”Profesorul tău e mult mai interesant decât cel din La Casa de Papel.”
Eu lucrez programatic – dacă nu am termeni, date exacte eu nu pot lucra. Chiar și în perioadele mele cele mai depresive și explodate pot lucra ca un ceas elvețian. Asta e partea protestantă din mine.
Dar am și cea estică mai mistică și pravoslavnică – când totul e gata pot arunca la gunoi totul: ca o stare de fatalitate. Această ultimă parte e ceva inserat cumva de un soi de fatalism istoric existențial care nu ține de mine.
Dar lucrez cu program și istoria-mi distruge programul. Nemilos.
Trebuia deja să termin două cărți: dar nu aveam de unde să știu că va fi război. Mama se pregătește să moară și Generația canibală se amână, dar nu mult.
Ca să ies din criza războiului a trebuit să scriu sute de texte despre est și efectele războiului. Acum mai puțin.
Războiul m-a scos total din rit mai bine de un an jumate. A lovit mai crunt decât moarte mamei. Nu credeam.
Mama a murit senină – războiul aduce o moarte violentă fără sens ceea ce face violența și cursul istoric insuportabile
Dar am publicat un Jurnal la sfîrșitul lumii II (editura Cartier) și am terminat cu Bogdan-Alexandru Stănescu – Ceea ce ne desparte II. Asta așa de criză.
Dar sper să termin anul acesta una din cele două – e timpul să râdem fie și amar în fața morții.
Iar uneori complimentele ”motivaționale” vin de unde te aștepți cel mai puțin.
Când am citit în Libertatea interviul cu Darko Perić – Helsinki din La Casa de Papel am rămas surprins de referința la mine – zice: “Dar am găsit o librărie foarte faină pe Lipscani, Cărturești. Acolo am descoperit un scriitor moldovean, Vasile Ernu. Sunt fan, am citit „Bandiții” și acum citesc „Sectanții”.”
I-am scris, firește. Oricum Sașa nu mă credea 
. Mi-a răspuns.
”Salut Vasile,
mulțumesc pentru mail. Uite ce coincidență, chiar anul trecut am luat Bandiții când am fost în București și anul ăsta am cumpărat Sectanții la Cluj, și după aia mi-au făcut fetele interviu.
Îmi place mult stilul tău de a scrie și vreau să zic că profesorul tău e mult mai interesant decât cel din La Casa de Papel.
Sper că într-o bună zi ne vom întâlni sau la București sau la Barcelona.
Și chiar m-aș bucură să îmi trimiți cărți.
Saluta-l pe Sașa din partea mea.
Numai bine și ținem legătura.
Cu drag,
Darko”
E măgulitor. Așa că trebuie să termin: omul așteaptă.
Cum arată orașul pentru oameni ▶️ Mai Departe cu Vasile Ernu
Jun 2023 Mai Departe cu Artur Gurau
Podcastul “Mai Departe” cu Artur Gurău și Vasile Ernu, scriitor și publicist. Discuție despre potențialul Moldovei și al moldovenilor, calitatea muzicii produse la Chișinău, dezvoltarea orașelor, renunțarea la mașini, îmbunătățirea calității vieții în metropole, dar și tranziția la un regim de viață și politic social-democrat.
Școala 32 după 32 de ani – La liceul Iulia Hașdeu – fotojurnal
Asta a fost cea mai emoționantă întâlnire din ultimii ani – pentru că a fost spontană, autentică și după o absență mare, tare mare.
Profesoarele au fost la înălțime iar elevii mai buni chiar decât noi pe vremuri Glumesc – au fost tare buni.
L-a final mi-au adus o cutie cu un cadou – m-au pus să ghicesc ce e acolo, în cutie.
Era o rodie – au citit atent ce am scris. Și mi-au cântat.
Am promis că la toamnă revin pe câteva zile la ei – o aduc și pe colega mai tânără din clasa vecină – Tatiana Țîbuleac (Taniușa nu scapi)
Poate-l luăm și pe Vitalie Dani să cântăm clasica genului plus Alexandr Feodorovici…. și alți profi de atunci.
Mulțumesc mult – o să povestim odată pe îndelete.
Mi-ați făcut zilele frumoase: îmi șoptește inima…
Foto: Nadejda Roscovanu – mulțumesc mult.
(foto) „Vreau să povestesc prin ochii unor adolescenți o epocă destul de complicată.” La ultima ședința a Clubului de carte l-am avut ca invitat pe Vasile Ernu
Diez – 4 august 2023, 16:13Ana Mărgineanu
Duminica trecută, 30 iulie, la Librăria din Centru s-a desfășurat o nouă ședință a Clubului de carte #diez și a Librăriilor Cartier. Pentru că e vară, timpul vacanțelor, am dezbătut un volum de memorii despre adolescența anilor ’80. Este vorba despre „Sălbaticii copii dingo”, de Vasile Ernu.
Cartea adolescenței
La eveniment a fost prezent și scriitorul Vasile Ernu, care s-a împărtășit cu mai multe detalii interesante din viața sa, dar și despre carte. Ne-a mărturisit că ideea volumului de memorii a pornit din necesitatea de a crea o punte între el și adolescenții de acum. „Eu lucram cu foarte mulți tineri și mi-am dat seama că nu îi mai înțeleg. Ceva îmi scăpa din felul în care înțelegeam lucrurile. Mi-am zis că e bine să-mi povestesc adolescența mea pentru a face o punte și pentru a înțelege ce se întâmplă cu ei, cum se schimbă și de ce se schimbă, de ce au alt tip de emoții și alte perspective.”
Vasile Ernu ne-a zis că l-au interesat aceste schimbări, deoarece adolescența este o perioadă destul de complicată și scurtă. Potrivit acestuia, în cartea sa sunt mai mulți eroi principali: epoca, orașul, adolescenții, iar pentru el era foarte important să povestească cum arăta Chișinăul sfârșitului anilor ’80.
„Eu încerc să povestesc, prin ochii unor adolescenți, cum s-a schimbat orașul, perioada aia. Este o carte asumată a cărui subtitlu este «Cartea adolescenței». Încerc să povestesc într-o formulă bine gândită despre Chișinăul sfârșitului anilor ’80. În această carte mă interesează adolescența și epoca respectivă. Vreau să povestesc prin ochii unor adolescenți o epocă destul de complicată. Atunci au avut loc niște transformări care aveau să schimbe total globul.”
Sălbaticii copii dingo
Referitor la titlu, Vasile Ernu a lămurit că metafora se referă la momentele din viață, în carte „adolescența”, care ne scăpă de sub control. Câinii dingo reprezintă animale care au fost domesticite de aborigenii australieni, dar la un moment dat, au fost abandonați de stăpâni și s-au întors în habitatul lor inițial, redevenind sălbatici. Dingo vine din limba aborigenilor, care numeau dingo masculul și tingo femela.
Prin intermediul acestui volum, generația mai tânără poate descoperi timpurile în care trăiau părinții lor, cum arătau adolescenții anilor ’80, ce muzică ascultau, ce obsesii aveau, cum se îmbrăcau.
Impresii din partea cititorilor
Cu câteva impresii s-au împărtășit și cititorii care au venit la ședința de carte.
