Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Interviuri

„Îmi plac lucrurile impure. Mai ales cînd e vorba de idei şi de viaţă”

Catavencii / 29 iulie  2020 / de Cristian Teodorescu

Cristian Teodorescu: Cu cei care vorbesc despre tine lucrurile par în alb-negru. Unii te prețuiesc, alții să nu te vadă. Soartă sau premeditare personală?

Vasile Ernu:Asta este bine. Dacă faci şi scrii lucruri care mulţumesc majoritatea, atunci la ce bun să le mai faci? Care e rostul lor? Sînt absolut inutile. Iar mediul reflexiv românesc este nepermis de conservator, oportun şi înregimentat: aici şi radicalii sînt de centru. De cînd mă ştiu asta fac, asta scriu. Îmi plac „iereziile” chiar dacă de felul meu sînt sociabil, timid şi uneori excesiv de tolerant. Cînd greşesc sufăr mult. Eroii mei au fost mereu „micii profeţi”, cum este, de exemplu, Osea. Îţi dai seama cum sună asta din gura unui om care are eticheta de „stîngist”. Te înjură şi stînga, şi dreapta: asta e sănătos. Stînga este mai nemiloasă decît dreapta la „devieri”. Dar mie îmi plac devierile, dislocările şi un anumit tip de anarhism reflexiv. Osea este unul dintre patriarhii gîndirii şi practicii politice critice. Eu nu am întîlnit ceva mai radical: să mergi în dezacord cu toate valorile Puterii şi societăţii în care trăieşti pînă la excluderea totală din comunitate. Pentru că societatea nu suportă un grad prea mare de adevăr şi disconfort critic şi-şi construieşte o lume falsă, cu norme artificiale. E dificil acest tip de demers, dar el trebuie practicat cel puţin în scriitură, din cînd în cînd. Dar şi în viaţă, chiar dacă acolo ne zdrobeşte sistemul, sîntem prea fragili. În general, îmi plac „iereziile”, marginile, chiar dacă sistemul te împinge repede spre centru chiar şi în această formă critică neconvenţională. Sau te aruncă afară total. Asta e puterea noului regim: transformă foarte rapid o criticăîn marfă.Şi recunosc că mie nu-mi plac lucrurile în alb şi negru. Urăsc dogmatismul şi purismul,îmi plac lucrurile impure. Mai ales cînd e vorba de idei şi de viaţă. Eu sînt un tip cu o minte deloc simplă. Am o minte complicată şi mereu în răspăr,ador să privesc la lucruri din zone interzise.

C.T.: Apropo, ai jucat sau chibițat vreodată alba-neagra?

V.E.: Nu prea.Dar am amici care au făcut ceva bani din asta, ca să trăiască în nebunii ani’90.

C.T.: La a cîta ediție și a cîta traducere a ajuns Născut în URSS, cartea cu care ai debutat?

V.E.: Cartea asta a luat o traiectorie foarte stranie. A debutat cu un soi de „revelaţie” combinată cu „scandal”. Pînă atunci, nimeni în România nu mai îndrăznise să schimbe optica, perspectiva asupra felului de a povesti trecutul comunist. Asta a produs două tabere: pro şi contra. Dar toţi, chiar şi criticii duri, au apreciat scriitura şi stilul. Am ales un ton potrivit, o ironie şi un umor destul de universale,care au prins la lectură. La opinii însă am radicalizat auditoriul. Cărţile mele pot irita, enerva, plăcea.Sigur nu plictisesc.Cartea părea că intră într-un con de uitare. Oricum,Trilogia deja îmi construia un alt public. Acum se întîmplă ceva paradoxal: cartea capătă o nouă viaţă. Poate contextul, poate o nouă generaţie de cititori? Habar n-am. Dar cartea se reeditează şi am noi cerinţe de traduceri afară. Nu mai ştiu la cîte reprinturi am ajuns, dar zilele astea a apărut ediţia a cincea. Şi se pregăteşte să apară în sîrbă şi, culmea,în japoneză. Asta cu Japonia m-a dat gata, nu am înţeles de ce îi interesează cartea mea. Dar mă bucur. Cartea are şanse să se „clasicizeze” chiar dacă subiectul nu e România.

C.T.: Dar cu Trilogia marginalilor cum îți merge?

V.E.: Dacă în trei-patru ani Sectanţii şi Bandiţii au ajuns la a treia ediţie,asta e încurajator. Acum se negociază ceva traduceri în alte limbi. Să vedem cum trecem de pandemie. Trilogia a fost o schimbare de direcţie: stil, tematici, construcţie. Cred că am evoluat mult chiar dacă o anumită marcă rămîne. Temerea mea mare legată de cele trei cărţi ale trilogiei – Sectanţii, Bandiţii, Izgoniţii – au fost nivelul şi constanţa stilistică. Adică după apariţia Sectanţilor, care a fost primită foarte bine, neaşteptat de bine, m-am temut ca nu cumvacelelalte două să scadă nivelul. O trilogie e greu de dus. Iar la ultima chiar am avut mici angoase căci doream să fie diferită de primele două, aveam un subiect mai greude controlat şi era ultima din trilogie. M-am temut de fiasco. De aceea mi-a şi luat mai mult timp. Dar cînd am terminat ştiam că e acolo alături de celelalte două. Iar criticii la care ţin mult, de la Paul Cernat pînă la Bogdan-Alexandru Stănescu, au susţinut că e cea mai bună. Şi tu parcă ai spus asta, iar tu nu prea dai verdicte strîmbe. Oricum, am scăpat bine, merg mai departe. Cred că e o trilogie unică în felul ei în pesajul literar românesc, indiferent dacă place sau nu.Acum însă am plecat spre alte teme. Lucrez la altceva: scriu simultanla două cărţi – Sălbaticii copii Dingo şi Cannibal generation– adolescenţa din anii’80 şi tranziţia din anii ’90. Mă tem că mă profesionalizez.

C.T.: Pandemia a ajuns (și) un soi de joc de societate în care e musai să ne dăm cu părerea, chiar dacă unii nu-i știu regulile. Tu după cine te iei?

V.E.: Of. Fiind un domeniu medical, fireşte că încerc să citesc ce spun specialiştii. Mă mai interesează să citesc şi texte de analiză socială, politice şi economice pe subiect, de la antropologi şi filosofi pînă la sociologi şi economişti. E excesiv de multă informaţie, dar cred că dacă ai o şcoală şi un mediu decent de formare poţi să te descurci în acest „potop informaţional”. Totul e să încerci să nu ai convingeri fundamentale(iste), să fii deschis să asculţi argumentele altora, să nu isterizezi lumea din jur. În perioadă de criză avem nevoie de mai mult calm ca niciodată.În astfel de cazuri dificile vorbesc cu mama, care a văzut toate grozăviile secolului XX sau citesc Şalamov. Dacă oamenii aceştia au rămas vii şi cu sufletul curat după toate cele întîmplate,cred că putem şi noi. După suferinţa lui Şalamov ţi se face jenă să spui că suferi pentru că nu ai prins drojdie sau hîrtie igienică.

C.T.: Ce zice băiatul tău despre COVID-ul ăsta?

V.E.: În parc există deja jocul COVID între copii. Nu fost uşor să stăm în casă atîta timp. Ambii sîntem destul de sociali, sociabili şi depindem mult de relaţii. Iar relaţiile virtuale nu pot înlocui relaţia vie. În acest sens am suferit puţin.A avut momente de îngrijorare, e vîrsta care află despre boală, moarte, suferinţă. Mici discuţii, temeri, întrebări delicate. Am ajuns chiar şi la domeniul religiei, care trebuie gestionat foarte atent. Dar cea mai complicată problemă pentru copii este şcoala online care a înlocuit şcoala clasică. După cîteva luni de experienţe cu şcoala online pot spune cu mîna pe inimă: e un regres teribil. Nu spun că nu e necesară. Este, mai ales în situaţii de criză precum aceasta. Dar educaţia online poate fi doar ceva auxiliar, ajutător şi nu poate înlocui educaţia comunitară, de grup, de colectiv, pe viu.

C.T.: Cu ochii la Răsărit, ca Sadoveanu, Puterea de la Chișinău s-a pișat de sus pe ajutoarele venite de la București. O destabilizau politic ajutoarele astea?

V.E.: Puterea de la Bucureşti, de data asta, a procedat corect. A intervenit concret, cu ajutoare reale, într-un moment de stringentă nevoie. Faptul că Puterea de la Chişinău nu au ştiut să gestioneze corect e treaba ei. Eu cred că în acest „conflict” a pierdut Puterea de la Chişinău şi a cîştigat cea de la Bucureşti. Oamenii înţeleg foarte bine aceste lucruri şi apreciază. Eu suţin demult timp că Bucureştiul trebuie să investească acolo în infrastructură de bătaie lungă care ajută oamenii: şcoli, spitale, drumuri, investiţii care produc locuri de muncă. Şi cît mai puţin în „poduride flori” şi „patrioţi”. Dau un exemplu. În Cahul, pe banii statului român s-a făcut noul teatru. Asta e ceva ce rămîne şi oamenii văd, folosesc. Pe malul Prutului, unde am crescut, copiii sînt duşi la şcoală cu „autobuzele româneşti”. Oamenii le-au botezat pentru că statul român a oferit acest ajutor. Astea rămîn, ajută şi fac o imagine bună României. Să cheltuiești bani pentru „patrioţii de meserie” e ceva nociv şi pierdant.

C.T.: Zice-se că rușii îi întărîtă pe cei de la noi și de prin alte părți evropene să nu creadă în pandemie și să iasă în stradă. N-avem noi destui proști și ticăloși cu gura mare?

V.E.: Toată zona conservatoare e reţinută faţă de abordarea „progresistă” a tratării pandemiei. Mie mi se pare că Trump şi Bolsonaro promovează mai pe faţă acest tip de discurs decît Putin, care e frate geamăn cu ei doi. În ce priveşte discursurile conspiraţioniste, la care ruşii sînt profesionişti, ele sînt din plin prezente şi în presa americană. Adică e prea simplu să zicem că „ruşii” destabilizează Europa prin cele zece site-uri. Asta înseamnă că toate instituţiile noastre sînt praf, iar ei sînt „diabolici”. Fenomenul e ceva mai complex şi ţine mult de încrederea în instituţiile proprii, de degradarea instituţiilor, de degradarea politicului, de degradarea mass-media, de scăderea încrederii în ştiinţă, de degradarea educației etc. Adică e bine să încercăm să gîndim fenomenele în ansamblu, căci altfel răspundem la o conspiraţie cu o contraconspiraţie. Nu rezolvăm nimic, iar dușmanul trebuie apreciat corect: nici subestimat, nici supraestimat prea mult. Asta nu înseamnă că ruşii sînt sfinţi şi nu aruncă informaţii false, dar nici să transformăm asta în „marea problemă” şi „răul universal”. Marea problemă sîntem noi, e în noi, nu în afara noastră. Şi noi trebuie să o rezolvăm. Eu sînt un anticonspiraţionist convins, însă nu pot să nu văd că în spatele acestui virus şi pericol real– repet,real – se ascund şise fac jocuri economice şi politice imense. Pe seama suferinţei şi fricii, pe seama nevoii de securitate sanitară se fac averi colosale. Acestea sînt „ruşii” periculoşi şi ei nu au naţionalitate şi culoare politică.

-
5 August, 2020
Niciun comentariu

Suntem ființe sociale și izolarea ne desocializează. Condamnarea la ”spațiu privat” este dezumanizantă

iqads.ro / 17 iulie 2020  de  

Avem nevoie de spațiu public, de spațiu social în care să ne intersectăm, să ne vedem, să interacționăm. Desocializarea e dezumanizantă, spune scriitorul Vasile Ernu. Și chiar dacă erau de presupus toate acestea, trăirea experimentului ne pune față în față cu mai multe întrebări. Cum ne schimbă pandemia – personal, dar și colectiv? Ce e de învățat din această criză, care sunt efectele ei în societate?

Partea dură în pandemie ține de tipul de organizare a muncii și consumului. Aceste lucruri afectează enorm de mult păturile sărace și precare. Adică bogații cîștigă mai mult, iar săracii pierd și ce au. Oamenii cu venituri mici și contracte instabilie sunt primii care cad pradă. Ei nu-și pot permite să stea în casă. A sta în casă e pentru ei un lux, un privilegiu, spune Vasile Ernu

În rândurile de mai jos, autorul Izgoniților povestește despre cum a trecut prin starea de izolare, ce a scris în această perioadă și despre noua sa carte, Sălbaticii copii Dingo, care ar trebui să fie publicată în toamnă. Vasile Ernu urmărește, de asemenea, efectele pandemiei în societate și vorbește despre educația online, precariat, regândirea mecanismului relațiilor de muncă, depresie, fragilitate și umanitate. 

Starea de izolare

Eu rezist ușor la izolare. Am experiență de retrageri lungi. Dar în același timp sunt destul de sociabil, am nevoie de oameni, de a discuta, asculta, observa. Am nevoie de viață socială.

Izolarea aceasta medicală e obositoare: mai ales dacă trebuie să stai într-un apartament mult timp mai multe persoane. Pentru copii e greu.

Pînă acum am observat cîteva lucruri fundamentale: suntem ființe sociale și izolarea ne desocializează. Condamnarea la ”spațiu privat” este dezumanizantă. Avem nevoie de spațiu public, de spațiu social în care să ne intersectăm, să ne vedem, să interacționăm. Desocializarea e dezumanizantă. Știam asta dar acum am trăit fenomenul.

Online-ul? Rezolvă doar parțial problema. Însă pe termen mediu și lung este un mediu riscant și îngustează mult experiența umană.

Educația online este un dezastru, am și scris un text recent unde arătam limitele și efectele negative ale acestui tip de educație.

Educația online își arată limitele: copiii se desocializează, capacitatea de concentrare scade, timpul e fragmentat, comunicarea este sărăcită și lipsită de factori sociali și senzoriali. Adică spus mai simplu: educația online trebuie să fie ceva cel mult auxiliar și folosită în momente de criză dar în niciun caz să înlocuiască educația clasică de colectiv pe viu. Suntem ființe sociale, avem încă corp care presupune că educația are o mulțime de elemente și factori nu doar informații seci și biți.

Inspirația pe timp de criză

E greu să lucrez la ceva cînd am lume în casă. Lucrez bine cînd sunt singur, izolat. Pentru asta-mi iau cîteva luni de izolare: fără familie, fără lume. Dar în această situație trebuie să mă adaptez să lucrez în orice condiții.

Așa că am început să scriu și sper în toamnă să scot un volum nou care se învîrte în jurul temei adolescenței, perioada de adolescență a generației mele din anii 80. Să-i zicem convențional: adolescența generației X pe care eu o numesc Dingo. Cartea se va numi Sălbaticii copii Dingo. După care va veni o parte a doua care o să se ocupe de maturizarea lor din anii 90 – despre nebunii ani 90 și ce s-a întîmplat cu ei în această perioadă – Cannibal generation. Să sperăm că vin repede.

Efectele din zona culturală

Partea dură în pandemie ține de tipul de organizare a muncii și consumului. Aceste lucruri afectează enorm de mult păturile sărace și precare. Adică bogații cîștigă mai mult, iar săracii pierd și ce au. Oamenii cu venituri mici și contracte instabilie sunt primii care cad pradă – nu au rezerve financiare, nu au garanția locului de muncă etc. Ei nu-și pot permite să stea în casă. A sta în casă e pentru ei un lux, un privilegiu. Ei nu dispun de acest privilegiu.

În lumea culturală, mai ales la cei tineri, sunt mulți din cei care se numesc freelanceri, oameni cu cîte două-trei contracte pe diverse zone. Sunt ceea ce se numește astăzi – precariat. Adică nu au locuri stabile de muncă ci doar contracte temporare. Nu au asigurări medicale, nu au garanții, nu au rezerve financiare. Ei cad primii pradă crizei de acest tip. Îi poate salva familia (cine o are) și cu condiția să aibă ceva venit mai mare. Statul a încercat să facă ceva dar puțin.

E clar că trebuie regîndit tot mecanismul acesta al relațiilor de muncă, patronat, contract colectiv de muncă, sindicalizare, drepturi, garanții pentru muncitorii din diversele sectoare, inclusiv cel cultural. Stabilitatea și garanția unui venit și loc de muncă e absolut necesar. Precaritatea distruge tot: psihologic te împinge spre depresie iar social te face disfuncțional polititc – un om precar nu poate fi un subiect politic liber. Iar la noi precarii sunt peste 50% din cetățeni. La cei tineri e dezastru. Și e un trend global.

Efectele sociale

Cu siguranță va lăsa anumite urme. Depinde mult de gravitatea și amploarea pe care o va lua și cum se va sfîrși.

Probabil vor rămîne anumite cutume sociale precum ”distanțarea socială” care încă nu e foarte clar conștientizată. Practici precum spălarea mai des pe mîini, mai multă atenție la serviciile sanitare. Să sperăm că această criză ne va impune să regîndim sistemul public medical și educațional. Relațiile de muncă, asigurări, garanții. Criza ne arată că singuri nu putem rezista, că suntem fragili și avem nevoie de mai multă protecție.

Autoritățile

A fost multă confuzie, dar la cît de distrus a fost statul în epoca Băsescu statul totuși a rezistat. Să nu uităm că în epoca Băsescu &PDL statul a fost demantelat sistematic, iar instituțiile statului au fost puse pe picior de război unele împotriva altora.

Sistemul medical a fost făcut praf, căpușat, subfinanțat, privatizat pe anumite zone și Încă rezistă. Acum înțelegem tot mai bine că propaganda cu ”stat minimal”, fiecare pe cont propriu, este o marotă foarte periculoasă. Avem nevoie de un stat cu instituții publice solide și funcționale. Statul e o construcție importantă pe care nu avem cu ce să-l înlocuim. Fără el revenim la jungă. În același timp statul e și un pericol cînd devine prea puternic. Asta știm din experiențele precedente. Trebuie să știm să-l ținem sub control. E important în ce investim: în poliție, servicii și armată sau în educație și sănătate? Ce fel de societate ne dorim?

De ce e nevoie cel mai mult în Romania

Cred că e nevoie urgent să regăndim un nou contract social minimal, sistemul de impozitare – să impozităm mai puțin munca și mai mult capitalul, impozit progresiv etc. Avem nevoie urgentă de o regîndire a sistemului public de sănătate și educație păstrînd linia accesului universal și gratuit, dar adaptîndu-l nevoilor și crizelor actuale. Nu ne mai putem permite acest grad ridicat de precaritate a tinerilor: îi va omorî depresia.

Aceste fenomene sunt legate enorm de mult de felul în care e organizată societatea. Situația actuală nu arată deloc încurajator pe temen mediu și lung: ne îndreptăm spre o catastrofă garantată. România e parte a unei periferii globale iar în periferie crizele se simt mai puternic. Dar facem parte dintr-un întreg.

Un scenariu de viitor

Eu privesc istoria pe bucăți mari de timp. În ultima mea carte Izgoniții încerc să arăt cum anumite cauze sociale și economice, cum anumite inegalități legislative și felul în care e stratificată societatea, duc la anumite explozii sociale radicale și violente.

