc presa şi poşta mea electronică. Mă uit. Şterg multe, multe mesaje fără să le deschid pentru că ştiu după „nume” că sînt gunoi. Văd un mesaj neclar. Să închid, să deschid? Iarăşi vreo mătuşă din Africa, unchi din Siberia sau nepot din Elveţia?

Deschid şi citesc.

„Iubite frate Vasile,

Am citit Sectanţii şi mi-a dat plăceri rar trăite. M-a dus înapoi la copilaria mea, şi la toata viaţa mea de sectant şi am retrăit totul prin excelentele tale povestiri şi descrieri. Îţi mulţumesc că ai îndrăznit să intri atât de total în “pielea” sectanţilor, sau “în pantofii” lor, şi ai avut curajul să spui “lumii” cine suntem noi (sau, poate cine am fost noi, deoarece noua generaţie nu mai trăieşte în ceea ce am fost noi!). Acum trebuie să plec undeva pentru câteva ore.

Poate reuşesc să te sun mai târziu, după amiază.

Îmi eşti tare drag,

Unchiu Iosif”

În mintea mea gîndesc: care unchi, care Iosif?

Am fost sunat. Un domn în vîrstă, cu o voce încă foarte vie şi expresivă. Se recomandă „Unchiul Iosif”. Şi îmi spune că a citit „Sectaţii” şi e musai să ne vedem. Citisem deja mesajul.

Am fost sunat în ultima jumătate de an de cînd cu „Sectanţii” de oameni foarte diverşi, din comunităţi foarte „obscure” despre care nu aveţi cum să aflaţi dacă citiţi doar presa mainstream. Ei nu apar la ştiri. Recunosc că am un apetit şi o curiozitate foarte ridicate cînd e vorba de oameni „dubioşi”. De la ei aflu enorm de multe poveşti la care nu am acces. Mulţi din cei care mă sună îşi găsesc „bunici celebri”, „rude apropiate” sau chiar istoria „propriei secte”. De unele nici nu am auzit. Mie îmi place să ascult. Şi zîmbesc în sinea mea cu o satisfacţie modestă.

De data asta am fost sunat de un un mit al „sectanţilor” români. Am fost sunat de  însuşi …

Dar să o luam pe ocolite ca să înţelegem ceva.

Demult, foarte demult, prin Ucraina de azi, a hălăduit o familie de evrei care la fiecare generaţie dădea cîte un rabin celebru. Generaţie de generaţie. Cu timpul aceşti rabini au devenit unul mai hasidic decît celălalt. Şi într-o vreme unul din rabini a trecut hotarul în România. Pe vremurile acelea, la ruptura dintre veacuri, nu ştiu cum se făcea dar fiecare familie de evrei hasidici din zona noastră creşteau nişte copii care începuseră să o ia cam în trei direcţii diferite: unii deveneau naţionalişti sionişti, alţii liberali în gîndire şi se asimilau pentru că aveau de acumulat capital iar alţii mergeau spre polul opus devenînd revoluţionari scoialişti. Într-o singură familie trei direcţii radical diferite. De ce? Aşa era spiritul vremurilor cu multe cauze în spate.

Şi unul din acei copii ai familiei de rabini hasidici devine comunist înfocat şi fuge la Moscova să facă şcoală. Vorbim de anii 20-30 ai secolului trecut. Îi are colegi pe mai toţi „patriarhii comunismului românesc”. După puţin timp omul nostru are un moment de „revelaţie religioasă” şi se converteşte la creştinism. Se întoarce în România şi după ce o „ia pe coajă” de la legionari peste foarte puţin timp se instaurează comunismul. Foştii lui colegi de facultate şi crez îl cheamă la „datorie”. Îi pun ştampila de „trădător al cauzei” şi înfundă puşcăriile. Paisprezece ani va sta în puşcărie fostul nostru copil de rabini hasidici convertit la comunism care trece la creştinism.

Bun. După ce se eliberează mai stă puţin în ţară şi va fi „cumparat” de la statul român de o comunitate norvegiană cu 10.000 USD. Povestea lui e lungă şi fascinantă. Numele lui este Richard Wurmbrand şi va fi pastor luteran.

Dar nu este el eroul nostru. Wurmbrand are un ucenic aproape la fel de faimos în mediul „sectant” din RO. Eroul nostru se cunoaşte cu Wurmbrand chiar în zilele în care acesta este eliberat de la Gherla (cred). Întîlnirea celor doi are loc în condiţii mai speciale. E o poveste aparte…

Eroul nostru merge la cineva acasă şi vede un „schelet viu” care abia mai respira. Însă acel „schelet viu” pe nume  Richard Wurmbrand  a rostit cîteva cuvinte şi două poveşti cu tîlc care aveau să-l transforme pe pe tînărul „revoltat”, prospăt absolvent de facultate, în ucenicul său devotat. Spune o poveste despre cum în puşcăria a trebuit  să salveze un legionar. Da, e deja poveste de roman: un evreu luteran, fost comunist, salvează un legionar. Şi a doua: despre cum era să fie „linşat” de ziua morţii lui Stalin cînd le-a explicat deţinuţilor politici care serbau moartea „diavolului roşu” de ce aceştea trebuie să-l ierte pe Stalin. Acesta este „nebunul” Wurmbrand, cel cara avea să devină un  soi de „sfînt al sectanţilor” români, basarabeni şi ucraineni.

Bun. Şi toate aceste istorii şi multe altele mi-au fost povestite în doar cîtva ore de fostul ucenic al lui Wurmbrand, un om cu o biografie la fel de bogată şi cu o IMG_20160415_110034activitate greu de imaginat. Numele lui este Iosif Ţon, despre care poate vă voi povesti altădată. Cert este că demult nu am văzut un bătrîn, de vîrsta părinţilor mei, care la 83 de ani este atît de charismatic, plin de viaţă, energie şi optimism.

Cam aşa sînt „unchii şi buneii mei” şi cei din carte, şi cei din realitate. Cît este realitate şi cît este literatură e o altă povesre. În tip ce eu am încercat să le povestesc viaţa, ei şi-au transformat viaţa într-un mare roman…

Dar ca om care sînt pasionat de hasidism  (mai ales de partea socială, economică şi modul în care se implică ei politic în sec.19 & 20 pentră că vor fi prezenţi în „Marginalii 3”) pot spune că  în acest moment, chiar dacă este contestat de o parte a „sectanţilor” pe care i-a păstorit ani de zile, Iosif Ţon este cumva un fel de întoarcere a „bumerangului hasidic” aruncat de bătrînii familiei Wurmbrand. „Unchiul Iosif” este un soi de „ţadic” (lider spiritual) hasidic care reface acel sistem religios şi social trecut prin grila creştină protestantă europeană şi anglo-saxonă şi aşezată prin tîrgurile (noile forme de ştetl) din România şi Moldova. Cum? Asta e deja o cu totul altă istorie…

-
8 May, 2016
Niciun comentariu

Străinul de lângă noi. Discuție pe tema volumului “Sectanții”, de Vasile Ernu

Străinul de lângă noi. Discuție pe tema volumului “Sectanții”, de Vasile Ernu from Veioza Arte on Vimeo.

-
8 May, 2016
Niciun comentariu

Bookface: Costi Rogozanu despre “Sectanţii”

-
26 April, 2016
Niciun comentariu

Observator Cultural nominalizează “Sectanţii” la secţiunea Memorialistică

11187152_599168236887176_6170283424107177_oObservator Cultural nominalizează “Sectanţii” la secţiunea Memorialistică 2016. O secţiune tare grea anul acesta:

 

 

 

 

 

Memorialistică
Ana Dragu, Mîini cuminţi. Copilul meu autist, Editura Polirom /
Vasile Ernu, Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor, Editura Polirom/
Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă, Editura Cartea Românească
Paul Slayer Grigoriu, Cronicile vulpii. Amintiri din liceul anilor ’90, Editura Publica
Victor Ieronim Stoichiţă, Despărţirea de Bucureşti. O povestire, Editura Humanitas

Mulţumesc pentru nominalizare.

Lîngă oamenii aceştea e o nominalizare cît un premiu 🙂

Aici întreaga listă.

-
6 March, 2016
Niciun comentariu

A short trilogy of marginals. The Sectarians

PremiuMateiBrincoveanuCiprian NIȚU – Revista POLIS  / Volumul IV, Nr. 1(11) 2016, Serie Nouă

The book written by Vasile Ernu, The Sectarians, is the first volume of a broader study dedicated to marginal groups from a geographic region that is also marginal, the Budjak province. Budjak is nowadays part of Ukraine, a region bounded on the north and west by the Republic of Moldova, on the south by Romania, and on the southeast by the Black Sea. This region was historically governed by different states and is as a consequence very heterogeneous, ethnically and culturally speaking. If The Sectarians investigates the religious marginal groups of the region, the other two planned volumes will study “the bandits” who act at the limits of law or even break it, and the “strangers” who are ethnically, culturally and politically marginalized.

Ernu’s book is not an investigation of an emotionally neutral object. The Sectarians is for the most part the history of author’s own community that he wants to say having in mind the archetype of the Five Books of Moses (the Torah, the Pentateuch). The book catches from the beginning through the author’s option for a “biblical” structure. This is unquestionably an effective strategy of captatio benevolentie. But of course the author does not seek to carry out a comprehensive parallel between the biblical story and the history of his own community. However, the central messages of the Books of Moses can be used in order to decode each of the main sections of Ernu’s book.

It has to be clearly said from the beginning that we are not speaking about a religious history book but an anthropology book that can be of interest not only for those preoccupied with religion but also for those interested in sociology, economics or politics.

The first section (Genesis) describes the “powers” that sit at the base of a community that perceives itself as “the chosen one”. It tells the story of “the family’s first Patriarch” (p. 25), Kulaki, a merchant who came from Transylvania and settled in the south of Bessarabia, his conversion and the establishment of a new sectarian faith. This “sect” – which is also the denomination the author belongs to – is the fruit of a triple influence: from various religious groups hostile to majority church in the Tsarist Empire at the end of 19th century (Raskolniks, Bezpopovtsy, Molokans), from the German evangelical community inhabiting Budjak area, and from the New Testament’s Israelites sect whose initiator was Joseph Rabinovich, the promoter of Judeo Christianity.

The second section (Exodus) presents the difficulties the “chosen” community went through in its short existence and the survival strategies it developed in relation with the oppressive state and the world in general. These strategies are a kind of “Flight from Egypt”, that is detachment and disregard of state power. From Jewish pogrom in Kishinev in 1903 that adversely affected the community, going through the Bolshevik Revolution that initially seemed to bring more freedom for sectarians, continuing then with the interwar period that was one of the hardest period for minority faiths, and culminating in World War II and the subsequent Great Famine, the second section discusses the community’s rules and survival system “conceived in relation to three areas: the state, the majority faith, and the secular world, simply named ‘this world’” (p. 142.)

The third section (Leviticus) basically shows that the persecution suffered under various political regimes was in a religious sense beneficial to the community. As Moses teaches Hebrews that compliance with “laws” in a fallen world can lead to the re-harmonization of the relation between God and His creation, so do the community’s religious institutions, which teach its members that suffering is a test and persecution a chance to strengthen their own belief. So has to be understood the author’s statement according to which Stalinism was “the last golden age of Christianity” (p. 151). Stalinist persecution had beneficial effects on the community in a religious sense: on the one hand, deportations offered the consolation that they, the sectarians, do the right thing in a fallen (anti-religious) world, and on the other hand displacement enabled contacts and development of communication network with other marginal ethno-religious groups. In a way, says the author, Khrushchevite period was harder for the community than the Stalinist one through the obstacles imposed to liberties of faith and expression (pp. 174-5).

The fourth section (Numbers) recounts significant events that have as protagonists the author’s close family members and their resistance strategies against regime through work and professions practiced within community. Work in community (that in the case of author’s father actually means calculation/numbering, him being an accountant) is similar, suggests the author, with the Jews tribulations after leaving Egypt (counting, preparation and difficulties of the road to the Promised Land).

The fifth section (Deuteronomy), besides presenting aspects of daily life in the community (women’s role, free time, religious education etc), makes at the same time a kind of evaluation of the past and the future of the community in the context of post-communist freedoms. Unlike the “optimistic” message of the Old Testament in which Moses looks back “over a century of history” and prophesies the spiritual rebirth of the nation of Israel in the Promised Land, Ernu’s book seems to transmit a counter message: “The Promised Land” was in the past and seems to be hopelessly lost. This is the message “Uncle Sasha” – who immigrated in Romania in the 60s – send among the final lines of the book: “we all died happy and will die happy because we lived and saw heaven that you probably will no longer have and understand” (p. 365).

