Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Cronici

De veghe. La marginea societății

Suplimentul de cultură / 3 februarie 2020 / de Diana Mărgărit

ntr-o societate precum cea românească, în care democrația este încă definită în mod meschin, simplist și injust drept „dic­tatură a majorității“, margi­nalii sunt aproape in­vizibili. Și totuși, în mod paradoxal, vizibilitatea lor, așa deficientă cum este, pune în lumină retorica discriminantă și nocivă a excluziunii. Ceea ce invi­zibilitatea lor face vizibil este tocmai una dintre prejudecățile funda­men­tale ale societății noastre, potrivit căreia marginalul își merită soarta, el însuși este responsabil pentru ceea ce i se întâmplă, că e artizanul propriului său destin și, prin urmare, este unicul responsabil pentru viața ingrată pe care o are.

Poziția marginalului a fost mereu controversată. Aflat la periferia societății, menținut într-o stare de precaritate și izolare, fără voce și aliați, fără acces la putere, uitat sau ignorat de elitele politice – acesta este portretul marginalului de ieri și azi. Sigur, vor spune cei care privesc totul ca pe un joc cu sumă nulă: pentru a avea un centru, e nevoie de periferie, și invers; pentru a avea un câștigător, ai nevoie de învinși. Mai mult, cu cât învinșii sunt mai numeroși, cu atât victoria este mai glorioasă.

În chip similar, rolul marginalului constă în confirmarea poziției celui care se află în centru. În ochii puterii centrale, marginalul nu este doar cel care îi confirmă poziția, ci mai mult, cel care confirmă poziția celui dintâi. Prin poziția sa periferică în raport cu nucleul societății, marginalul este nu doar inaccesibil, ci și imposibil de înțeles, integrat și digerat, deci periculos. Astfel, ajunge să întruchipeze monștri și fantasme plăsmuite de mintea uma­nă pe care, se înțelege, puterea are obligația de a-i elimina, în numele securității cetățenilor pe care pretinde că-i reprezintă. Poziția marginalului nu e niciodată aceeași, ea oscilând frecvent aproape de linia frontului, în lupta cu puterea.

Interesul lui Ernu pentru marginali

Istoria oficială a oricărei societăți face în genere abstracție de marginali. Ești marginal, nu intri în cărți. Mai puțin în cele de literatură. Unora dintre scriitori le plac marginalii. Îi găsesc interesanți, exotici, provocatori și îi transformă în personaje și lumi care provoacă mereu granița dintre realitate și ficțiune. Nu e la îndemâna oricui să scrie despre marginali, iar cel/ cea care o face își joacă destinul literar la ruleta rusească. Puțini se încumetă, dar dacă reușesc, istoria le rezervă un loc de onoare. Panait Istrati, Eu­gen Barbu și, recent, Vasile Ernu l-au scos pe marginal din anonimatul politic și social și l-au redat lumii.

Interesul lui Ernu pentru marginali este în mod explicit asumat încă de la apariția primului volum al Micii trilogii a marginalilorSectanții, în 2015, urmat de Bandiții în 2016 și încheiat cu Izgoniții în 2019. Ultima publi­cație spune povestea a doi frați evrei, Sara și Aaron, urmașii uneia dintre familiile victime ale pogromului din Chișinău din 1903. Ernu surprinde cu abilitate și profunzime contextul sociopolitic în care se nasc cei doi frați – pe de o parte, apartenența la comunitatea evreiască supusă în mod sistematic discriminării, abuzului și violenței de către administrația locală și centrală, dar și de către societate; pe de altă parte, presiunea stratificării sociale existente în interiorul comunității evre­iești. Spre deosebire de Aaron, fratele său, Sara are de înfruntat nu doar discriminarea etnică și socială, ci și cea de gen. Într-o societate profund conservatoare, limitarea accesului la educație al femeilor din rațiuni financiare, dar și de gen, devine un obstacol pe care puține reușesc să-l depă­șească.

Destinele celor doi frați se despart în mod ireconciliabil. În vreme ce Aaron se alătură miș­cării sioniste, Sara alege calea pribegiei, înscriindu-se pentru o scurtă perioadă în Partidul Socialist Revoluționar în Sankt-Peters­burg și, ulterior, finalizându-și în mod briliant studiile superioare în Elveția.

