Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Presa

ÎMPREUNĂ cu Gelu Duminică. Podcast cu❌ Vasile Ernu 28 (Eram un copil care voiam să dovedesc)

-
25 June, 2022
Niciun comentariu

Premiul Observator Cultural 2022 / memorialistică

Categoria Memorialistică

Iulia Popovici

Avem un singur cîștigător și-n decorul acesta aș vrea să citesc niște versuri care nu‑i aparțin cîștigătorului, dar sînt foarte prezente în lumea cărții lui: „Arată-mi oameni încrezători în ziua ce vine/ Desenează-mi portretele celor pierduți pe drum/ Arată-mi-l pe acela care a supraviețuit/ Dar cineva trebuia să stea la ușă/ Iar cineva în castel, pentru că cineva are cheia de la castel/ Pămînt, cer/ Între pămînt și cer – război/ Și oriunde ai fi, orice-ai face/ Între pămînt și cer – război“. Sînt primele versuri și refrenul dintr-o melodie numită Voina/ Război, de la Kino, o trupă de rock, care‑a scris această melodie în anii ‘80, cînd în Uniunea Sovietică era un alt război și care trupă este una dintre cele mai prezente figuri în cartea lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo.

Vasile Ernu nu e tipicul memorialist pentru care scrisul e o formă de întoarcere în propriul trecut, cu toate coloraturile date de emoție. Sensul originar al cuvîntului a colporta trimitea la vînzătorii ambulanți, la mărunțișuri, la ziare, nasturi și alte trinketuri, cum s-ar spune astăzi. Vasile Ernu este colportorul absolut, care aduce împreună toate mărunțișurile vieții de zi cu zi, la care nu ne-am fi gîndit, în cazul lui, lumea urbană a Chișinăului, în primul rînd a adolescen­ței lui, făcînd asociații dintre cele mai incredibile, dintre cele mai neașteptate. Toate aceste asocieri fac, în final, portretul unei lumi care murea atunci și din care s-a născut o alta, pe care o vedem inclusiv acum. Mi-am scos un citat din carte cînd l-am văzut pe Vasile în seara asta: „Nu trăiam în viitor cu un avans față de Vest, Vestul voia să trădeze, Estul a venit la timp, ca să-i salveze pe toți, ca o infuzie de sînge proaspăt. Lăsați discuțiile despre alternative – le-am spus noi, există o singură alternativă: Adidas sau Nike, Pepsi sau Coca Cola“.

 

Vasile Ernu

Am foarte multe emoții din cauză că acest premiu a venit într-un moment foarte complicat al vieții mele. Cînd am început să scriu această carte, era în plan, a venit pandemia, trebuia să scriu, au început să moară oameni, mi-a murit mama, am trecut printr‑un soi de tragedie personală, dar recunosc că nu aia a fost tragedia cea mai mare din ultima mea perioadă. Maică-mea m-a pregătit cumva că va muri, dar cînd a venit războiul a fost pentru mine o tragedie mult mai mare, din cauză că ceea ce scriam eu, despre o generație pe care o consideram cea mai liberală generație a Estului anilor ‘80, sfîrșit de anii ‘80, în care noi credeam că construim o lume total liberă, o lume care va arăta mai americană decît americanii, s-a schimbat și-acum privesc această lume altfel. De exemplu, cartea mea începe cu această călătorie în sudul Ucrainei, toată acea zonă pînă spre Crimeea o știu cu ochii închiși, o știu pe de rost de la șapte ani. Și-acum ceea ce văd este un dezastru total pentru că a venit ceva ce pentru ima­ginația noastră este mult prea mult, nici în cele mai mari coșmaruri nu-mi puteam ima­gina. Eu sînt foarte conectat și cu lu­mea rusă, și cu lumea ucraineană, pentru că de‑acolo vin într-o mare parte și noi nu ne‑am imaginat așa ceva. Pentru noi este o tragedie existențială, pentru că avem un anumit tip de rușine, de responsabilitate, de vină, pentru că probabil n-am făcut suficient cît trebuia să facem. Faptul că s-au întîmplat aceste lucruri este de necrezut, de neimaginat, am scris nenumărate texte în perioada asta în care spuneam că-mi era mult mai ușor să-mi imaginez extratereștri coborînd la Kiev decît rușii atacînd Kievul, asta a fost pentru noi o tragedie imensă, existențială, și asta ne face cumva mult mai responsabili.

Am fost în ultima perioadă un privilegiat, am fost nominalizat la ultimele mele cinci cărți, e al doilea premiu luat în cinci ani, asta mă face mai responsabil și-mi dau seama că trebuie să spunem adevărul, trebuie să luptăm împotriva războiului, trebuie să ne solidarizăm cu cei care suferă, cu cei care luptă împotriva războiului. Mă scol în fiecare dimineață și-mi vine să plîng, pentru că nu cred, în continuare, că acest lucru se-ntîmplă în familia mea, în sînul prietenilor mei.

Mulțumesc enorm Obser­va­torului cultural, unul dintre puținele spații liberale din România, foarte puține, de altfel, mulțumesc juriului, care este un juriu pe care-l apreciez foarte mult, știu foarte bine ce scriu acești oameni și cît de bine pricep literatura, mă responsabilizează foarte mult, îmi pare rău că eu am luat și nu alți colegi, care-au scris cărți extraordinar de bune, îmi cer scuze și vă spun doar Pace.

-
26 May, 2022
Niciun comentariu

Premiul Observator Cultural 2022 – Memorialistică – Sălbaticii copii dingo | Vasile Ernu

Foto – Miluță Flueraș

-
20 May, 2022
Niciun comentariu

Cum a fost aseară la ObsCult și cana cu apă de la fecior

E bune să ai copii – nu pentru cana cu apă. Ci pentru ironii: te aduc cu picioarele pe pământ.
Sașa s-a trezit, a văzut cum mi-am pus premiul precum copiii – la grămada de jucării:
– Ce, asta la voi la scriitori e un soi de ”balonul de aur” local? Vezi că ai doar două, Messi are 7, mai ai de muncă. Ți-au dat și bani sau doar o ardeți simbolic?
– Măi tataie, zi și tu –

felicitări

. Taică nu sunt Messi – dar am luat și eu 2 premii ObsCult în 4 ani – e important pentru scara blocului, nu ți se pare?