Gabriel Istratii a povestit că a participat chiar și la o prelansare a cărții și, citind-o, nu s-a așteptat să fie „chiar atât de bună”. „Personajele mi-au fost foarte simpatice. Nu este atât de mare diferența dintre generația prezentă în carte și generația care stătea la Asachi, în scuar. Tot cântam Țoi [referire la cântecele prezente în carte], cântam la chitară, am băut vin prost. Mi-a părut foarte bună «geografia» cărții, pentru că știam toate locurile și am trăit experiențe similare.”
Una dintre cititoare a venit și cu o remarcă destul de curioasă. Aceasta l-a întrebat pe scriitor cum reușește să își amintească atât de multe evenimente din perioada copilăriei și a adolescenței.
Vasile Ernu a mărturisit că memoria este un atu pentru el și funcționează foarte „pervers și complicat”. „Cu vârsta, observ că memoria funcționează tot mai «pervers». Amintirile mele nu vin rar și vin pentru perioade lungi. Încerc să îmi reactivez memoria prin documentare, vizionare de filme și fotografii de epocă. De multe ori, memoria mea este activată de detalii, obiecte și mirosuri. Mirosul a devenit un catalizator mult mai important decât vizualul, dar mai discut și cu alți oameni și încerc să văd ce își mai amintesc.”
Profesoară de literatură, Liliana Orehovschi a precizat că citind „Sălbaticii copii dingo” a conștientizat multe lucruri prin care a trecut, dar a uitat de ele sau nu le-a observat în acele timpuri. Aceasta a recunoscut că s-a simțit și ea un câine dingo în perioada adolescenței.
„L-am invidiat pe adolescentul din carte, pentru că a avut atât de multe conexiuni, a putut să trăiască în atâtea grupuri, să cunoască lumea care acum mă interesează din ce în ce mai mult. E vânătorul, nu e victima, deoarece are posibilitatea să se întâlnească cu mulți oameni, care astăzi sunt personalități. Mi-a plăcut experiența cu gopnicii, cea de la uzina de frigidere. De asemenea, mi-au plăcut ilustrațiile sugestive ale lui Roman Tolici.”
Fiind profesoară, Liliana Orehovschi a spus că le va recomanda această carte și elevilor cărora le predă.
Ședința de lectură de duminică a fost una în care fiecare dintre cititorii care îi urmăresc activitatea lui Vasile Ernu s-a împărtășit cu experiența sa de lectură și a aflat ce îl interesa despre volum sau despre personalitatea scriitorului.
Mai jos, vă lăsăm și câteva fotografii de la eveniment. Poate astfel vă trezim curiozitatea și veți avea dorința de a participa la următoarele întâlniri.
”Nu-mi pot imagina un Chișinău în care să se vorbească doar limba română”. Scriitorul Vasile Ernu – despre identitatea basarabeană, noua barbarie și ideile de stânga
Igor Cornilov / 5 iunie 2023 / Andrei Mardari | NewsMaker
În mai la Chișinău au avut loc Zilele Literaturii Române. Cu acest prilej, în capitala Republicii Moldova a venit și scriitorul Vasile Ernu, originar din Basarabia, stabilit la București. Recent, el a dedicat o nouă carte orașului nostru. Într-un interviu acordat NewsMarker, Ernu a vorbit despre spiritul Chișinăului și identitatea basarabeană, despre soarta ideii de stânga, despre filozofie și tehnologie, despre ceea ce are Moldova și nu are România.
„Noi am fost prima generație care a început să privească nu spre Moscova, ci spre Occident”
Povestiți-ne despre parcursul dumneavoastră în profesie.
Sunt un scriitor român cu rădăcini basarabene. Născut în Uniunea Sovietică, în sudul Basarabiei, am venit în 1987 la Chișinău, unde mi-am petrecut adolescența. Cea mai recentă carte a mea, „Sălbaticii copii dingo”, se referă tocmai la acea perioadă – este vorba despre ultimii copii ai imperiului în ajunul dispariției sale. Apoi soarta m-a dus la Iași, unde am studiat filosofia. Am fost prima generație care a început să privească nu spre Moscova, ci spre Occident. A fost o perioadă de căutare a unei noi/veche identități naționale. Am făcut un master în filosofie la Cluj, acum locuiesc în București, scriu cărți, colaborez cu diferite reviste…
Ce avem noi, în Moldova, și nu are România?
O mare experiență, care ne deosebește. Când Basarabia făcea parte din Imperiul Rus, România încă nu exista ca proiect politic unitar, ea a apărut mai târziu. Imperiul este o cu totul altă realitate, cu o cu totul altă organizare și mărime, iar acest lucru ne-a modelat în ceea ce ne-am dovedit a fi.
Întotdeauna îi sfătuiesc pe prietenii mei români, care vor să facă cunoștință cu Republica Moldova, să vină aici cu trenul pentru a simți diferența: când roțile trenului se schimbă la Ungheni, observi imediat că standardul european este înlocuit cu cel imperial.
De asemenea, Moldova are o experiență sovietică uriașă, ceea ce o face foarte diferită – cu toate trăsăturile ei pozitive și negative. De obicei, iubim oamenii pentru diferențe, nu pentru asemănări. Acest lucru este valabil și pentru Moldova și România. Probabil de aceea, cea mai populară muzică din România este acum cea basarabeană. Ne distingem și prin bilingvism, iar această capacitate de a fi altcineva este foarte importantă. Nu-mi pot imagina un Chișinău în care să se vorbească doar limba română. Vreau să văd un oraș în care se vorbește română, rusă, ucraineană… Totul creează spiritul unui loc. Diferitele etnii sunt și oamenii noștri, trăim împreună pe acest pământ de foarte mulți ani și am învățat să ne înțelegem unii cu alții. Eu vin din Bugiac, unde un sat este găgăuz, altul este bulgar, altul este german… Este într-adevăr incredibil, dar nu există așa ceva în România. Multiculturalitatea este întotdeauna îmbucurătoare.
Andrei Mardari | NewsMaker
Cum s-a schimbat Chișinăul în ultimii ani?
Chișinăul este unul dintre orașele mele preferate și, nu mă tem să spun, cel mai interesant oraș din regiune. Nu are un centru medieval, așa că este foarte nou, foarte spațios. Este, de asemenea, unul dintre cele mai verzi orașe din Europa, arătând ca un oraș în mijlocul unei păduri sau al unei podgorii. Cel mai mare risc al său este agresivitatea construcțiilor; orașul are nevoie de strategii de construcție corecte. Nu cred că a fost vreodată atât de distrus ca acum – tocmai din cauza construcțiilor haotice. Chișinăul are nevoie de mai mult transport public modern pentru a reduce numărul de mașini pe șosele. E bine că dispar microbuzele, pentru că înainte erau un iad. Când vin aici, observ că orașul a devenit mai puțin agresiv, mai familist. Există o regulă în urbanism: dacă le oferi oamenilor o infrastructură bună, îi încurajezi să se dezvolte și să se schimbe în bine.
În ultimii ani, Chișinăul a cunoscut o dezvoltare rapidă a alimentației publice. Alimentarea publică moldovenească, în general, este un lucru teribil de interesant, este de o calitate mai bună decât în România, așa că trebuie apreciat.