The book is not, however, only a history of author’s own community told after a biblical model. The history of his sectarian community is the background or the pretext for a series of philosophical, historical, social and political reflections. Such reflections are, for example, those referring to the study of marginal communities in understanding history (see p. 109 et seq.) or the issue of theological education in orthodoxy (see p. 344). The book also introduces the reader into a world less frequented, namely the religious groups from the territory of the former Tsarist Empire that remained faithful to pre-Nikonian practices and rituals. It shows a region – Budjak – which although located in the proximity of Romania and being temporarily part of it, is nevertheless so little known by Romanian readers. Likewise, the book brings into question little studied topics such as the oscillating relations between Bolshevik power and religious sects. Interesting from this point of view are the pages that touch upon the Lenin and Putintzev’s speeches regarding sectarian practices and institutions (pp. 89, 94-107). Last but not least, it is worth mentioning the pages that describe the anti-communist sectarian dissidence, especially the protest of 1966, and its marginalization in post-communism.

Vasile Ernu’s book belongs to a mixed genre both in terms of methodology and in terms of style. Ernu combines in this book his personal experience (emotions, feelings, affection, memories), testimonies collected from community, and information taken from edited sources. The book also combines what is personal and subjective with what is objective, resulting a work that is situated at the intersection of academic, journalistic and literary style. This is a reasonably choice taking into account the author’s intention to offer a work of religious, social, political and economical anthropology of the community in which he was born and rise until adolescence. Furthermore, it makes it accessible to a broader public. Accessibility and a mild humor, which we meet frequently in this book, are additional reasons that recommend the book, whose reading, I think, help us better understand the author’s personality – and also a way of life – that here is both subject and object of investigation.

-
6 March, 2016
Niciun comentariu

O mitologie a originilor – Sectanții, de Vasile Ernu

sectantii_1a31.01.2016 Adela Vlad  / Bookaholoc

Cartea lui Vasile Ernu, „Sectanții” (Polirom, 2015) e un soi de ficțiune autobiografică. Nu avem de unde ști dacă istoria relatată a fost realmente trăită de autor, dacă e deci conformă cu realitatea, cert este că ea respectă convenția autenticității, prin scrierea la persoana I și abordarea unei formule confesive. E greu de spus, așadar, cât e istorie și cât e literatură aici, dar a le departaja e simplist și inutil. Naratorul-protagonist își asumă rolul de portavoce a comunității religioase căreia i-a aparținut și încă îi mai aparține, dacă nu prin altceva, atunci măcar prin fervoarea cu care își proclamă convingerile. Nu e fără însemnătate că pretextul narativ al cărții e tocmai moartea tatălui, așadar bilanțul comunității se face într-un moment de cumpănă, în care adevăruri mocnite ies la iveală, sfidător. Cartea poate fi citită și ca un manifest, ca o revanșă a unei comunități de năpăstuiți pentru care izbăvirea vine din chiar anatema aruncată asupra lor.

Întoarsă cu fața spre trecut, spre începuturi, ea așază în legendă întemeierea unei comunități religioase a cărei istorie se suprapune, de la un punct încolo, cu istoria Basarabiei. Piatra de temelie a grupării este străbunicul Culachi, văzut ca un patriarh veterotestamentar, ca un erou al Greciei antice, ale cărui convingeri vor hotărî soarta urmașilor săi pentru un timp al cărui sfârșit nimeni nu-l cunoaște. Sectanții, căci așa îi numește autorul, par că trăiesc într-un vid temporal, într-un spațiu anistoric, în care opoziția făcută Puterii, Leviathanului, e forma cea mai pregnantă de situare în lume.

Cuvântul sectant are astăzi, oricum ai lua-o, o conotație peiorativă: exprimă disprețul majoritarului față de ceea ce el își imaginează a fi străin și la o adică amenințător. Sectanții sunt priviți ca niște contaminați, față de care se impune o atitudine de frondă. Nu este suficient să-i ignori, trebuie să îi detești și să faci din ostilitatea îndreptată împotriva lor un instrument prin care să îți construiești identitatea.

Nu e mai puțin adevărat că și sectanții au orgoliul singularității. Cu cât e mai mare supliciul la care sunt supuși, cu atât mai mare va fi sentimetul elecțiunii lor. Un personaj spune că Stalin și Gulagul au fost o binecuvântare pentru comunitatea lor religioasă, dat fiind că le-a pus la-ncercare credința, astfel că martiriul lor e comparabil cu acela al primilor creștini. Personajele, să le numim astfel, au privilegiul unor revelații care se transmit ca un morb. Avem de-a face cu o suită de iluminați. Credința le mijlocește întâlnirea cu propriul sine. Atmosfera e de ieșire în afara timpului, povestirea în sine are nuanțe vag arhaice, de început de lume.

Apartenența naratorului la această categorie a sectanților este un dat, e o fatalitate ce îi va structura toată viața reporturile cu lumea. Nu se dezice de ei, ba mai mult, și-i revendică. Sunt ai lui. Cultura filozofică și teologică acumulată pe întreg parcursul vieții nu e de ajuns să-l îndepărteze de învățăturile primite în copilărie. Nu e doar o carte despre sectanți, e o carte despre cum suntem locuiți de trecutul nostru și al părinților noștri. Despre cum ne lăsăm confiscați de valorile în care suntem crescuți, având impresia că ni le-am apropriat.

Una dintre madlenele autorului e fizgarmonia, un amestec de pian și orgă, un instrument muzical care îi încorporează copilăria și i-o evocă. Mai mult decât orice doctrină, obiectul acesta, transmis din generație în generație, stă mărturie pentru un mod de viață care tinde să se perpetueze și care însemnă rigoare, un sentiment acut al excepționalității, al diferențierii de restul (pravoslavnici, de exemplu).

Represiunea legionară, războiul, foametea, comunismul sunt încercări cărora sectanții le-au făcut față în primul rând prin coeziunea grupului, și abia apoi prin tăria credinței. Ei întrupează un personaj colectiv a cărui forță rezidă în unitate. „Persecuții”, „clandestinitate”, „oprimare” – acesta este datul tuturor sectanților, nu doar al sectanților lui Vasile Ernu. Compasiunea și admirația lui se revarsă asupra tuturor minorităților religioase, fie și numai pe motiv că destinul lor contrazice varianta oficială asupra istoriei (ca de exemplu aceea că perioada interbelică ar fi fost epoca de aur a României).

Din când în când, cartea capătă un aer doct, impregnată fiind cu eseuri de politologie, istoria religiilor, antropologie etc. Poate că acest suport teoretic ar trebui să explice, să susțină cauza sectanților. Paginile care au însă cea mai mare densitate sunt acelea în care acest personaj colectiv e văzut în cotidian, în aspectele rutiniere ale existenței, în care ideologia fondatoare se decantează în ritualuri și interdicții. Sectanții își etalează spiritul antreprenorial într-un stat comunist, se profilează pe alegerea unor meserii de nișă (gen sobar, cojocar, dulgher, zidar) care le asigură pe de o parte un câștig mulțumitor, iar pe de altă parte le permite să evolueze paralel cu puterea, eludând-o.

Singurele neînțelegeri din sânul comunității sunt legate de interpretarea diferită a pildelor biblice. Odată luată o decizie, comunitatea acționează în consecință, devierile de la punctul de vedere statutar nu sunt admise. Nu mai rămâne loc de individualism, asimilat cel mai probabil cu răzvrătirea, cu păcatul. E o ironie până la urmă că, o astfel de comunitate strictă, castratoare, pornită să își educe membrii în supunere și disciplină, nu a prins de veste că în sânul ei se ridică un scriitor, un artist deci, care mai comite și imprudența sau impudoarea de a le pune pe tapet marginalitatea.

Sectanții au devenit, în cartea lui Vasile Ernu, un studiu de caz, s-au trezit aruncați în lumină, ei, a căror condiție este să se strecoare în cele mai tainice cotloane. Au voit să salveze lumea, naiv și îndrăzneț, dar se pare că lumea îi înghite. Cum altfel să înțelegi această autobiografie, cu aerul ei când nostalgic și meditativ, când amenințător și revanșard, dacă nu ca pe o încercare de a salva ce este de salvat? Măcar trecutul.

-
29 February, 2016
Niciun comentariu

„…o periuţă de dinţi, dar nu pentru dinţi ci pentru creier”

LondofonGrigore Şoitu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitorul Vasile Ernu.

Dragă Vasile Ernu, mărturiseşti undeva, la începutul cărţii tale ”Sectanţii”, apărută anul trecut la Editura Polirom, că partea religioasă “prezintă mai puţin interes pentru povestea noastră”. N-o să te întreb dacă ai fost cu adevărat “sectant”, ca să nu-mi răspunzi că ai să devii cândva bandit, odată cu publicarea următorului volum … “Este religia opiumul poporului”, ca să-l citez pe Marx, sau “opium pentru popor”, ca să-l citez pe Lenin?

Pentru mine a fost o experienţă foarte importantă şi deosebită, pentru că m-a interesat şi mă interesează enorm povestea marginalilor. Ce înseamnă marginali pentru mine? Eu am mai spus de câteva ori: hai să privim lucrurile nu dinspre cel care vânează ci dinspre  cel care este vânat. Este foarte important să înţeleg lumea din perspectiva celui de jos. Comunitatea pe care am ales-o eu este o comunitate religioasă, marginală, dintr-o zonă foarte complicată, Bugeac, sudul Basarabiei, care a rezistat pe parcursul a o sută de ani, perioadă de care mă ocup eu, mai multor regimuri şi statalităţi… Este acolo o poveste, care mie mi se pare destul de interesantă, când bătrânul meu evreu pleacă, prin ’93, spre Israel şi este întrebat:

– Dumneavoastră unde v-aţi născut?

– În imperiul ţarist.

– Unde aţi făcut şcoala?

– În România Mare.

– Unde aţi lucrat?

– În Uniunea Sovietică.

– Şi de unde vă luaţi pensia?

– Din Republica Moldova sau din Ucraina.

– Domnule, sunteţi cam umblat în lume!

– Nu, eu n-am ieşit niciodată din satul meu!

Este o chestie emblematică pentru o comunitate care nu s-a mişcat niciodată, dar a avut de confruntat nenumărate regimuri politice şi administratice… Era povestea „Vlastimineaiţa”/puterea se schimbă, prietenii mei basarabeni din sală ştiu foarte bine, cu şapca care are două feţe şi pe care o schimbi după context: e când cu steaua, când cu crucea, ca Burducea. Te uitai pe geam, afară, şi vedeai că s-a schimbat puterea.

Eu prezint o comunitate marginală deosebită, asupra căreia se răsfrâng multiple forme de represiune: din partea statului (ţarist, legionar, fascist, comunist, stalinist), din partea bisericii majoritare şi  din partea comunităţii laice, care are un alt tip de comportament. Avem deci o triplă formă de represiune. Pe mine asta mă interesează enorm. Şi eu încerc în cartea asta să povestesc, prin exemple foarte simple, cum rezistă ei acestei triple represiuni, cum îşi construiesc viaţa, şi cum, până la urmă, ei devin mai puternici în perioada de represiune decât în perioada de libertate. Şi de ce, în ce condiţii?

Opiul poate fi de multe feluri şi avea multe funcţii. Chestia cu religia ca opium pentru popor este complicată, eu aleg o comunitate religioasă tocmai pentru că e un exemplu de cum se poate rezista în situaţii limită. E un model, iar următoarea comunitate de care mă ocup este şi mai complicată: până acum m-am ocupat de îngerul alb, iar în următoarea carte mă voi ocupa de îngerul negru, ştii, de băieţii foarte răi, care şi ei sunt o comunitate minoritară, marginală, dar care tratează problema diferit… De exemplu, recent mi-a scris un tip care a citit ”Sectanţii”, pe care nu l-am cunoscut niciodată şi zice: „oau, cartea asta este un manual de rezistenţă” . Altcineva mi-a zis că volumul meu poate fi citit ca un manual alternativ de religie. Da şi nu, pentru că pe unii îi interesează iar pe alţii îi enervează, depinde pe ce parte a puştii te situezi. Careta e gândită pe multiple planuri. Iar dacă deranjează e foarte bine.

Îmi asum riscul următoarei afirmaţii: ”Sectanţii”, cu un titlu împrumutat parcă de la Iuri Mamleev (fără a avea, din fericire, vreo legătură cu romanul acestuia) , este cea mai bună carte a ta. Este un volum de investigaţie sociologică, folclorică, istorică sau un roman autobiografic nonfictiv? De unde ţi-a venit ideea asta (genială, aş putea să zic!) de a construi o trilogie a marginalilor?

Eu am debutat în 2006 cu o carte; recunosc că n-am avut în viaţa vieţii mele ideea să fiu scriitor, nu mă interesa, şi nici acum nu cred că mă interesează, pentru că scopul meu nu este să fiu neapărat scriitor. Scriitura este unul dintre puzzle-urile vieţii mele, dar mai am şi alte lucruri importante: să-mi cresc copilul, de exemplu, să mă lupt pentru anumite idei în care cred, să lenevesc, să visez, să beau o bere cu prietenii şi aşa mai departe. Când am debutat cu ”Născut în URSS”, a fost o chestie foarte haioasă, eram în toate topurile (fiction, nonfiction, debut). Am figurat în toate topurile, cu excepţia poeziei. Şi atunci mi-am zis, „oah, deci nu sunt poet”, e o chestie foarte importantă, nu sunt poet, dar în rest folosesc foarte multe genuri. Mai ales în cartea ”Sectanţii”, sunt mult mai bine axat pe povestea asta: mixez genurile, fac ceea ce eu numes un soid e klezmer stilistic. Aici totul e aproape programat, adică folosesc proză, eseu, un anumit tip de jurnalism de investigaţie, un anumit tip de istoriografie, folosesc multe genuri şi asta îmi place foarte mult.