Sara îi este un personaj drag lui Ernu, care îi dedică multe pagini ce surprind determinarea de a-și depăși condiția de femeie evreică și săracă, în ciuda ostili­tății societății tributare încă unor stereotipuri rasiale, etnice și de gen. De altfel, prin vocea personajelor sale, autorul remarcă în mod just că partidele revoluționare au fost primele care au contribuit în mod real la emanciparea femeilor prin sprijinirea accesului tuturor la educație, indiferent de gen, și promovarea femeilor în poziții politice de nivel înalt.

Uitarea devine mecanismul prin care societatea se absolvă

Povestea Sarei și a lui Aaron, fie ea reală sau ficțională (din punctul meu de vedere, acest aspect este irelevant), este întrepătrunderea a două pagini de istorie personală din marea carte a unei comunități de marginali – evreii. Uneori tolerați, alteori alungați și, în unele dintre episoadele cele mai sumbre ale umanității, ani­hilați, evreii s-au luptat dintotdeauna cu statutul de marginali. Mai mult, pogromul reprezintă una dintre consecințele marginalizării – anihilarea totală, fizică și psihică a indezirabilului –, apogeul războiului civil, al luptei dintre frați – pravoslavnici, pe de o parte, evrei, pe de altă parte. Ernu vede în experiența pogromului expresia conflictului biblic dintre Iacov și Esau, fiii lui Isaac, „primul război civil din istorie“, după cum îl numește pe coperta a IV-a a cărții.

Pogromul de la Chișinău este primul act de violență extremă împotriva comunității evreiești care a avut ecou în presa inter­națională. Paginile de început ale cărții descriu cu atenție mecanismele prin care statul represiv și genocidar orchestrează un spectacol sumbru al propagandei, urii și minciunii, pentru a legitima crima împotriva unei populații indezirabile. De altfel, toate crimele de stat în masă se petrec în parametri identici de gândire și acțiune. Aceleași mecanisme au fost puse la lucru și în cazul pogromului de la Iași, Holocaustului, genocidului congolez (din timpul lui Leopold al II-lea), armean, rwandez, bosniac sau, zilele acestea, sub ochii noștri, împotriva populației Rohingya (din Myanmar).

Uitarea este un proces inerent și necesar fără de care memoria nu ar fi posibilă. Destinele celor două personaje, Sara și Aaron, sunt răspunsul direct la memoria recentă a forței abuzive și represiunii, cu alte cuvinte, violența născută din violență și care naște, la rândul său, violență. Însă în cazul memoriei colective a societății complice la crimă, uitarea se instalează cu repeziciune.

Uitarea devine mecanismul prin care societatea se absolvă de orice vină sau responsabilitate colectivă. Împotriva acest tip de uitare scrie Ernu Izgoniții. Apelul său la memorie nu este revanșard – așa cum a făcut mișcarea eserilor sau cum face azi statul Israel în războiul împotriva Palestinei –, ci mai curând un îndemn la pre­cauție în legitimarea violenței, segregării și discriminării, dar și un apel la memoria victimelor represiunii. 27 ianuarie este ziua in­ternațională a comemorării victimelor Holocaustului. Societatea românească nu are voie să uite paginile negre din istoria îna­intașilor săi. Doar memoria acelor evenimente are forța de a-i face pe oameni să evite erorile și ororile trecutului. Așadar, parafrazând versurile celebrului cântec, Să nu uităm nicicând

Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor. Izgoniții, colecția „Ego-grafii“, Polirom, 2019

-
5 February, 2020
Niciun comentariu

TeleU: Cu scriitorul Vasile Ernu, despre Mica trilogie a marginalilor și (re)descoperirile sale

Timişoara  / Tudor Creţu – TeleU / 31 ianuarie 2020

-
5 February, 2020
Niciun comentariu

Discuţii incomode despre romane şi femei – Interviu cu scriitorul Vasile Ernu

Maria Cernat – Discuţii incomode despre romane şi femei – Interviu cu scriitorul Vasile Ernu despre Sara, personajul feminin din ultima sa carte / Adevărul / 30 ianuarie 2020

O discuţie despre personaje feminine şi relaţii de gen patriarhale, despre modul în care patriarhatul se ascunde la vedere.