– Ei, glumesc,

felicitări

– fac o poză de reclamă dacă ajută… 😉Dacă bag pe tik-tok scriitor te-am făcut…

Poftim – cana cu apă 😉 Copiii te țin aproape de humus – oricum acolo ajungem.
Am spus că am emoții – nu am avut așa emoții nici la debut. E legat de ultimii ani grei: pandemie, moartea unor prieteni, despărțirea de mama – dar mai ales războiul. A fost culmea tragediei personale.
După prima cartea care a fost o inconștiență a venit Sectanții: pentru mine atunci a avut cea mai mare miză. Cred că se va clasiciza. Dar nu din cauza mea neapărat. Sălbaticii copii dingo are o miză poate mai mare – mai universală. Are și ea șansa la clasicizare. Dar nu e din vina mea neapărat. Sunt un om destul de inteligent cât să fiu modest și realist: știu ce carte am scris. Știu ce cărți se scriu în România. De asta nu prea mă iau în serios: mă repar în cărți. Poate – poate. Chiar încerc să trăiesc din această meserie decent – apă și pâine muiată în ceva mai tare.
Concurența pe 2022 – cărțile apărute în 2021 – a fost teribilă. Și asta e bine. Mai ales la poezie, roman, eseu, critică: repet – teribilă. Pandemia a lăsat timp de scriere. Și la mine a fost destul de e ok: dar sacoul bunicului a avut noroc. De fiecare data-l port la evenimentele emoționale.
ObCult e cunoscut – în acest moment e cel mai prestigios premiu pe literatură. Din păcate USR și USM (breasla oficială a scriitorilor din care refuz să fac parte și enervează) – au devenit o jenă: ți se face rușine să fii nominalizat acolo.
ObsCult a ridicat ștacheta foarte sus – orice carte ar lua premiu e acceptată: selecția e bună. Și dușmanii recunosc. USM și USR e pe invers – ca și critica de acolo: dacă te înjură e de bine, dacă nu ești în lista e ok. Nu vreau să fiu rău – dar asta este – o jenă. Devin instituții nocive. Foarte trist.
Revenim.
A fost sobru dar o revenire pe viu – ne lipsea mult. Am revăzut multă lume.
M-am bucurat pentru toți premianții: Teodorescu, Ciotloș, Lăzărescu, Ruba , Popescu, Taggge, Cercel, Alexandrescu – of sper că nu am uitat pe nimeni. Sincer putea lua oricine – când selecția e bună – decizia e garantată.
Asta e secretul legitim al ObsCult – face selecția bună: cine ridică premiul e o întâmplare – azi eu, mâine tu.
M-am bucurat însă enorm de mult pentru Marele Premiu – dat profesorului Mircea Martin. Îmi pare rău că nu l-am avut profesor. Matei – să-i zici: mai să-i cer autograf pe mânecă. M-au uns la suflet laudele lui și aprecierea – mai mult decât un premiu. Când ai alături oameni precum el – nimic nu e pierdut.
Pentru mine acest premiu e cel mai important: vine după o perioadă grea, vine după pierderi multe, după moartea mamei.
Vine să confirme că acum 5 ani nu am luat întâmplător un premiu ObsCult: am avut 5 nominalizări și 2 premii la ultimele 5 cărți. Pot să mă apuc de poezie ah.
Vine în perioada crizei existențiale dată de război – care e despre noi. Vine în plin război – unde am simțit multă violență personală. M-am bucurat nu pentru mine ci pentru carte.
Cum am spus: dedic acest premiu Prietenilor adolescenței. Toți au o parte din el acolo, ei îl merită: e un premiu pentru prietenii dingo.
Mersi juriului, Observatorului Cultural, publicului.
Și după am mers după colț să povestim.
Și a fost Pace…
Florin Poenaru, Ruxandra Ivan şi alţi 362
38 comentarii
7 distribuiri
-
18 May, 2022
Niciun comentariu

Vasile Ernu: „Inteligența trebuie să fie modestă”

Mai 2022 – Cuvântul studențesc – Suceava

Vasile Ernu este scriitor, eseist, comentator politic și editor basarabean, al cărui cel mai recent volum, “Sălbaticii copii dingo”, a fost nominalizat pentru premiul revistei „Observator cultural”. Extrem de profund, Vasile Ernu a așternut pe foi zbuciumul poporului său, o durere cuminte și atât de umană. O țară captivă într-un regim mult prea încorsetat și vicios, schimbări radicale care stârneau nedumerire și deznădejde, tineri care nu știau încotro s-o ia și cum să facă față valurilor impunătoare din Occident care se împleteau cam neîndemânatic cu tot ce au trăit și simțit până atunci.  Paradisul sălbaticilor copii dingo marchează marea întâlnire cu civilizația și imortalizează trecerea de la primitiv spre cunoaștere, o trecere atât de bruscă ce stârnește un amestec de energii și principii de viață.

Am discutat cu Vasile Ernu despre acest volum, dar și despre momente din viaţa unui scriitor care chiar are multe de spus lumii.

  • Prima sa carte„Născut în URSS”, „a apărut în vreo șase topuri simultan, pentru că era un amestec straniu de documentaristică, eseu, memorie și ficțiune”

 Pentru început, aș vrea să vă întreb care a fost punctul de cotitură în activitatea de scriitor, când ați știut că vreți să trăiți din asta? Puteți să ne povestiți despre primele tentative de scris și cum vă raportați la această activitate?

– Nu am avut nici o tentativă, la început am vrut să fac o facultate, ca oricare adolescent. În adolescență prietenii mei scriau poezii, eu nu am fost tentat niciodată să scriu poezie. Am început să scriu puțin în perioada master-doctorat, adică destul de târziu, când m-am mutat de la Iași la Cluj. Am început cu un soi de eseuri, pentru că toată lumea scria, exista o revistă de filosofie, atunci am început să scriu unele texte exact pentru publicare. Dar nu era o pasiune, nu era pentru mine un vis. Totul a fost aproape accidental, intrasem într-un soi de depresie, nemulțumire, eram la Cluj şi nu-mi mai plăcea orașul. Era un lucru care mă frământa, o carte despre cum vedem istoria trecutului nostru, perioada comunistă, povestită pentru un public larg. Cumva a coincis această nemulțumire, frământare, cu o dorință de a povesti ceva. A ieșit o carte cu un succes neașteptat, am luat multe premii, s-a discutat mult despre ea, cartea mea de debut este „Născut în URSS”. Am debutat la 36 de ani, ceea ce e foarte târziu pentru standardele românești. Am avut un debut tardiv și m-am trezit în fața unei situații foarte stranii, toată lumea insista să scriu, pentru că debutul meu mi-a adus un tip de notorietate și m-am trezit în prima linie că trebuie să scriu. Am început să scriu, apoi a început să-mi placă. Mai târziu am realizat că această activitate chiar îmi aduce multă satisfacție. E foarte greu să trăiești doar din scris, dar încerc să combin scrisul pentru presă, pentru diverse proiecte, texte la comandă și cărțile mele pe care vreau să le povestesc.

– Succesul a fost cel care v-a motivat să continuați să scrieți?

– Nu neapărat m-a motivat, cât succesul m-a pus într-o situație în care, cumva, a creat așteptări, te-ai trezit cu niște onoruri, cartea a început să fie tradusă. Dacă faci ceva bine și lumea te apreciază, trebuie să faci acel lucru. A scrie nu e o muncă chiar ușoară, uneori, pentru textele lungi, poți să nu ieși cu săptămânile din casă.

– Cum a evoluat stilul dvs. de scris pe parcursul anilor?

– Prima carte cred că a fost o întâmplare, nu m-am gândit deloc asupra stilului. Ba chiar am și avut o mică problemă la debut. În fiecare an se fac topurile, unde ești încadrat. Cartea mea a apărut în vreo șase topuri simultan, pentru că era un amestec straniu de documentaristică, eseu, memorie și ficțiune. Acum, eu o numesc docu-ficțiune. Deja de la a doua carte am început să gândesc asupra ceea ce fac, iar deja la a treia și a patra, incluziv ,,Mica trilogie a marginalilor”, acolo a fost deja o chestie asumată, lucram ca un om care știe ce face. Am rămas fidel acestui gen, care în fiecare an e foarte greu de încadrat, mai nou lumea mă împinge spre ficțiune.

– Aveți vreun ritual de scris?

– Da, în sens că urmăresc niște pași. Trebuie să am o idee sau un concept care mă frământă, să pornesc de la ceva mare. Am o perioadă de documentare, apoi un soi de structurare și, în final, scrierea efectivă. La scrierea efectivă trebuie să înlătur tot ce m-ar putea bruia și lucrez cu timpi lungi, scriu câte 12 ore pe zi. Singura mea cerință este să fie ușa închisă.

– În principiu, acasă scrieți cel mai mult?

– Acasă sau îmi organizez mici ieșiri de câte o lună într-un oraș mic și necunoscut. De exemplu, am stat la Bârlad trei săptămâni.