„Noi ne gândim doar că nu suntem încă în Occident. Nu, noi suntem Occhident”
De ce ați decis să studiați filosofia?
Am început să citesc de mic, eram fascinat de cărțile care mă puneau pe gânduri. Așa a început totul.
Două concepte sunt adesea folosite pentru a descrie lumea modernă – „sfârșitul istoriei”, al lui Francis Fukuyama, și „ciocnirea civilizațiilor”, al lui Samuel Huntington. Dacă în ultimii treizeci de ani lumea a evoluat conform lui Fukuyama, evoluează acum conform lui Huntington?
Aceste concepte sunt interesante, dar nu mi se par irefutabile. De exemplu, în loc de „sfârșitul istoriei”, ne aflăm acum în vârtejul unei noi istorii, iar această teorie a fost în mare măsură disfuncțională, din punctul meu de vedere. Istoria nu se termină niciodată, ea reinventează de fiecare dată teme și probleme. Cred că civilizația trece astăzi prin schimbări fundamentale, iar războaiele sunt doar o reacție la acestea. Economia se schimbă foarte mult, capitalismul caută noi forme de profit, poate că intrăm într-o epocă în care Orientul va avea o influență mai puternică asupra Occidentului decât până acum. Timp de secole, Europa a fost stăpâna planetei, acolo s-au creat modele și norme. Acum avem o situație ciudată: Orientul a învățat toate lecțiile Occidetnului, dar bumerangul se întoarce la noi așa cum l-am aruncat. Rusia contemporană este, de asemenea, o reacție la Asia, care se apropie de noi, deși această Asie nu este vechea Asie, ci una europenizată. Putem vedea cât de puternice sunt astăzi China, India, Japonia… Singurul lucru care este clar acum este că intrăm într-o nouă epocă, care va fi foarte diferită de cea din trecut.
Avem o „ciocnire a civilizațiilor” în Moldova?
Nu. Suntem prea mici pentru a avea o ciocnire a civilizațiilor. Cred că ne-am occidentalizat deja foarte mult.
Doar că noi credem că nu suntem încă Occident. Nu, noi suntem Occidentul. Trebuie doar să mergeți în Africa și să vedeți diferența cu ochii voștri pentru a înțelege asta. Trăim și gândim într-un mod occidental, dar, desigur, cu un specific estic, având în vedere diferența de experiență și trecutul sovietic.
De altfel, Imperiul Rus a fost un imperiu european, nu asiatic. Uniunea Europeană este doar o construcție politică, nimic mai mult. Noi vrem acolo din motive simple – este mai prosperă, mai stabilă, există mai puțin radicalism și mai puține conflicte.
Andrei Mardari | NewsMaker
Crizele majore ale lumii moderne…
Criza economică, a resurselor și a schimbărilor climatice. O problemă uriașă este creșterea puternică și dramatică a inegalității sociale în lume, cu o rată de creștere în fiecare an. Foarte puțini oameni vor avea totul, iar foarte mulți nu vor avea nimic, iar acest lucru are consecințe. Inegalitatea duce la izbucniri de violență, lovituri de stat, războaie. Dacă nu ajungem la un nou contract social, riscăm să ne întoarcem în secolul XX – un secol foarte violent, cu multe războaie, conflicte și radicalism.
Se simte ca și cum secolul XXI abia începea, iar acum am fost aruncați înapoi în secolul XX.
Da, ne-am întors undeva la începutul secolului al XX-lea, după toate progresele pe care le-am făcut. Acesta este lucrul de care trebuie să ne ferim cu adevărat.
Ce părere aveți despre dezvoltarea inteligenței artificiale?
Istoria omului începe în momentul în care a decis să controleze natura, iar întreaga călătorie a civilizației este o călătorie de schimbare a naturii și de control a acesteia. Inteligența artificială este doar o altă rundă, deși este încă noul „animal de companie” al omului. Da, devine din ce în ce mai puternică, așa că trebuie să învățăm cum să o controlăm. Primele legi din lume care vor reglementa inteligența artificială sunt deja în curs de apariție. La Hollywood, scenariștii ies la mitinguri împotriva ChatGPT – iată noile forme de protest social…
„Mă tem că omenirea se îndreaptă înapoi în direcția barbariei”
În urmă cu câțiva ani se spunea că Occidentul trece printr-o „întoarcere spre dreapta”. S-a întâmplat acest lucru sau este abia la început?
Aproape că s-a întâmplat. Toată Europa de Est s-a transformat într-un fel de Internațională conservatoare, „virajul la dreapta” s-a întâmplat deja aici, foarte brusc. Rusia, Ucraina, Polonia, Polonia, Ungaria au devenit foarte conservatoare. Acum încearcă să se întâmple și în Europa de Vest, dar cred că va supraviețui, există o tradiție uriașă a diferitelor mișcări de stânga acolo. Oamenii trebuie să înțeleagă foarte clar că Europa modernă pe care o place toată lumea este o construcție social-democrată. Europa, este de fapt socialistă și a fost astfel de la Revoluția Franceză până în prezent. Uite, Germania modernă este un stat social-democrat foarte puternic, țările din Europa de Vest în general sunt țări sociale, cu educație universală, asistență medicală accesibilă, sistem de asigurări sociale, inegalitate mai mică în societate. Libertățile politice, economice și sociale au mers mână în mână acolo de la al doilea război mondial încoace. Noi, pe de altă parte, în Europa de Est, după căderea comunismului, am crezut că doar libertățile politice sunt suficiente. S-a dovedit că nu a fost așa.
Mi-e teamă că acum omenirea se întoarce la barbarie. Am făcut un pas uriaș înainte, am avut o perioadă lungă record în istorie de pace și de absență a războaielor globale, am dezvoltat instituții economice și sociale… „Întoarcerea la dreapta” este un regres. Nu spun că toate țările ar trebui să fie socialiste, dar este evident că elementele unui stat social aduc pace, dezvoltare și prosperitate. Dacă dorim războaie permanente, o întoarcere la sistemul de caste, la valorile medievale, ne vom întoarce la toate acestea foarte repede, dar care vor fi consecințele?
Va fi un nou Ev Mediu, ca în romanele lui Sorokin?
Da, „Ziua Opricinikului” nu se referă doar la Rusia, ci la toată lumea. Dacă lumea continuă să se îndrepte spre dreapta conservatoare (a vechii lumi), ne așteaptă un viitor plin de războaie civile și între țări. O perspectivă foarte reală la care am putea ajunge este un război civil la scara întregii Europe. Avem tradiție în asta.
Există astăzi un discurs de stânga în țările post-sovietice și est-europene? Pentru că retorica „stângii” noastre este de dreapta și, în unele locuri, de ultra-dreapta.