Eu cred că semnalele și problemele pe care ni le scoate în față actuala criză sanitară – precaritatea, inegalitate, proasta redistribuție a resurselor, criza sistemului sanitar, educația, sărăcia, ecologia, distrugerea sistemului de asigurări sociale, excesul privatizărilor bunurilor publice etc. – vor fi uitate imediat cum va trece criza. Din păcate. Totul va merge pe vechiul sistem.

În acest moment nu există încă forțe care să se opună serios situației locale și globale. Totul se îndreaptă spre o criza majoră care în tradiție occidentală se termină cu un soi de ”război civil”. Nu vreau să fiu un vizionar, nu prea-mi place să fac pronosticuri dar viitorul pentru mine arată sumbru: vom trece printr-o criză dură și violentă dacă ”elita” nu înțelege că trebuie să refacă un nou contract social și să ofere acces la resurse pentru a micșora inegalitățile.

Așa e de cînd lumea: nu am învățat nimic din istorie. Verdictul meu: va curge mult sînge în viitor. Sau vom termina cu o depresie colectivă: fără sens și scop. Sper din tot sufletul să greșesc.

Cu ce speri să rămână oamenii după pandemie

Cu niște lecții învățate: să se spele la fel de des pe mîini, să fie atenți la sănătate, la reguli sociale, să se bucure de prezența celuilalt, să aprecieze viața trăită împreună, să lupte pentru un sistem de sănătate universal și gratuit, pentru o școală universală și gratuită, să aprecieze lucruri simple dar fundamentale ale vieții. Să ne bucurăm și să apreciem mai mult spațiul public.

E bine să ai gust și miros – face parte din umanitatea noastră.

-
5 August, 2020
Niciun comentariu

Despre marginali în comunism și capitalism

Revista cutura /  

„Sectanții”, primul volum al Trilogiei marginalilor, prezintă condiția anumitor secte religioase în spațiul cultural, social și politic rusesc de-a lungul secolului XX. Ce tip de relație a predominat în interacțiunea dintre comunitățile religioase marginale și statul sovietic? Dar între comunitățile religioase marginale și statul post-sovietic?

În povestea asta, cea mai interesantă mi se pare tehnica lor de supraviețuire, de relaţie cu puterea. Tehnica lor era una simplă şi al naibii de eficientă. Nu cred că era una programatică, ci, mai degrabă, una intuitivă şi practică. Ea se reducea, în esenţă, la ignoranţă, indiferență: trebuie să te comporți ca și cum puterea şi statul nu există. Tot stilul lor de viaţă corespunde sau decurge din acest tip de atitudine. Felul de organizare, tipul de educație, de consum al timpului, de producţie a resurselor, totul e gândit în afara statului. Se comportau ca și cum statul nu ar exista.

Ei au înţeles repede că cine controlează timpul şi resursele controlează tot. De aceea au început să-şi organizeze munca în aşa fel încât să aibă propriul timp şi propriile resurse: nu te bazezi pe stat. Cu el eşti într-o relaţie minimă. Munca lor era una marginală: paznic la grădiniţă. De ce? Lucrai o zi, aveai acoperire la stat – nemunca era penală în comunism –, la grădiniță te odihneai şi după 24 de ore de odihnă-muncă aveai 2-3 zile libere. Aşa era genul acesta de muncă. În acel timp liber ce făceai? Te dedicai comunităţii, familiei şi unei munci paralele din care făceai bani: grădinărit, pielărit, croitorie, apicultură, lemnărit, construcții etc. Ei aveau şi timp şi bani.

Acest tip de tehnici produc lumi paralele, oaze independente de stat şi regim. Copiii lor aveau şcoli paralele: muzică, şcoală duminicală. Aveau sistem de întrajutorare. Dacă statul ar fi dispărut, ei nu i-ar fi sesizat lipsa.

Tehnica lor era opusă celei disidente care se dorea o confruntare. De fapt, disidenţa întărea regimul, era parte a regimului, era limba care traducea afară regimul. Ba, mai grav: disidența mima dușmanul pentru că lua parte la discursul extern îndreptat împotriva regimului. Disidenţa, dacă nu ar fi existat, trebuia inventată: era necesară – virusul care dă imunitate sistemului. Cu efect minor asupra regimului. Apropos, singurii cărora le-a părut rău de căderea comunismului erau dușmanii regimului și disidenții. Disidenţii nu au iertat comunismului un lucru: dispariția lui. Ei trăiau din asta, din corpul lui, iar după, din hoitul lui. Eu am un mare respect pentru aceşti oameni, dar mi se par tragici şi mult supraestimaţi. Ei trebuie priviţi ca parte a corpului acestui tip de stat.

„Sectanţii” însă sunt o categorie aparte, mult mai eficienţi şi mai periculoşi pentru regim: regimul comunist era foarte iritat nu de disidenţi, ci de cei care-l ignorau. Ignoranţa se pedepseşte. Iar ei, pentru a se proteja de mâna lungă a puterii, alegeau calea distanţării de centrii de putere: nu intrau în partid, nu lăsau copiii să intre în UTC–Komsomol, nu făceau școli superioare, nu acceptau joburi importante. Pe cine naiba interesează soarta unui paznic de la grădiniță. În comunism sistemul controla destul de greu baza societaţii: îi interesa mai puţin. Disidenţii vroiau însă la catedră, în partid, carieră, în uniuni scriitoricești etc. Doreau la centru. Ei, nu se poate: şi la centru, şi plătit, şi cârcotaş. Cine plăteşte comandă muzica. Ca în capitalism, nu? Poţi da foc la bancă şi cere credite fără procente? Nu prea cred. Acesta e jocul dintre putere şi enoriaşi.

Care au fost strategiile puse în practică de către sectanți pentru a face față represiunilor staliniste? Au reprezentat acestea cel mai disruptiv fenomen politic pe care l-au experimentat comunitățile marginale religioase din spațiul sovietic și post-sovietic în ultimul secol?

Asta e partea cea mai scandaloasă a situaţiei, care e greu de înțeles azi, într-o cultură în care se promovează „teologia bunăstării”: îți merge bine, deci eşti alesul lui Dumnezeu, ai bani, ești binecuvântatul lui. Într-o cultură în care avuţia este semn al binecuvântării divine, e greu de înţeles teologia programatică a sectanţilor, care era una a martirajului.

Ei au ales teologia martirajului: dacă ne omoară şi bagă în puşcării pentru că noi credem, atunci e de bine. Ăsta e semn că e autentică şi adevărată credinţa noastră. E de bine, nu e de rău: modelul lor erau creştinii arucaţi la lei în Roma antică. Cum spune acel bunel rabinic: teme-te nu de cei care te bagă în puşcării, ci de cei care te scot; teme-te nu de cei ce-ţi iau, ci de cei care-ţi dau.

Asta unul la mână. Doi: în momentul în care eşti băgat în puşcării şi dus în exil, asta produce o oportunitate imensă să „vestești Evanghelia”, credința. E modelul evanghelic şi modelul apostolului Pavel. Ei foloseau această oportunitate imensă. Ei priveau aceste lucruri ca pe o binecuvântare şi o imensă oportunitate. Eu am numit acestă epocă stalinistă „ultima epocă de aur a creștinismului”. Sună scandalos, privit dinspre teologia bunăstării, dar ei aşa o interpretau. Ştiau ei ce ştiu.

„Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să le facă de râs pe cele tari”, afirmă la un moment dat unul dintre protagoniștii „Sectanților”. Cât de valabil mai este acest lucru într-un regim capitalist bazat pe supraveghere prin consum și pe spectacol, comparativ cu dirijismul sovietic, bazat tot pe supraveghere și pe spectacol, dar excluzând glorificarea consumului și permițând existența și chiar dezvoltarea unor spații discursive și a unor micropolitici alternative, nesubordonate atât de fidel limbajului puterii ca în prezent?

Paradoxul e unul straniu. În regimul comunist faţă de care ei erau indiferenţi – nu era indiferent şi regimul faţă de ei – a funcţionat într-un fel. În capitalism însă s-au confruntat cu o situație nouă. Tehnica de indiferenţă nu mai funcţiona. Acum, în regimul capitalist, aparent indiferent faţă de ei, nu mai funcționa tehnica distanțării și indiferenței.

Există un alt paradox: în comunism regimul e puternic în centru şi e slab la periferie. Vrei să te ascunzi, fugi la margine: muncitor în Siberia, paznic, gunoier. Intelectalii se făceau fochiști, lucrau pe la cazangeria blocului. Nici dracu’ nu te căuta. În capitalism lucrurile par a fi diametral opuse: e mai slab în centrii de putere și mai tare în periferii. Sau e peste tot: de el nu te poți ascunde. Explică şi Zinoviev fenomenul: în capitalism poți înjura șeful statului, nu și angajatorul; în comunism e invers. Doar că nu prea ai treabă cu șeful statului, dar cu angajatorul te vezi zilnic. Dacă în comunism baza e prost controlată, în capitalism, prin sistemul economic şi de credite mai ales, este controlată perfect. Mai există sărăcia, care te face şi mai dependent şi mai supus în capitalism.

La margine te loveşti şi mai năpraznic de el. Economia de tip capitalist nu te lasă să te ascunzi, te găseşte peste tot: te înghite ca o mlaștină și te consumă.
Tehnica lor aici nu a mai funcţionat: timpul şi resursele le-au fost luate şi înghiţite. Dacă au mai trecut şi pe la bancă după credite, atunci totul e terminat. Creditul înseamnă vinderea timpului, viitorului, contra cost. Îţi vinzi timpul din viitor pentru bani. Dar timpul nu era al Domnului? Viitorul, din punct de vedere creştin, nu-ţi aparține, iar, dacă nu-ți aparține, nu-l poți vinde. De asta eu ironizez spunând: cei cu credite nu se pot salva, mântui, pentru că au o avere pe minus la care nu pot renunţa pentru că nu e a lor, ci a băncii. Iar cine nu poate renunţa la avere nu poate fi mântuit. Deci în capitalism nu poți practica decent credinţa ta dacă joci după regulile capitaliste. Tot aşa nu prea poți face politică dacă ai credit. Şi nu poţi fi liber: creditul îți ia libertatea. Capitalismul transformă în marfă şi profit credinţa. Jocul s-a încheiat. Îmi pare rău pentru cei care se cred creștini și practică capitalismul. Dar asta nu înseamnă că nu poți fi creștin: poți, dar tot mai greu.

Acesta e marele paradox: comunismul care a vrut să distrugă creștinismul, de fapt, l-a întărit, iar capitalismul, care oferă aparent toate condițiile, l-a distrus. Bunelul sectant a avut dreptate: teme-te nu de cel care-ți ia, ci de cel care-ți dă! Amin.

Care sunt principalele diferențe dintre sectanți și bandiți, protagoniștii celei de-a doua părți a trilogiei? Cum se delimitează de și cum coexistă în același timp cu lumea exterioară propriilor comunități?

Sunt tehnicile diferite de supraviețuire: dacă primii aveau tehnica ignoranței, se comportau ca şi cum regimul sovietic nu exista, bandiţii aveau o tehnică de confruntare cu regimul. Cei mai mari duşmani ai regimului erau bandiţii, pentru că loveau în esența naturii regimului: natura tipului de economie a sovieticilor. Economia sovietică era una de tip planificat şi era proprietatea statului. Sovieticii spuneau că nu există proprietate privată. Bandiții, ce făceau în esență: privatizau bunurile statului, le luau în posesie. Ce făceau de fapt? Puneau la îndoială existența și puterea statului de tip comunist. Bandiții au fost adevărații luptători anticomuniști, pentru că au arătat că statul şi economia lui poate fi privată, poate fi schimbată natura puterii şi economiei.

De aceea, în a doua parte a regimului sovietic (anii 1960-1980) cele mai mari pedepse nu erau pentru disidenţi, ci pentru bandiți, speculanți. Dacă scriai o carte anticomunistă sau dădeai un concert cu cântece anticomuniste, primeai câțiva ani. Dacă vindeai cartea sau vindeai bilete la aceste concerte clandestine, primeai de două-trei ori mai mult. Iar pentru un furt mai mare erai împuşcat: pentru ei exista pedeapsa cu moartea. De ce? Regimul ştia cine sunt adevăraţii lui duşmani. Gargaragiii intelectuali erau utili regimului, bandiții erau periculoși pentru regim. Asta este esenţa poveştii.
După 1990, ei aveau să devină eroii postcomuniști. Bandiţii au învins regimul: şi totul s-a privatizat şi am intrat în lumea lor deja legalizată. Banditism cu faţă umană.

Mai pot fi considerați bandiți cei care au acceptat să colaboreze cu puterea politică și au devenit, după colapsul Uniunii Sovietice, așa-numiții oligarhi, îmbogățiții tranziției post-sovietice? Care este traiectoria care îl propulsează pe banditul rebel, ostil ordinii politice per ansamblu, înspre banditul „sistemic”, cel care devalizează, privatizează, concediază, distruge destine și deseori ucide având acum legea de partea sa?

Anii 1990 sunt ani destul de complicaţi şi prea apropiaţi. Voi scrie o carte după ce termin „Copiii sălbatici Dingo”, care e despre adolescență, despre ultimii copii sovietici din anii 1980. Voi scrie despre „Cannibal generation”, despre teribilii ani 1990 în care efectiv ne-am mâncat între noi fără să pricepem.
Da, eu spun că au învins bandiţii şi au pierdut enorm de mult cei care au cerut căderea comunismului pe față. Dar, cel mai mult au pierdut: muncitorii, ţăranii, intelectualii. Ei au pierdut aproape tot: mai ales muncitorii şi ţăranii, care au devenit carne de tun şi mână de lucru ieftină, exploatată la sânge.
Dar regimul nu putea continua așa, era evident: ajunsese absurd – și politic, şi economic. Iar capacitate de reformare nu avea pentru că toți îl abandonaseră. Era exact situaţia descrisă de Alexis de Tocqueville: în preajma Revoluţiei franceze, puterea a fost abandonată de toţi – de la prostituate până la aristocraţia pur-sânge. Până şi serviciile, câinii de pază, abandonaseră regimul. Până și Prim-Secretarul PC abandonase partidul.

Iar bandiţii, în colaborare cu diverse alte grupuri, au luat cu asalt statul şi economia: au preluat puterea şi au privatizat tot. Ceea ce se numea furt înainte, acum era un act salvator: furtul a devenit un act sacru. Proprietatea a devenit sfântă, iar preoţii cu ritualurile sacre de sfințire au fost bandiții. Totul a intrat într-o formulă ritualică deja legalistă. În prima fază violenţă, furt şi cinism, după care legalizare şi legitimare.

Aşa cum proprietatea privată a fost naţionalizată de comunişti în anii 1950 (la noi) prin violenţă, în anii 1990 procesul a fost inversat, doar că violenţa a fost mai mare pentru că a atins pături mult mai largi. În anii 1950, indiscutabil foarte violenți, a fost sacrificată o pătură de proprietari: o violenţă mare şi nejustificată. În cazul doi, în anii 1990, am avut o violenţă care a afectat o populaţie imensă, care a rămas pe drumuri, fără muncă, fără venituri etc. şi a adus privilegii imense unor grupuri mici. Ambele au fost criminale şi ilegitime? Cu siguranţă ambele au fost violente. Despre asta trebuie să povestim şi să scriem. Dacă avem coloană, conştiinţă şi minte. Dar pe una o damnăm, iar pe alta o aplaudăm: sunt două feţe ale aceleeaşi forme de violenţă.

Vreau foarte mult să scriu despre anii 1990. Poate la anul. Anii ’90 în Est au fost cei mai violenţi ani de după război, dacă ne uităm la proporţiile şi păturile afectate. O violenţă pe ritm de dans, muzică, chef şi bucurie. Rănile sociale au rămas profunde. Ele încă vin.

De ce tonul utilizat în „Izgoniții”, ultima parte a trilogiei, este mai introspectiv și mai bogat în analogii comparativ cu tonul alert și evenimențialitatea abundentă din primele două părți ale trilogiei? Este sau nu voluntară schimbarea stilisticii în „Izgoniții”?

Da, e puţin schimbată stilistica și chiar construcția. Era nevoie de a mai schimba ceva, de a mai aduce noutate. Mai era problema imensă a faptului că eu nu mai puteam fi martor direct decât la începutul şi finalul poveştii. Mă ocup totuşi de începutul secolului XX, unde nu aveam cum să fiu. Lipsa martorului-autor a și influențat această schimbare de registru şi construcţie. E o alegere voluntară, dar și cumva impusă de situație, de subiect. Până la urmă, cred că a fost o alegere bună.

Cum jalonează pogromul și revoluția viețile personale și carierele ale lui Aaron și Sara, cei doi frați în jurul cărora este construită ultima parte a romanului? Sunt ei reprezentativi pentru ultimele generații de tineri ale imperiului țarist?

Da, eu încerc cumva să vorbesc despre „copiii Pogromului”, aceşti „mileniali” ai începutului de secol XX. Ce efecte are un anumit tip de violenţă politică, economică şi socială asupra unor grupuri şi cum răspund ele acestor violenţe şi nedreptăţi. Aaron şi Sara sunt cele două răspunsuri date acestui tip de violenţă. Aaron şi Sara sunt ilustrarea, configurarea secolului XX: unul o ia spre stânga, altul spre dreapta. Eu încerc să fac această frescă socială a secolului XX privit dinspre începutul de secol. În acelaşi timp, o meditaţie despre viaţă: ce însemnă viaţa omului în acest tumult al unui secol nebun.

O întrebare care, cred, sintetizează conținutul trilogiei și o pune în legătură cu alt roman interesant și profund, „Ultimii eretici ai imperiului”: ce tip de relație am putea descoperi între Isus și Lenin, două figuri centrale ale spațiului spiritual și politic rusesc din ultimul secol? Cum influențează întâlnirea lor apariția și ulterior dezintegrarea Uniunii Sovietice? Cât de împreună mai sunt ei în Rusia de astăzi?

O să spun o blasfemie: greu găsești doi oameni care să semene atât de mult la o distanţă atît de mare. Ambii au fost profesionişti ai unor idei cu o practică teribilă, care şi-au urmat întru totul programul. Ambii au răsturnat lumea în felul lor, cu mica lor „bandă”. Sunt revoluționari profesioniști. Ei seamănă nepermis de mult. Isus a ales însă un discurs cu o treaptă superioară, mai greu de învins. Dar capitalismul îl termină și pe el.

Ce planuri literare aveți pe viitor, acum că „Trilogia” a fost finalizată?

Pregătesc acum un volum care sper să apară în toamnă: „Sălbaticii copii Dingo”. Este istoria unor copii din Chişinău care intră în adolescenţă în anii 1987-89 – perioada de sfârșit al unei epoci. E despre adolescenţă, e despre o epocă, e despre o ruptură teribilă. Este adolescenţa mea: de la sălbatic la domestic şi iar la sălbatic. După care vine o incursiune în epoca anilor ’90: „Canibal Generation”. După mine, cea mai violentă epocă din Est de după război. Ce s-a întâmplat cu noi în acea epocă? Am multe proiecte în lucru, să fim noi sănătoşi. Dar mă atrag teme grele, delicate.

