Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Cronici

Victor Cobuz | Observator cultural | Mica trilogie a marginalilor

—-

Dacă ar trebui să întocmesc un top al celor mai bune cărți românești din ultimul deceniu, Trilogia marginalilor semnată de Vasile Ernu nu ar lipsi din această listă. Originală atît prin formula practicată – de docuficțiune, mai populară în cinematografie decît în literatură, dar cîștigătoare de premii importante (Goncourt-ul în 2017 pentru Ordinea de zi de Éric Vuillard) –, cît și prin subiectele abordate, Trilogia marginalilor este un demers cultural și artistic unic în spațiul românesc, cu importante mize sociale și politice.

Teza fundamentală a operei lui Vasile Ernu, care transpare în tot ce scrie autorul, poate fi formulată astfel: oamenii pot trăi doar împreună, comunitatea fiind egală cu salvarea (socială, politică, religioasă), iar pentru asta trebuie cultivată identitatea și memoria colectivă, cea mai eficientă cale fiind cea a povestitului, a dezbaterii și a schimbului de experiență prin dialog.

Victor Cobuz – Observator cultural

-
17 January, 2022
Niciun comentariu

Mai mult decît o carte autobiografică

Bogdan Crețu vine cu retrospectiva 2021 – un an aglomerat, cu multe cărți foarte bune. Observator cultural

”Am lăsat la final cartea lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, care se bazează pe experiența proprie, care caută să reconstituie adolescența din timpul ultimei decade sovietice. E, ca și anterioarele volume ale scriitorului, mai mult decît o carte autobiografică, pentru că își asumă misiunea de a salva de la uitare o întreagă epocă. ”

-
12 January, 2022
Niciun comentariu

Sălbaticii copii dingo în top 10

Sașa zice: da tu concurezi și cu scriitori morți? , nu-i corect. Mai ales cu cei morți, tatii, ei ne mănâncă pâinea: morți dar vii.

 Top 10 cele mai vândute titluri Polirom.
 Nonficțiune autori români
 Steinhardt, Jurnalul fericirii
 Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală
Andrei Ursu, Roland O. Thomasson, în colaborare cu Mădălin Hodor, Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989
 Ioan T. Morar, Fake news în Epoca de Aur. Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă
 Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase. Vol. I: De la epoca de piatră la misterele din Eleusis
 Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020
 Macarie Drăgoi, 10 ani cu mitropolitul meu Bartolomeu Anania (1998-2008). Amintiri la capătul dorului
 Adrian Cioroianu, A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român (1921-2021). Pentru o istorie dezinhibată a „viitorului luminos”
 Aurora Liiceanu, Relații eșuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat
 Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo

-
9 January, 2022
Niciun comentariu

Pe mormântul imperiului răsărit-au flori

Lucian Sârbu  în revista Argeș /  noiembrie 2021

Înainte de 1990, chiar în ultimul an de „comunism”, tatăl meu reuşise să se aboneze la două reviste sovietice. Prima dintre ele era Sputnik, un mini-almanah lunar, scris în limba franceză, care grupa cele mai importante articole din presa de la Moscova, intrată deja de ani buni în era glasnost. Cealaltă era Literatura și arta, un săptămânal cultural de la Chişinău care era scris în limba română, dar cu caractere chirilice, şi în care semnau nume cunoscute ale literaturii basarabene din acea perioadă: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi etc. Prima revistă, a cărei colecţie din perioada ianuarie-noiembrie 1989 (numărul din decembrie, evident, s-a pierdut în negura istoriei şi nu a mai ajuns niciodată la Bucureşti) m-a familiarizat la acea vreme cu realităţile sovietice dominate de conceptele-cheie perestroika şi glasnost, despre care la noi, în îmbâcsitul ceauşism de zi cu zi, nu se sufla o vorbă. Cealaltă m-a ajutat să descopăr lupta unei întregi generaţii de scriitori basarabeni, luptă care avea să se concretizeze încetul cu încetul, mai întâi, în trecerea la grafia latină, apoi în independenţa republicii de dincolo de Prut.