Este adevărat că comuniștii moderni din Moldova, Ucraina și Rusia sunt foarte de dreapta – susținând biserica, unele „valori familiale”… Cu toate acestea, în Europa de Est există unele mișcări și intelectuali care împărtășesc valori de stânga. Pe scena politică, prezența lor nu este foarte vizibilă, putem vorbi despre o criză a valorilor de stânga în regiune, dar cred că lucrurile se vor îmbunătăți în viitor, deoarece problemele țărilor noastre sunt în mare parte de stânga – economia, sărăcia, inegalitatea socială…
Nu avem probleme în familie sau în biserică, așa cum se încearcă să ni se explice. Trebuie să dezvoltăm sănătatea și educația. Pentru cei săraci, educația este singura șansă pe care o au de a reuși în viață. Cei bogați pot avea un cont bancar de la bunica lor, noi avem doar educație… Așa că trebuie să lucrăm la aceste lucruri, plus legi care să protejeze grupurile vulnerabile.
Andrei Mardari | NewsMaker
„Depresia socială este astăzi o formă de protest față de lumea modernă”
Să vorbim despre egalitate. Fiecare persoană are abilități diferite, fiecare dintre noi se dezvoltă diferit. Cum este posibil să realizăm egalitatea socială?
Sunt de acord, nu ne naștem egali. Din punct de vedere biologic, suntem cu toții foarte diferiți. Unii sunt bruneți, alții sunt blonzi, unii sunt înalți, alții sunt scunzi, avem înclinații diferite. Eu pot cânta perfect la instrumente muzicale, iar altcineva este la fel de bun la matematică. Nu suntem identici, motiv pentru care este atât de interesant să trăim în lume. Acestea fiind spuse, toți oamenii diferiți din punct de vedere social ar trebui să aibă aceleași șanse. De exemplu, șansa unei educații. Părinții unui copil au bani, iar părinții altui copil nu au bani și nu vor avea același start în viață… Ar trebui să facem eforturi pentru ca copiii săraci să aibă același start în viață ca și copiii bogați. Apoi este vorba de asistența medicală – mecanismele sociale ar trebui să ofere tuturor șansa de a beneficia de asistență medicală de calitate. Există unele lucruri care nu ar trebui să fie vândute, educația și asistența medicală fiind primele dintre ele.
Filosoful irlandez Philip Pettit are un concept de „universalitate a grupurilor sociale”. Acesta presupune că diferite grupuri sociale coexistă pașnic unul lângă altul, niciunul nu caută să îl domine pe celălalt, sunt egale. Credeți că acest concept este fezabil?
Pentru că am înțeles că o persoană poate fi periculoasă pentru alta, am creat un sistem de legi și reglementări. De aceea avem instituții care să ne protejeze pe unii de alții. Putem face o societate mai puțin violentă, cu mai puține conflicte, dar pentru asta avem nevoie de legi și de educație. În Europa de Vest, stabilitatea a început în principal după cel de-al Doilea Război Mondial. Secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea a fost o eră de conflict. Dar cheia stabilității după toate convulsiile a fost găsită în cele din urmă, ea se afla tocmai în democrația liberală (liberalismul) și pacea socială (social-democrația) și în cooperarea lor. Această alianță a fost foarte constructivă timp de aproximativ șaptezeci de ani. Acum ne întoarcem la structuri mai conservatoare, iar acest lucru este riscant.
Ce se întâmplă astăzi în filosofie?
Îmi plac ideile filosofului german Peter Sloterdijk, a cărui lucrare cea mai cunoscută este „Sfere”. Da, cu toții îl citim și astăzi pe Slavoj Žižek, deși nu mai este o filosofie nouă, ci una veche. În zilele noastre, în filosofie se acordă multă atenție economiei, naturii, ecologiei, genului, tehnologiei.
O trăsătură foarte interesantă este problema depresiei. Cu toții ne-am dat seama brusc că trăim într-o lume foarte deprimată. O explic foarte simplu. Uitați-vă, la sfârșitul perioadei sovietice, întreaga Uniune Sovietică și-a băut mințile – era o formă de refuz al regimului, un stil de protest. Depresia socială de astăzi este aceeași formă de protest față de lumea modernă. Este modul nostru de a spune NU.
Fiecare generație are propriul său mod de a rezista. Am următoarea întrebare: cât de relevant este discursul despre mediu în prezent?
Este mai mult decât real; natura ne spune că există probleme care trebuie abordate urgent. Nu este un „basm de stânga”, așa cum cred mulți oameni, schimbările climatice sunt deja vizibile și vor deveni din ce în ce mai evidente cu fiecare an care trece. Da, ecologia aparține astăzi discursului de stânga, dar cred că, în curând, am putea vedea și un discurs ecologic de dreapta. Vor apărea oameni care vor explica necesitatea de a avea grijă de natură prin preceptele lui Dumnezeu, de exemplu…
Și, în final, ce le-ați dori cititorilor de la Chișinău?
Să fie fericiți la Chișinău, este cel mai bun oraș al nostru. Și citiți ultima mea carte despre copiii săi din anii 1980.
Interviu realizat de: Igor Kornilov
,,Cărţile mele cred că sunt un foarte bun exerciţiu al minţii şi, sper, şi al sufletului…”– Interviu cu scriitorul Vasile Ernu
George Motroc: După tradiţionalele urări aniversare, vă rog să fiţi de acord să începem cu
o întrebare aproape retorică… Există pentru un scriitor în general și pentru Vasile Ernu în special un cadou aniversar mai frumos decât să-i fie tipărit noul roman chiar de ziua și luna de naștere, așa cum vi s-a întâmplat dvs., în 2021? Dacă nu greșesc, anul acesta aţi ales o altfel de aniversare, o
surpriză neliterară?
Vasile Ernu: Vă mulțumesc pentru urări. Recunosc că a fost un soi de „moft personal” această idee de
a scoate Sălbaticii copii dingo de ziua mea. De fapt eu am dorit mult să reușesc să termin cartea care să apară neapărat la vârsta de 50 de ani. De ce? Cumva e legat de faptul că la o distanță de mai bine de 30 de ani trebuie să trag o linie. Era un soi de datorie față de mine și prietenii mei: cumva o obligație „generațională”. Era cartea adolescenței noastre, a copiilor care și-au trăit adolescența în perestroika sovietică – o epocă spectaculoasă. Faptul că Editura Polirom chiar a scos cartea exact de ziua mea, pe 1 februarie, chiar m-a impresionat pentru că e greu să faci aceste programări exacte. Firește, am apreciat mult. A fost un cadou neașteptat, surprinzător chiar dacă cumva planificat. A fost una dintre surprizele foarte plăcute. Apreciez mult gestul celor de la Polirom, o echipă excelentă începând cu domnul Lupescu și trecând prin redactori, coordonatori de colecții, PR, vânzări, designeri, corectori, economiști etc. Fiecare-și face treaba bine acolo. E cea mai importantă editură pe literatură românească, indiscutabil.
G. M.: Se poate spune chiar mai mult decât încurajator și anume că există viaţă sau inspiraţie literară pentru Vasile Ernu și după trilogia care l-a făcut cunoscut?
Anul acesta am fost în mijlocul unor prieteni, simplu, retras. Cele mai frumoase surprize vin de la cititori de obicei. Oameni pe care nu-i cunoști, care te citesc și care-ți scriu. Oameni care nu te mint și afli că textele tale ajung la inimile și mintea lor. E încurajator.