 

  • ,,Un personaj este ca un copil care crește, o ia razna în toate direcțiile și nu mai știi cum o să fie mai departe”

 În momentul în care scrieți o carte, îi cunoașteți deja finalul sau totul decurge spontan?

– Niciodată nu decurg lucrurile exact cum îți planifici. Există o planificare, o structură, însă de multe ori pe parcurs lucrurile se schimbă, îți mai vin idei, încep să te pasioneze unii eroi mai mult și le vezi potențial mai mare. Un personaj este ca un copil care crește, o ia razna în toate direcțiile și nu mai știi cum o să fie mai departe. De obicei, păstrez planul mare, dar de multe ori am modificat finaluri, începuturi, am schimbat capitole, la unele am renunțat. Contează foarte mult și părerea redactorului.

– Există expresii sau exprimări pe care încercați cu desăvârșire să le ocoliți?

– Există, am anumite ticuri, de aceea încerc să lucrez cât mai mult cu redactori care nu doar îmi cunosc cărțile, ci mai cu seamă manuscrisele. Mereu e nevoie de un ochi extern, redactorul este un aspect fundamental în literatură.

– Aveți vreun subiect despre care n-ați dori să scrieți vreodată?

– Sunt anumite lucruri pe care, prin educație, nu le pot face. De exemplu, n-aș putea vorbi despre viața intimă sexuală. Am un soi de pudoare, n-aș putea vorbi despre un anumit tip de memorie care conține lucruri intime. Sunt un om sincer, dar există lucruri despre care n-aș putea vorbi. În rest, vorbesc despre orice… cu excepția acelor zone mai sensibile.

  • ,,Cunoașterea este fundamentală, o putere imensă”

 În VR podcast, cel al lui Vasi Rădulescu, nu știați care este cuvântul dvs. preferat, acum știți?

– Pentru mine cuvintele cu adevărat plăcute sunt cele pe care le uit și mi le amintesc, tot soiul de cuvinte pe care nu le-am folosit din copilărie și brusc le redescopăr și mi se par atât de frumoase. Cuvintele copilăriei sunt preferatele mele, orice îmi amintește de copilărie.

– În cadrul aceluiași podcast ați menționat de câteva ori ,,Cunoașterea este putere”, puteți să dezvoltați această afirmație?

– Există câteva forme de putere, printre care este şi cea fizică, cea prin natura poziției social-economice a familiei, adică banii, dar toate astea pot fi extrem de ușor pierdute. Însă, toată modernitatea este construită pe puterea cunoașterii, un lucru pe care nimeni nu ți-l poate lua. În cultura iudaică, o cultură care-mi place foarte mult, există o lungă tradiție a investiției în sine, în ceva care nu poate fi luat de absolut nimeni. Fiindcă istoria lor era legată de permanenta fugă, legea nu le permitea sau următoare zi venea altă putere și le confisca tot, nu puteau să-și construiască case, castele, proprietăți. Deci, aveau două opțiuni, fie să investească în valori mici și ușor de transportat, pietre prețioase, care și ele îți pot fi luate, fie să investească într-o meserie-cunoaștere, care nu putea fi luată de nimeni. Cunoașterea este fundamentală, o putere imensă. Investiția în educație oferă șansa la o viață mai bună, accesul la un post de muncă mai bun și mai bine plătit.

– În cadrul aceluiași podcast, ați menționat importanța interpretării cărților și nu doar citirea lor.

– Da, în cultura noastră există o problemă destul de mare, atât în învățământ, sistemul de educație, cât și în tradițiile religioase, această problemă constă într-o foarte slabă pregătire a interpretării.

Cultura interpretării e foarte importantă, este un instrument care te ajută să înțelegi cum lucrezi cu textul, cum îți construiești înțelegerea. De aici începe și felul în care interpretăm lumea, ceea ce se întâmplă în jurul nostru, aceste instrumente de interpretare ne ajută să estimăm corect situația în care ne aflăm. E foarte important să știm cum citim, ce citim și să interpretăm ceea ce citim.

  • ,,De multe ori cărți foarte bune, foarte bine scrise și cu subiecte extraordinare au un succes extrem de mic la public”

 Care este secretul unei cărți de succes?

– Nu neapărat o carte bună are și succes, sunt paradoxuri foarte mari. De multe ori cărți foarte bune, foarte bine scrise și cu subiecte extraordinare au un succes extrem de mic la public. Există cărți proaste, cu subiecte banale, dar care au un succes imens. Este mai mult o chestiune legată de marketing, de piață și de cultura pop de masă. În general cărțile bune sunt cărți culte, cu pretenții și cu un public restrâns. De exemplu, cartea lui Bulgakov, Maestrul și Margareta, este o carte cu un succes imens, probabil unul dintre cele mai citite romane, iubită atât de elită, cât și de popor. O văd ca pe o carte medie, un cocktail foarte interesant în care ai și puțină religie, filosofie, istorie și puțin misticism, cultură de masă, sex. Ușor de citit, cu subiecte care acoperă o gamă foarte largă, dar asta nu e o formulă, nu cred că Bulgakov a plănuit asta. Cred că, în general, un scriitor nu prea poate să-și propună chestia asta, pentru că dacă-ți propui asta îți garantezi insuccesul. Trebuie să faci ceea ce îți place, să o faci profesionist, dacă nimerești subiecte de interes mai mare, cred că poți reuși.

– Aveți vreo explicație de ce tinerii din ziua de azi optează mai mult pentru cărți ușoare, foarte comerciale?

– Este o chestiune destul de generică la ceea ce citesc tinerii, pe mine deseori mă miră dimensiunile cărților pe care le citesc. Noi citeam foarte multe cărți, dar volumul lor era mai mic. Ceea ce observ mai degrabă este schimbarea tipului de sensibilitate, dar și un anumit tip de pragmatism care nouă ne lipsea în totalitate. Noi citeam strict din plăcere, fără a urmări un scop. Mulți din generația tânără observ că se întreabă la ce le-ar folosi acea lectură. Tinerilor le trebuie altfel de motivație, un tip de aplicabilitate. De asta cred că și a crescut enorm literatura documentaristică, există un interes sporit. De exemplu, în Occident se citește mai mult non-ficțiune decât ficțiune. Chiar și zona ficțională e foarte apropiată de o combinație între psihologism, un soi de tehnologism și comerț.

  • ,,Oamenii trebuie să fie buni, inteligența și bunătatea sunt două lucruri fundamentale”

 Ce poate salva o carte din banal?

– Contează foarte mult subiectele tratate, felul în care sunt tratate și cel mai important, felul în care e scris. În literatură contează foarte mult felul în care scrii, chiar dacă uneori nu spui mare lucru, dar stilul în care ai scris te poate salva. Însă, dacă ai și un subiect bun, ridici niște probleme, dacă trezești unele reacții, emoții, atunci mai bine nici nu se poate. La urma urmei, asta este funcția literaturii, să fie ca o cafea dimineața.

– V-ați confruntat vreodată cu blestemul foii albe, când pur și simplu nu știați ce să scrieți?

– Întâmpin foarte rar această problemă, mai degrabă ține de oboseală, decât de lipsa de idei. Uneori îmi ia mai mult să mă apuc, decât procesul propriu-zis. Mai este și foarte greu să te deconectezi de la viața cotidiană.

– Cum alegeți titlurile cărților? Decideți acest aspect individual sau sfătuindu-vă cu cineva?