Cum ați caracteriza piața de carte din România? Ce tipuri de dezavantaje, respectiv ce tipuri de oportunități întâlnește un scriitor debutant? Dar unul deja consacrat sau în curs de consacrare?

Suntem o ţară rurală, în regres cultural faţă de anii 1960-70, cu un număr de cititori de carte prea mic. Cu un câmp cultural infim, unde nu prea reuşeşte să se constituie o literatură semnificativă. Cu excepţia poeziei, care e mai degrabă un rezultat al unui act individual. Literatura – proză, eseu etc. –, însă, chiar dacă e un act individual, ea are nevoie de un câmp reflexiv şi discursiv mai larg. Literatura nu apare niciodată pe un teren gol. E ca şi facerea unei pâini: nu e suficient să ai făină, apă şi om. Mai e nevoie de drojdie, de un amestec special, de anumite condiţii ca aluatul să crească. Ceva trebuie să fermenteze ca să se producă. Probabil aceste lucruri vor apărea. Da, avem tot soiul de tehnologii de ieşire „pe piaţă”, dar este insuficient.

Cum credeți că va arăta lumea după pandemia de coronavirus? Vor fi păstrate și consolidate vechile tipuri de inegalități sau vor apărea posibilități politice și sociale noi, nepuse până acum în practică?

Va arăta la fel, dar mai rău. Adică pandemia accelerează şi acutizează problemele acumulate: cei săraci vor fi şi mai săraci, cei bogaţi şi mai bogaţi, rupturile şi prăpastia dintre grupuri se va accentua. Problemele acumulate se vor agrava. Vor fi avantajaţi cei care au deja o anumită poziţie strategică faţă de alţii. Precaritatea şi depresia se vor acutiza.

Politicile noi, condiţii politice noi vor apărea în urma unei situaţii de criză accelerată. Cu alte cuvinte: doar o catastrofă ne mai poate salva. Nu cred că varianta soft, cuminte, mai poate îmbunătăţi şi îndulci situaţia. Nu cred în „crize cu faţă umană”.

Ce părere aveți despre protestele din Statele Unite? Cum și de ce scurtcircuitează acestea imaginea idealizată a unei societăți civile moderată și responsabilă?

E prea devreme să tragem concluzii. Dar, ca om care am văzut cum s-a dizolvat URSS, pot spune că totul e posibil. În 1988 puteam mai uşor accepta Sfârşitul Lumii, Apocalipsa, decât căderea URSS. Şi în doar un an s-a dizolvat o putere colosală ca un cub de zahăr într-un ceai fierbinte. Deci, cei care am fost martori acestui fenomen nu mai putem spune „nu e posibil”: pentru noi, mai ales imposibilul e posibil. Deci, politic, totul e posibil.

Vasile Ernu este scriitor, editor și publicist.
A fost redactor fondator al revistei „Philosophy&Stuff”
și redactor asociat al revistei „Idea artă+societate”.
În 2019 a publicat la Editura Cartier volumele „Războiul pisicilor” și
„Jurnal la sfârșitul lumii” și, la Editura Polirom, volumul „Izgoniții”,
ultima parte (după Sectanții” și „Bandiții”) din „Mică trilogie a marginalilor”.

-
15 July, 2020
Niciun comentariu

„Da, literatura ne ajută. Avem nevoie de poveste, avem nevoie de sens. Un sens care să nu fie de unică folosinţă”

Actualitatea literară aprilie-mai 2020 – George Motroc în dialog cu scriitorul Vasile Ernu

George Motroc: Domnule Vasile Ernu, chiar dacă trăim zile dificile în care principalele teme de discuţie şi priorităţi par să se fi schimbat radical, vă propun să vorbim, prin acest dialog de la mare distanţă, despre literatură! În definitiv, în aceste zile, literatura trece în plan secund sau devine una dintre puţinele posibilităţi, alături de televizor, de a umple timpul izolării sociale, ca un fel de terapie bună la toate? Asistăm astfel la o schimbare în ceea ce priveşte vechiul rol şi definiţie a literaturii sau, dacă acceptaţi un salt pest timp, Sara sau Paşa cum ar fi privit această lume dominată de spaima virusului şi a morţii?

Vasile Ernu: Crizele de acest tip sunt momente bune pentru reflecţie. Suferinţa este utilă şi face bine gândirii. Tot disconfortul acesta creat de pandemie ne aduce în faţă multe teme mari şi importante. Brusc începem să pricepem şi să apreciem lucrurile pe care până mai ieri nu puneam mare preţ. Faptul că avem nevoie de oameni, faptul că singuri nu putem mai nimic, faptul că e nevoie de solidaritate, nevoie de celălalt. Ne dăm seama că în viaţă moartea este mult mai aproape de noi decât am crezut până mai ieri şi că acest lucru ne ajută să înţelegem că viaţa are alte ierarhii şi priorităţi. Că multe priorităţi de pînă mai ieri erau nişte iluzii, că am acumulat mult gunoi şi am consumat enorm de multă energie pentru lucruri total inutile. Multe din valorile şi comorile noastre se dovedesc în acest nou context a fi un banal moloz. Da, literatura ne ajută. Avem nevoie de poveste, avem nevoie de sens. Un sens care să nu fie de unică folosinţă şi care se termină într-o clipită. Ci avem nevoie de unul care să dureze. Avem nevoie de un sens stabil. Avem nevoie de speranţă, de o proiecţie spre viitor. Sens şi speranţă. Aşa putem trece peste multe greutăţi. Cele două eroine de care spui, Sara şi Paşa, din ultima mea carte, Izgoniţii, sunt printre eroii mei preferaţi. Ambele sunt nişte femei foarte curajoase, fac chiar mulţi bărbaţi „feroce” pe lângă care se învârt să pară fragili. Ele sunt puternice prin felul lor de a înţelege şi înfruntă lumea, istoria în care trăiesc. Ele sunt nişte femei ale secolului XX, cel mai teribil şi violent secol al omenirii. Ele au dus greul acelui secol şi, chiar când pierd, nu se lasă înfrânte. O criză precum cea de azi ar fi fost pentru ele o încercare nu foarte dificilă. Au trăit, totuşi, în cel mai teribil secol, au văzut tot ce poate vedea un om în istoria omenirii: un virus aşa „cuminte” nu le-ar speria deloc.

G.M.: Despre dvs., de la o primă căutare pe Google, apoi şi pe site-ul ernu.ro, am întâlnit tot felul de opinii şi epitete paradoxale, de la „cel mai mare stângist din România” (Iulia Roşu), la „ultimul copil al Imperiului” (Sorin Antohi), dar şi „cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu” (Bianca BurţaCernat) şi aş mai putea continua… Dvs. cum vă raportaţi la toate aceste etichete, cât vă recunoaşteţi şi, dacă ar fi să respectăm titlul rubricii, cum arată esenţializat (auto)portretul literar şi nu numai, al lui Vasile Ernu?

V.E.: Da, oamenilor le este mai uşor cu găsirea unor formule simple, cu un soi de etichete pentru a pune pe poliţe lucrurile. Ca la magazin. Viaţa oamenilor însă este ceva mai complicată. Eticheta de „stângist” a venit într-un anumit context al anilor 2000 când a fi „de stânga” era ceva de neimaginat în România. Mai ales pentru un intelectual tânăr care abia se afirma public. S-a întâmplat să fiu eu primul din generaţia mea cu această „etichetă”: am fost primul din generaţia mea care mi-am asumat public această poziţie într-o perioadă în care era riscant. România este ţara cu o cultură ultraconservatoare şi profund antisocialistă, antisocială, individualistă. Dar eu sunt un „stângist” foarte complicat, care dă bătăi de cap şi stângii locale independente. Am o istorie în spate complicată: vin din URSS, vin dintr-o familie de „sectanţi” prigonită în comunism, cu experienţă de kibuţ, radical antico munistă. Nu am fost nici măcar UTC-ist, nimeni în familie: jurământul era interzis în comunitatea mea, cu excepţia celui medical şi militar. Vin dintr-o familie conservatoare profund religioasă, dar cu o practică de viaţă pur socialistă: solidaritate, redistribuţie, comunitate, întrajutorare etc. Am povestit în Sectanţii această istorie. Sunt mai degrabă un soi de anarhonarodnicist. Adică promovez un soi de societate care să se autoorganizeze, fără ierarhii, pe bază de democraţie internă, cu gestiune comună a lucrurilor, cu o economie a darului şi redistribuţiei. Politic sunt mai aproape de social-democraţia clasică, profund antiautoritarist. Sunt pentru extinderea drepturilor politice, dar mai ales sociale şi economice. Dar asta e doar un element al vieţii mele: o piesă din puzzle. În rest, da: în cărţile mele mă folosesc mult de experienţa sovietică, de experienţa perioadei basarabene, de exprienţa de „sectant”, de influenţa culturii ruse, evreieşti etc. Sunt parte a culturii mele toate astea. E vizibil că eu vin cu o diferenţă care poate impresiona, dar şi irita, enerva, incomoda. Am avantajul foarte mare de a avea mai multe perspective culturale. Şi asta e foarte bine. Lucru foarte important însă: valoarea unei opere literare nu ţine de poziţia politică a autorului, ci de felul în care el construieşte, scrie şi povesteşte ceea ce are de spus. Politicul este un element al întregului: viaţa mai are atâtea alte elemente existenţiale care pot produce şi influenţa o literatură.

G.M.: Aş mai adăuga un citat care mi s-a părut important pentru înţelegerea mesajului cărţilor dvs.: „Vasile Ernu se desparte de comunism râzând mânzeşte, iar nu în stilul sforăitor bine cunoscut pe malurile Dâmboviţei.” (Daniel Cristea-Enache). Până la urmă, fie că suntem scriitori, fie cititori, cum trebuie să ne despărţim de trecutul ideologic? Aşa cum ne învăţau clasicii marxişti, cel puţin la nivel de citate rămase ce- lebre, întotdeauna cu veselie sau, în realitate, e mult mai dificil decât am crezut şi sperat în toţi aceşti ani.

V.E.: Trecutul este mereu o parte a prezentului. Nu ne despărţim în totalitate de el niciodată. El rămîne sub formă de amintire, de formare, de dezvoltare, de informaţie, de emoţie. În trecut este o parte a vieţii noastre: de acolo ne vine cultura, memoria, emoţia, cunoaşterea. Cum ar fi să renunţi la trecut? Indiferent cum a fost acel trecut, cu binele şi relele lui, el este parte a vieţii noastre. A renunţa la trecut înseamnă a renunţa la viaţa ta. Fireşte că trecutul este mereu „îm- blânzut” şi „prelucrat” de prezent. Suntem permanent într-o continuă schimbare şi deseori, cum se spune, „trecutul devine foarte nesigur”, schimbător. Avem nostalgii faţă de trecut. Dar nostalgia nu este decît „o ţară a timpului” nu o „ţară a ideologiilor”: ne este dor „după acele vremuri” ale copilăriei, ale tinereţii, ale unei lumi apuse. Nostalgia este una dintre cele mai consistente materii din care se construiesc marile romane, marea literatură şi cultură. E acea „căutare a timpului pierdut”. A renunţa la trecut înseamnă a renunţa la memorie. Memoria este fundamentală pen- tru viaţa noastră. Memoria este singurul lucru care ne rămâne când rămânem singuri, cu noi înşine. Iar nos- talgia este parte a memoriei.

G.M.: Chiar dacă unul dintre personajele dvs. spune, dacă-mi aduc bine aminte, că Dumnezeu ar trebui să interzică întoarcerea în timp, cu voia dvs., vă propun să ne întoarcem puţin spre începuturile trilogiei… Când aţi descoperit tema, cât de importantă a fost documentarea şi de ce aţi dorit să scrieţi primul volum numit „Sectanţii”? Ulterior, a existat şi nevoia sau tentaţia rescrierii, fie şi una parţială, pentru anumite fragmente?

V.E.: Da, personajul meu spune asta pentru că e cumva o obsesie a lui: întoarcerea în timp presupune munca cu memoria. Memoria este unul din elementele cheie în trilogie. Sau, mai degrabă, e obsesia autorului? Deseori această obsesie e dureroasă, răvăşitoare, ridică multe semne de întrebare şi produce disconfort. Pe alocuri şi o plăcere stranie. Trecutul pentru mine este o materie de lucruri importantă. Dar un trecut care cumva este trecut prin prisma prezentului. Îmi place enorm de mult să plec în trecut să privesc înspre actualitate. Să mă uit dinspre începutul de secol XX la începutul de secol XXI este pentru mine o mare ispită, o mare provocare. Actualitatea arată mult mai clar, mult mai cuprinzător văzută de la distanţa trecutului. Văd firele istorice, cauzalităţile lucrurilor. Asta cumva încerc să fac cu ultima mea carte din Mica trilogie a marginalilor: Izgoniţii. Eu scriu despre lucrurile care mă frământă. La acest subiect am ajuns cumva frământat de un cumul de teme şi probleme. Încercam să caut răspuns la ele. Într-un astfel de proces am ajuns la această formulă: să privesc la temele şi subiectele mele dinspre grupurile marginale. De ce? Aşa cum privind dinspre trecut spre actualitate lucrurile apar mai clare tot aşa privind dinspre marginalitate, periferie temele capătă intensitate mai mare. E ca şi cum ai privi lumea printr-o lupă: unde vezi în detaliu problema şi tema pe care încerci să o desluşeşti. Privirea dinspre trecut şi dinspre margine este mai degrabă o tehnică narativă, de analiză, de povestire. Pentru că în trilogie sunt multe fire şi multe teme puse în discuţie. Fiecare carte are un cumul de teme şi subiecte. Marginalitatea şi trecutul însă sunt instrumentele care mă ajută să le descopăr, să le analizez, să le povestesc. Iar documentarea şi scrierea întregii trilogii a durat mai bine de cinci ani. Documentarea presupune text, analiză, arhive şi teren. Cu „sectanţii” se lucrează într-un fel, iar cu „bandiţii” în alt fel. Chiar dacă uneori au şi lucruri comune.

G.M.: Privind retrospectiv, atât aceste lucruri comune, dar şi diferite despre care aminteaţi mai înainte, puteţi alege şi mărturisi care dintre volumele trilogiei a fost mai uşor de scris, oare primul sau ultimul?

V.E.: Fiecare volum a avut propriile dificultăţi. Dar cred că cel mai uşor am scris Sectanţii, poate şi pentru că această comunitate o cunoşteam cel mai bine, am conexiuni intime cu ea, am o istorie de familie cu ea. Aici problemele mele erau de cu totul altă natură: cât spun, cum fac ca eroii să nu fie „identificabili” pentru că eu fac docu-ficţiune, nu o istorie „reală” a unei comunităţi. Adică eu lucram cu nişte prototipuri, însă în carte eroii sunt ficţionali, au altă viaţă. Combin mai multe tipologii. Funcţia cărţii mele nu e aceea a unei istorii reale. Eu urmăresc cu totul altceva. Cel mai dificil însă mi-a fost să scriu ultima carte. Poate şi pentru că era ultima şi aşteptările erau foarte ridicate după reuşitele primelor două. Mi-a fost greu să găsesc vocea şi stilul.

G.M.: În ceea ce priveşte scriitura, citez dintr-o cronică din „Timpul”, la primul dvs. volum: „Prima parte a trilogiei despre marginali ne înfățișează omul însetat de libertate, aflat pe drumul către un mod autentic de a fi. Marginalii par aici mai degrabă pretextul necesar pentru a surprinde scenariul eliberării de lanțurile puterii, ale majorității, ale acestei lumi – cea comunistă sau cea capitalistă, chiar mai acaparantă decât prima, crede autorul.” (George Bondor) Din această perspectivă, se poate spune că scrieţi un roman politic? Sau aveţi un concept personal, dacă am reţinut bine din ce aţi spus, „docuficţiune”?

V.E.: Da, genul hai să-l numim convenţional ficţiune documentară: docu-ficţiune. Adică am o temă, am un subiect, mă documentez şi împing totul spre ficţiune, dar păstrând multe elemente din domeniul documentaristicii, eseului, reportajului etc. Acest gen îmi permite să mă joc cu multe alte genuri, stiluri. E foarte ofertant pentru mine. Mă simt bine în el. Însă cărţile mele nu sunt romane politice, chiar dacă elementul politic este destul de prezent. În niciun caz ideologi- ce sau teoretice. Acolo e şi despre moarte, educaţie, viaţă, lege, suferinţă, bucurie. Adică încerc să rescriu multe teme mari, mituri biblice într-o cheie şi istorie actuală. Cum ar fi relaţia dintre viaţă şi moarte, bine şi rău, Cain şi Abel, într-o altă cheie. Sau tema celor doi fraţi gemeni, Iacov şi Esau, lege, binecuvîntare, blestem, război. Dar în cheia unor oameni din secolul XX, XXI. Aduse în regiunea noastră, în istoriile noastre de familie. Istoria „divină” este istoria noastră, nu „marea istorie” la care visăm. Roma şi Ierusalimul, centrul lumii, este locul unde ne-am născut noi. Eroii biblici sau ai altor cărţi sacre, eroii antici, zeii şi semizeii, sunt oamenii de lîngă noi.

G.M.: Volumele trilogiei dvs. au fost nominalizate şi au primit mai multe premii literare… Cât de importante sunt pentru dvs. astfel de semnale literare care arată că autorul însuşi nu este, totuşi, chiar un marginal al lumii literare româneşti contemporane?

V.E.: Premiile au o funcţie mai degrabă de marcare în câmpul literar, cultural. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Dacă premiile au autoritatea şi prestigiul unui premiu „autentic”, atunci ele au această putere de ierarhizare. În spaţiul occidental – la noi mai puţin – ele au şi putere de „a marketiza” o operă sau un autor. În câmpul cultural şi economic al simbolurilor cam aşa funcţionează. La noi, din păcate, instituţia premiilor a fost grav afectată de multele scandaluri (vezi cazul premiului Eminescu de la Botoşani) sau felul în care se acordă pe „filiaţii de grupuri” în anumite zone. Asta face ca premiile să fie privite suspicios. Un premiu poate avea o linie „politică şi ideologică” în spate, nu e o problemă. Marele premii au o astfel de „agendă” asumată. Un premiu însă nu trebuie să renunţe la aprecierea calităţii unei opere şi în niciun caz să nu se joace cu priorităţile de grup. Cînd interesele de grup sau de afininităţi de gaşcă prevalează atunci totul e pierdut. Asta distruge orice premiu. La noi coteriile au distrus nu doar premiile, ci au afectat puternic pînă şi cîmpul literar. În acest moment, cel mai solid premiu literar este cel acordat nu de breaslă, prin USR, ci de Observator Cultural.

G.M.: Ştiu că nu se cade să întrebi un autor, dar, totuşi, aveţi personaje preferate şi detestate din cărţile dvs.?

V.E.: Un autor nu are voie să-şi urască eroii. Eu îi iubesc pe toţi. Şi cred că mai am de lucru până voi reuşi un erou negativ semnificativ. Încă nu-mi iese aşa bine asta. Dar promit să muncesc mai mult.

G.M.: Există viaţă literară şi după scrierea acestei trilogii? Sau, mai exact spus, ce va scrie mai departe autorul Vasile Ernu?