Reacţiile care au venit pe mine m-a suprins foarte tare, pentru că primii care m-au sunat mi-au spus „Asta este o carte de antropologie!”. Nu, nu este o carte de antropologie, doamne fereşte. ”Este o carte de sociologie?” Nu este o carte de sociologie. ”De istorie?” În niciun caz nu este o carte de istorie, eu nu mă ocup de istoria unei comunităţi, pe care s-o analizez în termeni istorici. Eu fac un soi de poveste, compusă din cinci cărţi, care sunt bazate, ca şi construcţie, pe Pentateuh, adică pe cele cinci cărţi ale Vechiului Testament. Toate având câte cinci capitole. Eu construiesc chestia asta conştient, urmărind un anumit scop, un anumit tip de reflecţie. Un prieten de-al meu mi-a spus o chestie care-mi place foarte mult (ştiţi că lucrul cel mai important pentru omul „civilizat” atunci când călătoreşte, şi mie-mi place mult să mă mişc prin ţară, este periuţa de dinţi), „cartea asta este ca o periuţă de dinţi, dar nu pentru dinţi ci pentru creier”. Dar nu în sensul de spălare de creier, cum m-au înjurat duşmanii mei, care mă iubesc foarte mult, ci în sensul de a face puţină curăţenie, de a regândi anumite lucruri. Dacă lucrurile nu stau aşa cum le credem noi? Dacă povestea de care noi suntem ultraconştienţi că e aşa, nu e aşa? Hai s-o gândim puţin altfel. Şi eu încerc să schimb puţin perspectiva, să privesc lucrurile din unghiul de vedere al unor oameni, pe care parcă-i ştim, parcă am auzit ceva despre ei, dar de fapt nu-i cunoaştem defel. Şi atunci, eu încerc să schimb aceste unghiuri de vedere, în care povestea devine un mod de reflecţie asupra istoriei noastre trecute, actuale, şi, de ce nu, viitoare. Lumea văzută prin ochii marginalilor arată radical diferit de cea văzută prin  cea a establishmentului.

Despre ce va fi cel de-al treilea volum al trilogiei sau, mai bine zis, care este acel grup “mai special”, despre care ai evitat să vorbeşti într-un interviu recent (eu mă gândesc la ceva, dar n-am curaj să spun…)?

Da, n-am deconspirat. În momentul în care eu vorbesc la persoana întâi, toţi îmi pun aceeaşi întrebare: ”băi, eşti cumva sectant?” Ho, băieţi, mă cunoaşteţi, nu sunt chiar aşa… Asta nu înseamnă că nu folosesc o anumită experienţă personală, comunitară, etc. Chiar vorbesc despre oaia neagră a celor din comunitate. Dar cartea nu e despre mine, nu despre Ernu cu toate că şi autorul este undeva ascuns acolo. Pe mine mă interesează foarte mult experienţa marginală, în persepectiva actualităţii şi a viitorului. De exemplu, experienţa marginală, atât a celor despre care am scris, sectanţii, cât şi a celor despre care scriu acum –sper să apară anul ăsta-, bandiţii, mi se pare că sunt foarte interesante, pentru că pornesc de la întrebarea: ”cine ne controlează timpul şi resursele?” Bătălia este pentru asta! În general, orice formă de putere vrea să le controleze. Cei care au copii ştiu foarte bine: au tot mai puţin timp să petreacă cu ei. De asta plătesc, mai ales oamenii care-şi permit să plătească, intermediari ca să-şi rezolve problema. Dacă plătim s-a rezolvat! Nu s-a rezolvat nimic, timpul nu poate fi cumpărat. Şi asta ne trimite mai ales spre problema împrumuturilor, o chestie foarte interesantă pe care eu o ating în carte de câteva ori.

Am un erou acolo care spune „e mult mai bine, sau e mult mai sigur, cu cei care-ţi iau, decât cu cei care-ţi dau”. O chestie care a deranjat câţiva oameni din establishment-ul cultural românesc gen HRP: ”cum adică, dacă ne iau e mai bine şi dacă ne dau e mai rău?” Da, pentru că am povestit de câteva ori ce înseamnă împrumutul. Este un soi de bogăţie pe invers. În ce sens? E o poveste pe care am dezvoltat-o în a doua mea carte, ”Ultimii eretici ai imperiului”, în care spun în felul următor: ”Evanghlelia spune că e mai uşor să treacă o cămilă prin urechile acului, decât un bogat să intre în Împărăţia Cerului”. Ce înseamnă asta? Înseamnă că bogatul poate renunţa, oricând, la bogăţia lui. Greu, dar poate. Deci poate trece prin acea ureche! Eu spun aşa: ”mai uşor e să treacă o cămilă prin urechile acului şi un bogat să intre în Împărăţia Cerului, dar niciodată un împrumutat nu va intra în Împărăţia Cerului”. De ce? Pentru că este o bogăţie la care el nu poate renunţa. Este o bogăţie pe invers, pe minus, la care nu poate renunţa, pentru că nu este a lui ci a altcuiva. Nu el o controlează ci altcineva.

Eu încerc întotdeauna să răstorn aceste situaţii clasice, care nouă ni se par normale… Primesc mesaje în care sunt întrebat: ”Domnul Ernu, eu chiar n-o să fiu salvat?” Eu nu decid în faţa nimănui, eu nu dau sfaturi despre cum să se comporte cineva, ceea ce vreau eu să spun este că lucrurile se complică foate mult, în momentul în care eşti împrumutat. De ce mă interesează asta pe mine? Pentru că astfel de fenomene „obişnuite” gestionează modul nostru de a fi, modul nostru de a gândi şi modul nostru de a fi critici. Atenţie: eu interpretez salvarea în termeni teologico-politici, nu religioşi.

Să luăm un exemplu: acum vreo cinci ani, cred că eram la Vama Veche, mă întâlnesc cu nişte prieteni dintr-un trust de presă foarte cunoscut. Erau atât de fericiţi şi-mi spun, în timp ce dădeau de băut la toată lumea, ”ne-au mărit de trei ori salariile…” Oau, zic eu, voi niciodată n-o să vă mai permiteţi să criticaţi! ”Cum adică?” E foarte uşor, banii predetermină modul vostru de a gândi. Îl gestionează. Cu cât sunt mai mulţi cu atât devin mai determinanţi: „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” zice cartea cea bună. E bine de înţeles (şi asta va fi în următoarea mea carte, cea despre bandiţi), cum au gândit ei, în noua structură de putere, forma de control: decât să-l iei, să-l duci în Gulag, e mult mai simplu să-i dai de trei ori mai mult salariul. Noua putere hegemonică a înţeles asta bine. Ea ştie că băiatul ăla care scria şi critica n-o să poată dormi noaptea, şi o să se gândească cum să scrie, ca nu cumva să deranjeze. E un mecanism foarte interesant, care face parte din categoria mecanismelor pe invers

Şi care sunt tehnicile acestui  „grup special” de care vorbeşti?

Ce am observat eu la mediile de care m-am ocupat în cartea ”Sectanţii” este, aşa cum am mai spus, problema cu timpul şi resursele. Mecanismul foarte interesant pe care-l inventează sectanţii, dar nu este specific doar lor, ci îl folosesc şi alte grupuri marginale, este următorul: ”când toată lumea se mişcă spre centru, noi ne mişcăm în partea opusă”. Cum câştigăm timpul? Dacă mergem pe şablonul clasic de promovare socială (am terminat facultatea, am intrat în UTC, sau Comsomol, apoi în Partid.. nu s-au schimbat între timp mult mecanismele), pentru că vrem să ajungem în centru şi folosim toate ritualurile puterii, căştigăm mai mult şi avem putere & privilegii. OK. Ăştia inventează o chestie pe dos, dacă vrem să fim liberi ne mişcăm spre periferie. Unde n-ajunge puterea? În zonele de interes minim, unde nu sunt resurse, privilegii şi fucţii cu putere. De exemplu, angajarea ca paznic la grădiniţele de copii. În comunism nimeni nu sparge o grădinţă de copii, în schimb e un loc de dormit extraordinar. Plus că o zi lucrezi şi trei sunt libere. Pe comunişti, nu-i interesează paznicii de la grădiniţă, sunt periferici… Te duci la serviciu, unde dormi şi ai trei zile libere. Ce faci? Inventezi o altă formă de job. Toţi cei despre care vorbesc eu construiesc mecanisme de muncă alternativă. Pazinicii de la grădinţe erau buni cojocari, blănari. Uniunea Sovietică era o ţară cu trei sute de milioane de oameni şi mult frig. Să tot coşi blănuri! Paradoxul este că ăştia încep să câştige mult mai bine, având mai mult timp. Şi au mai mult timp pentru comunitate şi pentru familie. Este o chestie extraordinară, pentru că statul nu mai controlează zona asta decât periferic.

O să vă dau şi un exemplu din lumea artistică: este cunoscut faptul că dezvoltarea rock-ului sovietic, apare în ”Caciugarnaia”, în cazangerie, pentru că e un loc pe care nimeni nu-l mai controlează şi oferă mult timp liber. Şi fac o paranteză, pentru că mulţi au început să uite, în perioada comunistă a nu munci era un caz penal. Oau, am vrea noi să ne oblige statul să muncim în condiţia în care munca a devenit un privilegiu! În momentul în care aveai un loc de muncă, totul era OK, în momentul în care nu aveai, intrai la categoria penală. Ei trebuiau să-şi justifice timpul în faţa statului şi găsesc aceste forme de muncă periferică, pe care o fac, fiind acoperiţi în faţa statului, pe de o parte. Pe de altă parte dispun de foarte mult timp liber ca să producă altceva, care devine total antistat, antiputere. Iar acest lucru s-a înţeles foarte târziu, pentru că, repet, orice putere are, în esenţă, un singur scop: să-ţi controleze timpul şi resursele. Nu vreau să vă spun, dar în modernitatea pe care o trăim azi până şi timpul liber este controlat. All inclusive ce înseamnă? Că e controlat totul, până şi odihna, ceea ce comuniştii n-au reuşit şi poate de aceea au şi pierdut… Au pierdut de fapt în faţa celor care au pus mâna pe timp şi resurse. Cine sunt ei? O să povestim în cartea următoare… Dar bine că am scăpat…

Iată o frază şocantă, pe care a spus-o străbunicul tău (sau actantul respectiv): “Ştii când ne-a fost cel mai bine nouă, basarabenilor? Când ruşii plecaseră, iar românii încă nu veniseră…”. Cum trăiesc sectanţii, într-o Basarabie liberă, pe care nici ruşii, nici românii n-o mai administrează?

Este o formulă folosită foarte des, tocmai pentru că ambele administraţii au făcut multe greşeli. Există o mitologie întreagă faţă de ambele forme de administraţie, pentru că eu vorbesc de minim patru forme de administraţie. Este foarte important, pentru că pe mine mă interesează cum o comunitate mică îşi organizează timpul, viaţa, în dependenţă de o formă sau alta de administraţie: Rusia ţaristă, cea din România Mare, sovietică şi postcomunistă. Într-adevăr, e una dintre chestiile foarte delicate pe care o ridic, şi n-o ridic în termenii acelei propagande sovietice antiromâneşti, care a existat. Eu n-o ridic în termenii ăştia, ci o ridic în termenii de conştientizare a unei situaţii ce a ţinut de proasta administraţie românească faţă de o anumită comunitate. Nu putem să ne facem că nu a existat, în momentul în care există o scrisoare de prin 1925, a celor care au făcut unirea – deci sunt oameni devotaţi unirii! -, şi o spun în contextul ăsta care este foarte important, deoarece vreau să înţelegem situaţia. Ei spun că modul în care a început să fie administrată Basarabia în perioada interbelică este, ei folosesc termenul acesta, colonialism. A fost o practică foarte proastă de administrare. De exemplu, voi ştiţi că în perioada interbelică exista aproape un blestem administrativ, care se chema, pentru toţi cei care greşeau în Regat sau în Moldova, Basarabia te mănâncă! Nu sună deloc bine. Dar administraţia românească a făcut şi multe lucruri foarte bune, cum ar fi de exemplu şcoala, care a rămas ca o amintire populară pozitivă. În Basarabia se foloseşte termenul de şcoala românească, ca un superlativ. Dacă un om avea, în perioada interbelică, patru clase la români, asta era ceva extraordinar!