V. E.: Eu nu duc lipsă de teme și nici de inspirație. Am cel puțin cinci teme în lucru. Mereu am în lucru ceva. Probleme am cu timpul și cu liniștea. E nevoie de un anumit tip de timp – un timp lung. Eu nu lucrez cu timpuri scurte. De asta-mi iau câte o lună două pe an să fac doar munca pe o anumită carte. Iar în timpurile aglomerate fac documentare. La trilogie am muncit în jur de 6 ani constant: timp de documentare și timp de scriere. Le-am scris și editat între 2015-2019. O perioadă foarte intensă.
Cu Sălbaticii copii dingo a fost cumva altfel pentru că era o carte pe care o aveam în cap cumva. Era cartea mea a adolescenței, cum spune și subtitlul. Trebuia doar să fac ordine în structură și să selectez ce las și ce nu las. Aici era mai greu cu un control asupra emoțiilor, un control asupra compoziției. Mulți spun că e „cea mi frumoasă și emotivă” carte a mea. Posibil pentru că e legată direct de viața mea și de o perioadă tare sensibilă – adolescența.
Dar am ținut mult să aibă și partea de reflecție, de informație, de antropologie urbană și politică specifică epocii. Cartea are o miză mult mai mare decât „propria experiență”. Experiența personală e doar un indiciu și o „unealtă de sprijin”. Aici am o miză mult, mult mai marea – ascunde ideea de a reda o epocă, spiritul unei epoci și a unor fenomene ceva mai complexe. Sper să fi reușit.
G. M.: Aţi reușit să alegeţi și un titlu care pune pe gânduri… În opinia dvs., generaţia din care faceţi parte e formată, fie și metaforic vorbind, din câini? Iar acești dingo ce fel de câini sunt? Pot fi comparaţi mai mult cu niște sectanţi sau cu niște izgoniţi?
V. E.: Acest titlu îl am în cap de mulți ani. Știam că voi scrie o carte cu acest titlu. Știu să dau titluri la
cărți, sper că știu să și le scriu. Mă bucură faptul că am tiraje multiple și multe ediții la mai toate cărțile. E semn că lumea le citește iar asta însemnă tot pentru un scriitor. Sălbaticii copii dingo a avut ediția a II-a la patru luni de la apariție. E un „record” pentru mine. Era un film sovietic după o povestire – Sălbaticul câine dingo (1962, regia Iulii Karsik, autorul poveștii Ruvim Fraerman). Era un film despre adolescență și iubirea adolescentină. Un film trist din ce-mi amintesc. Mi-a rămas acea atmosferă în memorie. Nu mai știu bine subiectul. Dar ideea de câine dingo m-a frământat mult.
Ce este un câine dingo? Latinii îl numesc – Canis lupus dingo. Adică un lup devenit câine. Adică orice lup când se domesticește devine câine. Dar asta nu e dingo. Dingo este fostul lup devenit câine și re-sălbăticit. Asta s-a întâmplat în Australia când câinii, animale domestice, ajunși în libertatea în sălbăticie se re-sălbăticesc. Paradoxul este că acești câini foști lupi domesticiți re-sălbăticindu-se nu mai devin lupi ci câini Dingo. Adică nu mai seamănă nici cu lupii, nici cu câinii domestici. Devin altceva – au trăsături de la ambii dar nu sunt nici una, nici alta – sunt Dingo. Asta e metafora transformărilor noastre despre care vorbesc în cartea mea.
G. M.: Dincolo de această metaforă, în cazul dvs., se poate spune că acesta este cel mai autobiografic roman de până acum sau, ca să vă întreb direct, în definitiv, sunteţi sau nu, un Dingo?
V. E.: Elemente de autobiografie folosesc în multe cărți ale mele. Și în Născut în URSS, și în Sectanții, și în Bandiții. Dar cu siguranță aici elementul autobiografic este mai puternic și mai complex. Însă miza cărții nu este deloc autobiografismul – ba chiar e o miză secundară. Nu cred că dacă aș scrie o autobiografie fie și ficțională ar fi scrisă în acest stil. Miza cărții este cu totul altă: este despre adolescență și ce însemnă această trecere de la copilărie spre maturitate și mai ale cum arăta epoca și transformările ei. O epocă specifică – e vorba de epoca perestroika, epoca în care un regim care deținea jumătate de planetă și un mare imperiu se năruie. În timp ce corpurile noastre se transformau, în timp ce noi ne transformam se transforma și se năruia o lume. Mai e și miza regiunii – cum înțelegem Chișinăul acelor vremuri și mai ales cum se împăcau multiplele identități etnice, religioase, culturale, politice și sociale. Lucrez cu multe mize – iar eu sunt acolo cu „biografismul meu”, dar care e mai degrabă o ustensilă
tehnică.
A fost o plăcere să scriu această carte – și o eliberare să scap de ea. Era o carte pe care trebuia să o scriu: ca o datorie. Așa cum e și următoarea, sau următoarele două: Generația canibală (anii 90 ai copiilor dingo) și Mama se pregătește de moarte. După cum vezi eu lucrez programat: așa e educația.
G. M.: Folosiţi în cartea dvs. două concepte interesante: „aristocraţia sovietică” și „burghezia sovietică”… Aceste categorii au existat doar în URSS sau credeţi că ele sunt specifice lumii comuniste în ansamblul ei, spre exemplu și României din epoca regimului Ceaușescu?
V. E.: Ideea de bază pe care o arăt în carte e simplă: cum e stratificată societatea. Eu sunt foarte interesat să arăt care este anatomia socială a lumii eroilor mei. Mă ocup programatic în această carte. Pentru mine e foarte interesant să înțeleg acest lucru. Cum e stratificată, cum sunt aranjate păturile sociale, cum e la centru și cum e în periferie. De asta eroul meu e și cu kopnicii – copiii ghetourilor proletare – dar e și cu copiii „din centru”. Eroul meu e prieten cu ambele categorii sociale. Și observă diferențele de gusturi, de viață, de educație, sociale, politice, economice. Și ce observăm? Că în comunism – societatea anunțată egală – avem clase sociale, avem pături sociale. Da, a existat o „egalizare” însă stratificarea socială se găsește din plin. E adevărat că banii nu au o funcție politică acolo precum azi când cu bani poți cumpăra orice.
Azi banii sunt cel mai important element politic. Atunci educația și poziția socială erau mai importante decât banii. De ce? Scrie în carte totul. Și în acest context eu arăt că aveam și atunci o „burghezie sovietică” și un soi de „aristocrație roșie”. Eu le-am cunoscut copiii, vorbesc despre asta. Adică erau familii cu anumite privilegii care țineau de poziția socială politică în ierarhia socială. Dau chiar exemple de cum se rezolva lucrurile când copii din categorii sociale diferite făceau boacăne. De ce unora nu li se întâmpla mai nimic și alții plăteau oalele sparte. Pentru că unii au mai multe plase sociale și alții nu au niciuna. Pentru că „aristocrații” sunt „oameni în afara legii”, deasupra legii. Plătesc mereu pentru ei iobagii. Dar în ciuda acestor stratificări sociale lumea de atunci nu poate fi comparată la acest capitol cu lumea de azi – azi abisul dintre clase sociale e catastrofal. Și el se mărește. Sunt grupuri sociale care nu se intersectează niciodată în viață. Atunci locuiam împreună, sau în apropiere, ne intersectam, ne cunoșteam. Și în România a fost la fel. „Băieții din Primăverii” nu sunt tot una cu „băieții din Ferentari” – iar acum „cei din Primăverii” nici măcar nu mai stau aici, ci direct la Londra. Cei „din Ferentari” tot acolo sunt.