– Asta e cea mai mică problemă. Am titluri pentru douăzeci de cărți înainte. De multe ori am mai întâi titlul, de exemplu la ,,Sălbaticii copii dingo” aveam titlul de mai demult, dar încă nu știam cum o să fie cartea. Am avut câteva probleme cu titlul „Izgoniții”. Trebuia să fie un alt titlu, dar din cauza că acel cuvânt trebuia să fie unul rusesc, care să facă trimitere la evrei și era o formă peiorativă de a zice evreilor, asta crea probleme mari de interpretare. La început nu am luat în considerare acest pericol, dar înainte să apară cartea, m-am consultat cu prietenii mei. În general, mă consult mult cu ei, am prieteni foarte deștepți. Există câteva lucruri foarte importante, inteligența trebuie să fie modestă. Eu mă consider un tip foarte inteligent, dar, totodată mă consult cu ceilalți în multe lucruri. A fi inteligent înseamnă să știi să asculți alți oameni, care poate știu mai multe lucruri, din mai multe domenii. Oamenii trebuie să fie buni, inteligența și bunătatea sunt două lucruri fundamentale, dacă îți lipsesc, restul nu mai contează. Bunătatea e un fel de inteligență aplicată.

– Am observat că până și în ultima dvs. carte ați menționat faptul că personajele sunt reale, dar contextul poate fi unul fictiv, cum selectați personajele potrivite, ce criterii urmați și cum creați contextele?

– De exemplu, în „Sălbaticii copii dingo”, unde vorbesc despre adolescența din epoca 87-88-89, din perioada mea, evident că eu știu foarte multe personaje din carte în viața reală, iar ei se recunosc. În același timp există o combinație. Nu tot ce spun despre acel personaj sunt exclusiv trăsăturile unei singure persoane din realitate, pot combina trăsăturile și atitudinea a doi sau a trei prieteni atribuindu-i-le unui singur personaj, în carte el capătă alt chip, devine un erou.

  • ,,Noi acum culegem roadele din anii 90”

 Aveți vreo explicație pentru această pasiune a dvs. asupra anumitor perioade din trecut?

– Pentru mine este o frământare, mai degrabă să încerc să-mi explic mie ce s-a întâmplat în anii 70, în anii 60 ce s-a întâmplat cu părinții noștri, în anii 90 cu noi. Mulți se întreabă ce se întâmplă cu noi acum, dar pentru a înțelege ce se întâmplă acum, trebuie să facem un pas în spate să vedem ce s-a întâmplat în trecut. Dacă noi nu înțelegem ce s-a întâmplat cu noi în 90 nu vom înțelege nici ce se întâmplă cu noi acum. E ca la seceriș. Primăvara ai pus porumb, toamna nu o să culegi struguri. Tot porumb o să culegi. Depinde doar contextul, cum l-ai pus, cum l-ai îngrijit… N-ai cum să înțelegi prezentul fără a cunoaște trecutul. Noi acum culegem roadele din anii 90. Și ce am făcut în 90? Am fost la turci, am lăsat facultățile, am distrus industria… Asta am făcut! Și acum culegem roadele. Ce am făcut în 2000? O să vedem peste 20 de ani. Dacă vrem să vedem unde o să fim peste 20 de ani, trebuie să știm ce facem acum în toată societatea asta.

– Ce gen de literatură preferați acum? Nu vă este frică de plagierea involuntară?

– Există o problemă cu plagierea în zona de idei, pentru că stilistic nu prea e posibil, e foarte greu să copiezi stilul cuiva. Ce ține de idei, este o problemă mai mare. Ele circulă, tu le auzi, de multe ori uiți că le-ai auzit și le aplici în alte formule. Partea bună în docu-ficțiune e faptul că-ți oferă o libertate destul de mare, pentru că tu poți să pui în gura unui personaj absolut ce vrei tu, el o spune și nu tu.

– De exemplu, cei mai buni eroi sunt cei negativi. Orice scriitor care nu are curajul de a spune ceva în realitate, inventează un erou negativ, iar acel personaj va face toate prostiile pe care n-ai tu curaj să le faci în realitate. Eroul negativ te salvează de o mulțime de probleme. Totuși, trebuie să fii decent, există și în acest caz un anumit tip de responsabilitate.

  • ,,E dezastru dacă copiii nu au acces la o școală decentă, mai ales cei din mediul rural”

  Subliniați frecvent importanța dotării bibliotecilor și prezența librăriilor în apropierea zonei în care trăiești, ați menționat și faptul că născându-vă la sat, v-ați putut bucura de mai puține posibilități. Considerați că dacă vă nășteați și creșteați în mediul urban evoluția și parcursul dvs. s-ar fi schimbat radical?

 Noi am avut norocul ca în anii 70 să avem o infrastructură destul de bună și în spațiul rural. Iar fiind printre cei mai buni din clasă la sat, mutându-mă la oraș, acest aspect a rămas neschimbat. Infrastructura și accesibilitatea sunt fundamentale. E dezastru dacă copiii nu au acces la o școală decentă, mai ales cei din mediul rural. În acest sens, da, accesibilitatea la infrastructură este importantă.   De exemplu, eu, în copilăria mea, în drumul de acasă spre școală aveam o bibliotecă, un cinema, o librărie, un spital etc. Aceasta era infrastructura de bază dintre școală și casă, acum între școală și casă exista barul numărul unu, numărul doi și trei, acea infrastructură a dispărut. Deci, instituțiile care stau la îndemâna noastră produc și un tip de viață socială. Dacă întâlnești cinci crâșme în cale și nu o librărie, un cinema sau o bibliotecă, asta evident va influența cumva stilul tău de viață. Accesul la carte trebuie să fie facil, ca atunci când copilul vrea să citească, să o poată face.

– Cum a influențat satul gândirea și crearea identității dvs. ca scriitor?

 A influențat mai ales în formarea mea ca om. La țară se muncește mult, există multă violență, dar și un tip de relație care absentează în mediul urban. Sunt un tip foarte urban, totuși sunt și conștient de cât de mult m-a influențat și ajutat enorm de mult mediul rural și acel stil de viață. E foarte important ca tinerii să aibă acces la mai multe tipuri de realități. Există adolescenți în București care n-au mers în viața lor cu transportul public. Ei trăiesc în bula lor fără a ști cum trăiesc alți oameni și cu ce probleme se confruntă, ei nu înțeleg cum este să nu ai. Asta mi se pare o sărăcie incredibilă. Ceea ce pe mine m-a ajutat foarte mult, să văd acei copii care munceau, noi o duceam mai bine și nu eram supus la munci grele. Eu vedeam cum munceau acei copii și este un respect imens. Țara se ține pe acești oameni, ei muncesc și produc foarte mult, de aceea trebuie să știm cum trăiesc acești oameni, e foarte important.

  • ,,La voi se simte un soi de abandon, voi n-o spuneți, ci o transformați în interiorizare, astfel există multe complicații de comunicare”

  De ce ați asociat rasa de câine dingo cu adolescenții anilor 80, în cel mai recent volum al dvs., ,,Sălbaticii copii dingo”?

– E o poveste mai simplă, în URSS era un film care se chema „Sălbaticii câini dingo” și era un film de dragoste pentru adolescenți. Mi-a stârnit interes povestea cu această rasă de câini dingo, domesticiți, apoi resălbăticiți, mi-a plăcut foarte mult metafora și cumva am considerat că se potrivește foarte bine generației noastre. Noi, ca un soi de copii domesticiți, apoi resălbăticiți după căderea comunismului.

– Ce considerați că poate face o carte să fie greu de scris și dacă ,,Sălbaticii copii dingo” a fost o carte greu de scris?