V.E.: O, da. Eu am în lucru permanent multe manuscrise. Am acum în lucru cel puţin trei cărţi. Mă gândesc la ele, scriu la ele. Nu am avut niciodată criză de idei. Am doar criză de timp. Am o carte despre adolescenţă şi bătrâneţe: cumva două perioade prinse într-o carte poate din două părţi. Mă interesează această experienţă a adolescenţei şi începutul bătrâneţii. Am o carte despe moarte: ritualurile morţii mai degrabă. Cum se moare azi? Despre ce vorbesc oamenii cînd vorbesc despre moarte? Mă mai interesează câteva texte din Vechiul Testament: aş vrea să repovestesc în limbaj actual cărţile micilor prooroci care sunt sfâşietoare. Am destule în lucru: nu mă plictisesc.

G.M.: În final, vă propun, aşa cum fac de obicei, un scurt fragment pe care l-aţi recomanda unui autor de manual de limba română pentru liceu sau unui cititor care nu a citit niciodată un rând din Vasile Ernu…

V.E.: Izgoniţii (Fragment din capitolul de început: Memorie şi uitare) Cînd eram mic, ai mei mă puneau să citesc şi să comentez cărţile Vechiului Testament, ale Torei, ale Talmudului, pentru că ei se considerau „popor al Cărţii“. Trebuia să ştiu să citesc şi să înţeleg ce citesc. Cărţile erau dificile pentru un copil. Însă aveau partea lor frumoasă, cu aventuri, cu istorii de viaţă ale unor eroi care în capul meu căpătau forme fantastice. „Pământul Făgăduinţei“ arăta în mintea mea ca un soi de Rai plin cu eroi, jucării şi dulciuri, în care eram alături de toţi cei dragi. Acolo întâlneam şi lucruri pe care nu le înţelegeam defel: poveşti stranii, confuze şi chiar înfiorătoare. De ce mă puneau ai mei să citesc regulat aceste cărţi doar ei ştiu. Cu siguranţă nu mi-au dăunat cu nimic. Aşa cred acum. Puteam citi tot, dar erau câteva pasaje insuportabile. Undeva prin Geneza. Îngrozitoare. Erau acele pasaje fără noimă în care sunt înşiruite nume vechi şi care constituiau capitole întregi. Numai nume. Nume, nume şi iar nume. „Iată spiţa neamului lui Ismael, fiul lui Avraam, pe care-l născuse lui Avraam Egipteanca Agar, roaba Sarei. Iată numele fiilor lui Ismael, după numele lor, după neamurile lor: Nebaiot, întâiul născut al lui Ismael; Chedar, Adbeel, Mibsam, Mişma, Duma, Masa; Hadad, Tema, Ietur, Nafiş şi Chedma.” Şi o ţineai aşa pagini întregi. Nu se mai terminau. Iar eu trebuia nu doar să citesc aceste liste interminabile, ci să le şi interpretez. Nu aveam răbdare. Noroc de bătrînul exeget care avea grijă de mine şi care mi-a dat un sfat: să fii atent la micile comentarii, rare, dar importante, care apar pe lângă listele nesfârşite de nume. Ele dau sensul acestor înşiruiri. De exemplu: „Avraam a dat lui Isaac toate averile sale. Dar a dat daruri fiilor ţiitoarelor sale; şi, pe când era încă în viaţă, i-a îndepărtat de lângă fiul său Isaac înspre răsărit, în ţara Răsăritului“. Despre ce erau aceste liste interminabile? Ce vrea să ne spună Cartea cu ele? E foarte greu de memorat şi de înţeles. Şi citeam, şi tot citeam. Ei bine, aveam să înţeleg mai târziu: aceste liste sînt despre memorie şi despre uitare. Sunt un ritual de aducere aminte: cine de unde vine, unde se duce şi de ce se duce unde se duce. Acesta era unul dintre cele mai folosite ritualuri de luptă cu uitarea. Dar mai era unul. Era acea „piatră de aducere aminte“. Nu era însă singura piatră. Mai exista o piatră. În fiecare an, primăvara, când începeau muncile câmpului, începea şi „sezonul cimitirelor“. La ţară, bătrânii merg regulat la cimitir, ca în propria ogradă sau grădină: strâng iarba uscată, fac curăţenie, pun flori noi, dau cu var tulpinile copacilor, vopsesc masa şi gărduţul. Fac toată această muncă de întreţinere a mormintelor celor dragi de cîteva ori în fiecare an. Nu e uşor pentru ei. Natura este nemiloasă: iarba creşte, materia din care sunt făcute lucrurile se sfarmă, se dizolvă în timp. Până şi metalul rugineşte. Timpul şi natura au grijă să distrugă, să ducă tot în uitare. Doar nişte bătrâni au grijă cu încăpăţânare să li se opună. Cînd eram mai tînăr, nu înţelegeam nimic din această muncă inutilă şi epuizantă. Pentru ce? De ce? Cu ce folos? Mi se părea că seamănă cu citirea listelor interminabile de patriarhi cu toţi copiii, nepoţii şi strănepoţii lor. Total inutilă. Ce ascunde toată această poveste, ritualul îngrijirii unor morminte invadate de buruieni? Un anumit fel de a menţine memoria vie. De a o întreţine. E memoria omului simplu şi sărac. Singurul lui fel de a menţine amintirea vie sunt aceste munci cotidiene, deloc uşoare şi deloc comode. Memoria este întreţinută prin aceste greutăţi şi munci ritmate. Dacă nu le ai, ele trebuie inventate. Doar aşa poate fi menţinută memoria celui simplu care nu are alte mijloace. Altfel, intervine uitarea. Iar „în viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea“. Uitarea este unul dintre ele. Mama plivea mormîntul tatei. Acum îl are şi pe al fratelui. Mai are părinţii. Cele două rânduri de părinţi. Mai are fraţi şi multe rude apropiate. Trei generaţii se odihnesc aici, pe câmpiile Bugeacului. An de an, mormintele trebuie îngrijite. Nu e deloc simplu, la vârsta ei. Mai ales în sudul torid al Bugeacului. Dar memoria are un preţ. Ea trebuie întreţinută, altfel uităm şi murim. Mormintele sînt foarte diferite. Avem mormintele pravoslavnice, majoritare: cu cruci impunătoare de lemn sau piatră. Avem mormintele „sectanţilor“, despărţite de celelalte printr-un drum prin mijlocul cimitirului, pentru că nu pot sta alături. Aceste morminte nu au cruce, ci doar nişte mici postamente sau pietre funerare pe care, pe lângă nume, data naşterii şi data morţii, este scris de obicei un verset din Biblie. De ce nu au cruce? E o poveste lungă – pentru că ei vor să poarte crucea altfel. Aici mai sunt cîteva pietre funerare, vechi. Foarte vechi. Plasate departe, în capătul cimitirului, separate cumva de celelalte două grupuri. Cînd eram mic, mă fascinau literele scrise acolo. Steaua care aducea cu cea comunistă, dar nu era comunistă. Erau atât de vechi, încât până şi culoarea pietrei lua culoarea pământului şi a ierbii. Erau atât de vechi, încât aveam impresia că nu mai sînt morminte, ci fac parte deja din natură. Mi se părea că acele pietre funerare cresc direct din pământ. Erau atât de diferite de celelalte, „ale noastre“, încât nu-mi puteam nici măcar imagina cui aparţin. Ele aparţineau unui trecut care aproape că nu mai avea memorie. Nu mai erau pietre de aducere aminte, ci mai degrabă pietre de uitare. Erau nişte pietre funerare care ne aminteau că am uitat ceva important, dar nu ştiam ce. Mama avea grijă şi de ele. (….)

-
16 June, 2020
Niciun comentariu

„Capitalismul distruge creştinismul într-un hal în care comuniştii nici n-au îndrăznit să viseze”

 Vasile Ernu în dialog cu Bogdan Coșa / 17 februarie 2020 / blog  

Vasile Ernu |  © Irina Georgescu
Vasile Ernu | © Irina Georgescu

În Bugeac există o comunitate religioasă care reușește să supraviețuiască de patru generații, cu toate că a trebuit să treacă prin tot atîtea regimuri diferite: imperiul țarist, România Mare, URSS și Republica Moldova.

Comunitatea a fost fondată la sfârșitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva între Chilia, Ismail, Cetatea Albă și Odessa. Sub influența rușilor rascolnici și molocani, a coloniștilor germani protestanți și a evreilor mesianici, tînărul transilvănean simte o chemare ce îl îndepărtează de religia ortodoxă și îl aruncă într-o aventură incredibilă.

Este vorba despre o sectă cu idealuri înalte și un stil de viață de o puritate nemaiîntîlnită. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnică și, mai ales, „lumea aceasta” laică au fost mereu adversari de temut, dar și o provocare pentru comunitate, care face eforturi să le salveze și să le aducă pe calea cea bună. Cum a rezistat micul grup în fața forțelor cumplite ce îl amenințau? Cum a făcut față marilor ispite ale secolului XX?

Am citit și noi Sectanții, primul volum al Micii trilogii a marginalilor, în care Vasile Ernu spune povestea acestei comunități, și am decis să ne oprim asupra câtorva pasaje mai deosebite, să le discutăm cu însuși autorul lor.

B.C.: Când ai plecat la studii, unchiul Culaie, membru iubit și respectat al comunității religioase din care făcea parte familia ta ți-a zis în felul următor: „Nepoate, să nu intri în politică. Te atrage, te subjugă, dar macină vieți. Sînt lucruri mult mai importante în viață. O să înțelegi tu curînd care sînt acelea.” Te-a tentat vreodată să nesocotești sfatul lui? Mai ții minte, ce era „important în viață” pentru tânărul Vasile Ernu? Ce a devenit important între timp?

Vasile Ernu: Tradiţia „sectanţilor” era aceea de a te ţine departe de putere, de politica puterii, de structurile de putere. Practic aceasta era strategia lor de supraveţuire: ei au înţeles că cu cît eşti mai departe de centrii de putere cu atît poţi fi mai liber, cu atît se reduc şansele ca puterea să te controleze. Era binecuvîntarea rabinică faţă de ţar: să-l ţină Dumnezeu cît mai departe de noi. De aceea ei alegeau să nu facă parte din nicio structură de putere precum Partid, UTC etc. Noi nu am fost în UTC nici măcar formal: căci cînd intrai în UTC depuneai jurămînt iar „sectanţii” nu depun jurămînt nimănui, ei “„slujesc Domnului”.

Strategia fundamentală: boicotau relaţia cu puterea. Nu participiau la ritualurile puterii etc. Ba chiar alegeau joburi ultramarginale precum paznici, pompieri, meserii diverse. De paznici puterea nu e interesată. Puterea e interesată de cei cu meserii „importante”. Cînd toată lumea vrea la centru, unde sunt banii şi puterea, ei aleargă la margine, la periferia societăţii. Eu vin din această tradiţie a boicotării puterii, a politicului oficial.

Eroul Nicolaie, un unchi din familie, a încălcat această tradiţie: a devenit persoană importantă în anii 50 în structurile de putere la Odessa. După un scurt timp însă a ajuns în puşcărie. După ce s-a eliberat a revenit în „sectă” şi cumva îmi povestea ca un om păţit.

Pe mine însă politica m-a atras foarte mult în anii perestroika, cînd eram adolescent. Eram foarte apropiat Frontului Popular, aripii tinere: era o mişcare antisovietică, de eliberare naţională destul de zgomotoasă. Nu lipseam la niciun protest. În 10 noiembrie 1989 am fost arestat împreună cu alţi şase studenţi (eu eram singurul elev cred) din faţa Ministerului de Interne unde făceam un pichet, un soi de protest. Am fost eliberat repede în urma unor mitinguri mari de protest. Eram atunci naivi, romantici şi visători. Lipsiţi total de frică. Poate că eram inconştienţi.

Acum văd lucrurile puţin altfel, dar mereu am fost un admirator al protestelor. Ce ştiu sigur că nu voi face: nu voi intra niciodată în partid şi în structuri de putere. Eu lucrez cu textul, cu ideile, cu atitudinea. Asta pot face. Suntem oameni, iar omul este o finţă politică şi trebie să aibă şi această dimensiune. Iar munca mea de scritor, de om care are o atitudine public asumată, este destul de clară.

Dar în viaţă sunt multe lucruri mai importante: e importantă viaţa în sine, care ţine mult de relaţiile cu oamenii, de prietenii, ţine de reflecţie, de sentimente, de iubiri, de pasiuni etc. Mai apare şi copilul în joc, care e o parte fascinantă a vieţii. Sunt multe lucruri frumoase în viaţă chiar şi cînd suferi.

B.C.: Deviza comunității în care ai crescut a fost „Luptă lupta cea bună”. Dacă în copilărie bătrânii și patriarhii voștri îți ghidau acțiunile, să nu te risipești, îmi închipui că „lupta cea bună” s-a dovedit mai complicat de circumscris pe măsură ce te-ai îndepărtat de ei.

Vasile Ernu: Comunitatea era ca un chibuţ, bine organizată, după reguli severe, clare. Se punea mare accent pe tot soiul de rigori morale, reguli, responsabilitate. Exista un soi de control social al grupului în care unii aveau grijă de alţii. Totul era construit pe un sistem sever religios. Multă educaţie şi auto-organizare: comunitatea îţi dădea permanent ceva de făcut. Petreceam enorm de mult timp împreună.

Adică era ceva ce în cultura pravoslavnică, ortodoxă e greu de înţeles – unde totul destul de confuz şi doar vag religios; unde relaţia cu biserica este una doar de slujba de dumincă, sărbători sau ritualurile obigatorii importante. La „sectanţi” toată viaţa se învîrte în sînul comunităţii. Acolo dacă dispare satul şi lumea din jur nu simţi.

„Sectanții” sunt puritanişti. Ortodocşii nu cunsc, nu pricep cultura puritanistă. Noi nu consumam cinema decît rar, nu mergem la discotecă, nu participam la petreceri ca să nu mai spun că alcoolul sau înjurăturile erau inexistente în mediul acesta. Iar într-o comunitate ortodoxă să nu bei este un păcat de moarte. Cum îmi place mie să spun: pravoslavnicii estici iartă tot, de la crime la violuri, dar nu iartă păcatul de moarte de a nu bea. Dacă nu bei eşti exclus din comunitate: a nu bea este marca „străinului radical”, a exclusului total. Asta este cultura puritanistă: să trăieşti ca şi cum eşti în prezenţa lui Dumnezeu non-stop, în permanenţă. Asta produce multe complicaţii mai als pentru copii şi în mod special pentru adolescenţi cînd încep să „calce strîmb”. Există o suferinţă şi un chin moral care te macină. Pravoslavnicii au mai puţin astfel de frămîntări. Dar acest tip de comunitate puritanistă produce şi multă falsitate, frustrare. Dar produce şi multă rigoare, claritate. A trăi într-o astfel de comunitate nu e deloc simplu. Orice comunitate religioasă are părţile luminose şi parţile mai puțin luminoase. Are riscuri.

 © Polirom
© Polirom

B.C.: Ce crezi, ai luptat lupta cea bună scriind despre o comunitate pe care ai iubit-o și ai respectat-o, dar pe care ai și trădat-o, ai urât-o și ai desconsiderat-o, pe care ai tratat-o cu superficialitate și o ignoranță demne de tot disprețul, după cum recunoști în primele pagini?

Vasile Ernu: Da, cumva. Cartea însă este totuşi nu doar documentaristică ci şi ficţiune. Adică un soi de docu-fiction. Dar sensul e cumva acesta.

Mi-a trebuit o despărţire radicală ca, după mulţi ani, să o apreciez foarte mult.

Am revenit cumva încercînd să-i înţeleg toate resorturile şi dedesubturile ei. Dincolo de oameni şi comunitate, să înţeleg cum au trăit ei, de ce au făcut anumite lucruri şi de ce au ales anumite căi şi nu altele. Care a fost strategia lor de viaţă în niște contexte foarte dure, dificile. De multe ori au ales soluţii foarte dificile. Cum de au rezistat atîta timp unor presiuni teribile şi schimbări de regim, de viaţă socială şi economică etc. Să nu uităm că ei erau supuşi unei triple forme de violenţă: violenţa statului (regimului ţarist, fascist, comunist) care nu-i dorea, nu-i acepta; violenţa bisericii majoritare pravoslavnice, ortodoxe (să nu uităm că nu aveau voie în anii 30 nici măcar să-şi îngroape morţii alături de pravoslavnici, căci spurcă pămîntul) care-i considerau eretici; şi imensa presiune a lumii laice moderne, care e o altă povestea complicată. Ei trebuia să răspundă acestor provocări complexe, să caute soluţii.

Mi-am dat seama că experienţa de acolo este una colosală, vezi lumea destul de diferit din acel punct. Este exact diferenţa unei poveşti, dar spusă din unghi diferit: una povesteşte vînătorul cînd vinează şi alta cărioara vînată. Istoria lor este istoria vînatului, nu a vînătorului. Ce însemnă să fii marginal? Marginalitatea este o relaţie de putere. Marginal e cel fără putere.

Am învăţat imens de multe lucruri acolo. Cînd am plecat de acasă, am părăsit cumva comunitatea; a fost o uşurare. Însă educaţia de acolo lasă urme profunde, lasă multă frămîntare şi îndoială, produce crize morale, te temi să greşeşti. Această educaţie moral-creştină făcută riguros de mic rămîne cu tine toată viaţă: nu poţi scăpa de ea oricît ai încerca tu să o îmblînzeşti.

Eu datorez foarte mult acestei comunităţi. Ei m-au învăţat să nu urăsc nicodată, chiar dacă celalălat merită ura mea. A urî este inuman: a urî însemnă a renunţa la umanitate. Ei m-au învăţat să fiu bun, să fac totul pentru a fi bun chiar şi cînd greşesc. Acolo am învăţat cultura comunitară, fără ierarhii. Acolo am practicat această cultură a redistribuţiei, a într-ajutorării etc. E o practică foarte utilă. Mama, care se ocupă de bolnavi şi bătrîni (fiecare în comunitate are o fucnţie clară socială), mă lua de mic cu ea. O zi pe săptămînă o dedicam acestor munci „neprofitabile”: a ajuta oamenii nevoiaşi. Dar astea dau roade în timp. Acum, la cei 87 de ani ai ei, la ea este coadă ca la Maica Tereza. Toată lumea o vizitează. Sunt fascinante aceste relaţii umane şi felul cum ele se construiesc. În cultura dominantă actuală, cînd fiecare e doar pentru sine, sunt greu de înţeles astfel de comunităţi. Par nişte „nebuni”.

Ce părere aveau ai mei despre biserica pravoslavnică? Orice sectant cît de cît educat și care-și asumă credința are convingerea fermă că ortodoxia este de fapt un soi de păgînism cu elemente creștine. Chiar dacă e învățat să-l respecte pe aproapele său, „să-l iubească ca pe sine însuși”, pentru el, ortodoxia este de esență păgînă: de la ritualuri, de la biserică și icoane pînă la comportament. De aceea, datoria lui intimă și sinceră e de a-l salva pe pravoslavnicul de lîngă el. Așa a fost crescut și educat fiecare copil sectant. Și așa va rămîne până la moarte, pentru că astfel de convingeri bine înrădăcinate, dobîndite în copilărie, sînt greu de schimbat.