G. M.: Aţi avertizat cititorul încă de la partea introductivă, din Precizări: „In această carte totul e adevărat. Eroii sînt adevăraţi, nu inventaţi! Depășind sfera ficţională, puteţi să ne dezvăluiţi ce s-a întâmplat și ce au devenit eroii dvs. dingo, de ieri?
V. E.: În ultimile mele 4 cărți fac un soi de Glosar: unde introduc lucruri ajutătoare pentru cititor cum ar fi termeni sau date. Acolo explic. Poveste e în felul următor: cartea are patru cărți a câte cinci capitole. Cum subiectul e adolescența din anii 87-89 – are subtilul de Cartea adolescenței – acolo sunt multe personaje cu care mă intersectez. Multe dintre ele azi sunt persoane publice, foarte cunoscute în RM și RO. Așa că în școala 32 mă intersectez cu Tatiana Țâbuleac, fiind colegi. Dintre scriitori îl găsiți și pe Dumitru Crudu sau pe profesorul care ne-a marcat – marele profesor de literatură rusă Alexandr Fiodorovici Dimitrov. O să găsiți capitole ample cu prieteni și amici care azi au ajuns nume sonore cu care am petrecut veri de neuitat prin 88-89.
E o listă mare cu copiii de la școala nr. 1 cu care „tusuiam”. Faimoasa școală 1 are un capitol amplu dedicat. Ba chiar veți găsi familii cunoscute – fac genealogii pentru a pricepe timpurile, stratificările sociale, mișcările sociale. Toate locurile principale ale anilor 88-90 sunt aici, cu oamenii care populau aceste locuri. Pentru cei ce cunosc boemia de la Fulgușor și Moldova, cafenelele rezistenței, din anii 88-89 o să găsească toți eroii de acolo precum și tot teatrul Luceafărul. Unii poartă nume reale, alții „numele vremii”. Dar asta este doar o „carte” din patru – o parte din puzzle care are 4 cărți și 21 de capitole: cu toate straturile sociale ale epocii văzute de un adolescent. Sunt și istorii din lumi diferite de cele din centru orașului. Dar ce facem cu eroii din centru – sunt ei sau nu sunt ei în carte?
Cum ceea ce scriu eu este documentaristică ficțională – docu-fiction, un amestec cu de toate – atunci răspunsul meu e dat la începutul cărții. Avertismentul sună așa: „În această carte totul este adevărat. Şi eroii sînt adevărați, nu sînt inventați. Doar că, odată ajunși în carte, ei nu mai sînt cei din viața reală, ci niște personaje ficționale care cîndva au avut o viaţă reală. Asemănările cu realitatea sînt pure coincidenţe rămase în memoria subiectivă a autorului ca o amintire plăcută din vremurile în care eram fericiţi, dar nu știam asta.” Încerc să nu vorbesc mult de oameni, ci de atmosfera de atunci.
G. M.: Sunt multe alte fraze care merită comentate, care rămân sa fie descoperite ulterior de cititor… Totuși, există cel puţin una pe care vreau neapărat să o comentaţi: „Nu am trăit niciodată o libertate mai mare și mai ușoară decât în anii 87-89” (p.16)? După o jumătate de secol de viata, Vasile Ernu poate spune că a fost cel mai liber în anii perestroikăi, dar, totuși, în regim comunist? Poate fi cineva, fie și adolescent, atât de liber în comunism?
V. E.: Da, și asta o susțin și acum. Pentru că libertatea este ceva mai complexă decât restricțiile politice care, firește, irită și nu sunt benefice. Mai întâi e vorba de libertatea adolescentului – adolescentul, adolescența este o trăsătură fundamentală a liberții. Adolescența este perioada în care omul iese din copilărie – din perioada dependentă de părinți – și nu se supune lumii mature. Încă nu e matur – adică ipocrit și subordonat dependenței de reguli, formalism, dogmatism. E cea mai „anarhică” vârstă – revolta îndreptată împotriva maturității, legalității, formalismului și ipocriziei. De aceea și statul, și instituțiile lui, și cei maturi se tem de adolescenți.
În al doilea rând am prins epoca deschiderii spre libertate și cunoaștere a tot ce a fost interzis. O libertate totală, cu o sete și o curiozitate totală spre nou. O așa dezlănțuire eu nu aveam să mai cunosc niciodată. O dezlănțuire a libertății totale căreia nu-i pusesem încă reguli, restricții, control. Și nici nu ne temeam de nimic: încă nu știam riscurile libertății. Nu știam nevoia de prevenție, de oportunism etc. Eram de o naivitate totală. Și nu în ultimul rând – încă nu sosise epoca „controlului financiar” și al nebuniei banului care schimbă radical raporturile de putere și libertate. Banii încă nu aveau funcție politică – adică nu prea interesau. Erau secundari. Mult mai târziu aveam să înțelegem ce putere de distrugere a libertății au: mult mai mare decât puterea partidelor sau politrucilor. Sunt alte forme de mecanisme de control mult mai subtile și mai teribile.
În acei ani au coincis mai mulți factori – adolescența, perestroika, statul social, condiția de familie etc.
– care au produs un spațiu al libertății pe care eu nu-l voi mai întâlni niciodată. Dar niciodată.
G. M.: Poate de aceea, ultima parte a cărţii dvs. este una tot mai plină de melancolie… Privind retrospectiv speranţele unei generaţii care credea că va schimba lumea scrieți: „Regimul era abandonat de toţi, însă puţini aveau curajul să-l înfrunte. Noi nu am fost eroi, ci niște copii curajoși care își doreau altceva. Doar că nu știam ce anume. Iar cînd a venit acel altceva, nea aruncat în vîltoarea istoriei și nea salbăticit pînă la canibalism. Dar asta e dintr-o altă carte.” Avem în aceste ultime cuvinte promisiunea unei continuări, a unei noi cărţi?
V. E.: Da. Eu am vrut să fac o carte care să cuprindă anii 87-90 în prima parte și 90-98 în partea a
doua. Dar când am început să lucrez mi-am dat seama repede că nu merge. Nu merge din două motive reale. Mai întâi: ar fi mult prea mare. Și în al doilea rând: sunt epoci radical diferite. Aproape sunt lumi diferite cu toate că există continuități, sunt aceeași oameni. Dar lumea s-a schimbat radical, istoriile s-au schimbat. Așa că am decis să împart în două cărți separate. Această primă carte care să cuprindă adolescența și epoca ultimilor copii ai comunismului, ai imperiului: Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței. Și a doua carte care să se axeze pe istoria acestor copii care se maturizează – epoca anilor 90-98. Se va numi probabil: Generația canibală. Cartea maturității. Poate în decurs de un an să o avem.
G. M.: 1 februarie este ziua dvs. de naștere, dar și a lui Nicolae Breban, un mare prozator dar din altă generaţie literară… De aceea vreau să vă întreb cum vă raportaţi la alte generaţii literare, în general vorbind și dacă dvs. credeţi că există o luptă între generaţii?