– Am scris “Sălbaticii copii dingo” destul de ușor, în pandemie. Cu ultimele cărți n-am avut probleme de scriere, mai degrabă de timp. Acum mi-e cam greu cu războiul din Ucraina care mi-a dat puțin peste cap viața, în sensul emoțional, este o atmosferă insuportabilă. Cumva nu te lasă să te concentrezi, te uiți la război și parcă ți se pare că nu mai contează ce faci, ce scrii, tragedia e una foarte mare.

– Povestiți că generația dvs. era pe gruz, că erau dezinteresați de tot și nu priveau în viitor, că refuzau pur și simplu să meargă mai departe și să trăiască prezentul. Cum ați putea defini generația noastră? Cum o vedeți dvs.?

– Cred că generația voastră e cea mai depolitizată, nu e din cauza voastră, ci din cauza societății de unde veniți. Consider că este o problemă la felul în care s-a schimbat sensibilitatea. Sensibilitatea voastră e foarte diferită de a noastră, de aici și multe conflicte de înțelegere. Noi foarte puțin înțelegem că totul e legat de felul în care părinții și-au trăit viața în raport cu voi, problema e mai degrabă la noi decât la voi. Generația noastră a fost foarte prinsă în a acumula, trebuiau să se realizeze, să aibă cât mai multe, pentru voi, când de fapt, era pentru ei. Problema vine de la lipsa de timp, părinții au avut prea puțin timp pentru voi. Generația noastră pune foarte mult accentul pe schimbul dintre emoții cu cel de mărfuri. Noi credem că dacă vă luăm hainele și gadgeturile pe care le vreți este suficient. La voi se simte un soi de abandon, voi n-o spuneți, ci o transformați în interiorizare, astfel există multe complicații de comunicare. Gruzul este un soi de tristețe foarte stranie, la voi e ceva ce se apropie foarte mult de depresie, nu o depresie în sens medical, ci o suferință neclară ascunsă. Noi nu știm s-o problematizăm, voi nu știți pentru că nu aveți încă experiență. Voi când ne mărturisiți aceste lucruri noi nu le înțelegem și le catalogăm drept mofturi. Sunt niște probleme care trebuie rezolvate, iar eu încerc, prin această carte și prin ce urmează să mai scriu, să găsesc acele punți de comunicare.

  • ,,Acest război dur și violent, care este pentru mine o tragedie aproape personal-existențială, ne spune că ceva nu s-a încheiat”

  În acest roman insistați foarte mult asupra unor aspecte, mai ales asupra simțurilor, și anume a mirosului. Aveți o explicație de ce anume acest simț conservă cel mai bine amintirile?

– Mi-am dat seama cu vârsta că încep să uit foarte multe lucruri și ceea ce-mi declanșează cel mai puternic amintirea este mirosul. Adică nici măcar imaginea nu are un efect atât de mare. Sunetul este la fel foarte important, cu vârsta oamenii încep să sape în trecut, încep să asculte iar muzică veche, retro și încep să nu se regăsească în muzica nouă. De exemplu, eu sunt extrem de sensibil la miros, dar și la elementele de gust, aceste două simțuri fiind într-o strânsă legătură. Tinerii cred în văz, iar bătrânii în miros.

– Care e mirosul dvs. preferat?

– Mirosul meu preferat este cel al toamnei, zacusca, chestia de toamnă de Buceac. E un amestec de mirosul când se fac legumele și vinul fierbe și toate astea se amestecă în lumina de toamnă și crengile ard, mirosul din sat. Mirosul de toamnă care se descompune.

– Care considerați că este cea mai mare realizare a dvs. până în prezent?

– Copilul, toți părinții cred că ar răspunde la fel. În rest, câteva cărți la care țin.

– Spuneți în cartea dvs. că „Fiecare imperiu are un moment în care își îneacă copiii în propria glorie și moare apoi și el, înecat în propria prostie și ignoranță”. Puteți să-mi vorbiți despre situația actuală în raport cu acest citat?

 Noi am crezut foarte mult că totul s-a terminat în 89 sau în 91, în cazul URSS,  ceea ce vedem noi acum, însă, este acea perioadă care nu s-a încheiat. Acest război dur și violent, care este pentru mine o tragedie aproape personal-existențială, ne spune că ceva nu s-a încheiat. Noi n-am reușit să încheiem toate capetele istorice ale acelei epoci, multe fire au rămas și acum, cumva, acestea explodează. Acești treizeci de ani i-am parcurs cu o viteză un pic stranie, s-au întâmplat o mulțime de lucruri și multe probleme le-am ascuns, iar acum cred că se trezesc unele lucruri nerezolvate. Violența sub formă de război este cel mai mare dezastru care se poate întâmpla.

 (A consemnat, Sabrina Vacari, CRP, II)

-
16 May, 2022
Niciun comentariu

Biblioteca lui Gelu #9 | Vasile Ernu

-
2 May, 2022
Niciun comentariu

Un altfel de roman al adolescenței

Dănuț Mănăstireanu în La Punkt – februarie 2022

Câteva considerații pe marginea cărții lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la adolescență, sunt copleșit de emoții. Ea a fost pentru mine etapa în care am făcut un salt major, din spațiul rural, recent urbanizat, în care mi-am trăit primii ani de viață, înspre o realitate urbană, cultural constituită, pe care doar o bănuiam și care nu făcuse niciodată parte din istoria familiei mele lărgite. Dar, despre asta voi scrie în amintirile mele. Aici aș vrea să vorbesc despre adolescența lui Vasea Ernu, așa cum este descrisă ea în ultima lui carte. Și, așa cum face și el în cărțile lui, vreau să vorbesc despre mult mai mult decât aceasta.

Nefiind filolog, nu voi încerca să fac aici o analiză literară a cărții lui Vasile, care pe mine m-a fascinat. Las asta pe seama specialiștilor, care au și început să se pronunțe, în cele mai multe cazuri în mod elogios. Scriu mai degrabă din perspectiva unui prieten apropiat, din perioada în care Vasile a venit în România și i-a urmărit apoi evoluția, pe tot parcursul ei, citindu-i cărțile, certându-se din când în când cu el, mai ales pe teme politice (el este un stângist asumat; eu un social-liberal), dar păstrând mereu un dialog deschis și fertil.

L-am cunoscut pe Vasile Ernu pe când era tânăr student la Iași și am trăit împreună câțiva ani teribili. Pe care, așa cum spune autorul „Sincer, nu cred că i­aș mai putea îndura o dată fizic și psihic, pur și simplu organismul ar exploda.” Scriu deci aceste rânduri din perspectiva acelei experiențe, complexă și fascinantă în egală măsură.

Scriu, de asemenea, din perspectiva unui bunic cu nepoți adolescenți, și mă întreb, ca unul care a crescut în același mediu religios (din care el a plecat, într-un anume fel, și în care eu am rămas, în felul meu propriu), cum vor primi cei din familia lui dezvăluirile nu prea „ortodoxe” din cartea oarecum autobiografică a fostului adolescent moldovean. Spun „oarecum” pentru că la Vasile totul – și viața și scrisul – este așa, incalificabil, greu de clasat. Cum și eu sunt „ un soi de…”, în cam orice, înțeleg destul de bine atât incertitudinile acestei stări, cât și fascinația nedumerită pe care o stârnesc asemenea personaje. Revenind, abia aștept să povestesc cândva cu cei din familia lui Vasile despre felul în care au receptat ei ultima lui carte.