B.C.: Mai mult, în cartea ta apare ideea că acești păgâni trebuie salvați. Ai încercat vreodată să faci asta sau te-ai oprit la respect și compasiune față de cei mai puțin norocoși, care s-au născut într-o familie pravoslavnică, obișnuită?

Vasile Ernu: Da, de mic am fost educat aşa: provoslavnicii sunt un soi de creştini formali dar „păgîni” în felul lor de a fi. Aşa cum praviolsavnicii numesc peiorativ aceste grupuri marginale religioase „sectanţi”, adică un soi de rătăciţi. Ambele grupuri cred unii despre alţii că nu se vor salva, mîntui. Iar viaţa unui creştin practicant îi este dată pentru a se salva, a se mîntui, sau mai degrabă a accepta salvarea care vine prin credinţă şi prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. E o întreagă poveste.

Pentru mine pătrunderea în mediul pravoslavnic a fost dificilă, pentru că nu-l înţelegeam. Religios vorbesc. Nu pricepeam nimic din ritualurile lor. Erau din punct de vedere religios de pe altă planetă, ceva foarte arhaic, primitiv. Icoanele, da, mă speriau rău de tot cînd eram mic. Muzica era stranie. Totul era straniu.

Cu timpul însă am apreciat mult şi această cultură „lenoasă” şi mai puţin reglementată legal, atemporală, fără rigori morale directe, aproape la limita „zen amoralistă”. Cele două culturi radical diferite puse alături sunt foarte interesante pentru mine. Cultura pravoslavnică vizuală (foarte colorată) şi muzicală (poilfonică la ruşi, puţin diferită de cea românescă, orientală) sunt fascinante. Total opuse austerităţii albe şi imnurilor solemne protestante.

Acum mie nu-mi place felul în care protestantismul occidental citeşte estul pravoslavnic după propriile rigori legaliste, puritan, de superioritate orgolioasă, de pe poziţia de putere. Suntem bogaţi şi civilizaţi pentru că Dumnezeu e cu noi, suntem aleşii. E total falsă poziţia şi total anticreştină. Estul pravoslavnic lucerază în cu totul alte coduri, altfel sunt structurate relaţile umane, codurile morale, relaţiile cu puterea etc. E o cu totul altă istorie în spate. Dar a venit capitalsimul care ne formatează global după acelaşi calapod. Noi vrem totul „ca afară”.

B.C.: Putem citi eforturile tale de a pune bazele platformei Critic Atac în aceeași grilă? Trebuie respectați, iubiți și salvați neoliberalii, conservatorii etc. de pornirile lor păgâne?

Vasile Ernu: Hahaha. M-ai prins. Multe din atitudinile mele „de stînga” asumate, uneori percepute ca „radicale”, au un filon mai degrabă religios decît „marxist” sau mai ştiu eu ce curent de stînga. Chiar dacă nu-mi sunt străine teoriile occidentale dinspre stînga. Totuşi, am făcut filosofie. Iar eu asta nu o ascund, chiar dacă acum sunt un laic pur sîinge cînd e vorba de valori politice. Fac diferenţa între caritate, o valoare creştină devenită burgheză, şi legi, drepturi de protecţie socială. Dar asta e istoria mea, eu nu am unde fugi de ea. Am o vîrstă la care nu mai am voie să fug de ea. Fiecare avem în spate o istorie personală care ne-a influenţat cumva viaţa. Dar pînă la urmă trebuie să luăm nişte decizii.

Comunitatea din care provin, chiar dacă e una profund conservatare, are o practică exemplară mai degrabă socialistă: fără ierarhii, decizii colective prin vot egal, într-ajutorare, redistribuţie după nevoi şi necesităţi, lupta împotriva acumulării văzută ca un rău, egalitarism, bani comuni etc. Dar asta am înţeles mult mai tîrziu. În grup rezişti mai uşor la catastrofe, la mari probleme sociale, economice şi de altă natură, decît singur. Individualismul, concurenţa nebună, lupta pentru superioritate, singurătatea în faţa problemelor, „meritocraţie” la limita rasismului – ăsta este iad! Îmi este foarte greu să înţeleg astăzi cum se împacă creştinismul oamenilor asumaţi cu capitalismul. De fapt, capitalismul distruge creştinismul într-un hal în care comuniştii nici nu au îndrăznit să viseze. Paradoxal: comuniştii care au vrut să distrugă creştinismul l-au întărit, iar ţările cele mai dezvoltate capitaliste din UE l-au dizolvat. Despre povestea asta am un întreg capitol în carte.

Firește că exista și influența pravoslavnică de sub care ieșiseră majoritatea celor din mediul nostru „pocăit”. Paradoxal însă, Biserica Ortodoxă a lăsat în sufletele foștilor săi enoriași mai puține urme decît noile influențe pe baza cărora își construiau aceste grupuri organizarea. A lăsat mai degrabă niște influențe vagi legate de ritualuri și unele influențe indirecte asupra muzicii și versurilor. Însă cele din urmă par mai degrabă să aibă origini în folclor.

De ce ortodoxia românească nu a lăsat urme adânci în sufletele foștilor enoriași? Azi am o singură explicație: lipsa aproape totală de educație religioasă în rîndul ortodocșilor. Vă pot spune cu multă siguranță și sinceritate că într-un an de educație în cea mai banală grupare „pocăită” se învață mai multă religie decît în 20 de ani în comunitatea ortodoxă. În familia „pocăită”, educația religioasă e permanentă, zi de zi, în toate acțiunile cotidiene. Această educație e o prezență aproape obsedantă. În familiile ortodoxe ea lipsește cu desăvîrșire și e înlocuită de niște ritualuri pe care nimeni nu le pricepe. Biserica, la rîndul ei, nu face mai nimic pentru a-și educa enoriașii. Firește că există și excepții, însă sînt destul de rare.

Noi, sectanții din fostul Imperiu Rus, proveneam dintr-o tradiție absolut diferită. Noi aveam rădăcini în grupurile rascolnicilor ieșiți din rîndurile pravoslavnicilor. Ei, rascolnicii, erau un soi de protestanți conservatori ieșiți din biserica majoritară, nu catolică, ci pravoslavnică. Aveau o cu totul altă tradiție și o altă experință de viață religioasă, statală și socială.

A doua rădăcină puternică era cea a evreilor mesianici, un soi de protestanți iudaici, ieșiți din comunitatea iudaică, cu o experiență religioasă, socială și politică total diferită de toate celelalte grupuri. Ei erau oaia neagră a tuturor comunităților: marginalii marginalilor. La finalul listei se găseau influențele grupurilor protestante nemțești și abia apoi a celor de sorginte americană sau engleză.

B.C.: Personajele tale se declară de nenumărate ori îngrozite de „nivelul de incultură religioasă” a pravoslavnicilor, a creștinilor ortodocși, „fie ei ruși sau moldoveni”, la începutul secolului trecut ca și la ora actuală. Cum ți s-au părut românii, din acest punct de vedere, când te-ai mutat aici?

Vasile Ernu: Nu am înţeles niciodată de ce pravoslavnicii nu au habar de citirea şi interpetarea Bibliei. Eu asta o faceam cu uşurinţă de pe la 7 ani. La 10 ani eram un as în cunoaşterea Bilbiei şi în capacitatea de a comenta. Ştiam cam tot ce e legat de cărţile Bibliei, context, istorie, sens, interpetare etc. sau ceea ce se numeşte hermeneutică şi teologie biblică. Acolo se făcea enorm de multă educaţie religioasă, muzicală şi organizatorică.

Protestanţii au aceste „şcoli duminicale” în care sunt educaţi copiii: de la cum să citească şi să comenteze textele pînă la educaţia muzicală, educaţie organizatorică, educaţie retorică şi o întreagă stilistică eclesială. Teza mea este că ceea ce se numeşte cultura americană muzicală şi politică este în mare produsul „şcolii duminicale” protestante. SUA este o ţară contruită de „sectanţi” şi „bandiţi”, de aceea ei sunt formataţi politic şi cultural pe un cu totul alt calapod decît Europa, care are în spate cultura catolică şi pravoslavnică, culturi mult mai complicate şi de lungă durată. Chiar şi protestantismul european este cu totul altfel decît „sectarismul” American, foarte radical şi puritanist. Da, MTV are marca „şcolii duminicale pocăite”, iar politicienii lor vorbesc aşa cum predică „pocăiţii” duminica la „Casele lor de rugăciune”. Asta se învaţă de mic: au show-ul în sînge pentru că-l practică natural de foarte mici.

Revenind la întrebare: în mediul pravoslavnic atît rusesc cît şi românesc cultura teologică şi biblică la nivel de mase este inexistentă, aproape nulă. Există însă tradiţia unor ritualuri, practice religioase care ţine totul unitar. În spaţiul ortodox religia are, din ce pricep eu, o funcţie puţin diferită decît cea din mediul protestant. De asta nu trebuie să le comparăm, ci trebuie să le înţelegem şi respectăm aşa cum sunt ele. Aceste ierarhizări cu „civilizat”, „necivilizat” sunt mărci ale prostiei şi ignoranţei, iar bunăstarea ţine de alţi factori decît cei religioşi, chiar dacă religia poate influenţa anumite lucruri. Dar e doar o piesă din puzzle-ul mare.

B.C.: „Urbanizarea excesivă care a avut loc la noi aici pare abia la început. Satul tehnicizat și tendința generală spre industrializare trăiau aici primele momente. Satul de aici l-am găsit ca în tinerețea mea, arhaic, un sat dintr-o lume uitată. Aici pînă și orașele păreau aglomerate cu oamenii de la sate. Un fenomen care la noi se pierduse. În România comunistă am descoperit un adevărat Bizanț rural. Un fenomen extraordinar.” Am redat una din notițele făcute de „tatăl tău” în jurnalul său de călătorie după ce a vizitat România. Care a fost impresia ta când ai văzut pentru prima oară România?

Vasile Ernu: Aceste însemnări sunt reale. Culmea e că ele sunt din jurnalul unor călugări pravoslavnici ruşi. Asta ca să dezvălui din tainele construcţiei, poveştii. Pentru aceşti călugări care au venit în anii 60 în RSR a fost un adevărat şoc nivelul de religiozitate şi concubinajul al statului cu BOR: salarii de stat, maşini de stat pentru ierarhi, biserici pline, mănăstiri enorm de multe. În URSS aşa ceva nu a existat. Ca să nu mai zic că „sectele” erau la limita ilegalităţii iar unele nu aceptau să se „oficializeze” şi trăiau în clandestinitate.

Şi eu în anii 90 am descoperit o România mult mai rurală decît URSS şi asta ne arată şi statisticile. Chiar şi oraşele noastre arată ca nişte sate, cu o populaţie vizibil tîrziu urbanizată. În Ardeal nu mai zic: acolo mai toate oraşele sunt urbanizate cu populaţie etnic românească foarte tîrziu. Oltenii şi moldovenii, oricît de paradoxal ar părea, sunt mai urbani decît ardelenii. Asta m-a şocat cînd m-am mutat de la Iaşi la Cluj. Clujul anilor 90 era incredibil de rural faţă de Iaşi. Excepţie face comunitatea maghiară, germană şi evreiască. Dar asta din cauze istorice, pentru că populaţia românească nu avea voie să se aşeze în perioada vechiului imperiu Austro-Ungar în oraşele nemţeşti sau ungureşti. Asta s-a întîmplat şi în Basarabia cu oraşele mari: ruşii şi evreii era populaţia urbană, pe cînd românii erau cei rurali. Dar suntem tineri, o naţiune destul de tînără, putem recupera repede.

Conflictele mele cu „noua Patrie” au fost de cu totul alt ordin: eu am venit cu o imagine foarte livrescă despre România şi am descoperit o Românie reală care se bătea cap în cap cu România mea imaginară. Am avut chiar o criză în acest sens, am început să urăsc cumva ce e românesc, să am o atitudine de „copil de imperiu”, o poziţie de superioritate. Eram adolescent încă. M-am lecuit treptat, am început să cunosc şi să înţeleg, şi totul a intrat în normal. Acum România este ţara în care mă simt foarte bine, nu aş pleca nicăieri de aici (decît pentru a călători). România îmi oferă tot: limbă, gîndire, frămîntare, discomfort, plăcere, nervi etc. România îmi oferă tot de ce are nevoie un om pentru a fi viu.

B.C.: Știi țări în care lucrurile să stea mai bine din punctul ăsta de vedere sau crezi că alfabetizarea spirituală nu poate fi făcută (nu e dorită) la scară largă?
Vasile Ernu: Alfabetizarea e fundamentală indiferent de domeniu. De exemplu, pe mine mă irită foarte mult povestea asta că vezi doamne copii „învaţă lucruri inutile”, „nefolositoare”. Nu există aşa ceva. Dacă am învăţa numai cea ce „e util”, atunci ne-am transformă în roboţi, care funcţionează după algoritmi. Orice cunoştinţă/cunoaştere este enorm de importantă – crează, în mintea ta, în timp, milioane de posibile conexiuni. E ca într-un şah imens unde fiecare mutare poate produce milioane de alte mutări şi orice informaţie din capul tău poate contribui la soluţionări, emoţii, gînduri multiple etc. Uneori „informaţiile inutile” produc cele mai mari minuni în fiinţa ta.
Ignoranţa este poate cel mai periculos lucru care i se poate întîmpla unui om. Mai ales unui copil. Primul lucru pe care trebuie să-l învăţăm este acela de a fi curios. Curiozitatea omoară ignoranţa. De aceea copiii întreabă mereu şi mereu, pînă te exasperează. Cei maturi au grijă să le omoare această curiozitate. Curiozitatea este cheia spre cunoaştere, spre înţelegere.

Comunitatea noastră a pătimit mult și a cunoscut multă violență. Nu ne mai speriem noi așa ușor. Nu ne mai sperie nici lagărele de concentrare, pușcăriile și greutățile pe care le putem întîmpina. Cu regimurile de tot felul ne-am obișnuit repede și am învățat cum să ne comportăm și să găsim soluții. Am stat în pușcărie sub țar, sub ruși, sub comuniști. Toate puterile ne-au băgat în pușcării. Ce au reușit însă legionarii nu a reușit nimeni, nici măcar Stalin, cu tot aparatul său de propagandă și de violență. Legionarii au izbutit mai întâi să întoarcă împotriva noastră nu doar tot aparatul represiv al statului, ci și populația. Nu e nimic mai violent decît o comunitate, în totalitatea sa, care se întoarce împotriva unui mic grup. Poți să suporți cea mai mare violență a unui regim, însă, cînd simțică cel de alături e solidar cu tine, în neputința ta devii puternic, ți-e mai bine, mai ușor. Uneori aproapele se solidarizează cu tine doar din priviri, dar tu o simți și înțelegi că nu ești singur și capeți puteri să mai reziști. Însă, cînd restul lumii te urăște, te arată cu degetul și nu ai unde să te ascunzi, nu ai un gram de solidaritate umană lîngă tine, ci doar ură și blestem, atunci te apucă disperarea. Atunci îți seacă speranța și îți pierzi controlul și credința. Nu crezi că ura poate cuprinde tot, dar, cînd vezi că ea devine întuneric care se înstăpînește, atunci și tu intri în întuneric și nu mai ai putere să luminezi cît de puțin. Atunci cînd tu și familia ta nu puteți ieși pe stradă, atunci cînd copiii tăi sînt loviți cu pietre pentru că sînt altfel, cred altfel decît majoritatea, totul devine insuportabil. Excluderea totală din comunitate, ura înverșunată îndreptată împotriva noastră nu am trăit-o sub Stalin. Acolo luptam cu un monstru puternic, cu o forță copleșitoare, dar întotdeauna simțeam căldura celor din comunitate, deși ascunsă sub multe straturi de frică și disperare. Aici, sub legionari, ne simțeam goi și neputincioși în fața mulțimii care ne huiduia și ne arăta cu degetul. Erau oameni pe care-i cunoșteam și îi iubeam. Aceeași comunitate s-a comportat într-un fel sub Stalin și altfel sub legionari. Acesta e paradoxul. Noi eram „izgoi”, străini, ca și evreii. Și ei au trecut prin acest proces al urii colective. În acest caz, putem spune că noi eram „cei aleși” dintre „izgoi”. Noi, sectanții, eram tratați mai „special”, pentru că dacă ei erau „izgoi”, străini, veniți de nu se știe unde, din alt neam și altă rasă, altă religie și cultură, noi eram tratați ca „izgoii noștri”. Iar „izgoii noștri” au o vină și mai mare, pentru că sînt altfel nu din cauza faptului că s-au născut diferiți, ca evreii, ci pentru că au ales să fie diferiți. Pentru că, așa cum interpretau ei, au ales să trădeze „sfintele valori ale neamului și ale adevăratei credințe”. Iar acest lucru nu se iartă. Căci, dacă de evrei poți scăpa prin ghetoizarea și omorîrea lor, pentru sectanți moartea este prea puțin. Moartea nu e cel mai înfricoșător lucru. Mai ales în cazul sectanților, pentru care moartea e doar ultima stație în drumul spre fericirea finală și veșnică. Suferința și moartea sînt doar exerciții finale ale salvării. Sînt lucruri mult mai groaznice decît moartea, iar aceste lucruri le-au trăit ei în perioada legionară: interdicții peste interdicții, pedepse corporale permanente, umilințe publice regulate. Ne-au botezat pînă și copiii cu forța… Și mai e ceva, îmi povestea bătrînul meu, ce nu a făcut nici o putere și de care nu s-a atins nici măcar Stalin. Legionarii s-au atins de moarte. Nimeni, niciodată, nu a îndrăznit să se atingă de felul în care ne plîngem sau ne îngropăm morții, de ritualurile religioase și ce om mai avea noi acolo. Indiferent de regim, indiferent de puterea politică, fiecare își îngropa și își plîngea mortul așa cum știa el și cum credea de cuviință. Moartea era un subiect tabu pentru putere. Era o zonă liberă pentru cel care își plîngea și își îngropa mortul. Legionarii au încălcat această lege nescrisă și au intervenit în ritualurile morții. Ei au fost primii și ultimii, pînă acum, care ne-au interzis să ne îngropăm morții, pentru că noi eram atît de degradați în ochii lor, încît spurcam pînă și pămîntul în care îi înmormîntam. Noi nu aveam ce căuta în cimitir: în ochii lor, nu mai eram nici măcar ființe umane, nici măcar niște cîini. Locul nostru a fost în cimitirele de animale, pe cîmp sau în curțile noastre. Singurii solidari cu noi în acea vreme au fost evreii, care ne-au lăsat să ne îngropăm morții în cimitirele lor.

B.C.: E mai comod să fii „pocăit” în zilele noastre, când ai putea zice într-un sens că nu mai interesează pe nimeni convingerile spirituale ale celuilalt?

Vasile Ernu: Îmi este tot mai greu să înţeleg ce se întîmplă cu aceste comunităţi mici de la noi. Sunt prea branşate, cred eu, la cultura religioasă americană, ceea ce le face lipsite de „autenticitate”. În perioada comunistă, din cauza închiderii, această relaţie era mult mai slabă şi ele erau nevoie să-şi găsescă propria cale, fără împrumuturi grosolane, fără „pastori americani” şi teologii de împrumut.