Mai am şi acum colecţia Sputnik din acei ani şi îmi reapare mereu în minte, ca un flash, o poză în care se pot vedea doi tineri marinari – îmbrăcaţi corect în uniforma epocii, cu pantaloni bleumarin închis, tricou vărgat şi bonetă cu panglici albastre – entuziasmaţi de concertul pe care cei de la Pink Floyd l-au susţinut la Moscova în vara lui 1989. Multe lucruri nu-mi mai aduc aminte din acea serie de mini-almanahuri tipărite color, pe o hârtie de o calitate excepţională, dar poza aceea mi-a rămas şi azi în cap fiindcă a fost, poate, una dintre puţinele pe care am privit-o cu jind, gândindu-mă la cât de norocoşi păreau să fie acei tineri sovietici.

Nu îmi puteam închipui că peste 30 de ani voi citi o carte care porneşte fix de la trăirile de zi cu zi ale acelei generaţii de tineri sovietici, pe care ajunsesem să o invidiez fiindcă putea asista pe viu la un concert Pink Floyd. Deşi nu îşi propune să scrie propriu-zis un roman, rămânând fidel stilului de tip docufiction care la consacrat ca scriitor, Vasile Ernu reuşeşte, în Sălbaticii copii dingo – căci despre această carte este vorba – să creioneze portretul unei lumi apuse în care, dincolo de formalismul obligatoriu al epocii, noua generaţie se pregătea să ia deja cu asalt viitorul post-sovietic. Metafora care dă titlul cărţii face referire, fireşte, la celebra specie de câine australian despre care se zice că ar fi de fapt un animal resălbăticit, şi referinţa e mai mult decât transparentă la ultima generaţie de tineri ai imperiului care, deşi au pornit la drum cu cravata roşie agăţată de gât, şi-au pierdut-o pe parcurs, învăluiţi în farmecul reclamelor occidentale şi al blugilor americani.

Fără a avea un fir narativ bine conturat, cartea lui Ernu porneşte de la micile şi marile trăiri ale adolescenţei – intrarea la liceu, idilele etc. – pentru a ţese în jurul lor o adevărată enciclopedie a unei lumi care nu mai există. Situată, real sau imaginar, într-un Chişinău din secolul trecut, mai precis în cartierul muncitoresc Ciocana, povestea din Sălbaticii copii dingo începe cu o escapadă la mare, în multi-naţionala Crimee (oraşul Feodosia fiind descris ca un tărâm în care trăiau pe lângă ruşi „şi tătari, şi veşnicii armeni, şi gruzini, păstrând urme şi influenţe greceşti, genoveze şi veneţiene”) şi ia sfârşit cu tineretul basarabean cântând exaltat în piaţa centrală din Chişinău „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!”. Ceea ce e interesant din punct de vedere al cititorului de după 30 de ani este felul în care tineretul „sovietic”, care iniţial era „cetăţean al URSS” şi încadrabil strict într-o categorie socială tipică lumii sovietice – băiat de periferie, gopnic, recrut în Afganistan, afganeț, băiat de centru (inclusiv de centru al societăţii), copil de aur şi tot aşa – se trezeşte, încetul cu încetul, în viitorul post-sovietic, în care apartenenţa naţională devine principala identitate pe care i-o mai exprimă buletinul. Murind imperiul, se nasc popoarele. 1989 a fost un nou 1918, numai că la o scară mult mai mare.