Cei care au scris despre Sălbaticii copii dingo au remarcat faptul că ceea ce face Vasile acolo, fără pretențiile și rigoarea savantlâcului, este „un soi de” antropologie culturală de cea mai bună calitate, o analiză profundă, în stilul său inimitabil, a unei perioade prea puțin analizate, cea a trecerii de la comunism la realitatea indefinită pe care o trăim noi astăzi. Materialul acestei analize este structura profund narativă a cărții. Ea dezvăluie și învăluie, în egală măsură. Purtați de fascinația poveștii, riscăm să lăsăm jos garda și ne lăsăm ademeniți de considerațiile pasagere ale autorului, care dezvăluie convingerile lui nu prea ortodoxe și nu de puține ori scandalizante asupra realității, pe care este riscant să le luăm astfel la face value. De fapt, orice carte bună face asta. Așa cum spunea Andrei Pleșu, în Minima moralia, talentul este precum învelișul dulce al unei pastile, care ne face să înghițim mai ușor leacul amar al înțelepciunii. Numai că în acel înveliș poate fi „împachetat” nu doar leacul, ci și otrava. De aceea vă sugerez să recitiți cartea după ce s-a potolit puțin prima impresie, pentru a o putea evalua cum se cuvine. Așa cum fac și eu acum, scriind aceste rânduri.

În cartea aceasta, care descrie, cum spune autorul, „vremurile în care eram fericiți, dar nu știam asta”, sunt pagini antologice, de o frumusețe aparte, cum este cea a escapadei la mare sau descrierea perioadei scurte petrecute de autor între gopnici. La fel, găsim în ea imagini surprinzătoare și metafore acaparante, care ne rămân întipărite puternic in memorie. Redau mai jos, oarecum aleatoriu, câteva dintre cele care m-au captivat pe mine.

Prima dintre ele este aceea a îngerului mahmur de la începutul cărții: „În unul dintre vise se făcea că a venit un înger. Nu era un înger obișnuit, așa cum își imaginează copiii când merg la biserică. Nu avea aripi, nu era prea alb. Era doar mahmur. Iar la mahmuri mă pricep, fie ei și îngeri.” Ea mi-a amintit de un alt vis cu îngeri, de data aaceasta unul muzical, din albumul de Crăciun al lui Alexandru Andrieș.

O altă poveste memorabilă este aceea a rodiului adus de tatăl lui Vasea din Asia: „Mi-am amintit de rodiul dăruit de tata şi de fructul meu preferat, rodia… În piețele orașelor din URSS rodiile erau vîndute de armeni sau de alții de prin Asia Centrală. Caucazul însă domina piețele. Cînd călătoream cu tata, el mă învăța să­i deosebesc: cine­i tătar, cine­i tadjik, udmurt, uzbec, cazah, gruzin, armean, azer… Tata era foarte atent la aceste detalii. Pe cei din zona europeană i-am învățat foarte repede. Pe cei din zona asiatică ceva mai greu. Rodiile m­au ajutat să învăț să­i deosebesc. Ele m­au ajutat să înțeleg diferențele dintre Asia Centrală şi Caucaz şi faptul că aceia care cresc ceva şi aceia care vînd ceea ce cresc alții sînt povești foarte diferite”.

O imagine pregnantă în carte este aceea cu vocea femeii care făcea anunțurile în gări: „Ah, această voce inconfundabilă care, dacă o auzi o singură dată, ți se înregistrează atît de bine în memorie, încît  o poți visa cu toate nuanțele ei sonore şi la adînci bătrâneți. Era o voce de femeie; suna strident, autoritar, cu o intonație aparte, dar avea şi ceva familiar, protector. Era vocea „mătușii de la gară“, care cînd spunea ceva se auzea în fiecare cotlon şi care nu știu cum făcea, dar te urca în tren. Puteai să fii chiaun de somn sau mort de beat, lucru nu rar întîlnit în gările sovietice, dar vocea asta te trezea şi din morți şi te urca în vagon. În vagonul care trebuia.”

O secvență de o gingășie și candoare aparte este cea legată de parfumul Liudei, iubita lui Vasea: „Liuda nu mai era copil: avea părul lung, ochi sclipitori, era înaltă și corpolentă, dar gingașă. Avea un corp care se pregătea să explodeze de feminitate. Se dădea cu un parfum pe care nu pot să-l uit nici azi. Era un parfum sovietic scump, cu un miros unic. Avantajul era că îl simțeam des în aer prin Chișinău, iar asta îmi trezea mereu emoțiile unei intimități tipice adolescenței timpurii. Emoțiile adolescenței timpurii sînt strîns legate de un sentiment de dragoste încă naiv, dar puțin alterat de descoperirea şi explorarea corporalității. Mai ales a corporalității celuilalt. Este emoția iubirii timpurii şi a atingerilor nepermise. E un sentiment foarte puternic, care după o vîrstă nu mai poate fi reprodus sub nici o formă. Cu greu mai poate fi reprodus în memoria care începe să fie tot mai impură.”

Timpul petrecut de gașca lui Vasea în Crimeea îi oferă autorului ocazia de a evoca alte imagini simbol, precum cea legată de fascinația mării: „Marea se vrea privită și simțită. Marea este locul în care am învățat să privesc, să înțeleg lucrurile prin văz și să simt.”; de noaptea petrecută în Palatul Livadia: „În acea noapte nu prea am putut dormi. Ne­am plimbat prin palat, am privit de sus marea în noapte și luna în mare. Liniștea și istoria palatului ne copleșeau: aici au dormit țari, cneji și cneaghine. Pe aici s­au plimbat cei mai puternici oameni ai lumii. Aici, în acest loc unde se scrisese soarta omenirii, printr-o ironie a sorții, ajunseserăm noi.”; de povestea sfârșitului copilăriei: „Nu aveam de unde să știm că acea noapte era sfârșitul copilăriei – sau începutul sfârșitului copilăriei. Eram prea tulburați, corpurile nu ne mai ascultau, emoțiile erau puternice – prea multe lucruri veniseră peste noi deodată. Eram fericiți. Și credeam că așa va fi pentru totdeauna. Dar nu a fost să fie. Istoria n­a avut răbdare cu noi și nici noi cu ea. Totul avea să se termine mai repede decât ne­am fi așteptat; și, în cele din urmă, de imaginea femeii bătrâne de pe plajă: „Priveam acel trup îmbătrânit și întrezăream niște înțelesuri ascunse ale lumii. Corpul bătrânei părea a fi o poveste opusă poveștii noastre, a corpurilor noastre nepermis de tinere: era povestea fatalității, povestea finalului vieții.”.

Mă opresc aici cu această înșiruire de imagini, pentru că risc a fi confundat cu un agent comercial. Deși sper că citatele reproduse aici vor stârni în mintea cititorilor suficiente rezonanțe și motivații pentru a se apleca asupra acestei cărți aparte.

Nu mă voi apleca prea mult asupra analizei contextului specific Moldovei sovietice. Aceasta o pot face mult mai bine prietenii de dincolo de Prut. Dar nu pot să nu remarc capacitatea lui Vasile de a descrie aproape pictural, chiar cinematografic imaginea Chișinăului de la sfârșitul anilor 80, pe care am văzut-o și eu în primele mele călătorii acolo. Sau pe aceea a Crimeii, loc în care, spune el, a intrat în adolescență, acea perioadă stranie care „are mereu o problemă cu gestionarea încrederii, pe care o capeți după multe încercări și ratări, până când lucrurile încep cumva să se așeze”. Dincolo de diferențele specifice, prefer să vorbesc mai degrabă despre acele experiențe și considerații din carte care sunt relevante pentru ceea ce am trăit cu toții în acea vreme, ca români moldoveni de ambele părți ale Prutului, eu cu vreo 15 ani înaintea lui Vasile.