Vasile Ernu este o figură deja emblematică a stângii româneşti. Hulit sau aclamat, fie dinspre stânga, fie dinspre dreapta, el s-a impus în peisajul intelectual românesc ca un personaj nonconformist. A scris mult şi a militat aproape la fel de mult. Vasile Ernu este un intelectual auto-declarat de stânga. Identităţile de acest tip sunt însă tot mai complicat de asumat. În cercurile progresiste e mai nou foarte greu să te auto-defineşti. Te defineşte grupul, sau mai exact liderii săi autoproclamaţi, ceea ce e desigur foarte riscant, dar asta e o altă poveste.

Am vorbit cu Vasile Ernu pentru că i-am citit ultima carte din trilogia pe ca o anunţase în urmă cu câţiva ani. După multe discuţii pe tema absenţei personajelor feminine din romanele lui, iată că Sara vine să compenseze această lipsă. ”Izgoniţii” e considerat de critica literară profesionistă drept cel mai bun roman al trilogiei. Cred că dacă evaluăm calitatea în termeni de profunzimea documentării, verosimiliatea poveştii, conturul şi complexitatea personajelor, calitatea dialogurilor, fluenţa şi pertinenţa descrierilor, da, ”Izgoniţii” punctează bine la toate aceste capitole.

Cartea se citeşte uşor şi dacă în cazul celorlalte cărţi îl vedeam pe Vasile în fiecare frază şi l-aş fi recunoscut cu foarte mare uşurinţă ca autor, aici lucrurile stau diferit. Textul se rafinează şi ideologia lasă loc poveştii, ceea ce nu doar că face cartea foarte atrăgătoare pentru publicul larg, nu doar pentru fanii progresişti, dar învăluie militantismul într-o ficţiune verosimilă şi bine construită.

Să revenim acum la Sara. Ceea ce veţi citi nu e un dialog facil. Unele dintre întrebările pe care i le-am pus sunt de-a dreptul obraznice şi, cum după ce i le-am trimis a întârziat să îmi răspundă, mă temeam sincer că am reuşit să-l enervez. Genul acesta de discuţie pe care o veţi citi mai jos e posibilă în două situaţii: eşti pe poziţii de adversitate cu cel pe care-l intervievezi şi îl întrebi nemilos tot ce-ţi trece prin cap pentru că nu-ţi pasă ce crede despre tine sau, din contra. Există şi un caz fericit. Ai trecut prin multe alături de cel cu care urmează să vorbeşti. Aţi avut momente foarte grele şi tensionate pe care le-aţi depăşit cu mult consum emoţional şi relaţia matură de amiciţie e terenul sigur care îţi permite să-l iei la întrebări sincer şi fără ocol. Varianta a doua este una care se întâlneşte rarisim, mai ales în lumea intelectuală plină de vanităţi, ceea ce e un argument în plus să citiţi discuţia noastră.

Ultimul volum al trilogiei, Izgoniții, este apreciat de critică și de cititorii avizați drept cel mai reușit. Tu cum te raportezi la aceste aprecieri?

Într-o trilogie care a debutat cu Sectanţii, carte care a fost declarată “cartea anului” de la Paul Cernat la Cătălin Tolontan, e important foarte mult să păstrezi acel nivel. Important e să nu scazi sau să dezamageşti mai ales cînd primele două au avut aprecieri foarte bune. Asta a fost şi una dintre temerile şi obsesiile mele. La o trilogie e greu să păstrezi nivelul calităţii constant. Mai  spre final mulţi  „o dau de gard”.

Chiar am lucrat puţin altfel, am rescris mult, am lăsat capitole pe afară etc. Izgoniţii, chiar dacă e destul de diferită faţă de primele două, cred că rămîne apropiată de celelalte două cel puţin prin calitatea scriiturii şi poveştii. Dar asta e meseria criticilor să facă comparaţii. Sper că e aşa cum zic cei cîţiva critici importanţi care au dat acest verdict.

Am văzut că într-unul dintre interviurile recente te arătai mulțumit că finalmente ai reușit să creezi un personaj feminin credibil, pe Sara. De ce era asta o provocare?