A fost un cumul de factori, pozitivi şi negativi. Eu vreau doar să trag un semnal de alarmă, privind modul prost de administrare… Evident că propaganda sovietică a preluat acest lucru şi l-a folosit după anexarea Basarabiei. Şcoala a funcţionat destul de bine, însă administraţia foarte prost. Pentru că nu poţi să aduci într-un sat, din fundul Bugeacului, popa, jandarmul, administratorul şi profesorul, care sunt elemente ale puterii, fără să ţii cont de context. Şi eu încerc să amintesc toate astea prin nişte povestiri, destul de delicate, la care unii au reacţionat că aş fi antiromân. Nu, eu nu sunt anti, pe mine mă interesează cum regândim lucrul ăsta, astfel încât să ne ajute să înţelegem. Nu să iubim sau să urâm, doar să înţelegem ce naiba s-a întâmplat acolo! De asta eu am ales o comunitate, pe care pot s-o dau foarte bine ca exemplu, în diferite contexte sociale, politice, pentru a compara evoluţia ei în perioada legionară şi în perioada stalinistă.

Şi brusc cei din comunitatea respectivă, sectanţii, spun: ”pentru noi, stalinismul a fost un fel de epocă de aur a creştinismului”. What? Cum adică, comuniştii vă băgau în puşcării, iar pentru voi era epoca de aur? Duşmanii mei abonaţi la înjurături au sărit ca arşi: „Ernu e stalinist”. Nu, doamne ferește, pentru că sunt şalamovian declarat şi comunitarist pur sânge: fără ierarhii, cu democraţie participativă, egalitarism. Şi eu vorbesc nu despre stalinism, ci despre cum interpretează o comunitate marginală religioasă stalinismul. Şi ei interpetează exemplar fenomenul.  Ei explică acest fenomen printr-un exemplu, ce ţine mai mult de creştinismul primar. Dacă ne bagă în puşcării, noi suntem ăia buni, deci facem ceea ce trebuie. Era un semn al calităţii: ”ne bagă în puşcării, deci ne respectă şi se tem de noi!” Eu întotdeauna am spus, şi am făcut valuri în presa românească, un regim care-şi bagă intelectualii în puşcării este un regim care-şi respectă intelectualii. Un regim care-şi premiază intelectualii este un regim moale, poate fi şi aşa, şi aşa… Sectanţii înţeleg chestia asta ca o formă de sacrificiu, de mucenicie (Îţi mulţumesc Radu Aldulescu , pentru intervenţie).  Asta se numeşte martiraj: privilegiul suprem pe care-l are un creştin şi anume acela de a muri pentru credinţa sa.

Pe de altă parte, pentru mine a fost foarte straniu, pentru că dacă m-ar fi pus să aleg între perioada stalinistă şi cea legionară, eu aş fi zis că perioada stalinistă e o maşinărie de putere infernală, cea mai puternică pe care a produs-o totalitarismul modern.  Dar ei au zis nu, ”perioada legionară a fost cea mai rea!” Nu din cauza puterii de violenţă, pentru că sectanţii nu se tem de moarte, să fim serioşi, pentru ei moartea însemna un soi de bilet pentru veşnicie. Ei spun aşa, şi asta e o chestie legată şi de comunitatea evreiască, în perioada legionară, ăştia au avut o influenţă atât de puternică asupra societăţii, încât nimeni nu se mai solidariza cu tine. Prezenţa ta publică devenea imposibilă. În stalinism se mai găsea cineva care-ţi făcea cu ochiul, te bătea pe umăr, şi asta însemna o minimă formă de solidaritate. Tu luptai cu statul. Însă dispariţia formelor de solidaritate minime devine o violenţă mult mai puternică decât moartea însăşi. Şi asta apare în povestea pe care eu o spun despre ghetoizarea cimitirelor. Asta înseamnă că morţii comunităţii nu mai sunt primiţi în cimitirele comune. Ei sunt daţi afară. În moarte, în general toate culturile se solidarizează. Când solidaritatea dispare până şi din moarte, e o chestie mult mai tragică decât moartea însăşi. Însă, faptul că, în anumite momente copilul tău nu mai poate ieşi în public, pentru că el este izgoi, cum zicem noi, omul din afara întregii comunităţi, este mult mai violent decât tipul de violenţă stalinistă, perfidă. Nu e o violenţă în primul rând fizică, ci este o violenţă de putere care distruge până şi speranţa, sensul.

În zona noastră, molocanii au dispărut sau au fost integraţi de alte comunităţi […] Eu nu i-am cunoscut, însă acum câţiva ani am făcut nişte drumuri prin Caucaz. […] Şocul pe care l-am avut a fost imens, pentru că m-am trezit în mijlocul unei comunităţi care semăna copleşitor cu tot ce am trăit când eram mic.” – scrii în capitolul “Despre ritualuri şi molocani”. Unde ai fost, în ce zonă din Caucaz, şi cum ai fost primit de comunitatea aia, arhaică, păstrată perfect?

Nu se ştie despre ce comunitate vorbesc eu în carte, asta este una dintre chestiile pe care mi le-am propus, să nu punem degetul… E o tehnică. În literatură de multe ori e mai importat nu ce spui, ci ce nu spui şi-l face pe cititor să caute. Tu doar pui indicii. Ceea ce se ştie este că sunt trei comunităţi pe care se bazează genealogia comunităţii despre care vorbesc. Rascolnicii ruşi, cei de rit vechi, care s-au împotrivit reformei din spaţiul ortodox pravoslavnic şi s-au refugiat foarte mult în zonele periferice. În Delta Dunării au găsit un loc foarte bun, departe de putere. Urmează comunităţile de evrei mesianici, care încearcă să refacă creştinismul primar. Evreii dominau târgurile din Basarabia din punctul de vedere al clasei de mijloc. A treia comunitate, foarte importantă, vine în tradiţia comunităţilor prostestante-germane, pentru că în perioada Rusiei ţariste se făceau colonii în zonele respective, iar comunităţilor de acest gen li se dădea un soi de autonomie (teritorială, financiară, legislativă, ş.a.m.d), ca să dezvolte un business care ajuta imperiul. Comunitatea despre care vorbesc apare ca un soi de cocktail din cele trei amestecuri. Eu aşa îmi construiesc povestea.

Molocanii sunt o parte dintre cei care ies din zona comunităţii pravoslavnice tradiţionale ruseşti. Numele lor vine de la maloco, adică ei nu beau alcool, doar lapte, era un soi de poreclă mai degrabă. Ei au avut nişte comunităţi foarte puternice în zona Ismail, în Bugeac.  Şi au avut şi în Reni, sau în Brăila, unde au fost câteva comunităţi foarte puternice. Eu i-am descoperit, pentru că mi-a spus un prieten când am început să scriu povestea, că sunt undeva în zona Caucaz, câteva comunităţi care au fugit de puterea ţaristă, apoi de cea sovietică şi s-au păstrat nealterate de modernitatea noastră… Eu am ajuns acolo întâmplător şi sunt trei comunităţi. Este una în Armenia. Este una foarte puternică –culmea!- în Azerbaidjan, care e o ţară musulmană. Şi am ajuns acolo, într-o comunitate de limbă rusă, seamănă cu un soi de comunitate protestantă. Toţi aveau bărbi, iar eu m-am simţit foarte bine, pentru că era ceea ce am văzut la bunicii mei, purtau straie ţesute şi cusute manual… Seamănă foarte mult şi cu comunităţile americane, care mai păstrează acest soi de puritanism. Cântă foarte mişto. Mie îmi place la categoria asta de ”staroverde/rascolnici”, faptul că ei cântă foarte mult şi polifonic (cred că asta m-a deranjat pe mine la spaţiul nostru religios, faptul că oamenii nu cântă în afara bisericii). Iar viaţa marginalilor nu e deloc plictisitoare, mie mi se pare că viaţa noastră este plictisitoare, pentru că maşinăria funcţionează atât de puternic încât nici nu mai avem timp să reflectăm, că totul merge conform planului şi programului, după instrucţiuni…

De ce “un creştin este mult mai mult decât un anticomunist”?

Este un erou care apare, un erou ungur de data asta, şi fac o paranteză: când am fost să-mi lansez cartea la Cluj, au venit două familii care mi-au spus că am scris despre tatăl, bunicul lor. În carte apar mai mulţi eroi din istoria secolului XX, dar încercaţi să nu-i identificaţi, nu despre asta este vorba… Aşa cum eu zic, Vasile Ernu sectantul nu sunt neapărat eu. Poate că Vasile Ernu banditul să fie mai aproape de mine: aviz duşmanilor  J. Folosesc într-adevăr nişte eroi ca prototipuri, pe care îi dezvolt. Acest erou zice o chestie foarte interesantă, pentru că, la un moment dat, era o anumită polemică despre rezistenţa unor comunităţi radicale împotriva regimului comunist. Ceea ce era foarte OK. În perioada comunistă, trebuie să fii împotriva comunismului, iar în perioada capitalistă, trebuie să fii împotriva capitalismului. Este o logică firească, normală, zic eu… Cu Hegemonul, cu Leviatanul trebuie să fii mereu într-un raport de luptă. Ceea ce spune eroul este că lupta împotriva unui regim nu este suficientă, pentru că nu este scopul acestui tip de luptă, în momentul în care viaţa este mult mai complexă şi mult mai importantă. E vorba de o comunitate marginală creştină. Lupta asta nu-i aduce nici rezolvarea problemei, nici fericirea. Ca să înţelegem chestia asta trebuie să facem un pas mai departe şi să ne dăm seama că este mai important să ne concentrăm asupra vieţii şi salvării. Există viaţă şi-n comunism, există viaţă şi-n capitalism. Viaţa e mai importantă decât regimul în sine. Să nu ne pierdem viaţa indifierent de regimul cu care luptăm, să nu ne pierdem sensul! Lupta este doar o parte unui fenomen mai amplu. Iar acest erou care e ungur marginal religios, foarte înţelept şi experimentat, explică fenomenul acesta.

“Creştinismul oficial s-a deteriorat însă mult. Ce avem noi este o formă anchilozată, moartă, ritualizată. În mare parte avem exact rezultatul a ceea ce detesta Isus. Avem un Isus Hristos cuminte, care nu scandalizează, ci slujeşte puterea, pe bogaţii şi pe înţelepţii vremii. Respectă toate regulile şi cutumele vremii. Iubeşte -culmea- până şi banii, le face chiar reclamă şi se supune la toate protocoalele puterii. Avem un Isus Hristos ultraconservator, cuminte, comod şi care promovează o “teologie a bunăstării” – notezi în capitolul Sinoadele în colhozuri. Reuşesc grupurile religioase minoritare, de genul celor descrise de tine în Sectanţii, să contrabalanseze starea de stază, de anchilozare, în care se află creştinismul oficial?

El a citit o chestie deşteaptă, dar eu o să vă spun ceva mult mai simplu. Pe mine m-a interesat foarte mult ce s-a întâmplat în aceste comunităţi, mai ales modul lor de a reacţiona la anumite probleme ale omului simplu, ca la evanghelie. Acolo lucrurile sunt foarte clare. Isus e un băiat foarte simplu. Din când în când intră cu biciul, mai dă aşa… stă cu curvele şi cu pescarii la masă. Nu prea iubeşte cărturarii şi dregătorii. E prea multă falsitate, lipsă de viaţă, acolo. E o poveste exemplară: în anii cincizeci, după ce are loc alipirea Basarabiei faţă de Uniunea Sovietică, are loc colectivizarea, luarea pământurilor de la ţărani. Se stabilesc noi reguli, şi aşa mai departe. Apar colhozurile/CAP. OK. Ceea ce observă comuniştii, care erau destul de severi în anii cincizeci, este că se fură, dar se fură la greu. Comuniştii încearcă să găsească mecanisme prin care să controleze furtul. În general, cred că un anumit control al furtului este foarte greu de realizat în spaţiile noastre. Cu cât controlul e mai puternic, oamenii găsesc mecanisme mai complexe de furt. Şi asta este o chestie de care se ocupă cartea următoare, cea despre bandiţi. Iar furtul, din punctul meu de vedere, este o formă de muncă, cu grad maxim de profit dar şi cu grad maxim de risc. Fiecare îşi asumă un anumit tip de muncă. Revenind la poveste: comuniştii găsesc un mecanism ingenios. Ei înţeleg că nu poţi să-i opreşti pe oameni de la furtul din colhoz, şi atunci ei spun aşa: băieţi, de mîine aveţi voie să luaţi din colhoz, după o zi de muncă, atât cât puteţi duce. Asta era neoficial. E o convenţie, foarte inteligentă, pentru că e o negociere între putere şi cei care fură. Oamenii încep să ducă acasă ce puteau să care: roşii, struguri, sfeclă, porumb, cartofi, ş.a.m.d. Dar apar nebunii de sectanţi, care au pus o problemă în comunitatea lor: noi avem voie să luăm, sau nu avem voie să luăm? E furt sau nu e furt? Şi se discută, eu numesc asta Sinodul din colhoz. Ei studiază scripturile, fac o deducţie şi spun: să nu legi gura boului când treieră, deci se poate, dar alţii se opun, iar hotărârea finală este că nu au voie să ia produse din colhoz, fie şi cu acceptul conducerii. Se duc a doua zi oamenii la muncă la colhoz, toţi îşi iau ce au nevoie, numai sectanţii nu iau nimic. Şi atunci începe scandalul. Oamenii strigă săpre ei: vreţi să spuneţi că furăm? Puterea reacţionează: voi de ce nu luaţi, voi vă consideraţi altfel, ce vreţi să spuneţi? Un simplu gest produce un adevărat scandal, furie, polemici, atittudini. Este interesantă această formă de scandal,  de conflict, care produce reflecţie asupra a ceea ce înseamnă furt, lege,  etică, comportament social şi economic etc. Este vorba până la urmă despre o găleată de roşii, care poate da peste cap o comunitate întreagă.