Materia, „materialul” joacă un rol foarte important în universul lui Ernu, în tot acest proces prin care imperiul sovietic, în care nu mai credea nimeni, începe să se descompună, mai întâi, prin stilul de viaţă al tineretului, apoi al tuturor, lăsându-şi liberi – anarhic de liberi – supuşii. Aici lucrurile sunt comune cu ceea ce se petrecea şi în România în aceeaşi perioadă, în care un videoplayer de calitate ajunsese în 1989 să coste cât o Dacie. Se pare că la fel stăteau lucrurile şi dincolo de Prut, în împărăţia „marelui frate de la Răsărit”. Blugii, walkmanul, video-ul, „adidaşii” – în limba română marca a devenit substantiv comun –, pepsi-ul şi câte şi mai câte erau tot atâtea bunuri, branduri şi obiecte care „dădeau o fericire care dura câteva zile şi se consuma precum o casetă”. Cele mai multe pagini ale cărţii sunt construite în jurul documentării minuţioase a diverselor aspecte ale vieţii tineretului sovietic şi a impactului pe care obiectele fermecate din Apus îl aveau asupra lor. Perestroika lui Gorbaciov o fi vrut să reformeze împărăţia lui Lenin, dar a ajuns să eşueze într-un melanj straniu de filme americane şi „hare krişna”.

Bulgarii, care ieşiseră şi ei oficial din comunism în 1989, deja începuseră din primii ani de perestroikă moscovită să dea la televizor – e drept, pe la miezul nopţii – filme şi seriale în care mai vedeai un sân sau un pubis dezgolit. Filmul Micuța Vera a rulat şi la Bucureşti în 1990. Îmi aduc aminte că, pentru noi, marea atracţie era dată de faptul că personajul principal se dezbracă pe ecran: micuţa Vera rămânea la un moment dat goală puşcă. Noi abia eram în faza în care asociam Occidentul cu dezinhibarea şi libertatea permisivă. Chiar şi prin acest fapt sovieticii ni se păreau mai avansaţi decât noi. Abia după 30 de ani, e drept, nemaiavând curiozitatea de a revedea filmul, i-am înţeles esenţa, citind Sălbaticii copii dingo: de fapt, Vera nu era modernă şi dezinhibată, ci, pur şi simplu, confuză şi debusolată. Un trup născut în URSS şi îmbrăcat în ţoale stridente care imitau ieftin abundenţa şi sclipiciul occidentalilor. Vera – o fiinţă „trans-” avant-la-lettre, numai că dimensiunile diferite între care pendula eul ei ţineau de istorie, nu de sexualitate.

Cartea surprinde inclusiv momentul de cumpănă al imperiului: războiul din Afganistan. Pentru Vasile Ernu acel război şi întoarcerea atâtor tineri în simbolicul sicriu de zinc sigilat – denumit Gruz 200 – a fost începutul sfârşitului pentru ţara sovietelor. Gruz 200, de altfel, este şi titlul unui film din 2007 al unui foarte bun regizor rus, Aleksei Balabanov. Filmul e, bineînţeles, despre dezintegrarea URSS-ului. Pe ruinele acestui imperiu în derivă, din cine ştie ce subterane, renaşte sentimentul naţional: poate că nu întâmplător românitatea autorului e (re)descoperită pornind de la teluricul vers bacovian. De la Plumb şi Lacustră. Pe mormântul unui imperiu aveau să înflorească nişte vieţi noi.