Mai întîi pentru că în primele două volume prezenţa feminină a fost destul de redusă. Puţin pe nedrapt chiar dacă am avut cîteva presonaje feminine. Însă mereu în plan secund. Poate şi din cauza temelor dar oricum mi se părea o nedreptate şi mi se mai părea că e o imagine incompletă.

În Izgoniţii am ştiut de la început că voi avea doi eroi: o fată, Sara şi un băiat Aaron, care sunt fraţi. Dar nu am ştiut cum se va desfăşura şi cum vor fi împărţite proporţiile. Sara s-a dovedit mult mai „ofertantă” atît ca pesonaj cît şi ca subiect. Brusc a început să-mi placă să dezvolt acest personaj mult mai mult de aceea ea rămîne clar „vioara întîi” în această carte. Puteam chiar renunţa la fratele ei însă el era o necesitate pentru tabloul întreg. Şi a rămas secundar.

Sara este un personaj credibil, dar oare nu e crebil tocmai pentru că urmărește un traseu previzibil? Nu e oare Sara credibilă tocmai pentru că se înscrie în galeria personajelor feminine clasice – fată tânără și inocentă se îndrăgostește de un băiat deștept care o ”inseminează intelectual” cu autorii potriviți?

 Dacă am cunoaşte epoca am spune că nu e deloc previzibilă. În acea epocă femeia nu e „sunbiect politic”, procesul de emancipare e la început mai ales în Est. Femeia acelei epoci era „o proprietate” a familiei şi bărbatului. Sara ca să fie „clasică” şi să meargă pe un „traseu previzibil” trebuia să fie nu doar tăcută şi drăguţă, ci şi să stea frumos în familie, să meargă la sinagogă şi să se căsătorească cum îi cerea familia cu un evreu ceva mai avut.

În acest sens Sara face o notă dizcordantă: nu merge la sinagogă ci la un club de lectură destul de radical, se duce la şcoală, îşi „trage” un prieten cam dubios, se înbracă straniu, cîntă muzici deocheate, umblă prin cabaret, se împrieteneşte cu eseri (cei mai radicali dintre revoluţionari, cei cu bombele şi cu exproprierea), „trage” cocaină, e implicată în întreg procesul de emancipare. Sara face parte dintr-o mică „galerie” a femeilor foarte curajoase şi implicate.

Dragostea acolo e secundară iar ea nu e chiar aşa pasionată de „subietul” în cauză cît mai ales e atrasă exact de mediul în care se învîrte prietenul ei pe care cumva îl şi părăseşte pentru că pleacă la studii în Elveţia unde dă de floare emigraţiei politice ruse. Dragostea e „un motiv” util de a te folosi de situaţie. Da, uneori bărbaţii merită să „fie folosiţi” fie şi cu preţul dragostei pentru a face un pas mai departe.  Sau asta lasă de înţeles textul.

Drumul către emancipare al Sarei este determinat de bărbatul de care se îndrăgostește. El o duce în oraș și îi spune că el i-a hotărât soarta și că ea va pleca la Zurich la facultate pentru că așa crede el că e mai bine. O sărută ca să o convingă și asta este etichetat în roman drept gestul decisiv. Această emancipare cu forța pecetluită prin sărut nu e ea tot o formă de rețetă patriarhală de codificare a relațiilor de gen?

Putem spune şi aşa. Sau mai putem spune că se îndăgosteşte de el tocmai pentru că el e altfel: el e cel care corespunde căutării ei. Ea îl alege: asta e foarte important. E genul de dragoste „care utilizează” un personaj pentru a ajunge într-o lume la care ea speră. Ea are acest mic moment adolescentin însă el e foarte scurt dovadă că această relaţie e trecut în plan secund. Ea devine repede personaj mai principal în mediile în care se învîrt.

Relaţia dintre cei doi e umană: da, tinerii se îndrăgostesc uneori. Însă în acest cuplu nu e nimic „patriarhal” ci mai degrabă existenţial. Ba mai mult: ea îl alege, ea îl părăseşte. Da, el este un soi de „garant” al întrării ei în anumite medii politice. Dar să nu uităm că suntem la început de secol XX unde în politică femeia are maxim rol fie de „suport de ceaşcă de cafea” pentru conservatori, fie de „dactilografă” pentru liberali. În grupurile care se implică ea devine personaj important. Dar din motive neclare. Aici mă interesează altceva.