Drumul de la acei “radicali marginali“, în opoziţie cu tot ce înseamnă putere (sau “leviatan”), la consumatorii “majoritari, cuminţi, docili, supuşi”, aflaţi în ceea ce se numeşte azi mainstream, este pavat cu bune intenţii. Să-nţelegem că totul e pierdut şi nu ne rămâne nicio firimitură de happy-end? Care e morala acestei fabule?

Eu recunosc că încerc să-mi termin acţiunea cărţii, undeva la începutul anilor nouăzeci, în perioada postcomunistă. Este destul de clar că eu am o mare problemă cu perioada postcomunistă, în sensul că vorbesc despre temerea de pierdere a credinţei. Şi nu vorbesc neapărat în termeni religioşi, ci în termeni de proiecţie asupra viitorului, ş.a.m.d. Eu pun lucrurile astea într-un orizont de sens legat de anii nouăzeci, dar nu mă ocup de anii nouăzeci, decât parţial, şi mie mi se pare că –şi asta dau de înţeles destul de limpede- pentru aceşti oameni a fost mult mai uşor să lupte cu stalinismul şi cu fascismul, decât cu postcomunismul. Eu zic asta, nu în termeni ce ţin de violenţa fizică în care sîntem obişnuiţi să gândim, dominaţi de discursul dominant, ci în ceea ce ţine de pierderea de sens, de proiecţia de viitor… Se pierde ceva fundamental şi nu ştim ce. Şi mai grav, nici nu mai avem curaj să discutăm. Iar asta e foarte grav!

Ceea ce observ e că totul se mişcă spre establishment. Pînă şi marginalii vor la centru. În momentul în care o comunitate este marginală, pe mine mă interesează foarte mult s-o înţeleg. În momentul în care comunitatea marginală se mişcă spre centru, şi majoritatea comunităţilor marginale de dinainte de nouăzeci, s-au mişcat spre centru –o să vedeţi, în următoarea perioadă, ce s-a întâmplat la bandiţi- aproape că au câştigat bătălia. Nu aproape, ci au căştigat-o. Ei au câştigat bătălia! Pentru mine sunt interesanţi cât sunt marginali, în momentul în care ei devin centru, establishment, în sensul de putere, pe mine nu mă mai interesează. Sau mă interesează mai degrabă ca obiect de critică. Eu critic întotdeauna tot ce e Putere centrală, pentru mine nu-i interesant centrul. Peste tot e acelaşi lucru, e la fel, e tautologie: acumulare, profit, model identic, victorie, etc. Pentru că nu mă interesează istoria celor care câştigă, victorioşii, ci istoria celor care pierd, înfrânţii .

Într-un fel, Sectanţii continuă o parte dintre ideile dezvoltate de tine în volumul “Născut în URSS”, dar cu mai puţin umor, sau, mai bine zis, le punctează cu mai multă maturitate… Cum ar fi cele despre capitalism, sau comunism. “Discursul comunist despre capitalism este în mare parte adevărat. La fel şi discursul capitalist despre comunism. Însă amândouă devin false nu prin ceea ce spun, ci prin ceea ce trec sub tăcere. […] Scopul lor nu e să spună adevărul, ci să înlocuiască o putere cu o alta. […] O să-ţi dau un exemplu. Urmăreşte cum se construieşte acest discurs liberal în jurul eroilor anticomunişti, rezistenţa din URSS. Cine sunt ei? ” Ştiu că acest tip de discurs, practicat de tine şi în articolele pe care le-ai publicat în ultimii ani, este aproape tabu, şi atunci când ai deschis această cutie a Pandorei, ai fost atacat de Vladimir Tismăneanu. Acesta te numea, într-un articol publicat pe contributors.ro în anul 2013, “anti-anticomunist de profesie“.Cum comentezi, la aproape trei ani de la apariţia acelui articol, atitudinea acestui scriitor?

Cel mai haios e faptul că eu vin dintr-o tradiţie, în care nimeni, dar absolut nimeni din familia mea nu a fost, nu doar membru de partid, dar nici măcar komsomolist, sau utecist cum ziceţi voi. Iar puşcăria este o chestiune obligatoie: ca şi şcoala, prin ea trebuie să treci. Generaţie de generaţie dacă înfrunţi Leviatanul asta ţi se întîmplă. De ce? Nu din cauză că eram noi foarte anticomunişti, ci din cauză că tradiţia comunităţii din care vin spunea simplu: noi nu ne supunem nici unei forme de putere că-i comunistă sau capitalistă, nu ne închinăm la idoli şi nu depunem  jurământ nimănui… Ce înseamnă să intri în partid, sau în organizaţia UTC/Comsomol? Oricine a trecut prin asta ştie că se depunea un jurământ. Regimurile politice au ceva profund religios. Jurământul devenise formal, evident. În perioada anilor cincizeci, comunitatea acestor marginali discută foarte mult ce înseamnă asta: aderăm, acceptăm noua orânduire politică sau n-o acceptăm? Ei spun că orice orânduire politică vine de la Dumnezeu, pentru că aşa spuneau scripturile. Cum interpretează ei acest „de la Dumnezeu”: trebuie să o tolerărăm, dar nu trebuie să ne supunem. Trebuie să ne comportam aşa ca şi cum ea nu ar exista. Acesta e trucul lor genial.  Dar comuniştii le cer să devină şoimi ai patriei, sau octombrei, pionieri, utecişti/comsomolişti, membri de partid. Peste tot se depunea un jurământ. Comunitatea discută şi analizează şi spune aşa: atâta timp cât jurămintele se depun la vârste premature, nu cotnează pentru că minorii nu răspund de asta. Adică, dacă tu o faci la şase ani, la opt ani, e un joc de copii. Dar dacă o faci la cincisprezece ani, sau la treizeci de ani cînd deja nu mai eşti minor? Cu asta nu te joci.  Şi atunci comunitatea decide: octombrei , pionieri, se poate, pentru că e ca un joc de copii, sînt minori, dar nu se poate utecişti/ comsomolişti şi membri de partid. De ce? Pentru că depui un jurământ cînd eşti major, iar noi nu depunem jurământ decît unui singur Dumnezeu şi puteri. Asta era o decizie religioasă, da, dar care avea un efect politic incredibil asupra întregii comunităţi. Copilul care nu era comsomolist devenea oaia neagră a clasei şi nu avea acces la studiile universitare, de exemplu… De aceea eu spun: nu primesc lecţii, -mai ales în cazul nostru, în buna tradiţie românească de luptă anticomunistă. Să lupţi cu comunismul la 25 de ani de la căderea comunismului nu e doar ridicol,ci şi o formă de impostură. Nu primesc lecţii anticomunsite de la băieţii din Primăverii sau de la foştii membri PCR şi UTC.  Am un CV anticomunist cît toată Comisia Tismăneanu la un loc şi mai rămâne loc. În jur, noua putere hegemonică face ravagii, copiii mor de foame, oamenii nu au locuri de muncă, trăiesc la limita disperării şi noi luptăm cu morile de vînt. Dumnezeule, despre ce vorbim?

Iţi multumesc mult pentru acest interviu şi te invit să te bucuri de Revelionul pe stil vechi…

A consemnat Grigore ŞOITU

13 ianuarie 2016, Clubul Londophone

-
22 February, 2016
Niciun comentariu

Vasile Ernu: Anii de școală și gașcă. “Dezvățul” din Colibași-Buceag la Iași și Cluj – foto inedite

Eugen Istodor: interviu cu Vasile Ernu pe istodor.ro

1 clasa 1 invatatoare

1 clasă, 1 învăţătoare

Cum ai învățat tu?

Am învățat la început foarte bine. Eram cel mai mic dintr-o familie de cinci copii și aveam în fața mea un frate bun la școală, mare bătăuș și sportiv și o soră aproape genială. Era olimpică și ar fi terminat cu medalie de aur (pentru cei cu 10 pe linie în URSS primeai medalie şi admitere în orice Universitate fără examen) dacă nu am fi fost cu ”pedigree-ul” anticomunist al familiei. Așa cum am povestit și în ultima mea carte, ”noi” nu aveam voie să intrăm în nici una din structurile politice comuniste. Aşa era în kibuţul  nostru, mai veterotestamental: nu ne subordonam şi închinam la „idoli” de nicio culoare.  Deviza rabinului meu era de sorginte mahnoviană: bate-i pe roșii până se înălbesc şi pe albi pînă se înroşesc. Şi cum nu eram UTC-işti atunci toate universităţile ne închideau uşile. Dar asta e o poveste separată. Am scris în Sectanţii cum rezolvam noi situaţia. Lucrul cel mai important e că educaţia era o chestie asumată şi de familie şi de comunitate: muzică, lecturi, interpretări, organizare etc. Nu ne bazam pe un stat pe care-l ignoram şi care nu exista pentru noi. Noi existam pentru el şi asta o simţeam.

Eu am fost mereu unul din acei copii buni la şcoală şi destul de cuminte în primii ani. În ultimii ani însă, în nebunii ani ai perestroikăi, am devenit mai boem, plecasem pe cont propriu și petreceam mult timp pe stradă și în Biblioteca Națională (Krupskaya) din Chişinău. Am schimbat multe școli din cauze diverse: ba mă mutam, ba mă puneam în gură pe teme politice, ba îmi lăsam plete. Eram un soi de lider și faceam parte dintr-o gașcă foarte implicată politic în mişcările populare de la finele anilor 80. Pe 10 noiembrie 1989, fiind elev în clasa a 10-a a şcolii nr.32 din Chişinău am fost arestat în faţa Ministerului de Interne de pe Bulevardul Lenin, actual Ştefan cel Mare, din cauza unui protest-pichet anticomunist. Eram, dacă îmi mai aduc bine aminte, în jur de șapte oameni.  Am fost eliberați la presiunea străzii. Erau ani nebuni. Dar eram un elev bun la umanioare și îmi plăcea şcoala.

Cu ultima școală am avut probleme din cauza părului și pozițiilor mele politice. Însă am avut un director înțelept care m-a salvat de mînia politrucilor. Visez în fiecare an prin mai, ultima lună de şcoală şi prin septembrie – prima lună de şcoală sovietică,  că sînt dat afară din școală și trebuie să o iau de la capăt. Coşmarul tinereţii. Părinţii mi-au dat foarte multă libertate. Practic trăiam pe „propria răspundere” de pe la 15 ani. Şi mă mă cuprindea o jenă teribilă cînd îi dezamăgeam. Dar ca să vezi că am terminat şcoala am şi dovezi.

Prima diploma merit cl.1

Prima diplomă de merit cl.1

Cum arăta școala, colegul de bancă, învățătoarea?

Perioada de aur a fost școala de sat din sudul Basarabiei, în buza Bugeacului: Colibași. Pe malul Prutului, aproape de gurile Dunării. Un loc pitoresc cu o comunitate mare. Aveam mai multe școli primare și una mare pentru „cei mari”. Aveam o librărie bună, Luminiţa, de unde putem comanda cărţi de pe tot cuprinsul ţării și trei biblioteci cu literatură foarte bună.  Aveam la dispoziţie cam tot ce are nevoie un copil pentru a citi şi a fi educat. Nivelul școlii a fost mereu bun, cu o medie consistentă.

Asta am înțeles mult mai tîrziu cînd m-am mutat în Chișinău. Nu am avut nicio problemă de adaptare: eram printre primii în școala din sat și am fost printre primii și la școlile bune prin care am trecut în capitală. Practic indiferent  unde te năşteai şi din ce pătură socială veneai aveai acces la o şcoală medie şi la o infrastructură de bună calitate, gratuite. Ăsta e un lucru extraordinar. Astăzi aceste performanțe par utopii.  Mai ales cînd ne gîndum că şansa unui copil din mediul rural să ajungă la studii superioare s-au redus spre zero. Ne va costa enorm mai ales în regiunea noastră unde ruralul a fost „vena centrală” de „aprovizionare cu resurse umane” de bună calitate. Ca să vorbim tehnocrat, cum se poartă azi. Şi nu idealizez trecutul ci fac banale constatări. Aceste lucruri pot fi uşor verificate dincolo de fobiile ideologice. Eu sînt obsedat de tema aceasta: cum oferim copiilor din mediul rural şi cel devaforizat instrumente pentru a avea şanse reale să facă un salt înainte. Eu şi toată generaţia mea am avut o astfel de şansă. Oare azi cei care se nasc acolo o mai au? Datele statistice spun sec – NU.