Vasile Ernu şi-a câştigat un loc aparte în literatura noastră încă de când a publicat Născut în URSS. E, fără îndoială, unul dintre cei mai originali scriitori contemporani de azi, şi nu degeaba. Pe de o parte, avem stilul acesta de docufiction, despre care e greu să spui cât e ficţiune, cât e memorialistică şi cât e istorie orală. Aş zice că, dacă în Mica trilogie…, cel puţin stilistic, proza e mai apropiată de ficţiune, în Sălbaticii copii dingo asistăm la o revenire în forţă la stilul care l-a consacrat pe autor în cartea de debut, unul mai degrabă memorialistic, atâta doar că lipseşte registrul ludic atât de prezent acolo, cartea aceasta fiind scrisă mai degrabă într-un registru tragic. Zic „tragic”, pentru că sentimentul care ar putea-o descrie cel mai bine e cel anunţat pe la început: „eram fericiţi şi nu ştiam că suntem”. Nici eroii tragediilor antice nu ştiau cum sunt şi ce-i cu ei… Pe de altă parte, Ernu e singurul scriitor de limbă română care deţine cheia către o lume la care noi nu am avut niciodată acces: un imperiu multicultural în pragul disoluţiei. E foarte bine, aşadar, că şi-a găsit, ca scriitor, această nişă, pentru că avem nevoie de o literatură în limba română despre ceea ce a însemnat viaţa fraţilor noştri moldoveni în URSS, la fel cum în muzică avem nevoie de Zdob și Zdub sau Alternosfera, trupe moldoveneşti care practică, permisă-mi fie ireverenţa, o muzică rock de mii de ori mai valoroasă decât sound-urile comercial-banale din Apus (tocmai pentru că e un tip de rock cu rădăcini multiple, mult mai complex decât cel occidental).

Şi dacă tot am ajuns să vorbesc despre muzică, iată ce mi-ar fi plăcut să găsesc în carte: nişte coduri QR pentru fiecare piesă la care autorul face referire. Codurile ar putea duce spre Youtube: sunt sigur că undeva, acolo sus, în cloud, încă mai există cântecele pe care le fredonau „sălbaticii copii dingo”. Aş fi vrut să le ascult, chiar dacă nu le înţeleg limba. Poate într-o ediţie viitoare?

-
20 November, 2021
Niciun comentariu

Impresii de lectură – Sălbaticii copii dingo de Claudia Postelnicescu

Voiam mai de mult să vă recomand cartea lui Vasile Ernu, „Sălbaticii copii dingo”, dar mereu m-am luat cu politica, crizele și meseria mea, care uneori îmi ia toată energia. În plus, îmi făcusem câteva note și nu apucasem să le pun în ordine. Dar nu cred că era un moment mai potrivit altădată decât acum, uite cum se aliniază evenimentele și planetele

Vasile Ernu vorbește despre o generație pierdută, a noastră, dominată de o lipsă de credință în viitor și în prezent și cu o anumită ură față de trecut, bașca ceea ce el numește gruz, ceva nedefinit, dincolo de tristețe, ce ne însoțește oriunde ne-am duce și orice am face.

Dincolo de politică și ideologie, prin filtrul alegerilor personale, Ernu vorbește despre un copil și un adolescent curios, care observă tot, se bagă peste tot, citește tot ce prinde, își pune întrebări, călătorește. Un copil al imperiului care privește România ca pe o țară străină, superior, dar care se simte ca acasă în celelalte teritorii ale imperiului, înțelege suferința marginalilor și pe cea a soldatului din Afganistan. Observă, retroactiv, dar cu memoria copilului și adolescentului de altădată, introspectiv și curios, cum sovieticii au știut să-și organizeze teritoriile, ceea ce se pare că americanii nu au înțeles, iată de ce e bine ca politicienii și soldații să citească și literatură. Trecut prin mai multe școli, Ernu are șansa să cunoască mai multe medii sociale și să înțeleagă ierarhizarea socială în caste implicite, care s-a păstrat până astăzi, copiii nomenclaturiștilor, proletarii, copiii de intelectuali, săracii marginali, ceea ce îl ajută să capete un spirit inclusiv, umanitar, care îi oferă posibilitatea de a se conecta cu toți și de a pătrunde în universul gopnicilor și a suferinței lor, dincolo de etichetele pe care noi le punem celor căzuți în alcoolism și disperare.

 Povestea lui Ernu este o incursiune politică, în anii ’80, dinaintea revoluționarilor ani ’90, dar și una intimă, a unui copil și adolescent curios, căruia nu îi trebuia neapărat programa școlară pentru a citi enorm, a visa cu ochii deschiși în drumul spre școală și a citi enorm, de a explora lumea din jur împreună cu prietenii în cafenelele din centru, în discuții interminabile, zilnice, uneori pe bordură, cu pâine și kefir. O lume dispărută astăzi, ceea ce oferă cititorului nostalgia inerentă oricărei pierderi, dar și o rememorare binevenită pentru alți copii dingo.