Dar în „humusul” românesc au loc multe mutaţii şi orice împrumut se transform în ceva straniu. De exemplu, îmi plac comunităţile de „romi pocăiţi”. Sunt halucinante. Manelele „pocăite” rup, rup. Tot visez să aduc cîţiva „manelişti pocăiţi” să cînte ceva tare pentru publicul laic din Bucureşti: cum ar suna în Control „manelele pocăite”? „Pocăiesc” toată hipsterimea din Bucureşti dacă predic eu şi cîntă „manelele pocăite” ale „fraţilor romi întru Domnul”, hehe.

Să revenim. Mie mi se pare că acum creştinismul, credinţa religioasă, în general, trece printr-o criză teribilă la presiunea stilului de viaţă capitalist, unde valorile centrale sunt radical anticreştine: individualism, concurenţă dementă, acumulare cu orice preţ, consumerism, muncă individualistă pînă la epuizare etc. Exact ceea ce condamnă Evangheliile. E foarte greu să ai convingeri religioase puternice şi autentice azi. În acelaşi timp, am observat că bătrînii care au credinţă îşi duc mai uşor bătrîneţea decît cei fără credinţă. Privesc moartea mai senin cei ce cred. Dar nu pot să judec pe niciunii.

B.C.: Când ai început să te îndepărtezi spiritual de comunitatea alor tăi?

Vasile Ernu: Aoleu, tu mă faci să mă simt ca la confesuar. Repet: cartea totuşi nu e o autobiografie, nu e un document despre viaţa mea, ci e despre o comunitate în care se subînţelege că „eu”, naratorul, autorul sunt parte. La cîte etichete am acum să mai fiu şi „sectant” e cam mult. În România establishmentul nu reține mai mult de trei etichete. Eu am deja cam cinci: îi confuzăm rău. Dar asta-mi place: vreţi etichete? Vă dau, că am de unde. Şi sectant, şi bandit, şi tot ce trebuie. Dar da, sunt parte a acestei istorii.

B.C.: Și totuși, care au fost fisurile, ce te-a făcut să pășești în lateral și să te îndoiești?

Vasile Ernu: Pe mine a început să mă interseze foarte mult filosofia de la o vîrstă destul de precoce. Citeam chestii pe care nu prea le înţelegeam de pe la 13-14 ani. Dar mă atrăgeau teribil. După care am plecat de acasă foarte mic fiind: 14 ani. Intram în adolescenţă. Foarte rapid am cunoscut grupuri din Chişinău, copiii „şcolilor bune”, cu care m-am împrietenit repede. Foarte repede am intrat în „focarul” grupurilor din centrul oraşului. Dar am cunoscut bine şi periferia. Interesul meu s-a mişcat în cu totul alte direcţii. Despărţirea și distanţarea s-au petrecut „natural”. Dar mereu am rămas într-o relaţie foarte bună cu comunitatea din care făceau parte ai mei. Chiar şi în perioadele mai dificile. Eu am un mare respect pentru ei, îmi sunt dragi chiar şi cînd uneori mă irită. Eu și acum ţin legătură strînsă cu ei chiar dacă rămîn pentru ei o „oaie neagră”. Ei mă tolerează, eu îi iubesc.

B.C.: Ai tăi au învățat de la evrei că „tot ce ai trebuie să poți purta cu tine, să încapă într-o valiză mare de lemn pe care să o poți duce”. Ce-ar conține valiza ta?
Vasile Ernu: Aceste principii simple ajută mult. Da, e enorm de important să investeşti în tine, în oameni, nu în clădiri şi averi. În valiza mea aş băga multe relaţii umane, relaţii cu oamnei dragi, oamni cu care aş vrea să stau la poveşti. Relaţiile umane sunt foarte importante pentru mine. Eu trăiesc din aceste relaţii.

B.C.: Vorbești la un moment dat în carte despre cruntul episod al foametei. Mama ta îți spunea că doar pustnicii mai știu ce-i aceea foamete, dar că ei o fac voluntar, că-și asumă gestul acesta radical pentru o cauză superioară lor. Dacă despre preoți și mireni e lesne de urmărit ce gândeau sectanții, sunt curios: cum vedea comunitatea aceasta pustnicii (care rup legăturile cu dregătorii și cărturarii lumii acesteia chiar mai brutal decât o făceau membrii ei)?

Vasile Ernu: Am mai spus: cultura asta religioasă pravoslavnică şi chiar cea catolică este foarte străină de cultura protestantă şi mai ales de cultura acestor grupuri mici. Ei fără să urască sau să dispreţuiască această cultură o privesc ca pe ceva „păgîn”, foarte departe de spiritual creștinismului primar, pe care încearcă ei să-l refacă. Nu le este cunoscută cultura preoţiei, nu înţeleg această tradiţie a mănăstirilor, a călugăriei etc. Ei privesc creştimsimul ca pe ceva care se trăieşte „în lume”, lîngă cei pe care trebuie „să-i salveze”. Ei trăiesc mereu sub presiunea „sfîrşitului lumii”, foarte apocaliptic, şi a misiunii de salvare. Vor să salveze lumea cu orice preţ. Uneori devine obositor să salvezi lumea, mai vrei să te şi odihneşti, să te bucuri. De acea uneori preoţii chefli pravoslavnici care înjură şi spun bancuri deocheate îţi pot părea mai umani, mai realişti decît pastorii riguroşi moralişti care vor musai să te salveze.

Oamenii simpli nu mai țineau pasul cu schimbările. Începuseră să devină imuni și foarte puțin încrezători în dregătorii zilei. Plecau românii cu legea lor și veneau sovieticii și instaurau o altă lege și o altă ordine, cu alte apucături și ucazuri. Mai căutau și dușmani și mai și pedepseau populația pentru diverse fapte imaginare. După care veneau românii și nemții și instaurau o altă ordine, cu alte reguli, cu alți dușmani imaginari și cu alte pedepse. După care frontul iar se răsturna și tot așa: noi administrații, noi reguli, noi dușmani, noi pedepse. Aici totul era într-un neîncetat provizorat. Doar pedeapsa, suferința și sărăcia nu erau provizorii. Ele erau permanente aici.

B.C.: Nu la fel pare că stau lucrurile și astăzi în Republica Moldova? A căzut Uniunea Sovietică, au venit oligarhii. Dacă te plimbi prin sate, suferința și sărăcia sunt de neocolit, populația pare pedepsită că s-a născut acolo.

Vasile Ernu: Din punctul meu de vedere lucrurile s-au înrăutăţit nepermis de mult. Populaţia activă în mare parte a ales calea pribegiei, a plecat la muncă „afară”, iar satele şi orăşelele mici arată dezolant, părăsite, pustiite. Ca după o ciumă, după o molimă. Moldova este în moarte clinică. Statul este captivul unor mici grupuri de putere, sărăcia şi inegalitatea sunt imense. Nici în perioada războiului, nici sub ocupaţie Moldova nu a dus-o mai catastrofal decît acum. De ce? Oamenii şi-au pierdut speranţa pentru viaţă şi viitor. Asta e tragic.

B.C.: Mergi des în Bugeac? Cum se raportează acum sectanții la noile autorități?

Vasile Ernu: Da, merg aproape anual. Ei s-au adaptat bine dar ceva s-a pierdut din spiritul acela de frondă, de rupere cu puterea. Acum fac parte din putere şi sunt şi ei măcinaţi de aceleaşi probleme ca marea comunitate. Mulţi pleacă în SUA: noul lor Ierusalim. Dar nu sunt eu în măsură să-i judec.

B.C.: „E mult mai greu să lupți cu un regim care-ți dă, care-ți împlinește și poftele pe care nu le-ai visat,” mărturisește unul din personajele care au emigrat în Statele Unite ale Americii. „Cel care-ți dă te poate înrobi mult mai ușor decît cel care-ți ia. Asta ne-au învățat bătrînii noștri, și Scripturile, dar noi tot uităm,” explică el. Cine sau ce ai zice că te-a înrobit pe tine, așa, în viață?

Vasile Ernu: E un principiu inversat. Încă unul dintre bunei spunea că să te temi nu de cei care te bagă în puşcărie, ci de cei care te scot, să te temi nu de cei care îţi iau, să te temi de cei care îți dau. E cumva principiul teologie martirajului. Dacă suferi e de bine, nu e de rău. Dacă te bagă în puşcărie înseamnă că credinţa ta contează. Eşti adevărat. În aceste culturi e bine definit duşmanul. Cînd cineva te bagă în puşcărie e totul clar. Însă cînd cineva îţi este „prieten” e foarte greu să vezi de unde vine răul, ispita, păcatul etc. În simbolistica aceasta „răul la sfîrșit de lume” nu vine niciodată ca întruchipare a răului, înfricoşător, hidos etc., ci ca o întruchipare a binelui, frumos, atrăgător, plăcut. În acestă cultură a „răului deghizat” e foarte greu să distingi răul de bine. De asta ei au acestă tehnică a scepticismului, a îndoielii, a punerii la încercare. Sunt mai puternici cînd se luptă cu răul clar, frontal, nu cu cel deghizat al „cadoului otrăvit”.

B.C.: Același unchi din SUA mai spune: „Noi, cei care am plecat, am pierdut definitiv. V-o spune un om foarte realizat după standardele americane. Oricine pleacă pierde, oricine rămîne cîștigă.” Simți și tu asta, ca moldovean mutat la București?

Vasile Ernu: Asta cumva este o înţelepciune de sfîrşit de viaţă, e ceva în spiritul înţelepciunii eclesiale care spune că ai alergat nu după ce trebuia, că există ceva mai important în viaţă decît aceste „realizări“. Că ce e valoros se află lîngă tine, în lucrurile simple. Întotdeauana ai sentimentul că ai pierdut ceva important. Eu încă nu am ajuns la această înţelepciune ca să spun că am pierdut aflîndu-mă aici. Am schimbat totuşi cinci oraşe. E adevărat că în Bucureşti m-am cam blocat. Dar îmi place la nebunie acest oraş.

Asta am înțeles eu. Să nu ne îmbuibăm, să nu acceptăm tot ce ni se oferă, să nu adormim, să nu ne moleșim. Creștinismul e de departe cel mai radical lucru despre care mi-a fost dat să aud și să citesc. Ce Dumnezeu mai radical putem avea decît unul ce renunță la puterea divină, la puterea nemărginită, pentru a salva și a fi alături de cei „căzuți în păcat”, adică niște condamnați politici? Se sacrifică, devine unul dintre noi pentru a ne salva, un gest fără precedent în istorie.

Renunță la toate atributele divinității, ale puterii supreme și coboară printre noi, devine egal cu creatura sa, dar nu pentru a fi alături de dregătorii și înțelepții vremii, ci pentru a spăla picioarele curvelor, pentru a mîngîia săracii și pentru a vindeca bolnavii. Și ce spune? Că nu aduce pacea, ci războiul, un război care se cîștigă nu cu arme și violență, ci cu vorba și fapta. Nu e străin însă de bici. Oriunde apare El, în jur se naște scandalul religios, politic, social, pentru că el răstoarnă toate regulile puterii, dizolvă cutumele, scandalizează „bunul-simț”. În noua lume politică propusă de el nu mai există iudeu, roman sau grec, nu mai există femeie sau bărbat, iar familia trece în plan secund. În templu, loc al puterii religioase, El dă năvală cu biciul, iar bogaților le spune că nu pot intra în „împărăția cerului”, noua orînduire politică, și că trebuie să renunțe la bogăție. Și își alege ucenici, cei care vor pune bazele unei revoluții unice în istoria lumii, nu oameni din elita vremii, din rîndurile dregătorilor și cărturarilor, ci niște amărîți de pescari iudei, pentru a lua în derîdere cum numai El știe puterea vremii.

Creștinismul oficial s-a deteriorat însă mult. Ce avem noi este o formă anchilozată, moartă, ritualizată. În mare parte avem exact rezultatul a ceea ce detesta Isus. Avem un Isus Hristos cuminte, care nu scandalizează, ci slujește puterea, pe bogații și pe înțelepții vremii. Respectă toate regulile și cutumele vremii. Iubește – culmea! – pînă și banii, le face chiar reclamă și se supune la toate protocoalele puterii. Avem un Isus Hristos ultraconservator, cuminte, comod și care promovează o „teologie a bunăstării”.

Nu, acesta nu e Isus Hristos cel din Evanghelii sau pe care ni-l explică Pavel. Nu, Isus Hristos e militant, radical, împotriva cărturarilor și dregătorilor oricărei forme de putere și își construiește noua împărăție stînd la masă cu curvele și păcătoșii, cu săracii și bolnavii și ne învață că toți sîntem egali, că trebuie să dăruim și să ne dăruim, să trăim împreună și să nu ne mai supunem orbește relației stăpîn-sclav. În noua ordine politică trebuie să fim ființe libere. Iar pentru a fi liberi trebuie să fim egali și să ne eliberăm de orice formă de tiranie și de dominație, ierarhie, supunere. Acesta este Isus Hristos, cel din Evanghelii. Nu ascultați ce vă spun dregătorii și cărturarii, care sînt slugi ale noii puteri ce se ivește și se instaurează peste cea veche, ci citiți măcar de sărbători Evangheliile și trăiți nu în litera, ci în spiritul ei.

B.C.: Să mai citim, așadar, Evangheliile, cum recomandă în extrasul de mai sus un alt unchi („foarte școlit, care pe vremuri a fost comunist (…) și care a plătit cu ani grei de pușcărie rătăcirile lui din tinerețe”), sau sunt „opiu pentru popor”?

Vasile Ernu: Mi-ar plcea să scriu o carte despre Evanghelii sau depre unele cărţi din Biblie care-mi plac mult. Sună paradoxal şi straniu să auzi asta de la un om „dinspre stînga“. Romani e o carte atrăgătoare. Faptele apostolilor iarăşi. Mai nou însă recitesc Micii profeţi, adorabili. Sunt parcă 12. Ei scriu de fapt poeme. Probabil voi scrie ceva pe Osea, cel mai radical profet pe care l-a avut poporul Israel. Astăzi unul ca el ar fi dus la puşcărie sau la casa de nebuni doar dacă ar ieşi din casă.

B.C.: Într-o epocă în care valorile promovate peste tot sunt adesea îndoielnice (sau de-a dreptul nocive), care opiu e mai bun, cu ce-am putea să ne alinăm suferințele?

Vasile Ernu: Poate că această îndoială sistemică, mersul împotriva curentului, starea de a ironiza „valorile vremii“. Nu ştiu exact: e foarte greu de apreciat lucrurile în această cultură a inflaţiei totale, în care totul fluctuează ca la bursă, din oră în oră, din ceas în ceas. Viteza e mare, totul se schimbă, totul e flexibil, totul e precar, nimic nu e stabil. E foarte greu să te ghidezi într-o astfel de cultură. Este epoca în care, dacă Dumnezeu există, cu siguranță a obosit să ne mai iubească. Este epoca de care creştinii se sperie şi se tem cel mai mult: este epoca în care nu mai există temei pentru credinţă, epoca în care oamenii nu mai pot crede, epoca în care au pierdut credinţa. Ei vor să mai creadă, dar nu mai pot, iar Dumnezeau a obosit să ne mai iubească, ne-a părăsit, iar noi am rămas orfani.

-
10 March, 2020
Niciun comentariu

”Eroina mea este nu doar femeie, ci şi evreică. Asupra ei se răsfrînge un dublu stigmat”

-
11 February, 2020
Niciun comentariu

TeleU: Cu scriitorul Vasile Ernu, despre Mica trilogie a marginalilor și (re)descoperirile sale

Timişoara  / Tudor Creţu – TeleU / 31 ianuarie 2020

-
5 February, 2020
Niciun comentariu

Discuţii incomode despre romane şi femei – Interviu cu scriitorul Vasile Ernu

Maria Cernat – Discuţii incomode despre romane şi femei – Interviu cu scriitorul Vasile Ernu despre Sara, personajul feminin din ultima sa carte / Adevărul / 30 ianuarie 2020

O discuţie despre personaje feminine şi relaţii de gen patriarhale, despre modul în care patriarhatul se ascunde la vedere.

Vasile Ernu este o figură deja emblematică a stângii româneşti. Hulit sau aclamat, fie dinspre stânga, fie dinspre dreapta, el s-a impus în peisajul intelectual românesc ca un personaj nonconformist. A scris mult şi a militat aproape la fel de mult. Vasile Ernu este un intelectual auto-declarat de stânga. Identităţile de acest tip sunt însă tot mai complicat de asumat. În cercurile progresiste e mai nou foarte greu să te auto-defineşti. Te defineşte grupul, sau mai exact liderii săi autoproclamaţi, ceea ce e desigur foarte riscant, dar asta e o altă poveste.

Am vorbit cu Vasile Ernu pentru că i-am citit ultima carte din trilogia pe ca o anunţase în urmă cu câţiva ani. După multe discuţii pe tema absenţei personajelor feminine din romanele lui, iată că Sara vine să compenseze această lipsă. ”Izgoniţii” e considerat de critica literară profesionistă drept cel mai bun roman al trilogiei. Cred că dacă evaluăm calitatea în termeni de profunzimea documentării, verosimiliatea poveştii, conturul şi complexitatea personajelor, calitatea dialogurilor, fluenţa şi pertinenţa descrierilor, da, ”Izgoniţii” punctează bine la toate aceste capitole.

Cartea se citeşte uşor şi dacă în cazul celorlalte cărţi îl vedeam pe Vasile în fiecare frază şi l-aş fi recunoscut cu foarte mare uşurinţă ca autor, aici lucrurile stau diferit. Textul se rafinează şi ideologia lasă loc poveştii, ceea ce nu doar că face cartea foarte atrăgătoare pentru publicul larg, nu doar pentru fanii progresişti, dar învăluie militantismul într-o ficţiune verosimilă şi bine construită.

Să revenim acum la Sara. Ceea ce veţi citi nu e un dialog facil. Unele dintre întrebările pe care i le-am pus sunt de-a dreptul obraznice şi, cum după ce i le-am trimis a întârziat să îmi răspundă, mă temeam sincer că am reuşit să-l enervez. Genul acesta de discuţie pe care o veţi citi mai jos e posibilă în două situaţii: eşti pe poziţii de adversitate cu cel pe care-l intervievezi şi îl întrebi nemilos tot ce-ţi trece prin cap pentru că nu-ţi pasă ce crede despre tine sau, din contra. Există şi un caz fericit. Ai trecut prin multe alături de cel cu care urmează să vorbeşti. Aţi avut momente foarte grele şi tensionate pe care le-aţi depăşit cu mult consum emoţional şi relaţia matură de amiciţie e terenul sigur care îţi permite să-l iei la întrebări sincer şi fără ocol. Varianta a doua este una care se întâlneşte rarisim, mai ales în lumea intelectuală plină de vanităţi, ceea ce e un argument în plus să citiţi discuţia noastră.

Ultimul volum al trilogiei, Izgoniții, este apreciat de critică și de cititorii avizați drept cel mai reușit. Tu cum te raportezi la aceste aprecieri?