Pe mine mă interesează foarte mult elementul uman care e mai puternic şi important decît cel politic. Politicul trebuie să se întrezărească, să fie subînţeles nu declarat. Partea „idologică” nu mă interesează aşa mult. Asta e prezent deja în discursul eroilor căci face parte din epocă.

Şi da, istoria Sarei, se bazeaz pe un studiu amănunţit al cîtorva personalităţi de marcă al epocii.

Sara pleacă la facultate așa cum a decis bărbatul. Interesant este că acolo întâlnește o serie întreagă de alți bărbați. Revoluționarul fără o bucată de ureche, intelectualul rasat. Pe toți îi vedem prin ochii Sarei (sau mai degrabă ai naratorului). Aici aș avea mai multe probleme. De ce ai lăsat nerezolvată idila cu Ezra, bărbatul care îi decide soarta? După ce ea ajunge în Odessa nu mai aflăm nimic despre relația lor. De ce ai ales această strategie? (poate e o întrebare de cititoare simțitoare, dar am rămas cu această dilemă la finele romanului)

Eu pornec de la date concrete. Am studiat detalii ale epocii. Pot să-ţi spun şi care era garderopa epocii, şi cum se tundeau şi de ce. Pot să-ţi spun numărul exact al femeilor în partidele importante. Da, în politică erau implicate puţine femei.

Este epoca în care pentru pirma dată femeia devine subiect politic. Din punctul meu de vedere în Est, mai ales în Imperiul Ţarist, marea noutate a mişcărilor politice nu sunt nici revoluţionarii, nici emanciparea muncitorilor care începe ceva mai devreme, nici democratizarea cît de cît a societăţii, ci alte două lucruri. Primul este intrarea în politică a adolescenţilor. E fără precedent în istorie: tinerii (nu studenţii, ei erau deja în politiciă), gimnaziştii intă în sfera politică. E pentru pirma dată în istorie cînd tinerii (foarte precoce) fevin subiecţi politici activi şi pregătesc o nouă generaţie care se va rupe total de părinţi. Ba char vor lupta radical împotriva părinţilor. E un subiect important în carte. Pşractic eu încerc să prind acest spiritu al „milenialilor” de încpeut de secol XX. O generaţie profund politică. Revoluţia rusă o fac aceşti copii. Tu ştii că ei ajung la putere la o vărstă medie de 33 de ani?

Doi, un alt element foarte important este inrarea femeiie pe scena politică. Femeia devine cel mai important subiect politic la începtu de secol XX şi va schimba radical soarta politicii globale iar  Rusia în acea perioadă era în avangardă. Ai acolo o „panoplie” de personaje politice femei care de multe ori sunt mai importante decît bărbaţii politici. Eu încerc să arăt acest fir. Eu cred în continuare că este foarte subestimat rolul femeiei jucat în politica asta de emancipare a înceuputului de secol XX.

În cazul Sarei ea merge unde merge nu pentur că a „decis bărbatul” ci pentu că era singurul traseu posibil pe care-l foloseau foarte puţine femei. Enorm de puţine dacă privim la statistici. Ea nu era doar femeie ci şi evreică. Ce însmena asta? Un numpăr imens de restricţii şi lipsa unor minme drepturi. Ea alege ceva care o ajută imens în acest proces.

De ce ajung toate femeile mai emancipate şi educate în Elveţia? Pentru că e singurul loc unde sunt acceptate la studii: femeile nu au dreoptul la studii superioare. Fireşte, pentru asta era nevoie şi de bani. Unde se aflau exilanţii politici ruşi? Tot acolo pentru că era o ţară ceva mai tolerantă şi „neutră”. Ce se întîmpla acolo la intersecţia acestor grupuri? Deja e istoie, ştim cum s-au întîmplat lucrurile. O nouă generaţie de copii se întorc acasă, copii din „lumea bună”, care luptă pentru a renunţa la privilegii. Iarăşi: o noutate fără precedent.

Sara nu vorbește prea mult. Ea cântă frumos și, în genere, este un receptacul pasiv al ideilor marilor intelectuali pe care îi întâlnește. Cineva mai cârcotaș ar putea spune: că e tăcută înțelegem, dar oare cu alte femei mai înfipte nu e întâlnește prin mediile revoluționare?