Unul dintre lucrurile care ne-au unit, și care din nefericire nu mai sunt prea actuale pentru adolescenții de astăzi au fort lecturile, mai ales cele românești, franceze și anglo-saxone pentru cei din generația mea, mai ales cele rusești și sovietice pentru cei din Basarabia lui Vasile. Ne-a unit aceeași căutare febrilă și aceleași discuții interminabile în jurul cărților greu de găsit sau interzise, aceeași dorință irezistibilă de a pătrunde secretele artelor plastice sau ale muzicii clasice, ori efervescența rockului – Țoi și Kino, între altele, în cazul lui Vasile, Roșu și Negru sau Phoenix, ca și multe altele, în cazul meu. La acestea se adăuga cinematografia, un capitol complicat în perioada comunistă. Când, la sfârșitul anilor ‘80 au apărut aparatele video, și nopțile petrecute de-a proasta, pentru a viziona film după film, prin diverse case, eu nu mai eram de mult adolescent. Ceea ce nu m-a împiedicat însă de a trăi acea experiență unică, din timpul căreia mi-au rămas și acum niște prieteni.

O altă experiență comună adolescențelor noastre a fost aceea a descoperirii corpului și a sexualității, despre care Vasile vorbește cu sfială și metaforic, într-un mod caracteristic unuia care a crescut în atmosfera rigoristă, dacă nu chiar pudibondă a spațiului confesional evanghelic. Redau mai jos un fragment reprezentativ pentru această dimensiune a poveștii „copiilor dingo”: „Noi, băieții, ne temeam de responsabilitate la acea vârstă. Şi nu doar la acea vârstă. Era felul nostru de a refuza să ne maturizăm. Oricum fetele aveau un avans serios fată de noi la acest capitol. Ele știau multe lucruri despre care noi încă habar nu aveam și de care ne era teamă să aflăm. Pe atunci încă nu știam să ne controlăm nici sentimentele și nici corpul. Corpul era ceva străin. Dar aveam să-l cunoaștem foarte curând. Pe cit de isteți şi de citiți eram, pe atât eram de nepregătiți într-o mulțime de alte privințe. Nu avea cine să ne explice, trebuia să învățăm totul singuri. Aveam noroc în schimb de niște fete care aveau grijă să învățăm cu măsură, fără grabă și fără multe riscuri.”

Trebuie să remarc neapărat în acest punct un lucru pe care l-au remarcat și alții în legătură cu ultimele cărți ale lui Ernu, și anume că portretele sale feminine sunt foarte bine conturate și uneori de-a dreptul fascinante. Mărturisesc ca pur și simplu m-am îndrăgostit de portretul Soniei, fata din  gașca de gopnici, și abia aștept următoarea carte a lui Vasile, pentru a afla, așa cum mi-a promis autorul, care a fost destinul ei.

Mă opresc aici cu perorațiile mele pe marginea acestei cărți, care m-a răscolit și mi-a întărit motivația de a mă apleca asupra propriei copilării și adolescențe, pentru a o reda, în formă textuală, copiilor și nepoților mei, așa cum a făcut Vasile Ernu aici, cu talentul lui unic, pentru noi toți.

-
6 February, 2022
Niciun comentariu

Adrian Mureșan & Victor Cobuz – Retrospective | Sălbaticii copii dingo

În Observator cultural

Adrian Mureșan – 2021: o retrospectivă (IV)

La memorialistică, reţin numele lui Vasile Ernu. Sălbaticii copii dingo (Polirom) este o carte stranie prin efectul pe care îl produce instant, ca o poezie de Bacovia care străpunge adînc o primăvară mohorîtă, învestind-o cu un sens dulce-amar. Citeşti în grabă „Precizările“ tipice docuficţiunii de tip Ernu, tot glosarul acela terminologic şi paratextual, aşa cum ai citi un pomelnic, o lume dispărută. Te cuprinde o nostalgie inexplicabilă. Lovitura de graţie o dau ilustraţiile lui Roman Tolici, şi, de deasupra lor, straturile frontispiciului ca o adîncire în timp: „Începuturi. Plecarea. Îngerul mahmur mă vizitează în vis“ sau, mai tîrziu, formula magică: „Am şaisprezece ani“, prin care învie o lume întreagă. Este un tip de relaţie cu cititorul pe care îţi vine tot mai greu să o explici noilor generaţii, din seria celor fascinatorii pentru cei care au putut experimenta o copilărie în comunism: o complicitate secretă, atent dozată, descoperindu-se ochiului care urcă încet prin Jules Verne, pînă dă fila şi gustă desfătarea imaginii în alb-negru, care îi orientează extrem de discret cărările imaginaţiei, fără a-l bombarda cu manifeste publicitare, pe care mai apoi un curent precum douămiismul să trebuiască să le metabolizeze, de bine, de rău. Altfel spus, în termenii lui Ernu, care îşi propune această misiune cvasi-imposibilă de a transmite şi a traduce indicibilul: „stabilitate de beton şi o melancolie cruntă“. Sălbaticii copii dingo este cea mai frumoasă carte de pînă acum a lui Ernu, fără a-şi fi propus să fie o meditaţie dureroasă asupra a ceea ce se pierde iremediabil de la o generaţie la alta, de la un regim la altul. Şi totuşi, printr-un soi de expresivitate (in)voluntară, o conţine: „ceasul în comunism se oprise, timpul curgea lent şi noi trebuia să stăm mult, foarte mult timp împreună“.

Victor Cobuz – Poezia și nonficțiunea în 2021

Țin să-l amintesc pe Vasile Ernu la intersecția dintre proză, nonficțiune și chiar poezie; găsim toate aceste genuri amestecate în majoritatea textelor sale, într-o formulă originală, care a devenit reprezentativă pentru scrisul autorului, lucru vizibil și în ultimul său volum, Sălbaticii copii dingo (Polirom), cea mai personală, nostalgică și – de ce nu? – fermecătoare carte a sa.

-
2 February, 2022
Niciun comentariu

Paul Cernat: 2021: repere nonficționale | Sălbaticii copii dingo

Paul Cernat: 2021: repere nonficționale în Observator cultural

Apariția „nonficțională“ cea mai atașantă din 2021 a fost, din punctul meu de vedere, noul volum al lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo (Editura Polirom). I-aș putea spune – cu teama de a greși! – eseu autobiografic, dacă n aș ști că formula lui Ernu sfidează încadrările de specie și gen, plasînd „literatura“ pe o dimensiune, în același timp, existențial-politică și socio-antropologică. Nu e vorba de o „confesiune a unui copil al secolului“, ci de confesiunea – cu respirație de roman rusesc – unui fost adolescent al sfîrșitului de imperiu sovietic, prins între comunism și postcomunism, între granițe și culturi. Un adolescent basarabean care, trecut prin contracultura perestroikăi, descoperă literatura română stimulat de Poema finală a lui Bacovia ca de un poem-fanion al propriei generații („E timpul… toți nervii te vor/ O, vino odată, măreț viitor!“).

-
2 February, 2022
Niciun comentariu

Cartea adolescenței în crepusculul Imperiului – de Mihai ENE

Mihai Ene – Scrisul Românesc Nr. 2 (222) ♦ februarie 2022

După o radiografiere a unor grupuri marginale în trilogia alcătuită din volumele Sectanții, Izgoniții și Bandiții, Vasile Ernu revine la atmosfera imperiului sovietic și la propria biografi e în cartea sa cea mai recentă, Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței, cu ilustrații de Roman Tolici (Ed. Polirom, 2021). Dacă în Născut în URSS, dincolo de anumite aspecte ale vieții cotidiene în Uniunea Sovietică, textele autobiografice se concentrau mai mult asupra copilăriei, iar în Ultimii eretici ai Imperiului discuția se purta mai degrabă la nivel ideatic, în Sălbaticii copii dingo Vasile Ernu rememorează anii adolescenței sale care coincid și cu ultimii ani ai URSS-ului (1987-1991).