V. E.: Eu sunt un om atent și curios de felul meu. Am un mare respect față de „bătrâni” – adică de
cei născuți înaintea mea. De ce? Pentru că eu cred că am ce învăța din experiența lor, din textele lor. Sunt
atent și la cei mai tineri. De ce? Pentru că eu știu că fiecare generație are alt tip de sensibilități și experiențe. Am ce învăța și de la cei mai tineri. Eu mă tem de prostie ură și orgoliu. Eu cred că omul trebuie să încerce să fie inteligent, bun și modest. Mai ales bunătatea o apreciez: cred că e apanajul unei înțelegeri a lumii foarte profunde. Așa că mă uit cu modestie la cei din față și din spate – și încerc să învăț de la ei. Dacă au și ei ce învăța de la mine mă bucur.
G. M.: Revin cu o completare pentru penultima întrebare… M-a mirat acel răspuns final „Poate în decurs de un an” și simt nevoia să vă întreb neapărat cum merge în prezent scrisul la cel de-al doilea volum al trilogiei?
V. E.: „Sălbaticii copii Dingo” nu e o trilogie, dar ce urmează e o continuare cumva. Copii Dingo este cartea adolescenței și acum vine Cartea maturității numită Generația canibală care cuprinde epoca anilor 90 – ani
foarte dificili și complicați. Am crezut că va merge mult mai ușor, mai ales că aveam în cap cam toate poveștile pe care vreau să le spun. Însă războiul de invazie al Rusiei, dus în Ucraina, mi-a dat peste cap totul. A venit peste mine ca o lovitură existențială puternică. Nu aș fi crezut – era peste puterea mea de imaginație. Eu susțineam că va exista o revanșă a estului, dar nu credeam că va veni în formă de război. Acest război a venit și el schimbă nu doar prezentul și viitorul, ci și trecutul. Practic, cartea mea nu are cum să nu fie marcată de acest război. Dar eu sper să termin cartea în acest an. Foarte mult vreau să mă
despart de această epocă, prin această carte.
G. M.: În loc de concluzii, dincolo de acest volum, vă propun să faceţi cititorului o invitaţie prolectură: În general vorbind, de ce să mai citim literatură și, mai ales, de ce să îl citim pe Vasile Ernu în special…?
V. E.: Eu cred mult că lectura, cartea ne poate ajută să murim puțin mai inteligenți. Iar viața îi este
dată omului ca să nu moară prost și rău. Răutatea e apanajul prostiei. Așa că, cititul ne face ceva mai inteligenți. Și e la îndemâna oricui. De ce să îl citim pe Vasile Ernu? Spun cei ce mă citesc mai atent că Ernu vine cu o abordare „neordinară”, surprinzătoare și mereu în răspăr – un soi de a fi și gândi altfel: ca temă, ca abordare, ca reflecție. Și sper că și stilistic este ceva ușor și captivant. Cărțile mele cred că sunt un foarte bun exercițiu al minții și, sper, și al sufletului…
De la „copiii Imperiului” la „copiii dingo”
Sălbaticii copii dingo, de Vasile Ernu
Natalia Onofrei Memorialistică, jurnal, biografii aprilie 11, 2023
De la „copiii Imperiului” la „copiii dingo”
Autor: Eugen Ion
Vasile Ernu face parte din acea categorie de scriitori români postdecembriști cu înclinații politico sociale de stânga. În cărțile sale el încearcă să treacă dincolo de etichete, sondând psihicul și sufletul omenesc și extrăgând de acolo noi înțelesuri care să-i permită atât lui, cât și nouă, cititorilor, să privim altfel situația „marginalilor”, după cum îi numește el.
În penultima sa carte, Sălbaticii copii dingo (2021), o operă dificil de încadrat stilistic, a cărei acțiune se întinde pe perioada anilor ’80, când Vasile Ernu era adolescent, autorul povestește, printre altele, despre experiențele lui din cadrul școlilor prin care a trecut, interacționând cu persoane din toate clasele sociale, de la temuții gopnici ai clasei muncitoare din cadrul SPTU, un tip de ucilișca (școală profesional-tehnică) situată în cartierul rău famat Ciocana din Chișinău, la elevii de elită din cadrul Școlii nr. 32 din centru.
Nu întâmplător, textul este împărțit în patru părți, corespunzând celor patru anotimpuri: Vara, Toamna, Iarna, Primăvara. Prima parte se prezintă inocent, cu aventurile unor copii aflați în ciclul inferior al liceului, care întreprind o călătorie în peninsula Crimeea. Atmosfera de vacanță este pretutindeni prezentă. În acea perioadă autorul părăsise casa părintească din sudul Basarabiei pentru a se muta la Chișinău și a se înscrie la o altă școală.
Avea 16 ani. Față de celelalte părți ale textului, în „Vara” se vorbește mai puțin despre diferența dintre clasele sociale și se pune accent pe trăirile specifice adolescenței mijlocii. Pe ici, pe colo, autorul simte nevoia să precizeze accesibilitatea serviciilor și produselor din „Imperiu”. În partea a doua Vasile Ernu povestește despre începerea cursurilor la SPTU și angajarea la uzina de frigidere din cartierul Ciocana. Este primul contact direct și profund cu membrii clasei muncitoare și copiii acestora. Sunt primii pași într-o lume a tristeții, alcoolului și sărăciei, motiv pentru care această parte se și numește „Toamnă”. Cu unii dintre copii se împrietenește. De exemplu, cu Sonia, șefa unei bande de gopnici care, de la o atitudine zeflemitoare ajunge să-l aprecieze pe autor și chiar să țină la el.
Cu Sonia va merge pentru prima dată la videosaloane, niște spații insalubre aflate de obicei la demisolurile blocurilor, în care erau rulate filme occidentale celebre la o calitate îndoielnică, dar care trezeau mari emoții și așteptări în sufletul celor care le priveau. Atunci autorul a văzut pentru prima dată că există și alte lumi în afară de lumea cu care era obișnuit. Toate acele personaje pline de patos, agitate, aflate în contrast cu personajele blazate și „cuminți” ale filmelor sovietice, au produs o ruptură în sufletul tinerilor, o ruptură care a dus la conflicte interioare, la sentimentul de revoltă și la o năzuință puternică pentru schimbare. Senzația de abandon devine din ce în ce mai apăsătoare, apare revolta față de „cei mari” și dorința de încălcare a normelor. Cu alte cuvinte, o „sălbăticire”: „Coboram în subsoluri, unde ne simțeam bine – întuneric, umed, miros urît –, și ni se rupea de tot și de toate. Beam vin prost, mîncam pîine, chefir și conserve proaste, ascultam muzică rock tristă care se auzea prost din niște casetofoane care știau doar să înghită banda”.
De altfel, tot textul este străbătut de versuri muzicale și evocări ale trupelor punk-rock din acei ani, în care tinerii își găseau refugiu. „Copiii regimului” deveniseră „copiii dingo”. Toate aceste conflicte interioare sunt ilustrate în cea de-a treia parte a cărții, „Iarna”, care este și anotimpul hibernării, al introspecției, activitatea exterioară fiind limitată. Iarna se nasc cele mai înflăcărate idei. Nu întâmplător marile revoluții din Europa au avut loc în acest anotimp.