 Eu nu scriu istoria unor oameni politici, a unei idei politice etc. Eu scriu istoria unui grup, a unor oameni simpli din anumit mediu. Mă rog, nu foarte simpli: e un soi de clasă de mijloc deja.

Mă interesează istoriile lor de viaţă nu activismul lor politic. Activismul politic este doar o parte din viaţă. Chiar îl pun la îndoială pe ici pe colo arătînd că în viaţă sunt multe momente, multe întîmplări care sunt mai importante decît crezul politic. Viaţa e întotdeuana mai complexă decît politicul chiar dacă el este prezent. Eu încerc să fug tot mai mult de aceste capcane „ideologice” pentru că ele omoară povestea. Iar pentru o carte povestea şi stilul sunt fundamentale. Femeile „prea vorbăreţe” nu sunt interesante. Glumesc. Aici important este felul în care ea priveşte această lume, felul în care o gîndeşte şi înţelege. Felul în care face asta în text, felul în care priveşte, este mult mai important decît felul în care ţine discursuri.

Este viaţa unei femei dintr-un mediu marginal concret care-şi cîştigă independenţa. Iar ea vine treptat, greu, cu multe probleme.

Din punctul meu de vedere, dincolo de povestea Sarei, pentru care te felicit deși am mici probleme cu ea, una dintre cele mai profunde meditații se află la finele romanului. Acolo o cunoaștem pe o teribilă mătușă, fiica Sarei, revoluționară și progresistă la rândul ei. Asta n-ar fi nimic, dar în camera unde locuiește această legendară mătușă intră nepoata înfășurată din cap până-n picioare în straiele pe care o interpretare ultraconservatoare a Coranului le impune femeilor. Un avertisment, o meditație? Cum ai comenta faptul că mătușa se lupta pentru emancipare doar ca să-și vadă nepoata luptând pentru tradiție?

Da, asta mi se pare mult mai important: acest tip de stare, de medidaţie scurtă dar lungă istoric căci e o privire  spre începutul de secol XXI dinspre înceuptul de secol XX. Asta e forţa medidaţiei mătuşii din Istanbul.

Sara îşi termină aventura în carte tot meditînd: dar ea nu ştie ce se va întîmpla cu ea în seclul XX. Nu-i prezint secolul XX de după 19017. Toată istoria ei e între 1903, Pogromul de la Chişinpău, şi Revoluţia din 1917. Ea se desparte de fratele ei pe malul mării la Odessa în debutul de secol XX, un secol teribil şi violent, fără a şti ce o aşteaptă. Se rupe de o lume veche, visează la o lume nouă dar dintr-o postură îngrijorată. Aici mă interesează mult mai mult sătrile, emoţiile personajelor decît discursul lor de care înerc să fug. De asta ea la final recită din Blok şi cîntă un cîntec de leagăn. Se rup două lumi, se nasc două lumi. Ea intuieşte dar nu ştie. Această stare de nehotărîre îmi place. Orice ruptură e dureroasă, orcie naştere e dureroasă, orice moarte e dureroasă.

Pe cînd teotea Sonia e deja după o viaţă foarte lungă,  e martorul înţelept al secolului XX dar care vede cum se schimbă tot mai mult secolul în care a intrat. Ea încearcă să trimită aceeaşi stare de teamă, de neprevăzut, de angoasă, care cuprinede cumva viitorul tulbre spre care ne îndreptăm.

Mătușa se arată foarte intrigată de faptul că pe vremea ei fetele se îndrăgosteau de revoluționari, iar femeile din ziua de azi se îndrăgostesc de luptătorii ISIS. Ai ales deliberat ideea că lupta de emancipare a femeilor a fost parțial inutilă și că de la statutul de a se îndrăgosti de X au ”progresat” fix până în punctul în care se îndrăgostesc de Y? Care să fie rolul lor politic în noul context?

Eu iau povestea ca pe o metaforă şi nu o aplic direct pe o politică reală. Mă interesezează această stare de nesiguranţă a viitorului. De teamă, de îndoială, de emoţii tulburi.