-
10 November, 2021
Niciun comentariu

Interviul săptămânii cu scriitorul Vasile Ernu

 “Sălbaticii copii dingo”, o carte care se citeşte cu mare drag de cei din Republica Moldova, dar în aceeaşi măsură, are succes şi în România. O carte despre Chişinăul anilor ’87-89. De vorbă cu Vasile Ernu, autorul ei, luni, 21 iunie, de la ora 18.30, la “Interviul săptămânii”.

-
9 November, 2021
Niciun comentariu

Vasile Ernu la #eveniment / la Spiru Haret

“Eu susțin că trecutul nu trebuie nici iubit, nici urât, ci înțeles și asumat”- Vasile Ernu. Astăzi lansăm în exclusivitate primul episod al proiectului #eveniment. Invitatul nostru este scriitorul Vasile Ernu, care și-a prezentat recenta sa carte ”Sălbaticii copii dingo”. #eveniment este un produs realizat de către echipa Laboratorului Multimedia al Liceului ”Spiru Haret”.

Marca: Laboratorul Multimedia / Premiera a avut loc pe 24 sept. 2021

 

-
9 November, 2021
Niciun comentariu

Episodul 68. Vasile Ernu. Sălbaticii copii dingo

Recomandare marca: Ovidiu Ivancu.

”Am reluat seria recomandărilor de lectură pe canalul meu de yt cu excelentul roman al lui Vasile Ernu, “Sălbaticii copii dingo”. Sper să ma întâlnesc la un moment dat cu Vasile Ernu, deși, ca regulă generală, prefer să nu cunosc personal scriitorii despre care vorbesc. E o formă de libertate…”
Sper să ne vedem cândva la un ceai.
Și da, urmează anii 90, am și titlu: Generația canibală.

Sper din tot sufletul să o termin pentru 2022.

-
9 November, 2021
Niciun comentariu

Lilia Calancea despre Sălbaticii copii dingo

Eu nu sunt critic literar, eu sunt fata de la Ciocana 🙂 Nu de la Ciocana veche sau nouă (Ciocana e mare), dar exact cea de sub furnalele de pe copertă.

 În lucrarea lui Vasile Ernu n-o să mă găsiți, adică să nu credeți că suntem druji/amici și de asta scriu despre carte. Nu zic, poate ne-am intersectat prin 1987, cu vreun baton de 16 kopieci în mână, un covrig sau bidon de cvas, dar conștient, ne-am văzut, abia luna trecută, în 2021. Să trăiască cărțile care ne aduc față în față!

Am cântărit mult, recunosc, înainte de a citi lucrarea. Mi-era teamă că mă așteaptă un soi de ficțiune care, pentru a câta oară (întâlnită la atâția autori/devenind ștamp) va stoarce seva din violența și agresivitatea unui regim. Eu nu sunt nici romantică, nici idealistă, nici nostalgică. Sunt o fană cumsecade a lui Cehov. Realist, pragmatic, medic… Nu-ți dă nicio șansă, dacă n-o ai. Omul nu se va schimba niciodată etc. Dar nu încurajez cruzimea suptă din deget. Reamintesc, n-am pretenții de critic literar, scriu ca o fată de la Ciocana.