Într-o trilogie care a debutat cu Sectanţii, carte care a fost declarată “cartea anului” de la Paul Cernat la Cătălin Tolontan, e important foarte mult să păstrezi acel nivel. Important e să nu scazi sau să dezamageşti mai ales cînd primele două au avut aprecieri foarte bune. Asta a fost şi una dintre temerile şi obsesiile mele. La o trilogie e greu să păstrezi nivelul calităţii constant. Mai  spre final mulţi  „o dau de gard”.

Chiar am lucrat puţin altfel, am rescris mult, am lăsat capitole pe afară etc. Izgoniţii, chiar dacă e destul de diferită faţă de primele două, cred că rămîne apropiată de celelalte două cel puţin prin calitatea scriiturii şi poveştii. Dar asta e meseria criticilor să facă comparaţii. Sper că e aşa cum zic cei cîţiva critici importanţi care au dat acest verdict.

Am văzut că într-unul dintre interviurile recente te arătai mulțumit că finalmente ai reușit să creezi un personaj feminin credibil, pe Sara. De ce era asta o provocare?

Mai întîi pentru că în primele două volume prezenţa feminină a fost destul de redusă. Puţin pe nedrapt chiar dacă am avut cîteva presonaje feminine. Însă mereu în plan secund. Poate şi din cauza temelor dar oricum mi se părea o nedreptate şi mi se mai părea că e o imagine incompletă.

În Izgoniţii am ştiut de la început că voi avea doi eroi: o fată, Sara şi un băiat Aaron, care sunt fraţi. Dar nu am ştiut cum se va desfăşura şi cum vor fi împărţite proporţiile. Sara s-a dovedit mult mai „ofertantă” atît ca pesonaj cît şi ca subiect. Brusc a început să-mi placă să dezvolt acest personaj mult mai mult de aceea ea rămîne clar „vioara întîi” în această carte. Puteam chiar renunţa la fratele ei însă el era o necesitate pentru tabloul întreg. Şi a rămas secundar.

Sara este un personaj credibil, dar oare nu e crebil tocmai pentru că urmărește un traseu previzibil? Nu e oare Sara credibilă tocmai pentru că se înscrie în galeria personajelor feminine clasice – fată tânără și inocentă se îndrăgostește de un băiat deștept care o ”inseminează intelectual” cu autorii potriviți?

 Dacă am cunoaşte epoca am spune că nu e deloc previzibilă. În acea epocă femeia nu e „sunbiect politic”, procesul de emancipare e la început mai ales în Est. Femeia acelei epoci era „o proprietate” a familiei şi bărbatului. Sara ca să fie „clasică” şi să meargă pe un „traseu previzibil” trebuia să fie nu doar tăcută şi drăguţă, ci şi să stea frumos în familie, să meargă la sinagogă şi să se căsătorească cum îi cerea familia cu un evreu ceva mai avut.

În acest sens Sara face o notă dizcordantă: nu merge la sinagogă ci la un club de lectură destul de radical, se duce la şcoală, îşi „trage” un prieten cam dubios, se înbracă straniu, cîntă muzici deocheate, umblă prin cabaret, se împrieteneşte cu eseri (cei mai radicali dintre revoluţionari, cei cu bombele şi cu exproprierea), „trage” cocaină, e implicată în întreg procesul de emancipare. Sara face parte dintr-o mică „galerie” a femeilor foarte curajoase şi implicate.

Dragostea acolo e secundară iar ea nu e chiar aşa pasionată de „subietul” în cauză cît mai ales e atrasă exact de mediul în care se învîrte prietenul ei pe care cumva îl şi părăseşte pentru că pleacă la studii în Elveţia unde dă de floare emigraţiei politice ruse. Dragostea e „un motiv” util de a te folosi de situaţie. Da, uneori bărbaţii merită să „fie folosiţi” fie şi cu preţul dragostei pentru a face un pas mai departe.  Sau asta lasă de înţeles textul.

Drumul către emancipare al Sarei este determinat de bărbatul de care se îndrăgostește. El o duce în oraș și îi spune că el i-a hotărât soarta și că ea va pleca la Zurich la facultate pentru că așa crede el că e mai bine. O sărută ca să o convingă și asta este etichetat în roman drept gestul decisiv. Această emancipare cu forța pecetluită prin sărut nu e ea tot o formă de rețetă patriarhală de codificare a relațiilor de gen?

Putem spune şi aşa. Sau mai putem spune că se îndăgosteşte de el tocmai pentru că el e altfel: el e cel care corespunde căutării ei. Ea îl alege: asta e foarte important. E genul de dragoste „care utilizează” un personaj pentru a ajunge într-o lume la care ea speră. Ea are acest mic moment adolescentin însă el e foarte scurt dovadă că această relaţie e trecut în plan secund. Ea devine repede personaj mai principal în mediile în care se învîrt.

Relaţia dintre cei doi e umană: da, tinerii se îndrăgostesc uneori. Însă în acest cuplu nu e nimic „patriarhal” ci mai degrabă existenţial. Ba mai mult: ea îl alege, ea îl părăseşte. Da, el este un soi de „garant” al întrării ei în anumite medii politice. Dar să nu uităm că suntem la început de secol XX unde în politică femeia are maxim rol fie de „suport de ceaşcă de cafea” pentru conservatori, fie de „dactilografă” pentru liberali. În grupurile care se implică ea devine personaj important. Dar din motive neclare. Aici mă interesează altceva.

Pe mine mă interesează foarte mult elementul uman care e mai puternic şi important decît cel politic. Politicul trebuie să se întrezărească, să fie subînţeles nu declarat. Partea „idologică” nu mă interesează aşa mult. Asta e prezent deja în discursul eroilor căci face parte din epocă.

Şi da, istoria Sarei, se bazeaz pe un studiu amănunţit al cîtorva personalităţi de marcă al epocii.

Sara pleacă la facultate așa cum a decis bărbatul. Interesant este că acolo întâlnește o serie întreagă de alți bărbați. Revoluționarul fără o bucată de ureche, intelectualul rasat. Pe toți îi vedem prin ochii Sarei (sau mai degrabă ai naratorului). Aici aș avea mai multe probleme. De ce ai lăsat nerezolvată idila cu Ezra, bărbatul care îi decide soarta? După ce ea ajunge în Odessa nu mai aflăm nimic despre relația lor. De ce ai ales această strategie? (poate e o întrebare de cititoare simțitoare, dar am rămas cu această dilemă la finele romanului)

Eu pornec de la date concrete. Am studiat detalii ale epocii. Pot să-ţi spun şi care era garderopa epocii, şi cum se tundeau şi de ce. Pot să-ţi spun numărul exact al femeilor în partidele importante. Da, în politică erau implicate puţine femei.

Este epoca în care pentru pirma dată femeia devine subiect politic. Din punctul meu de vedere în Est, mai ales în Imperiul Ţarist, marea noutate a mişcărilor politice nu sunt nici revoluţionarii, nici emanciparea muncitorilor care începe ceva mai devreme, nici democratizarea cît de cît a societăţii, ci alte două lucruri. Primul este intrarea în politică a adolescenţilor. E fără precedent în istorie: tinerii (nu studenţii, ei erau deja în politiciă), gimnaziştii intă în sfera politică. E pentru pirma dată în istorie cînd tinerii (foarte precoce) fevin subiecţi politici activi şi pregătesc o nouă generaţie care se va rupe total de părinţi. Ba char vor lupta radical împotriva părinţilor. E un subiect important în carte. Pşractic eu încerc să prind acest spiritu al „milenialilor” de încpeut de secol XX. O generaţie profund politică. Revoluţia rusă o fac aceşti copii. Tu ştii că ei ajung la putere la o vărstă medie de 33 de ani?

Doi, un alt element foarte important este inrarea femeiie pe scena politică. Femeia devine cel mai important subiect politic la începtu de secol XX şi va schimba radical soarta politicii globale iar  Rusia în acea perioadă era în avangardă. Ai acolo o „panoplie” de personaje politice femei care de multe ori sunt mai importante decît bărbaţii politici. Eu încerc să arăt acest fir. Eu cred în continuare că este foarte subestimat rolul femeiei jucat în politica asta de emancipare a înceuputului de secol XX.

În cazul Sarei ea merge unde merge nu pentur că a „decis bărbatul” ci pentu că era singurul traseu posibil pe care-l foloseau foarte puţine femei. Enorm de puţine dacă privim la statistici. Ea nu era doar femeie ci şi evreică. Ce însmena asta? Un numpăr imens de restricţii şi lipsa unor minme drepturi. Ea alege ceva care o ajută imens în acest proces.

De ce ajung toate femeile mai emancipate şi educate în Elveţia? Pentru că e singurul loc unde sunt acceptate la studii: femeile nu au dreoptul la studii superioare. Fireşte, pentru asta era nevoie şi de bani. Unde se aflau exilanţii politici ruşi? Tot acolo pentru că era o ţară ceva mai tolerantă şi „neutră”. Ce se întîmpla acolo la intersecţia acestor grupuri? Deja e istoie, ştim cum s-au întîmplat lucrurile. O nouă generaţie de copii se întorc acasă, copii din „lumea bună”, care luptă pentru a renunţa la privilegii. Iarăşi: o noutate fără precedent.

Sara nu vorbește prea mult. Ea cântă frumos și, în genere, este un receptacul pasiv al ideilor marilor intelectuali pe care îi întâlnește. Cineva mai cârcotaș ar putea spune: că e tăcută înțelegem, dar oare cu alte femei mai înfipte nu e întâlnește prin mediile revoluționare?

 Eu nu scriu istoria unor oameni politici, a unei idei politice etc. Eu scriu istoria unui grup, a unor oameni simpli din anumit mediu. Mă rog, nu foarte simpli: e un soi de clasă de mijloc deja.

Mă interesează istoriile lor de viaţă nu activismul lor politic. Activismul politic este doar o parte din viaţă. Chiar îl pun la îndoială pe ici pe colo arătînd că în viaţă sunt multe momente, multe întîmplări care sunt mai importante decît crezul politic. Viaţa e întotdeuana mai complexă decît politicul chiar dacă el este prezent. Eu încerc să fug tot mai mult de aceste capcane „ideologice” pentru că ele omoară povestea. Iar pentru o carte povestea şi stilul sunt fundamentale. Femeile „prea vorbăreţe” nu sunt interesante. Glumesc. Aici important este felul în care ea priveşte această lume, felul în care o gîndeşte şi înţelege. Felul în care face asta în text, felul în care priveşte, este mult mai important decît felul în care ţine discursuri.

Este viaţa unei femei dintr-un mediu marginal concret care-şi cîştigă independenţa. Iar ea vine treptat, greu, cu multe probleme.

Din punctul meu de vedere, dincolo de povestea Sarei, pentru care te felicit deși am mici probleme cu ea, una dintre cele mai profunde meditații se află la finele romanului. Acolo o cunoaștem pe o teribilă mătușă, fiica Sarei, revoluționară și progresistă la rândul ei. Asta n-ar fi nimic, dar în camera unde locuiește această legendară mătușă intră nepoata înfășurată din cap până-n picioare în straiele pe care o interpretare ultraconservatoare a Coranului le impune femeilor. Un avertisment, o meditație? Cum ai comenta faptul că mătușa se lupta pentru emancipare doar ca să-și vadă nepoata luptând pentru tradiție?

Da, asta mi se pare mult mai important: acest tip de stare, de medidaţie scurtă dar lungă istoric căci e o privire  spre începutul de secol XXI dinspre înceuptul de secol XX. Asta e forţa medidaţiei mătuşii din Istanbul.

Sara îşi termină aventura în carte tot meditînd: dar ea nu ştie ce se va întîmpla cu ea în seclul XX. Nu-i prezint secolul XX de după 19017. Toată istoria ei e între 1903, Pogromul de la Chişinpău, şi Revoluţia din 1917. Ea se desparte de fratele ei pe malul mării la Odessa în debutul de secol XX, un secol teribil şi violent, fără a şti ce o aşteaptă. Se rupe de o lume veche, visează la o lume nouă dar dintr-o postură îngrijorată. Aici mă interesează mult mai mult sătrile, emoţiile personajelor decît discursul lor de care înerc să fug. De asta ea la final recită din Blok şi cîntă un cîntec de leagăn. Se rup două lumi, se nasc două lumi. Ea intuieşte dar nu ştie. Această stare de nehotărîre îmi place. Orice ruptură e dureroasă, orcie naştere e dureroasă, orice moarte e dureroasă.

Pe cînd teotea Sonia e deja după o viaţă foarte lungă,  e martorul înţelept al secolului XX dar care vede cum se schimbă tot mai mult secolul în care a intrat. Ea încearcă să trimită aceeaşi stare de teamă, de neprevăzut, de angoasă, care cuprinede cumva viitorul tulbre spre care ne îndreptăm.

Mătușa se arată foarte intrigată de faptul că pe vremea ei fetele se îndrăgosteau de revoluționari, iar femeile din ziua de azi se îndrăgostesc de luptătorii ISIS. Ai ales deliberat ideea că lupta de emancipare a femeilor a fost parțial inutilă și că de la statutul de a se îndrăgosti de X au ”progresat” fix până în punctul în care se îndrăgostesc de Y? Care să fie rolul lor politic în noul context?

Eu iau povestea ca pe o metaforă şi nu o aplic direct pe o politică reală. Mă interesezează această stare de nesiguranţă a viitorului. De teamă, de îndoială, de emoţii tulburi.

Da, e o prevestire că „răul” existenţial, politic, social etc este mereu la îndemînă, în noi, în familia noastră, în cele mai intime locuri, lucruri, persoane. Răul în forma lui volentă. Violenţa este doar ascunsă, îmblînzită dar care ca o fiară poare să renască şi reveni în forţă asemenea unor atavisme bine camunflate. Cînd violenţa va răzbufni va veni exact din zonele în care ne aşteptăm cel mai puin şi poate chiar din zonele „cele mai civilizate”.

-
5 February, 2020
Niciun comentariu

„A scrie o carte nu e chiar un lucru romantic.” (Nona Rapotan în dialog cu Vasile Ernu)

Nona Rapotan în dialog cu Vasile Ernu / 13 IANUARIE 2020 / bookhub.ro

Despre fiecare dintre cele trei cărți am scris pentru Bookhub.ro. Îmi plac scriitorii care își gândesc proiectele literare structurat și nu le abandonează din diverse motive. După cum, la fel de mult, îmi plac și oamenii care își convertesc orice eșec personal într-un plus de cunoaștere. Vasile Ernu este unul dintre acești scriitori, un om cu care poți să nu fii de acord, dar cu care este extrem de dificil să ajungi să te cerți: conflictul de idei pentru el este sursă de cunoaștere, ceea ce înseamnă plusvaloare pentru literatură.

Am vorbit despre Mică trilogie a marginalilor și așa am reușit să aflu și despre cum s-a scris această trilogie.

Foto din arhiva personală Vasile Ernu

Cum ai defini acum „marginal”, după ce-ai încheiat trilogia?

Recunosc că eu îmi construeisc temele şi ideile „în avans”. Adică pornesc de la nişte teme, idei care mă obsedează şi asupra cărora gîndesc mult. Mă documentez. În procesul scrierii, însă, lucrurile se transformă, se modifică şi chiar capătă forme neaşteptate, conflictuale şi uneori în dezacord cu ce ai gîndit tu. Adică ideile transpuse în poveşti sunt  cu totul altceva decît în teorie sau idei „lipsite de carne”. De aceea eu rămîn descumpănit cînd cărţile mele sunt trecute la zona „teorie”. Eu nu fac teorie, istorie a ideilor, antropologie sau altele din această zonă. Eu fac un soi de docu-fiction: o proză documentară. Acolo sunt prezente idei destule, însă ele capătă viaţă şi forme, ele au deja o formă cotidiană specifică prozei care are eroi și poveste.

Pentru mine marginal nu ţine de număr, nu ţine de „minoritate”, ci de putere: eu cunosc multe „minorităţi”, care sunt parte a nucleului dur al puterii. Pentru mine marginal este cel fără putere sau cu o putere redusă în raport cu o altă categorie socială. Ba chiar încerc pe alocuri să arăt cum marginalul de ieri devine central şi puterea de azi şi invers. E o relaţie care poate fi schimbată, răsturnată. Asta se vede şi la „bandiţi” şi la „sectanţi”. Dar pe mine mă interesează aceste trei grupuri marginale doar în calitatea lor de marginali lipsiţi de putere şi felul în care-şi construiesc viaţa. Cînd ei devin „centrali” acest lucru nu mă mai interesează. Cu toate că şi „centrul” este un subiect atractiv. Nu însă acum. Poate altădată.

De ce sectanții, bandiții și izgoniții? Dincolo de faptul că sunt trei categorii sociale distincte și greu de analizat chiar și dpdv sociologic, pentru mine ele reprezintă trei categorii de oameni de la care avem de învățat mereu câte ceva, dar în primul rând supraviețuirea. Să fie aceasta și percepția ta?

Am avut de ales între mai multe grupuri, dar cele trei grupuri aveau mai multe atuuri. Mai întîi pentru că-mi erau cunoscute, îmi erau cele mai la îndemînă. De ce să scrii despre un „marginal” de peste mări şi ţări cînd ai sub nasul tău atîţia. Deci primele cauze au fost apropierea şi cunoaşterea cît de cît a acestor grupuri.

Al doilea lucru ţinea de faptul că îmi ofereau o arie mult mai largă şi diversă de problematici. Dacă în  linii mari urmăream un anumit tip de comportament şi organizare al acestor grupuri, nu aveam cum să nu observ că ele se confruntă cu probleme diferite şi au soluţii diferite. Înr-un fel se defineşte un grup religios şi îşi stabileşte „duşmanii” şi strategiile de supravieţuire şi cu totul altfel un grup de bandiţi sau o comunitate atît de experimentată precum comunitatea evreiască.

În acelaşi timp eu am mai multe teme pe care le urmăresc în interiorul „marginalilor”: tema legii, tema educaţiei, tema represiunii, tema inegalităţii şi echităţii, tema sărăciei, tema nedreptăţii, tema transformărilor şi stratificărilor sociale etc. Cele trei grupuri sînt foarte diferite şi îmi oferă o paletă discursivă şi tematică foarte largă. Pentru mine a fost destul de clar şi destul de repede am decis asupra acestor grupuri. Felul în care povestesc aceste lucruri a fost însă o poveste mult mai complicată. Iar în literatură acest „cum povesteşti” este fundamental.

Foto din arhiva personală Vasile Ernu

Evident că pentru fiecare dintre cele trei volume ai avut de întâmpinat dificultăți. Din tot noianul de piedici care ți s-au ivit în cale de-a lungul anilor dedicați trilogiei, care a fost cel mai greu de surmontat și care a fost imposibil de de depășit?

Tot procesul a durat cam cinci ani: documentare şi scriere. Am lucrat de multe ori în paralel. Am avut noroc şi de cîteva burse care m-au ajutat destul de mult, pentru că am avut timp efectiv pentru scriere.

Pentru mine documentarea este un proves destul de uşor şi plăcut: îmi place această perioadă, pentru că este cumva partea uşoară. Este perioada de adunare de material şi de gîndire. Mintea zburdă liber fără restricţii. Chiar şi munca cu oamenii o fac cu multă uşurinţă: comunic uşor cu oamenii, chiar şi cu cei din grupurile marginale care, de obicei, sunt grupuri închise.