După acele luni de frământări interioare și jumătate de an petrecut în Ciocana, autorul se mută la una din școlile de elită din centru: Școala nr. 32. Prin această mutare debutează a patra parte, „Primăvara”, în care Vasile Ernu începe o nouă viață. În mod straniu, atunci când autorul vorbește despre perioada regimului comunist, ne spune că diferențele dintre clase erau mici, că „cămine și spații locative ale muncitorilor se aflau alături de blocuri ale altor categorii sociale”. De asemenea, ne spune că în sălile de clasă erau copii proveniți din toate păturile sociale, că învățământul era democratic (sau democratizat), spre deosebire de sistemul educațional postcomunist. În mintea cititorului se naște astfel confuzia, în special în momentul în care autorul ne vorbește despre ușurarea pe care a resimțit-o în momentul părăsirii școlii SPTU, a uzinei de frigidere și a cartierului Ciocana, care îi deveniseră de nesuportat.
Așadar, diferențele dintre clasele sociale erau prezente și nu erau tocmai mici.
Viața de centru i-a înlesnit accesul la literatura universală și la noi idei. Sfârșitul anilor ’80 se apropia cu pași repezi, iar tinerii educați cu care își petrecea timpul simțeau că va veni o schimbare. Zorii Perestroikăi sosiseră, iar prietenii din liceu se pregăteau să o ia fiecare pe drumul său. Ultimul capitol, „Sfîrșitul începutului. «O, vino odată, măreț viitor». În zbor spre visul de nicăieri”, ilustrează plecarea autorului în România la facultate, un eveniment inedit pe atunci, deoarece generațiile precedente plecau fie la Moscova, fie la Leningrad pentru studii. Venise primăvara, fără ca nimeni să știe dacă va fi urmată de o vară însorită sau ploioasă. Cu toate acestea, în sufletul tinerilor exista multă speranță: „În spate era un secol pe care-l disprețuiam și îl uram. În față era un secol pe care-l așteptam cu o speranță nebună. Eram ultimii copii ai imperiului, sălbaticii copii dingo”.
***
Vasile Ernu este o combinație neașteptată de emoție și realism, grefate pe o sensibilitate sufletească și o intuiție cum rar putem întâlni. Avantajul cel mai mare al scriiturii sale îl reprezintă autenticitatea, ceea ce îi permite să fie natural în povestire. Evocările pe care le face atunci când descrie anumite personaje sunt vii, în așa fel încât îți dau impresia că te afli în fața lor. Deși „disprețuiește regimul comunist” și „peisajul industrial”, apreciază școala comunistă și uzinele. Mai degrabă putem spune că autorul iubește emoțiile pe care aceste realități i le trezesc, emoții pe care nici el nu și le poate explica.
Sălbaticii copii dingo este un apel la înțelegere și deschidere, așa cum sunt multe cărți ale autorului, precum cele din cadrul Trilogiei marginalilor, în care ne sunt prezentate puncte noi de vedere asupra grupurilor sociale evitate și neacceptate de „oamenii buni”. Prin această carte Vasile Ernu își sensibilizează cititorii, pe care îi îndeamnă în mod indirect să-l înțeleagă pe celălalt înainte de a-l eticheta și izola. Pe lângă molime, ridicarea de ziduri invizibile între oameni reprezintă un alt motiv care duce la destrămarea unei societăți. De aceea Sălbaticii copii dingo este una dintre cele mai bune opere de analiză socială de după Revoluție, o carte ce merită citită de toți cei preocupați de problemele sociale și de cauzele care le determină.
Șerban Axinte, Cosmin Ciotloș, Vasile Ernu, Cristian Fulaș și Teodora Vasilescu, câștigătorii Premiilor AgențiadeCarte.ro pentru anul editorial 2021
Joi, 13 octombrie 2022, juriul Premiilor AgențiadeCarte.ro pentru anul editorial 2021, format din scriitorii Dan Mircea Cipariu, Florin Iaru și Tudor Voicu, a anunțat următoarele cărți câștigătoare: ”Scrâșnetul dinților” de Șerban Axinte, Editura Cartier, și ”Fragil și aproape absurd” de Teodora Vasilescu, Editura Tracus Arte – secțiunea Poezie; ”Ioșca” de Cristian Fulaș, Editura Polirom – secțiunea Proză; ”Cenaclul de luni. Viața și opera” de Cosmin Ciotloș, Editura Pandora M – secțiunea Critică literară / Istorie literară / Teorie literară; ”Sălbaticii copii dingo” de Vasile Ernu, Editura Polirom – secțiunea Eseu / Publicistică / Memorialistică. Premiile vor fi decernate miercuri, 16 noiembrie 2022, ora 18.00, în cadrul unei ceremonii ce va avea loc în Sala Perpessicius a Muzeului Național al Literaturii Române din București (str. Nicolae Crețulescu, nr. 8). Diplomele și identitatea vizuală a Premiilor AgențiadeCarte.ro sunt realizate de artistul vizual Mihai Zgondoiu.
De 12 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2021, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. Cititorii AgenţiadeCarte.ro au putut vota și comenta titlurile alese de noi până la 31 august 2021. ”(s)top cele mai bune cărți ale anului 2019” a avut peste 24546 de vizualizări.
”Sunt bucuros că juriul, inspirat de votul popular de pe AgenţiadeCarte.ro, a ales câteva titluri pe care le consideră semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Sunt cărți care vor marca un an editorial, 2021, extrem de prolific, cu multe apariții remarcabile. Dintre cărțile nominalizate, am ales să ne bucurăm de lectura cărților scrise de editorialiștii și colegii noștri Claudiu Komartin și Cristian Teodorescu, votate pe site, cărți importante, premiate de alte jurii și care oferă certe delicii de lectură. Cei 5 autori pe care îi premiem sunt nume reprezentative pentru literatura română vie, nume capabile să producă o emulație pentru lectură și spirit critic.”, a declarat scriitorul Dan Mircea Cipariu, directorul AgențiadeCarte.ro.
Premiile AgențiadeCarte.ro sunt organizate de asociația Euro CulturArt și Muzeul Național al Literaturii Române din București, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii. Partener media: Radio România Cultural.
Simona Popescu recomantă lecturi pentru tinerii de liceu
Vasile Ernu la GALBEN – viața de scriitor, prietenia cu Filat, soarta guvernării PAS și relația cu Dumnezeu
Te invit să vizionezi un #interviu #fărăprotocol cu scriitorul și editorul Vasile Ernu. Am vorbit despre cum era viața în URSS și ce era bine atunci, cum a mers la studii în România, cum s-a cunoscut acolo cu Vlad Filat și ce impresii crea pe atunci viitorul politician. Am discutat despre lectură, din ce trăiesc scriitorii, dacă scriind cărți poți câștiga un venit decent în România sau Republica Moldova. Am vorbit și despre actuala guvernare, unde greșește și ce o așteaptă. La fel, Vasile a povestit și despre relația sa cu Dumnezeu. Vasile Ernu pe Facebook – https://www.facebook.com/vasile.ernu
keep looking »