 Un argument vizual a fost coperta. Greu îmi venea să cred că cineva s-a apucat să scrie (chiar și un capitol) despre străduțele pe care nu le cunosc nici măcar snobii de prin centrul Chișinăului. Ce subiecte să storci de pe strada Uzinelor sau Maria Drăgan? Hai, pentru un blog, mai merge, am câteva proze, dintre care una („Taxatoarea”), publicată într-o revistă literară. Anii 90, o femeie de la Ciocana își începe diminețile, în parcul de troleibuze, plângând zile și luni la rând, distribuind tichetele călătorilor. Toată ziua printre oameni și nimeni nu se interesează de ce plânge. Femeia a existat. Precum a existat și tragedia ei. Precum a existat, probabil, și pe vremea lui Cehov, birjarul Iona cu mârțoaga lui. Кому повем печаль мою? Cui îi voi împărți a mea tristețe? (Tristețe, A. Cehov, traducere Diana Iepure). Oamenii nu se schimbă…

La tusovka din 15 septembrie, la Chișinău, i-am spus și lui Vasile, „eu caut grăunciorul de omenie în orice text, chiar și unul documentar. Indiferent de epocă, subiect și așa mai departe… Un grăuncior. Nu cer mai mult. Dacă nu-l găsesc, îmi pierd orice interes față de carte. Să se ocupe criticii literari de ea, dar pe mine, cititorul, m-a pierdut”.

În Sălbaticii copii Dingo am găsit mai multe repere umane (mai mult decât mă așteptam) și m-am liniștit. O pot recomanda fără remușcări prietenilor. Curios, e o carte ce te face să scormonești în tine, un soi de cunoaște-te pe tine însuți. Dovada, vedeți, în loc de carte, vorbesc mai mult despre mine.

Unde eram eu când Vasile a trăit asta? Ce făceam? Ce simțeam? Ce muzică ascultam? Întreb de unul, altul. Scormonesc prin casa de la Ciocana, caiete, albume, fotografii? Caut pe FB prietenii din copilărie, de la școala de la Ciocana. Profesorii. Trec cu taxiul pe lângă truba de la TĂȚ și iar mă gândesc la Vasile)) Dacă nu scormonea atâtea în mine cu cartea lui, eram oare mai liniștită?

 Dacă trăiam în Chișinău, poate că da. Numai că fiecare kilometru care mă desparte de furnalele de la Ciocana îmi aduce aminte cine sunt eu și de ce sunt anume așa. Nu altfel.

Bunăoară, fata de la Ciocana. Vasile a descris doar un tip. Eu mai cunosc câteva. Prieteneam cu o colegă de clasă care făcea parte din clanul de bandiți. Cu ea aveam un acord. Ea spunea părinților că doarme la mine (telefoane nu erau, nu puteau verifica), în timp ce umbla nopțile cu banda. Eu eram alibiul ei perfect: eminentă, fiică de bibliotecară, colega care-i șoptea ce trebuie la examene.

Ce aveam în schimb? Puteam umbla și noaptea prin păduricile Ciocanei, ca predsedateliu prin cucuruz. Banda ei știa mai bine decât mine cine sunt. Eu abia acum descopăr. Și mi-e frică, vă spun drept…

 Vasile, oare cum ar fi scris cartea ta o fată de la Ciocana?:)

 De câteva ori m-a însoțit întrebarea asta pe durata lecturii. Ce și cum ar povesti ea, din perspectiva ei feminină, perioada de la Ciocana? S-ar putea să ne alegem cu multe surprize, revelații și chiar momente șocante.

La tusovkă, am atins un punct-cheie în discuții. Cât de important e faptul să specificăm perioada descrisă într-o carte. Pentru a nu mai fi numiți nostalgici după perioada sovietică. URSS nu a durat cinci ani, zece sau douăzeci, ci generații întregi. Fiecare generație a trăit fricile și tragediile sale. Generația 70-80 își permitea lucruri/libertăți pentru care generația din 40-50 putea fi deportată în Siberia, până la asfințitul soarelui.

 Sunt foarte multe detalii care trebuiesc puse la locul lor, explicate și descrise. Tocmai de asta îmi pare binevenită cartea și ca un motiv foarte bun pentru a ridica întrebări/discuții despre o perioadă pe care fiecare a trăit-o și a înțeles-o, paradoxal, diferit.