Da, e o prevestire că „răul” existenţial, politic, social etc este mereu la îndemînă, în noi, în familia noastră, în cele mai intime locuri, lucruri, persoane. Răul în forma lui volentă. Violenţa este doar ascunsă, îmblînzită dar care ca o fiară poare să renască şi reveni în forţă asemenea unor atavisme bine camunflate. Cînd violenţa va răzbufni va veni exact din zonele în care ne aşteptăm cel mai puin şi poate chiar din zonele „cele mai civilizate”.

-
5 February, 2020
Niciun comentariu

„A scrie o carte nu e chiar un lucru romantic.” (Nona Rapotan în dialog cu Vasile Ernu)

Nona Rapotan în dialog cu Vasile Ernu / 13 IANUARIE 2020 / bookhub.ro

Despre fiecare dintre cele trei cărți am scris pentru Bookhub.ro. Îmi plac scriitorii care își gândesc proiectele literare structurat și nu le abandonează din diverse motive. După cum, la fel de mult, îmi plac și oamenii care își convertesc orice eșec personal într-un plus de cunoaștere. Vasile Ernu este unul dintre acești scriitori, un om cu care poți să nu fii de acord, dar cu care este extrem de dificil să ajungi să te cerți: conflictul de idei pentru el este sursă de cunoaștere, ceea ce înseamnă plusvaloare pentru literatură.

Am vorbit despre Mică trilogie a marginalilor și așa am reușit să aflu și despre cum s-a scris această trilogie.

Foto din arhiva personală Vasile Ernu

Cum ai defini acum „marginal”, după ce-ai încheiat trilogia?

Recunosc că eu îmi construeisc temele şi ideile „în avans”. Adică pornesc de la nişte teme, idei care mă obsedează şi asupra cărora gîndesc mult. Mă documentez. În procesul scrierii, însă, lucrurile se transformă, se modifică şi chiar capătă forme neaşteptate, conflictuale şi uneori în dezacord cu ce ai gîndit tu. Adică ideile transpuse în poveşti sunt  cu totul altceva decît în teorie sau idei „lipsite de carne”. De aceea eu rămîn descumpănit cînd cărţile mele sunt trecute la zona „teorie”. Eu nu fac teorie, istorie a ideilor, antropologie sau altele din această zonă. Eu fac un soi de docu-fiction: o proză documentară. Acolo sunt prezente idei destule, însă ele capătă viaţă şi forme, ele au deja o formă cotidiană specifică prozei care are eroi și poveste.

Pentru mine marginal nu ţine de număr, nu ţine de „minoritate”, ci de putere: eu cunosc multe „minorităţi”, care sunt parte a nucleului dur al puterii. Pentru mine marginal este cel fără putere sau cu o putere redusă în raport cu o altă categorie socială. Ba chiar încerc pe alocuri să arăt cum marginalul de ieri devine central şi puterea de azi şi invers. E o relaţie care poate fi schimbată, răsturnată. Asta se vede şi la „bandiţi” şi la „sectanţi”. Dar pe mine mă interesează aceste trei grupuri marginale doar în calitatea lor de marginali lipsiţi de putere şi felul în care-şi construiesc viaţa. Cînd ei devin „centrali” acest lucru nu mă mai interesează. Cu toate că şi „centrul” este un subiect atractiv. Nu însă acum. Poate altădată.

De ce sectanții, bandiții și izgoniții? Dincolo de faptul că sunt trei categorii sociale distincte și greu de analizat chiar și dpdv sociologic, pentru mine ele reprezintă trei categorii de oameni de la care avem de învățat mereu câte ceva, dar în primul rând supraviețuirea. Să fie aceasta și percepția ta?

Am avut de ales între mai multe grupuri, dar cele trei grupuri aveau mai multe atuuri. Mai întîi pentru că-mi erau cunoscute, îmi erau cele mai la îndemînă. De ce să scrii despre un „marginal” de peste mări şi ţări cînd ai sub nasul tău atîţia. Deci primele cauze au fost apropierea şi cunoaşterea cît de cît a acestor grupuri.