Am avut colegi excelenți, profesori pe care-i respect mult. Din păcate ne vedem tot mai rar şi din nefericire mai toată zona a intrat într-un amplu proces de degradare, decădere, cu o migrație imensă a tinerilor şi a forţei de muncă active, cu orașe și sate îmbătrînite și depopulate. Te apucă depresia. Eu mă şi mir că acest „covor moldovenesc” social, destrămat şi tocit de atîta presiune socială şi economică încă mai rezistă. Bine, nici satele şi orăşelele româneşti nu sînt departe. Dar acolo disperarea a atins cote alarmante.

Prima oara La Cinema

Prima oară la Cinema

Ce-ți dădeau ai tăi în pachet, la școală?

La școală avem un soi de ”corn și lapte”. Exista o cantină sau foloseam sala de festivităţi pentru masă. Dimineața aveam un mic dejun simplu: ceai, pîine cu unt, un ou. Totul în grabă. Foloseam puțin pachetul de acasă. Începeam școala de pe la 8. Lecţia ținea 45 minute cu pauze mici de 5-10 minute în care ne mutam dintr-un „kabinet” în altul, după specificul materiei. Aveam clase amenajate pentru fiecare domeniu. Cele de fizică şi chimie erau cele mai impresionante. Ba nu, şi cel de „muncă” – o materie care te învăţa tot soiul de lucruri manuale. Pauza mare era de 25 minute, cred. Pe la 13-14 terminam orele. Dar reveneam după masă pentru diverse cercuri: sport, istorie, radio, muzică etc. Mai aveam o Casă de Cultură unde erau tot soiul de cercuri artistice şi două cinematografe.  De cîteva ori pe săptămînă se mergea la film. Mai exista o baie publică în care aveam alte ritualuri. Din păcate baia a dispărut prima. Şi azi duc dorul băilor publice, o cultură foarte importantă dispărută din România.

Mai exista un lucru destul de interesant sub aspect pedagogic: un anumit tip de încurajare a responsabilităţilor şi muncilor. Făceam de exemplu prin circuit funcţii-munci precum „curăţenia clasei”, repsonsabili cu divesre lucruri prin şcoală. Era un anumit tip de instituţionalizare a responsabilităţilor şi acţiunilor practice. Atunci păreau o corvoadă dar azi le privesc ca pe mecanisme utile pentru că dau anumite deprinderi şi o anumită ritmicitate vieţii. Nu mă miră că japonezii au devenit fani ai pedagogiei de tip sovietic dar fără comunism. Ceea ce era firesc. Şi noi copii fiind, nu aveam mare treabă cu propaganda. Ba din contră: avea funcţia de a crea dublul limbaj ceea ce presupunea că ştiai ce e „bun şi ce e rău”, adică deja ştiai să gîndeşti politic. Azi din păcate propaganda este percepută ca „adevăr incontestabil” şi s-a pierdut acest simţ al „dublului limbaj”. Nu totul trebuia distrus. Anumite lucruri trebuiau preluate şi dezvoltate, actualizate.

Cînd a început „tranziția” baia, librăria, cinema-ul şi două biblioteci au fost închise. Nu mai erau profitabile. În general copiii, educaţia şi sănătatea au devenit „neprofitabile”. Stadionul a început să se năruie, parcul a fost tăiat etc. Odată am făcut un sondaj în localităţile din regiunea mea şi am constatat că o generaţie întreagă de copii nu au mai intrat niciodată într-un cinema şi o librărie. Asta m-a pus pe gînduri. Şi m-a deprimat. E adevărat că au apărut alte ustensile şi reţele care repară puţin situaţia: să ne trăiasca netul şi pirateria online. Ele mai salvează cîte ceva din situaţia tragică şi abandonată în care se află ruralul nostru.

Fizgarmonia familiei

Fizgarmonia familiei

Primul abac Abacul lui tata

Abacul lui tata

Cît ai luat bătaie?

 Ai mei nu foloseau metodele acestea. Sînt cu educația discursivă. Chiar prea discursivă. Preferam uneori să iau o palmă la fund decît să simt vina aia şi privirea părinţilor. Mai ales acea jenă specifică vinovăţiei copilăreşti.  Ai mei au avut nişte tehnici foarte eficiente la acest capitol.

Profesorii iarăşi nu prea băteau. Cel puţin în generaţia mea. Dar mai erau unii profesori care nu se abţineau. Dar nu era o practică curentă. Între noi nu ne prea băteam. Se făcea mult sport şi cumva acolo se duceau energiile acestea negative, spiritul de luptă specific copiilor şi adolescenţilor. Mai aveam şi protecţia fratelui „bătăuş” şi campion la greco-romane care chiar dacă era mult mai mare ca mine avea un nume care avea să mă ajute şi la Chişinău. Astea-s regulile străzii.

În oraş era însă altceva. Acolo lucrurile funcţionau mult mai complex, cu reguli destul de dure. În una din şcolile intermediare, un soi de şcoală tehnică, aveam în clasă cîţiva pui de bandiţi profesionişti. Ei luau taxă de protecţie de la copii. Eu aveam un soi de bursă şi ei au venit să-mi ceară această taxă. Din fericire eu cunoşteam tipul acesta de discurs şi chiar dacă nu sînt un bătăuş de felul meu ştiu să comunic destul de bine. În lumea străzii, în găștile de bandiţi, discursul, „bazarul” cum se zice pe la noi, este esenţial. Strada este dominată în general nu de cei cu muşchi ci de cei cu discurs. Cel cu muşchi e necesar doar ca argument ultim. El stă în spate. Deci eu nu am plătit taxă şi nu am fost bătut. Primul pumn de care-mi aduc aminte l-am luat în România cînd eram student şi culmea, de la un basarabean. A fost o întîmplare idioată: nişte „basa” golani vroiau să bată nişte „romici” pe nu ştiu ce motiv. Eu am sărit să-i apăr. Şi am primit un pumn direct în ochi. S-a făcut vînăt. Greşeala a fost a mea: am încurcat registrele discursului. După ce am schimbat registrul discursiv, vorbind pe limba lor mai banditească atunci ei au sărit mai să mă pupe: „Vasea de ce nu zici că eşti de-al nostru?”. Eu însă voiam doar să protejez nişte amărîţi.

În viaţă în general ai nevoie cam de trei registre discursive: un registru al statului, unul al grupului dominant de care aparţii, un soi de „limbă culturală etalon”, şi unul al străzii. Pentru că eu am fost expus multor medii şi am trăit în pături şi grupuri sociale şi culturale foarte diferite trec dintr-un registru în altul cu multă uşurinţă.  Pot simultan să vorbesc şi cu un intelectual sau academicia şi cu un bandit sau muncitor fără a face un efort.

Unul din atuurile mari ale şcolii de tip popular folosite de comunişti era acela de a pune copiii din diverse pături şi grupuri sociale împreună. Aveai colegi şi copii de „politruci & aparatcici”, şi de academicieni, ţărani, muncitori sau bandiţi. Asta era un mare atuu pentru că învăţam unii de la alţii enorm de multe lucruri: de la registre discursive la practici de viaţă diferite. Şi casele regale foloseau această tehnică educativă pentru că înţelegeau că a-ţi creşte copilul într-un ghetou de lux „elitist” nu ajută la nimic. Acolo însă era ceva fals pentru că nu era mediul necesar unor relaţii democratice reale între copii. Astăzi asistăm la un soi de „ghetoizare elitistă”: bogaţii cu bogaţii şi săracii cu săracii. Asta duce la distrugerea coeziunii sociale. O să mă ocup de această poveste în următoarea mea carte, Bandiţii.

prima de adolescenta ultima zi de copilarie

Prima zi de adolescenţă, ultima zi de copilărie

Ce prostii ai învățat în școală?

 Dacă mă întrebai cînd eram mai tînăr îţi înşiram probabil o grămadă de lucruri: orele de cor interminabile, mersul în marş cu defilări, desfacerea şi refacerea automatului Kalaşnikov la viteză, jocurile paramilitare Zarniţa în care eram un soi de partizan, muncile agricole de toamnă (toţi mergeam o lună minim după clasa a 4-a la cules de ceva), tot soiul de lecţii inutile de educaţie politică, muncile voluntar-obligatorii, colectarea de tot soiul de lucruri (fier, hîrtie, seminţe). Atunci mi se păreau de o inutilitate enormă. Privite însă dinspre vîrsta de 40 de ani lucrurile nu mai arată la fel. Ele au îndeplinit anumite funcţii în viaţa noastră, au acoperit nişte goluri, ne-au pus în situaţia de a petrece mult timp în echipă etc. Pentru că am un copil urmăresc foarte atent procesul educativ „reformat şi civilizat” şi tare mă tem că balastul de azi e mult mai mare decît cel din anii 70. Iar din punct de vedere al „prelucrării ideologice” pur şi simplu mă îngrozesc. Cînd banul, marfa şi icoana se unesc şi fac un tot întreg apar nişte monştri, mutanţi care fac ca „icoanele noastre” ideologice comuniste să pară mici copii. Dar fireşte că şi noi am prins multe prostii. Eu am totuși senzaţia că noi  aveam mai multe filtre. Azi aceste filtre par să fi dispărut. Eu de exemplu văd că ai noştri copii au tot mai puţin timp de joc, de a fi împreună şi mai ales de a fi cu părinţii. Şi cînd îi punem împreună ei trebuie musai să fie „din aceaşi categorie”.

Asta e o mare problemă. De multe ori o oră de joc în parc cu copiii „la grămadă” face cît zece ore de educaţie la cel mai scump curs din oraş. Noi am început enorm de mult să credem în preţ în sens monetar, financiar: scump este pentru noi valoarea supremă, deci bun. Eu cred că educaţia, ca şi sănătatea sau cultura, ies din acest cîmp economic. Ea e dincolo de economie. Sau în avangarda ei dacă vreţi. Educaţia şi sănătatea este mult prea importantă pentru societate pentru a fi scumpă şi de aceea ea trebuie să fie universală şi gratuită.

Fiecare stat în definitiv îşi prpune să-şi educe cumva cetăţenii? Ce vrea el cu cetăţenii lui: un bun soltad, un bun popă, un eficient muncitor sau o armată de precariat. Eu aş vrea cetăţeni liberi, cu drepturi şi şanse egale.

primul job

Primul job

Cu ce chestii ai rămas?

Spiritul de echipă. Asta a fost poate unul dintre cele mai mari reușite ale educației de acest tip. Făceam o mulțime de lucruri împreună. Spiritul de prietenie. Prietenia devenise un soi de spaţiu al intimităţii, de fugă de control etc. Erau oameni de care nu te despărțeai, împărțeai totul. Învăţai o mulțime de lucruri practice. Și atunci am citit enorm. În clasa a 5-a cred că am fost anunțat că dacă voi continua așa termin cărțile din biblioteca satului în scurt timp. Erau un soi de fişe pe culori: eu băteam toate recordurile. În cîțiva ani am plecat și chiar terminasem aproape tot de citit în localitatea aia. În Chișinău am avut alte oferte.

Privind înapoi îmi dau seama că am avut acces la o educație medie de foarte bună calitate și condiții deosebite pentru acele vremuri şi locuri. Și mai ales că am făcut o mulțime de lucruri practice specific educației de tip sovietic al anilor 70-80.  Exista un soi de universalism şi progresism care ne unea în visele noastre. Noi chiar voiam să fim medici, ingineri, matematicieni, profesori, cosmonauţi şi să salvăm lumea, să aducem pacea şi fericirea. Dispreţuiam profund tot ce e mercantil. Vă rog să ne scuzaţi. Astăzi privind dinspre practica dură a anilor 90-2000 ni se pare o naivitate.  Poate ar trebui să reflectăm mai des asupra a ceea ce ni se întîmplă acum. Mai ales în contextul actualelor crize de tot felul. Multe dintre cauzele acestor probleme se află în şcoala şi universitatea de tip nou în care totul a fost transformat în marfă, profit şi interes cuantificabil imediat. Dar e de meditat.

Penuria acelor vremuri era deranjantă cu toate că nu copii o simţeau direct. Azi însă sîntem robii unui exces, un soi de penurie pe inviers. Orice regim cu riscurile lui…

Primul pasaport

Primul paşaport

Din Moldova în Ro. Șocuri, tristeți, timidități?