-
11 October, 2021
Niciun comentariu

Cele mai bune cărți ale acestei veri, poate chiar ale lui 2021, cine știe?

Voicu Bojan / 25/09/2021 / pressone.ro 

Vasile Ernu. Sălbaticii copii dingo

din cele mai bune cărți ale acestei veri, poate chiar ale lui 2021, cine știe?

Anii ’80 – o mână de copii pleacă spre Crimeea din gara Chișinău. Sunt încă fragezi, nevinovați și mai ales, lipsiți de griji. Doar că peste ei vor năvăli teribilii ani 90, anii când toți copiii își pierd inocența, fiindcă lumea lui a fi e e cucerită de lumea lui a avea.

Existențele lor în formare vor fi invadate de cuvinte noi cum ar fi glasnost sau perestroika. Pe lângă acestea, cad ploaie noi nenorociri, nemaivăzute: explozia drogurilor, Cernobîl, SIDA sau războaie infame, cum ar fi cel generat de invazia rusească în Afganistan.

Debusolați, ultimii copii ai imperiului sovietic, copiii dingo ai lui Ernu, el fiind protagonistul cheie al poveștii, încearcă să se re-echilibreze citind romanele lui Bulgakov și poemele lui Arseni Tarkovski sau ascultând în buclă formația legendară KINO.

Cartea aceasta profundă, teribilă în blândețea ei, te împinge spre est, spre lumea aceea de care cu toții vrem să fugim. Descoperim în ea valori adânci, o tristețe întinsă cât taigaua rusă, o respirație egală și melancolică, de roman rusesc, unde e loc pentru toți pierduții și rătăciții, fiindcă doar ei sunt capabili, la o adică, să scape lumea de la pierzanie.

Spune frumos Ernu: „Căderea este cea mai mare șansă să-ți iei zborul. Doar cineva care a văzut iadul poate aduce speranța, doar un mare păcătos poate salva lumea. Un om care a suferit este autentic.

Ciudată e mintea omului. Cartea aceasta mi-a amintit de papucii maro de lac, cuminți și demni purtați de profesoara pensionară de engleză, care odată ne-a făcut un tur privat al metroului moscovit. Purta un taior pepit și avea poșetă asortată cu eșarfa. Vorbea timid și era atentă la sequence of tenses. Avea o căldură și o tandrețe dintr-o altă epocă. Când ne-am luat la revedere, parcă ne-am despărțit de o lume întreagă, de care știam că într-o bună zi, o să ni se facă dor.

Așa e și cartea lui Ernu, o poveste despre copii aruncați în lumea largă, o poveste despre dragoste și ispite, întreprinderi de frigidere și maistre cu sâni mari sau gopnici rătăcind prin cartierul Ciocana din Chișinău. Printre toate acestea, meditații despre lume și viață, venind de la un om de stânga, absolvent de filosofie.

„Istoria umană este o istorie a materiei, nu a ideilor. Ideile sunt secundare. Au rolul lor, dar pe noi ne formează materia, nu ideile. În anumite momente, ideile își ies din țâțâni și răstoarnă situații, însă materia revine repede și preia controlul.

Dacă vrem să înțelegem ceva despre trecut trebuie să facem o istorie a materiei, a formelor pe care le ia aceasta: forma sticlei de Coca-Cola este mai puternică decât unele curente literare. Un suc a format gustul a milioane de oameni mai mult decât unele școli de gândire.

Casele în care am locuit generații după generații ne-au format modul de a gândi și a simți mult mai mult decât congresele tuturor partidelor luate la un loc. Istoria materiei și a formelor ei de organizare ne-a modelat ne-a modelat gusturile, simțurile, comportamentul și a construit în noi o lume pe care nici o idee, oricât de revoluționară, nu o poate reformata.

Vasile Ernu – Sălbaticii copii dingo – Editura Polirom

-
29 September, 2021
Niciun comentariu
keep looking »