Ca de fiecare dată, și aici povestea, amintirea detaliile cotidiene se suprapun peste o analiză sociologică în care se încearcă atât o sistematizare a grupurilor sociale de adolescenți din Chișinăul perioadei respective, cât și o analiză a relațiilor dintre acestea în contextul social mai larg, nu doar local, moldovenesc, ci și general, sovietic. Se intersectează, așadar, în această carte un Bildungsroman, care urmărește anii de formare ai adolescentului prins între descoperirea unei lumi diverse, cu pagini de memorialistică și de eseu sociologic. Peste tot se simt aburii nostalgiei, care învăluie scriitura și îi conferă o vibrație specială.

Romanul formării cuprinde mai multe etape, cumulând experiențe numeroase și diferite, de la cele erotice la cele sociale, de la Ialta la cartierul Ciocana din Chișinău, de la „regina gopcinilor” la fetele educate din familii bune, de la fabrica de frigidere și lumea violentă a cartierului până la noua burghezie și lumea culturală a centrului. Fiecare dintre ele oferă o perspectivă din interior asupra unei lumi foarte diferite de celelalte: lumea periferiei, a găștilor de copii de muncitori (gopnici) și lumea centrului, în care contează mai mult gusturile culturale, estetice, unde tinerii se strâng în grupuri pe baza unor afinități elective (tusovka). Indiferent de mediu însă, Vasile Ernu știe să observe și să evidențieze umanitatea profundă care depășește diferențele de clasă, de educație, de avere (mici, aproape insignifiante în comunism în comparație cu societatea capitalistă care a înlocuit-o). În geografi a Chișinăului domină localurile centrale, unde se întâlnesc atât oameni de cultură și protipendada capitalei, cât și tinerii mai mult sau mai puțin boemi, dar avizi de comunicare și mai ales de comuniune – nimic nu e mai important în adolescență decât a fi împreună cu cei pe care îi identifici ca prieteni.

Un element foarte important în carte, ca și în adolescență și tinerețe cel puțin în biografi a generațiilor noastre îl constituie muzica – în general, muzica rock, în cazul acesta rock-ul sovietic despre care nu se știe prea multe la noi. Eu aveam să descopăr mai demult această zonă culturală complet ignorată, căci toată atenția noastră era captată de muzica anglo-americană, cu mici intruziuni franceze, italiene sau nordice, datorită mai multor cărți și filme, dar mai ales datorită unui fi lm din 2018 numit Leto (Vara), care prezintă atmosfera din anii ’80, cu începuturile unor formații precum Zoopark și Kino, cu celebra fi gură a lui Viktor Țoi, mort tragic într-un accident de mașină la începutul anilor 1990. În cartea lui Vasile Ernu veți descoperi ceva din atmosfera acestui fi lm, dar mai ales vă veți întâlni cu versurile trupei Kino, pe care le citează in extenso în fiecare capitol al cărții, dar și cu alte trupe celebre în URSS în aceeași perioadă, precum Aquarium sau Nautilus Pompilius. Nicio decadă din ultimul secol (începând cu anii ’20) nu cred că poate fi înțeleasă în absența muzicii care o infuzează, așa că demersul lui Vasile Ernu este mai mult decât un capriciu dat de nostalgie, ci o strategie perfectă pentru a înțelege cât mai bine epoca și mentalitatea tinerilor din acei ani.

De asemenea, este surprinsă și epoca de „renaștere națională” care coincide, de asemenea, cu ultimii ani ai URSS-ului, cu radicalizarea discursului identitar românesc concretizat în adoptarea manifestă a limbii române și proteste publice la adresa autorităților rusofone. Vasile Ernu însuși participă, alături de câțiva prieteni, adolescenți și ei, la un astfel de protest și este arestat împreună cu ceilalți, stârnind o reacție de indignare publică urmată de o manifestație imensă în centrul Chișinăului.

Metafora copiilor dingo, acești pui sălbăticiți ai comunismului sovietic, dominați de un plictis și o indiferență necunoscute generațiilor precedente care încă mai trăiau cu idealurile revoluției în minte, este foarte potrivită și promite o continuare a ceea ce copiii dingo au devenit după destrămarea URSS, în teribilii ani ’90.

Interesantă este și povestea descoperirii literaturii române, pe fundalul unui intens trafic cu carte al anticarilor, destul de extins în acea perioadă, cele mai căutate și mai scumpe fiind, desigur, cărțile interzise: cu tematică religioasă sau erotică, dar și cărți românești, care nu se găseau în librăriile din Chișinău dedicate special culturilor din blocul est-european. Astfel, contactul cu masiva istorie călinesciană, care are și un caracter anecdotic, este esențial în descoperirea literaturii române. De asemenea, o surpriză plăcută pentru mine a fost să aflu despre rolul central jucat de Bacovia în aprecierea literaturii noastre și pentru care Vasile Ernu are nu doar admirație, ci o reală afinitate. Nu pot să nu mă gândesc la propria experiență a descoperirii lui Bacovia, la o vârstă foarte fragedă și rolul pe care l-a jucat acest extraordinar poet – cronologic, după Eminescu – în pasiunea mea pentru poezie în special și pentru literatura modernă în general.

Sunt multe situații, personaje, povești extraordinare în această carte și pe care nu poți să nu le pui în relație cu propriile experiențe, mai ales că multe dintre aspectele sociale erau similare cu cele din România și, probabil, din toate țările comuniste: cartierele muncitorești, lumea paradoxală a uzinelor, cu oameni uneori abrutizați de alcool, dar care te puteau surprinde prin cele mai generoase și oneste gesturi pe care ți le-ai putea închipui, amestecul de clase sociale – cu micile diferențe care existau și în comunismul autohton – dintre muncitori, intelectuali, nomenclatură și lumea semi-interlopă, care exista mai ales în marile orașe, dar mai ales relațiile dintre adolescenți, toate trăite paroxistic, prietenii, iubiri, călătorii, petreceri, boema barurilor și a parcurilor, opusă haosului discotecii, totul însoțit de muzica vremii. Experiența cinematografului și cea a salonului video, în care cultura de masă americană inunda mințile tinerilor, oferindu-le alți eroi și alte atitudini.

Există nu doar o nostalgie, dar și o melancolie acută ce domină scriitura lui Vasile Ernu. Cartea are adesea un ton elegiac, pentru că adolescența rămasă undeva mult în urmă nu poate să nu-ți trezească astfel de sentimente. Ca și în alte cărți anterioare, Vasile Ernu știe să facă diferența dintre memoria colectivă, memoria afectivă și realitatea obiectivă, istorică, a vremurilor, dar trebuie să fi i atent la anumite observații sporadice ca să vezi asta. Așa se explică și faptul că anumite experiențe, atât senzoriale (vizuale, olfactive, auditive), cât și mentalitate considerate în general ca neplăcute sau negative să fi e convertite, asemenea madlenei proustiene, în semne definitorii ale unei identități personale.

O sumă de povești, experiențe, analize dintr-o lume cvasi-necunoscută pentru majoritatea cititorilor români, dar cu rezonanțe empatice pentru cei din generațiile apropiate autorului, Sălbaticii copii dingo de Vasile Ernu este o ocazie bună de incursiune nu doar într-o realitate dispărută, precum cafenelele din Chișinăul perioadei respective, ci și în propria biografi e. Incursiune care trebuie făcută însă cu mare precauție, căci poate provoca episoade severe de nostalgie și deschiderea unor supape prin care propriul trecut adolescent se năpustește ca un șuvoi greu de stăvilit. ■

 

-
31 January, 2022
Niciun comentariu
keep looking »