 În 90 am avut un șoc destul de mare. România mea era una livrească, din cărți. Aici venind am descoperot o cu totul altă Românie. O diferență enormă între a înțelege lucrurile, în a explica, în comportament. Ritualuri diferite. O istorie cotidiană diferită. Eu veneam dintr-un Imperiu, cu alte apucături, cu alt mod de a fi şi înţelege. Anii 90 din România aveau o atmosferă isterică, puțină rațiune, reflecţie și multă pasiune. Noi veneam după o perioadă mai lungă de deschidere treptată. Iniţial am vrut să plec. Ba chiar s-a creat un anumit tip de respingere. Mi-a trebuit mult timp să înţeleg că nu e suficent să ştii limba şi cultura unei ţări. Există o limbă mai ascunsă şi mai profundă: cea a unei istorii cotidiene trăite împrună. Cuvintele au deseori alte conotaţii pentru oameni cu experienţe radical diferite. De exemplu, cînd am mers prima oară cu trenul aici vecinul de compartiment se tînguia că are de mers o veşnicie: „tumai la Vatra Dornei” de la Iaşi. Eu nu ştiam harta României pe atunci dar cînd  am înţeles că e la 2-3 ore brusc am priceput că noi aveam înţelesuri foarte diferite a ceea ce înseamnă spaţiu şi timp. Pentru mine departe însemna Vladivostok sau Taşkent, pentru el Vatra Dornei. Şi fireşte şocul mare a fost băşcălia. Eu citeam Academia Caţavencu de dexemplu într-o cheie tragică, nu umoristică. Cînd toată lumea rîdea mie-mi venea să plîng şi dispreţuiam profund tot ce înseamnă băşcălie. Am avut nevoie de mulţi ani să-mi educ acest simţ. Eu spun că România este pentru mine ca o limbă maternă dar învăţată la maturitate. Asta e. Ne asumăm. Dar asta e şi un mare avantaj că pot privi lucrurile şi din afară şi din interior.

Însă în anii 90, atît la Iaşi, cît şi la Cluj am avunt colegi foarte bine pregătiţi. Veneau din regiuni diferite, din orăşele şi cătune dar cu un nivel al educaţiei foarte ridicat. De ce? Ar trebui poate să înţelegem că statul român a investit în anii 60-70 imens în sistemele de educaţie şi sănătate atunci. Teza mea e că noi încă trăim din acele imense investiţii. Aceste domenii, de la resurse umane la infrastructură, greu le construişeşti dar şi greu le distrugi. E nevoie de cîteva cicluri de inconştienţă ignoranţă politică. Ele curînd se vor consuma. Şi în loc vor veni rezultatul „investiţiilor şi reformelor” din anii 90-2000. Deja simţim golul acestor „investiţii”. Lipsa acestor investiţii şi reforme ne vor costa enorm de mult. Ce e mai grav urmează…

Cum ai ajuns ce ești?

 Cînd am venit în România aveam două rînduri de haine și cîteva cărți. Nu ştiam pe nimeni. Aveam însă o educație solidă. Nu e vorba doar de cărți citite. Aveam și o experiență de viață. Eu sînt pasionat de oameni, ascult mult, sînt un om foarte curios. Și nu prea mă supăr uşor. Eu sînt foarte zen-social: pozitivez negativul. Chiar și cînd ”dușmanii” atacă fără reguli. Ştiu multe tehnici de apărare. Vine din experienţa familiei şi a străzii.

Am un har în a lucra cu oamenii, să vorbesc cu ei. Eu am o capacitate destul de bună în a organiza lucrurile. Doar că în ultima perioadă mă plictisesc mai repede. Îmi place să capăt sensuri noi, să înțeleg și să interpretez lucrurile în maniere diferite. Îmi place să încerc lucruri noi, să schimb grilele clasice de intepretare. Nu-mi place să merg cu grupurile dominante, să mă supun discursului şi dogmelor dominante. Îmi place să fiu marginal. Dar asta presupune asumarea aunor riscuri. Devii vulnerabil, uşor atacabil de grupurile dominante care sînt un soi de „haite individualiste”. Astea sînt paradoxurile României nostre. Pentru mine fericirea e să ai timp liber pe care să îl dedici visurilor, obsesiilor tale şi copiilor: un paznic de noapte la o grădiniţă. Adică exact împotriva modelului „om de succes” promovat azi.

Cît de mult a avut rost școala-cît mușchii tăi?

Familia a avut cel mai important rol. Abia după aceea școala. Dar acum analizînd trecutul și perioada anilor 70/80 pot spune că am avut acces la o școala bună  care astăzi e greu de înțeles pentru că școala și infrastructura acelor ani s-a degradat imens şi nu am reuşit să punem ceva solid în loc. Am prins o perioadă stabilă, chiar dacă decadentă cum au fost anii 70-80. Dar tocmai ăsta a fost și unul din marile atuuri. Ceva foarte stabil cu deschidere în trepte, cu descoperiri a unor lumi noi, cu descompuneri ale unor lumi vechi. Am crescut şi m-am maturizat odată cu procesul descompunerii celui mai temut regim. Nu trebuie să avem complexe faţă de occident: dacă noi am reuşit să dizolvăm acel regim sîntem în stare de orice. Sper ca bancherii să înţeleagă J.

Prima revista Philosophy & Stuff

Prima revista Philosophy & Stuff

Întîlniri exemplare.

Uh eu am avut multe întîlniri pentru că am trăit în medii foarte diferite și am fost expus la întîlniri cu foarte mulți oameni excepționali. În primul rînd în familie. Casa mea era un soi de gară: pe la mine treceau enorm de multă lume mai ales din comunitatea extinsă: de la Vilnius la Vladivostok și de la Petersburg la Odessa. Un om important în viaţa mea fost un fierar, Moș Ion, care era și muzicant. El ne-a învățat să cîntăm la diverse instrumente, el m-a învățat să descifrez partiturile muzicale şi cu ele să interpretez lumea. Am povestit despre el în ultma mea carte, Sectanții.

Am mai avut un profesor rus din fundul Siberiei care știa multe limbi și mie mi-a predat istorie, în limba română. Un rus siberian vorbea o română perfectă și era de o corectitudine și etică aproape ”sectantă” şi semăna cu raskolnicii ruşi. El ne-a învățat și tenis de masă. Ar trebui să scriu o carte despre aceşti oameni. Am întîlnit şi în România oameni de o foarte bună calitate.  Am însă o convingere tot mai mare că România are o problemă cu mecanismele de selecţie şi împingere în faţă a primelor eşaloane. A ceea ce se numeşte pretențios „elită”. E de o calitate mult mai slabă decît baza ţării. Şi eu circul cu trenul de clasa a doua şi mă opresc prin Tecuci, Filiaşi sau Vulcan. Crede-mă că am mai mare încredere în beţivanii şi golanii din aceste gări decît în pretinsa „noastră elită”. Dacă am trage la sorţi „elita noastră” ar arata mult mai bine.

Primul protest cu fiul meu Sasa

Primul protest al fiului meu Saşa

Unde ai învățat să scrii?

Eu am învățat cînd eram mic să cînt și să citesc Scripturile și eram foarte bun la analiză de text. Îmi plăceau cărţile Vechiului Testament. Aș fi devenit un foarte bun teolog sau rabin. Nu a fost să fie. Am început să scriu foarte tîrziu. Văd că se citește ce scriu eu. Asta mă bucură. Dar sincer nu ăsta a fost visul meu. Mi-ar fi plăcut să am vro cinci copii să-i cresc, să avem preocupări comune. Mi-ar fi plcut să fac un kibuț sau falanster pentru un grup de oameni mai speciali. Dar viața nu decurge mereu cum vrem noi. Uneori avem funcții mai modeste. S-ar putea ca visele noastre să nu se îndeplinească. Poate noi doar trebuie să pregătim terenul și să ne trezim cu capetele sparte. Poate alții o să culeagă rezultatele. Refugiul în scris este însă un lucru necesar pentru mine.

 

-
27 January, 2016
1 comentariu

Nelipsitul bilant

Bogdan-Alexandru Stanescu / Suplimentul de cultura Nr.508, 11-01-2016

In fiecare an imi jur ca e ultima oara cand particip la o retrospectiva: invariabil uit pe cineva care n-o merita, invariabil supar pe cineva care o merita. Si, in fond, cui prodest? De data asta o dau in scris: e ultimul bilant la care particip.

S-o luam pe felii si categorii. Proza: an bun, am cateva rafturi pline, un turn de romane pe care le citesc in serie si-n paralel. Au publicat romane (bune) Dan Coman, Octavian Soviany, Tudor Cretu, Cosmin Perta, Serban Alexandru, Radu Aldulescu, Iulian Ciocan, Doina Jela etc. Citesc duduind MJC (Ion Iovan), Trilogia Corso (Daniel Vighi) si privesc cu respect plin de teama si dorinta Solenoid (Mircea Cartarescu – am trecut autorul la oha). O carte buna este Uimitoarea istorie a lui Sabbatai Mesia, a lui Andrei Cornea, insa, asa cum am argumentat in cronica, nu prea e roman, ci un eseu dramatizat ?. Continua, in paralel, cele doua serii de autor ale optzecistilor Gheorghe Craciun (Cartea Romaneasca) si Mircea Nedelciu (Paralela 45).

La categoria critica, de departe, pentru moi, se distinge serialul detectivistic reunit de Mihai Iovanel la Editura TACT: Roman politist. Asa cum am spus si in cronica, mai multe carti ca asta ar pompa sange in instalatia meseriei acesteia atat de anoste si de discreditate in ultimii ani. La fel de interesanta, dar in zona istoriei literare, este cartea profesorului Mircea Anghelescu, Lina de aur. Calatorii si calatoriile in literatura romana (Editura Cartea Romaneasca). Am sa vorbesc tot aici si despre eseu, pentru ca cele doua genuri sunt la fel de sarace in peisajul nostru: o carte care merita discutata (si, bineinteles, nu s-a facut asta) este cea a lui Horia-Roman Patapievici (Partea nevazuta decide totul, Editura Humanitas). La fel de importanta mi se pare publicarea integralei eseistice a lui Ion Vianu, Frumusetea va mantui lumea (Editura Polirom) – la fel de nediscutata. Mai bine a stat prima parte din trilogia proiectata de Vasile Ernu, Sectantii. Mica trilogie a marginalilor (Polirom), carte-hibrid, memorialistica-istorie-eseu-proza, autor care la capitolul receptarii pare sa polarizeze cu succes desertul intelectual autohton. Inchei capitolul cu Maini cuminti, minunata carte a Anei Dragu, o alta carte-hibrid, cu un foarte puternic strat autobiografic, insa si cu o bataie mult mai lunga decat simpla lectura-admiratie-empatizare. Continua competitia acerba la capitolul memorialistica si alte chestiuni vintage intre Humanitas si Polirom. Ceea ce pentru mine e amuzant, pentru ca acum zece ani, de exemplu, nu dadea nimeni doi bani pe asa ceva. La donna è mobile, o stim. Si cum ea reprezinta 70% dintre cititori, se intampla si asemenea rasuciri.

La capitolul traduceri cred ca risc sa-mi epuizez numarul de semne, asa ca o sa fiu profund nedrept: pentru ca genul este profund neglijat in Ro, incep cu primele volume din Operele Paul Celan (Polirom) si Ezra Pound (Humanitas). Incepem, incet, incet, sa intram, editorial, in rand cu lumea. Anilor ’80. Povestirile din Kolima ale lui Salamov (Polirom) ar fi, iarasi, un eveniment intr-o lume care vorbeste mai putin si gandeste mai mult. Iarasi, seria de autor Bohumil Hrabal, care continua la ART, merita toate aplauzele din sertarul acesta. La fel, merita citite cele doua carti ale maestrei Clarice Lispector, aparute la Univers. Nu pot sa nu amintesc de masivul Sticletele al Donnei Tartt de la Editura Litera, si nici de gestul extrem si frumos al aceleiasi edituri de a incepe sa traduca seria lui Knausgaard (cu volumul intai, Moartea unui tata). Ma opresc aici, pentru ca se traduce enorm, iar noi suntem pitici.

Poezie: Andrei Dobos, Andrei Dosa, Stefan Manasia, Teodor Duna, Svetlana Carstean, T.S. Kasis, Moni Stanila, Dmitri Miticov, Robert G. Elekes, Ana Dontu, Alexandra Turcu, Aura Maru, Ionelia Cristea, Gabriella Eftimie sunt nume de poeti care fie au revenit cu volume bune, fie au debutat in 2015 si despre care merita sa scrii, insa nu ai unde.

Inchei cu antologii de autor (minunate, dupa mine): Cristian Popescu si Alexandru Musina (la Tracus Arte), Angela Marinescu (Charmides), O. Nimigean (Casa de Editura Max Blecher), Mircea Cartarescu (Humanitas), Emil Brumaru (Polirom), Dan Sociu (Polirom).