Partea dificilă este procesul de scriere în sine, pentru că e un proces unde se munceşte mult cu textul, cu scrierea efectivă, unde toate gîndurile tale trebuie să aibă cap şi coadă, să fie textul unitar și să aibă un stil.

Eu lucrez programatic: 50 de zile, a cîte zece ore pe zi minim. A sta cîte zece ore pe zi să lucrezi cîteva pagini de text nu e un lucru chiar foarte plăcut şi uşor. Fizic este greu să rezişti, dar cînd mai pui şi oboseala psihică atunci se adună. Există, fireşte, şi plăcere, dar în mare este multă muncă migăloasă. Eu nu prea romantizez acest proces. A scrie o carte nu e chiar un lucru romantic, ci este multă muncă, nervi, energie şi consum psihic. De asta prozatorilor li se cere să fie „sănătoşi fizic” tocmai pentru a rezista la astfel de munci. Plăcerea vine cumva în urma acestui „chin”, cînd ai un rezultat care te mulţumeşte. Ce „demoni” mişcă pe unii în astfel de procese nu ştiu. Nu mai vorbesc că remunerarea este mică, chiar şi cînd vinzi mult după standardele locale.

Foto din arhiva personală Vasile Ernu

Mica trilogie a avut parte de multe cronici scrise atât de oameni de litere, cât și de specialiști din alte domenii. Care dintre ele ți-au fost de folos?

Asta face parte din „confuzia genului”, cea  care produce şi dificultăţi, dar are şi avantaje. Adică o carte greu încadrabilă într-un anumit gen poate fi ignorată sau poate atrage categorii foarte diferite. Cum eu sînt însă mai greu de „ignorat” din cauza subiectelor alese, al  stilului subversiv şi al problemelor ridicate, atunci reacţiile vin. Şi ele vin din direcţii foarte diferite: de la critici literari pînă la antropologi, politologi, jurnalişti şi sociologi. De exemplu, Vintilă Mihăilescu, antropologul nostru principal, spunea că Sectanţii ar fi o carte model despre felul cum se face antropologie azi. Eu nu am o astfel de pretenţie şi de aceea spun că eu nu fac antropologie, chiar dacă mă folosesc de acest domeniu drag mie.

Pe mine, din toate aceste reacţii mă interesează să am critici decente şi inteligente. Adică oameni care gîndesc textul şi care înţeleg lucrurile poate ceva mai bine ca mine. Criticile inteligente sunt foarte utile.

Însă reacţiile de la cititorii „neprofesionişti” mă interesează cel mai mult. Am foarte multe recţii de la ei, uneori de o inteligenţă sclipitoare. Am foarte multe reacţii de acest gen: oameni care scriu doar pentru că au fost impresionaţi sau iritaţi de ceva citind cărţile mele.

Foto din arhiva personală Vasile Ernu

Ți-ai construit trilogia plecând de la oamenii care fac parte din familia ta. Îi regăsim acolo, printre personajele celor trei volume. Cum ți-a fost să scrii despre ei, fără să îi arăți prea mult lumii, fără să-i desconspiri?

Parţial. Genul îmi permite multe amestecuri dintre „real”, documentar şi ficţional. Cel mai „documentar” volum este Sectanţii, pentru că chiar am trăit între multiple cupluri religioase „marginale” şi foarte pestriţe. Aşa e toată zona mea. În familie am foarte amestecaţi, am moşi şi bătrîni din familie care au fost „ctitori” de tot soiul de grupuri religioase. Fireşte că pe unii e greu să-i „ascunzi” şi să-i faci „necognoscibili”, pentru că despre mulţi deja circulă legende locale, istorii pe care le recunosc toţi cei din comunitate sau localitate. Mulţi copii ai acestor eroi au comentat. E o zonă sensibilă, pentru că nu vreau ca eroii să fie „translaţi” din carte în „real”. Eroii de carte chiar dacă au un prototip nu mai sunt eroii din viaţa reală, oamenii pe care-i ştim noi. Dar oamenii citesc deseori direct, ei vor să recunoască „omul real”: „Vasea, s-a petrecut exact cum scrii tu, am fost martor!” ;). Am încercat însă pe cît am putut să păstrez distanţa de „prototipuri”.

La Sectanţii e foarte interesant că am fost contactat de tot soiul de grupuri religioase marginale, care-mi spun că am scris despre ei. Despre unii care s-au recunoscut eu nici nu ştiam de existenţa lor, sau cu siguranţă că nu m-am gîndit la ei. Dar ei s-au regăsit şi s-au identificat. Asta spune ceva despre „pattern-urile” acestui tip de poveste, de istorie. Am cîteva istorii foarte haioase pe acest subiect.

Cu Bandiţii e mai simplu: eşti obligat să cauţi această distanţă, pentru că ei nu iartă uşor dacă se simt jigniţi sau simt că tu „ai minţit” şi ai scris „cum nu trebuie”. Avantajul e că ei nu sunt aproape de lumea noastră literară, nu au treabă cu acest gen de cărţi. Însă cei cîţiva cu care am lucrat se pare că au dat „notă de trecere” cărţii, dovadă că nu mi-au tăiat niciun deget.

La acest capitol cel mai uşor a fost cu Izgoniţii, pentru că aici eroii nu mai sunt în viaţă şi nici măcar urmaşii lor. Aici am avut cu totul alt tip de dificultăţi.

Foto din arhiva personală Vasile Ernu

Anii dedicați trilogiei au fost anii maturizării tale scriitoricești. Așadar, te pot întreba: ce urmează – roman sau nonficțiune? Personaj sau poveste?

Eu nu mai fac aşa mare distincţie între genuri. Mie îmi plac genurile impure, amestecate. Da, mă aproprii tot mai mult de genul ficţiunii clasice, dar nu aş renunţa la „nota mea specifică”, la documentaristică, la jocul cu ideile etc. Mă atrag tot mai mult personajele, recunosc, dar nu aş renunţa la ideile care mă frămîntă. Poveştile trebuiesc dezvoltate. Povestea contează mult.

Mă interesează multe lucruri, am subiecte destule, dar cel mai mult mă pasionează acum istoria generaţiei mele, a copiilor născuţi în jurul anilor ´70 care cumva au luat-o în piept rău de tot în anii ´90 – 2000 şi care acum se îndreaptă spre un deznodămînt tragic: un soi de „saga” unui grup de prieteni: între copilărie şi bătrîneţe.  Mă mai interesează „ritualurile morţii”, acestea întîlniri în jurul morţii, nu moartea efectiv. Am stat vara trecută în mai multe localităţi şi am bifat toate înmormîntările, parastasurile, pomenile şi tot ce ţine de acest fenomen al morţii. În faţa morţii oamenii devin foarte diferiţi: moartea umanizează ceva de speriat.

Sectanții poate fi cumpărată de aici.

Bandiții poate fi cumpărată de aici.

Izgoniții poate fi cumpărată de aici.

-
17 January, 2020
Niciun comentariu

Vasile Ernu, despre „Izgoniţii”: „De ce povestim şi tot povestim? Pentru a nu uita”

Ajuns la finalul Trilogiei marginalilor, Vasile Ernu priveşte înapoi spre lecţiile învăţate în ultimii ani de documentare şi explică de ce este important să nu uităm. „Izgoniţii”, a treia carte a trilogiei, s-a scris cel mai greu, spune Vasile Ernu, pentru citestema.ro.

Vasile Ernu, în „Izgoniţii” repovestiţi un mit biblic, folosindu-vă de istoria unei familii din Chişinăul începutului de secol XX. Ce a implicat documentarea acestei cărţi, care include chestiuni dintre anii 1903 şi 1917? A fost ea mai solicitantă decât celelalte două părţi ale Trilogiei marginalilor?

Izgoniţii e cartea care s-a scris cel mai greu. Poate şi pentru că e plasată într-o epocă pe care o controlez mai puțin, nu am fost martor şi nici nu am avut acces la martori în viaţă. Asta m-a pus într-o situaţie de a schimba strategia narativă, construcţia etc. Este puţin „altfel” decât primele două, unde am avut acces direct la martori, la istorii povestite de oameni vii, la propria mea experienţă etc.

Fireşte că şi documentarea a fost diferită. A trebuit să lucrez cu arhive, documente, jurnale, texte despre epocă şi despre poveștile care mă interesau pe mine. Însă această dificultate mi-a deschis și posibilităţi noi. M-a împins mai mult spre „roman”, cum bine observă unii comentatori. Mulţi spun că formula asta spre mai multă ficţiune îmi merge bine. Nu ştiu, posibil. Dar cu siguranţă a fost cea mai solicitantă şi dificilă carte.

De fapt, ea este prima carte începută în Trilogie şi e ultima terminată. Am schimbat cel puţin de 3 ori povestea, căci nu simţeam că ştiu să o prind bine, să o dezvolt. Și după ce ai ridicat o anumită ștachetă în primele două, eşti obligat să o păstrezi. Cînd lucrezi însă cu o trilogie trebuie să ştii să-ţi dozezi forţele, energiile, ca să fie echilibrate. Mă temeam de ultima. Dar acum o avem gata şi cred că nu coboară sub cele două. E puţin diferită, dar cred că e la fel de bună. Dar asta pot judeca scriitorii. Cei 4-5 oameni la care ţin mult şi se pricep au dat deja un verdict mai mult decât pozitiv. Trilogia s-a încheiat cu bine. Autorul încă e în viaţă.

Cum aţi ajuns să construiţi „povestea” plecând de la Iacov şi Esau? De fapt, cum a apărut ideea aceasta şi de ce aţi considerat că ea poate închide triunghiul din care mai făceau parte „Sectanţii” şi „Bandiţii”?

Povestea asta mă frământă de mult timp. Din adolescenţă. În familie se citeau mult cărțile Bibliei. Sunt un bun cunoscător al Bibliei. Iar povestea asta cu cei doi fraţi gemeni şi cu furtul dreptului celui întâi născut m-a iritat mult în adolescenţă. Am simţit că i se face o mare nedreptate lui Esau, că Iacov împreună cu mama lui au furat un drept, au produs o nedreptate. Dar ce m-a iritat cel mai mult este „colaborarea” lui Dumnezeu la acest „furt”. Dumnezeu „închide ochii”. Aici e o problemă fundamentală legată de cum se insitituie puterea legii, cum se face legea prin care se distribuie raportul de putere. Şi tot aici se ascunde secretul violenţei în sânul familiei.

Însă eu eram preocupat de o comunitate de evrei de început de secol XX din Chişinău. Eram preocupat de Pogromul de la 1903 şi mai ales de „copiii pogromului” şi de modul în care ei caută soluţii la această violenţă care se abate asupra lor. A trebuit să găsesc o formă de a lega cele două istorii indirect, metaforic, narativ. Până la urmă asta e meseria mea. Mitul celor doi gemeni mi-a permis să mă joc destul de mult cu câteva probleme fundamentale repovestite în cheie modernă, cu istorii moderne de început de secol XX: poate cel mai teribil debut de secol şi cu siguranţă cel mai violent.

Editura Polirom, anul publicării: 2019, nr. pagini: 304

Mi-a plăcut tare mult cum aţi început cartea, cu nevoia omului de a se opune uitării cu ajutorul poveştii. Ce anume aţi dorit să nu se uite, să nu se piardă, atunci când aţi început acest proiect frumos, încheiat acum, Trilogia marginalilor?

Încep cartea cu aceste ritualuri ale memoriei cu care luptăm împotriva uitării. De ce trebuie să citesc Tora la nesfârşit când sunt mic? Şi nu orice capitole, ci cele unde se înşiruie nume şi nume interminabile? Ca să nu uităm de unde venim şi cui aparţinem. Trebuie să ne amintim într-un moment de durere şi violenţă la care suntem supuşi că suntem copiii lui Iacov, cel care s-a bătut cu Dumnezeu. Suntem copiii lui Macabei, cel care ştie să lupte şi să-şi facă dreptate. De ce trebuie să plivim mormintele, de ce să le îngrijim sute de ani? Pentru a nu uita. De ce povestim şi tot povestim? Pentru a nu uita. E prima condiţie pentru a putea construi ceva.  Uitarea este ceva înfricoşător, e mai înspăimântătoare decât moartea.

Aş dori să nu se uite exact teama uitării şi să se exerseze aceste povestiri, repovestiri, fiecare cum poate.

Spuneţi la un moment dat, în „Izgoniţii”, că o anumită istorie i-ar putea ajuta pe cititori să se înţeleagă mai bine şi să perceapă mai aproape de adevăr lumea în care trăiesc. Sunt convins că aţi aflat o sumedenie de poveşti, o mulţime de pilde, în timpul documentării trilogiei. Care ar fi lucrul cel mai important pe care l-aţi înţeles despre dumneavoastră scriind aceste trei cărţi?

Da, este una dintre obsesiile mele mai vechi: cum citim trecutul? Cum ne ajută trecutul să înţelegem actualitatea? Ba chiar mai direct: de ce să nu ne uităm la prezent dinspre trecut? Asta ne poate ajuta imens.

În cazul Izgoniţilor, lucrurile stau chiar mai acut pentru că temele sunt cele care ne frământă şi azi. Temele de la început de secol XX au revenit ca o actualitate îngrijorătoare şi eu sper mult că asta ar putea să ne ajute să medităm mai mult asupra unor cauze şi asupra unor efecte. Pentru că e vorba despre violenţă în sânul unei comunităţi: despre cum se naşte şi creşte această violenţă şi despre cum se răspunde la o astfel de violenţă. Eu nu cred că istoria se poate repeta identic, însă cred că sunt nişte mecanisme foarte asemănătoare şi nişte istorii de la care putem învăţa multe.

Celor care v-au citit „Sectanţii” şi „Bandiţii” le era probabil dor să vă regăsească stilul, care îmbină reportajul cu proza şi cu istoria, toate îmbibate de o emoţie în care se întrevede Vasile Ernu, scriitorul atent nu numai la jocurile prezentului, ci şi la felul cum a fost construit acest prezent. Dacă există cineva care nu a citit niciuna dintre cele trei cărţi, cu care v-ar plăcea să înceapă şi de ce?

Aş prefera să înceapă în ordinea în care le-am scris. Însă ele sunt autonome, independente, chiar dacă au un fir care le uneşte. Însă pot fi cititite independent, separat. Nu m-am gândit cum ar fi o lectură invers: de la Izgoniţii prin Bandiţii la Sectanţii. Ar merge și așa pentru că Izgoniţii e plasată istoric înaintea celor două: ar fi cronologia faptelor.

Cert este că Sectanţii au trezit un viu interes pentru grupuri foarte diverse de oameni: de la antropologi până la oameni religioşi. Ea a creat un orizont de aşteptare destul de ridicat. A adus o mulţime de noutăţi în câmpul nostru mic literar: ca temă, ca gen, ca poveste. E tipul de carte care place simultan şi criticii şi publicului: cum visează un autor. Problema ei ţine de genul în care e încadrat. Dificil de încadrat: nu e nici proză, nici teorie, nici jurnal, nici eseu. Este un amestec din toate. Eu numesc acest gen: literatură documentar-ficţională, docu-ficţiune. E un gen în care mă simt bine şi-mi permite foarte multe.

Vasile Ernu: „Eu nu cred că istoria se poate repeta identic, însă cred că sunt nişte mecanisme foarte asemănătoare şi nişte istorii de la care putem învăţa multe.”

În stilul celorlalte două cărţi din trilogie, şi în „Izgoniţii” fiecare capitol are după titlu şi motto o fotografie veche. Cum aţi ales aceste fotografii şi, mai ales, cât de greu au fost de găsit?

În copilărie am adorat cărţile cu desene, fotografii. Nu mă refer la cele de copii, care au de obicei multe imagini. Existau un tip de cărţi pentru adolescenţi şi maturi cu desene. Adoram momentul în care citeam, citeam şi brusc dădeam peste o poză, un desen. Erau ca o oază de odihnă înaintea unei noi călătorii.

Citatele, mottourile mereu mi-au plăcut. Ca un soi de pastilă tare, ca o masă succintă înainte de aventură, de călătorie în lectură. Şi atunci cumva plătesc tribut acestor mici plăceri din educaţia asta de lectură din tinereţe. E ca un capriciu.

În acelaşi timp, e şi o tehnică pe care o folosesc în această ficţiune documentară. Mottoul, citatul, referinţa, fotografia, desenul „mint”, trimit spre o realitate. Cititorul e pus într-o dilemă: e real ce scrie aici Ernu sau e o ficţiune, o invenţie? Poza vrea să pună în încurcătură cititorul. Mie îmi place mult când cititorul e pus în dilemă, în încurcătură. Pentru că asta-l ajută să gândească, să caute răspuns.

Deci secretul acesta este: ţine de o tehnică care ajută genul cu care lucrez. Cum le aleg este mai complicat: din ce am, din arhive, din diverse surse. La Bandiţii am fost precaut şi am apelat la desen. Am lucrat cu Laurenţiu Midvichi: eu i-am explicat ideea, i-am dat modele şi el a desenat. Cu bandiţii mai bine să nu te joci. Ţin la degetele mele 😉

Povestiţi la un moment dat, în „Izgoniţii” despre diferenţa dintre administraţie şi putere. La Bruxelles fiind, aţi notat că „Parlamentul UE e ca un cavou, fără viaţă”. Cei de acolo par doar un paravan pentru adevărata putere, care e în altă parte. Apoi, la Istanbul, aţi văzut puterea în tinerii care produc mereu ceva. Unde este puterea de astăzi în România? Şi cum sunt lucrurile pe planul acesta în Moldova? E o diferenţă între cele două ţări la acest capitol?

Da, acesta este sentimentul puternic când călătoreşti de la Bruxelles la Istanbul. La Bruxelles ai un sentiment de oraş-pensiune, oraş anticar ca mai toate oraşele europene. La Bruxelles: tronul e gol. La Istanbul e sentimentul opus: eşti în tabăra de tineret: oraş-fabrică. Meditez pe tema asta.

În România ca să înţelegi puterea trebuie să urmărești două lucruri: cine are puterea de a da legile, de instituire a legilor, de monopol pe lobby (nu cine le execută tehnic) şi cum se redistribuie banii, bugetele. Unde sunt banii acolo e puterea, unde sunt pensiile mari, salariile imense, acolo e semn al puterii. Ochii la lege şi la buget şi totul devine clar. Cam la fel stau lucrurile şi în Moldova, dar ai o altă scală, puţin mai agresivă şi mai directă. Corupţia cea mare astăzi este una legală şi foarte bine organizată.

E firesc să vă întreb şi despre ce urmează. Au fost trei cărţi care, iată, v-au ocupat ultimii patru-cinci ani, dacă nu chiar mai mulţi… Ce va fi după ce promovarea „Izgoniţilor” şi a trilogiei va trece?

Am mai multe în lucru: povestea generaţiei mele, născute în anii 70, mă frământă mult. Mă mai frământă o problemă legată de ritualurile morţii şi cum se schimbă ele acum. Mă mai frământă mult generaţia foarte tânără, cei care cumva sunt copii celor născuţi în anii 70, cei născuţi în ultimii 15 ani, care mi se par foarte diferiţi de noi. Sper să reuşesc să scriu despre toate astea.

-
7 January, 2020
Niciun comentariu
keep looking »