-
12 January, 2016
Niciun comentariu

NON-FICŢIUNE. Vitalitatea intelectuală a nonficţiunii

11187152_599168236887176_6170283424107177_oObservator Cultural / 08-01-2016 /  Paul CERNAT

Chiar dacă nu la fel de spectaculos ca în anul anterior, 2015 a continuat să ţină sus ştacheta la nivelul nonficţiunii, în condiţiile în care ficţiunea prozastică a înregistrat un reviriment, nu doar cantitativ, ce rămîne încă de evaluat, iar poezia a stagnat într-o zona gri sau chiar a coborît nivelul. În mod voit, nu consemnez aici volumele „vedetă“ ale unor politicieni – ele ţin de o altă sferă, care merită un alt tip de comentariu. Am luat însă în calcul, dincolo de zona criticii, teoriei şi istoriei literare, a diaristicii şi memorialisticii, şi teritorii neliterare, cum ar fi istoria, antropologia şi sociologia. Ar fi, desigur, o întreagă discuţie de purtat cu privire la relativa abandonare de către beletristica noastră a acestor „resurse“ vitale – şi la pierderile aferente. În ce mă priveşte, nu mai cred de ceva vreme în cronica strict literară, ci în cronica de carte pur şi simplu – mai exact, despre acele cărţi care, literare sau nu, ficţionale sau nonficţionale, modelează într-un fel sau altul spiritul public, dincolo de orice specializare strictă. După cum mă declar mefient din principiu faţă de ideea potrivit căreia criticul literar n-ar trebui să comenteze decît beletristică, dezinteresat fiind – mărturisit sau nu – de filozofie, istorie, ştiinţe politice şi sociale etc. De cultura generală, în fond. Acestea fiind zise, îmi asum atît eventualele absenţe notabile ale acestui bilanţ subiectiv, cît şi limitele selecţiei. În unele cazuri, am preferat (cu o vorbă a lui Dan Petrescu) „necitirea avizată“. E suficient, spre exemplu, să foiletezi cartea lui Lucian Boia Eminescu. Facerea şi desfacerea unui mit cultural, de la Humanitas, ca să-ţi dai seama că, dincolo de sistematizări vulgarizatoare de bun-simţ pe calapodul noii corectitudini politice, nu prea e mare lucru acolo. Şi nu e deloc singurul caz… Nu fac parte din categoria celor care citesc din adeziune faţă de valorile şi opţiunile politico- ideologice ale autorului sau ale grupului (o categorie tristă, în fond, indiferent de opţiuni), şi prefer oricînd o carte bună a unui autor cu care sînt în dezacord drastic. Inclsuiv tendenţionismul şi chiar tezismul partizan sunt, în opinia mea, acceptabile cîtă vreme au în spate demersuri substanţiale, articulate, din lectura cărora poţi ieşi în profit intelectual. Pe de altă parte, mă atrag proiectele alternative care dislocă într-un mod credibil reprezentările dominante, anchilozate şi restrictive. 

„Alt interbelic“

M-am bucurat, de aceea, să constat un reviriment al istoriei sociale aplicate idealizatei (sau, după caz, diabolizatei) epoci interbelice. Şcoala sociologică a profesorului Zoltán Rostás a fost, şi de această dată, productivă. O apariţie-eveniment, ce va da, probabil, naştere la dispute şi va contraria multe inerţii, e volumul Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc de Ionuţ Butoi (Eikon), elaborat dintr-o perspectivă „conservator socială“ atipică şi despre care voi scrie, curînd, mai pe larg. El face tandem cu un alt studiu important, al lui Dragoş Sdrobiş (Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Polirom). Colateral, e de salutat editarea unui manuscris inedit al sociologului şi geopoliticianului interbelic Anton Golopenţia Îndreptar pentru tineret (Enciclopedica), un text programatic rămas în eboşă, dar important pentru mai buna înţelegere a „generaţiei tinere“ din epocă – de pus alături de textele programatice ale lui Vulcănescu sau Eliade. Tot pe linia recuperării unui „alt interbelic“ şi în prelungirea unor abordări anterioare de acest tip se înscrie culegerea de documente Bucureştiul arhitecţilor, sociologilor şi medicilor alcătuită de Zoltán Rostás (recomand: vă asigur că aveţi ce citi!). O restituire majoră în planul istoriei intelectuale şi al gîndirii filozofice autohtone a fost volumul lui Zevedei Barbu Metafizică şi umanism, îngrijit de Michael Finkenthal la Tracus Arte. În ocurenţă cu Şcoala Sociologică de la Bucureşti a lui Gusti & Stahl, dar venit dinspre zona criticii „de stînga“ (made in CriticAtac, dar nu numai) vine o serioasă cercetare doctorală a lui Ştefan Guga despre Sociologia istorică a lui H.H. Stahl, direct legată de importantul volum colectiv Plante exotice. Teoria şi practica marxiştilor români (Editura Tact, coordonatori Alex. Cistelecan, Andrei State) – una dintre cele mai coerente reevaluări postdecembriste ale istoriei intelectualităţii noastre marxist-critice (de fapt: ale vîrfurilor sale ideologice), de la Constantin Dobrogeranu-Gherea la Pavel Câmpeanu, via Şerban Voinea, Lotar Rădăceanu, H.H. Stahl, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Miron Constantinescu. Pentru istoria intelectuală recentă, o apariţie relevantă – dar pe un cu totul alt versant de abordare – este şi Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală de Anca Manolescu (Humanitas). 

Istoria şi istoriile postbelice

Făcînd un pas mai departe în anii postbelici, ţin să semnalez un studiu pe cît de provocator, pe atît de bine gîndit: Naţiunea socialistă. Politica identităţii în Epoca de Aur (Polirom) al lui Emanuel Copilaş, un tînăr şi valoros istoric al ideilor. Într-un anume sens, 2015 a fost şi anul său, căci, pe lîngă studiul deja menţionat, Copilaş a mai publicat, singur sau în calitate de coordonator, Exerciţii critice. Polemici, publicistică şi note de lectură (Adenium), De la comunism la capitalism: politica românească în ipostaze generale şi particulare (Adenium), Liberali, liberalism, libertate: sfîrşitul sau începutul unei ideologii? (împreună cu Sorin Adam Matei şi Caius Dobrescu, Adenium), Marele jaf (post)comunist. Spectacolul mărfii şi revanşa capitalismului (Adenium). Va stîrni, probabil, discuţii noua carte a lui Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist(Polirom). Fără a părăsi cu totul istoria socială, dar schimbînd epoca şi unghiul de abordare, trebuie să spun că m-am delectat cu şi am învăţat destule din studiul lui Florin Dumitrescu despre imaginarul publicitar al anilor 2000, Tradiţii la superofertă (Cartier): o mică sinteză socio-antropologică scrisă cu talent, cu umor, dar şi cu idei. O categorie specială, îndeajuns de bine reprezentată în anul proaspăt încheiat, a fost cea a istoriei sociale bucureştene mai vechi, unde aş menţiona primul volum dintr-un proiect mai amplu al tînărului şi înzestratului istoric Tudor Dinu, Bucureştiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (Humanitas), şi o nouă carte a Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, Patimă şi desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească 1750-1860(Humanitas), de asemenea de neratat. Rămînînd în vecinătatea aceleiaşi perioade, mi s-a părut amuzant (în sens pozitiv!) faptul că ediţia completă a Amintirilor colonelului Lăcusteanu a apărut, la mică distanţă în timp, la cele două mari edituri: Polirom şi Humanitas, ceea ce spune, fără îndoială, ceva despre potenţialul unui asemenea text (foarte drag autenticistului Camil Petrescu…). 

Critica şi istoria literară

Trecînd la critica şi istoria literară, un must al anului 2015 rămîne, fără doar şi poate, cel al profesorului Mircea Anghelescu, Lîna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română (Cartea Românească). Am avut ocazia să mă pronunţ, în paginile Observatorului cultural, despre revenirea editorială a profesorului Mircea Martin – după 26 de ani! – cu Radicalitate şi nuanţă (Tracus Arte), un evantai de opţiuni ca un autoportret intelectual în mişcare. Iar profesorul Ion Pop a alcătuit şi publicat (la Editura FNSA, sub egida Academiei Române) cea mai cuprinzătoare antologie a avangardei literare româneşti pe care o avem; pentru prima dată, avangarda noastră intră, iată, la Academie! Există însă şi apariţii ceva mai speciale. Apărută la o editură de nişă (Nord Sud) şi ca atare mai puţin vizibilă, monografia lui Dan Grădinaru, Alexandru Văcărescu: Insula Sf. Elefterie.

Un geniu din secolul 18, este o propunere laborioasă şi captivantă de revalorizare a unui autor din „copilăria“ poeziei româneşti cotat, pînă acum, mai degrabă ca personaj. Există şi alte apariţii editoriale incitante – bunăoară, eseurile „detectivistice“ ale lui Mihai Iovănel din Roman poliţist (Tact), din care am reţinut un excelent eseu despre caragialianul Două loturi, în cea mai bună descendenţă a teoriilor regretatului Florin Manolescu din Caragiale şi Caragiale… Într-un an la finalul căruia am înregistrat cu satisfacţie editarea completă a poeziei lui Cristian Popescu (la Tracus Arte), s-a potrivit bine apariţia eseului Gabrielei Gheorghişor – Cristian Popescu. Arlechinada tragică (Aius). Şi pentru că am trecut deja în zona „noii critici şi istorii literare“, merită consemnat debutul în critică şi istorie literară al poetului Daniel Puia Dumitrescu, cu O istorie a Cenaclului de Luni (Cartea Românească), o bază de date sistematică, peste care cercetătorii fenomenului nu vor putea trece de-acum înainte. Un alt debut de bună ţinută universitară este cel al clujeanului Ionuţ Miloi, cu Cealaltă poveste. O poetică a rescrierii în literatura contemporană (Casa Cărţii de Ştiinţă). Ar fi de consemnat şi recidiva „revizionistă“ a tînărului George Neagoe din Mizantropul optimist. G. Călinescu şi (de)stalinizarea României (Cartea Românească), alături de un studiu al lui Adrian G. Romila despre Piraţi şi corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (Cartea Românească). Un promiţător exerciţiu pentru un dicţionar al personajelor lui Sadoveanu propune Constantin Cristian Bleotu în Personajul sadovenian. Tipologie şi evoluţie stilistică (TipoMoldova). Mi-a stîrnit curiozitatea (fără a fi apucat să citesc, încă, volumul) Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu (Aius). Nici eseiştii optzecişti n-au stat degeaba. Abia aştept să citesc micul, dar densul şi (plăcut) suprinzătorul volum hermeneutic al lui Ştefan Borbély, Eseuri biblice (Europress). Nu poate fi ignorat, într-un bilanţ cît de cît exigent, nici eseul provocator al lui Bogdan Ghiu din Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), apărut la Cartea Românească. 

Memorialistică şi dosarele Securităţii

Memorialistica şi diaristica n-au mai fost, în schimb, la fel de proeminente (sau cel puţin aşa le-am văzut eu, pe baza a ceea ce cunosc în acest moment). O excepţie totuşi: jurnalul adnotat şi comentat al lui Eugen Negrici (Sesiunea de toamnă, Cartea Românească) de – spre care ar fi destule de spus. Ar fi multe de discutat (disputat) şi despre volumele-dosar, devenite aproape inevitabile (şi nu mai puţin bine-venite). Chiar dacă notele explicative lasă uneori de dorit, iar materialul de arhivă (dosarul de Securitate propriu-zis) se opreşte în 1975, adică exact acolo unde lucrurile „ardeau“ politic mai tare, cartea-document alcătuită de Ioana Diaconescu (Marin Preda Un portret în arhivele Securităţii, Editura MNLR) oferă material suficient pentru reevaluări de pondere ale vieţii literare din epocă. Mai vechea modă a „amintirilor din comunism“ continuă la Humanitas în regia Ioanei Pârvulescu (culegerea de interviuri Şi eu am trăit în comunism). Tot la categoria dialoguri, cartea de convorbiri cu reprezentanţi ai cioranologiei internaţionale realizată de timişoreanul Ciprian Vîlcan, Cioran, un aventurier nemişcat (All) e un reper stimulativ pentru cei interesaţi. Pe un alt palier de interes, nu poate fi omis volumul Feţe jupuite. 12 interviuri cu Ioan Es. Pop, apărut la Casa de pariuri literare.

Una dintre febleţile mele nonficţionale din anul proaspăt încheiat a fost o carte care poate fi oricînd citită şi ca un roman: Sectanţii de Vasile Ernu (Polirom). Am lăsat-o la urmă şi pentru că ea arată, mai elocvent decît alte exemple, forţa critică a literaturii (fie ea şi memorialistică) atunci cînd se aliază cu istoria, socialul, politicul, antropologicul şi, de ce nu, religiosul. Îndrăznesc să afirm chiar că despre un reviriment autentic al ficţiunii, în sensul unui impact sporit al ei asupra spiritului public, vom putea vorbi cu adevărat abia atunci cînd scriitorii noştri vor avea curajul intelectual şi inteligenţa de a depăşi zona confortabilului inofensiv, integrînd experienţa acestor domenii cărora marea literatură le-a făcut, întotdeauna, o concurenţă loială. Dar despre asta şi despre multe altele vom mai avea prilejul să discutăm anul acesta.

-
11 January, 2016
Niciun comentariu
keep looking »