Al doilea lucru ţinea de faptul că îmi ofereau o arie mult mai largă şi diversă de problematici. Dacă în  linii mari urmăream un anumit tip de comportament şi organizare al acestor grupuri, nu aveam cum să nu observ că ele se confruntă cu probleme diferite şi au soluţii diferite. Înr-un fel se defineşte un grup religios şi îşi stabileşte „duşmanii” şi strategiile de supravieţuire şi cu totul altfel un grup de bandiţi sau o comunitate atît de experimentată precum comunitatea evreiască.

În acelaşi timp eu am mai multe teme pe care le urmăresc în interiorul „marginalilor”: tema legii, tema educaţiei, tema represiunii, tema inegalităţii şi echităţii, tema sărăciei, tema nedreptăţii, tema transformărilor şi stratificărilor sociale etc. Cele trei grupuri sînt foarte diferite şi îmi oferă o paletă discursivă şi tematică foarte largă. Pentru mine a fost destul de clar şi destul de repede am decis asupra acestor grupuri. Felul în care povestesc aceste lucruri a fost însă o poveste mult mai complicată. Iar în literatură acest „cum povesteşti” este fundamental.

Foto din arhiva personală Vasile Ernu

Evident că pentru fiecare dintre cele trei volume ai avut de întâmpinat dificultăți. Din tot noianul de piedici care ți s-au ivit în cale de-a lungul anilor dedicați trilogiei, care a fost cel mai greu de surmontat și care a fost imposibil de de depășit?

Tot procesul a durat cam cinci ani: documentare şi scriere. Am lucrat de multe ori în paralel. Am avut noroc şi de cîteva burse care m-au ajutat destul de mult, pentru că am avut timp efectiv pentru scriere.

Pentru mine documentarea este un proves destul de uşor şi plăcut: îmi place această perioadă, pentru că este cumva partea uşoară. Este perioada de adunare de material şi de gîndire. Mintea zburdă liber fără restricţii. Chiar şi munca cu oamenii o fac cu multă uşurinţă: comunic uşor cu oamenii, chiar şi cu cei din grupurile marginale care, de obicei, sunt grupuri închise.

Partea dificilă este procesul de scriere în sine, pentru că e un proces unde se munceşte mult cu textul, cu scrierea efectivă, unde toate gîndurile tale trebuie să aibă cap şi coadă, să fie textul unitar și să aibă un stil.

Eu lucrez programatic: 50 de zile, a cîte zece ore pe zi minim. A sta cîte zece ore pe zi să lucrezi cîteva pagini de text nu e un lucru chiar foarte plăcut şi uşor. Fizic este greu să rezişti, dar cînd mai pui şi oboseala psihică atunci se adună. Există, fireşte, şi plăcere, dar în mare este multă muncă migăloasă. Eu nu prea romantizez acest proces. A scrie o carte nu e chiar un lucru romantic, ci este multă muncă, nervi, energie şi consum psihic. De asta prozatorilor li se cere să fie „sănătoşi fizic” tocmai pentru a rezista la astfel de munci. Plăcerea vine cumva în urma acestui „chin”, cînd ai un rezultat care te mulţumeşte. Ce „demoni” mişcă pe unii în astfel de procese nu ştiu. Nu mai vorbesc că remunerarea este mică, chiar şi cînd vinzi mult după standardele locale.

Foto din arhiva personală Vasile Ernu

Mica trilogie a avut parte de multe cronici scrise atât de oameni de litere, cât și de specialiști din alte domenii. Care dintre ele ți-au fost de folos?

Asta face parte din „confuzia genului”, cea  care produce şi dificultăţi, dar are şi avantaje. Adică o carte greu încadrabilă într-un anumit gen poate fi ignorată sau poate atrage categorii foarte diferite. Cum eu sînt însă mai greu de „ignorat” din cauza subiectelor alese, al  stilului subversiv şi al problemelor ridicate, atunci reacţiile vin. Şi ele vin din direcţii foarte diferite: de la critici literari pînă la antropologi, politologi, jurnalişti şi sociologi. De exemplu, Vintilă Mihăilescu, antropologul nostru principal, spunea că Sectanţii ar fi o carte model despre felul cum se face antropologie azi. Eu nu am o astfel de pretenţie şi de aceea spun că eu nu fac antropologie, chiar dacă mă folosesc de acest domeniu drag mie.

Pe mine, din toate aceste reacţii mă interesează să am critici decente şi inteligente. Adică oameni care gîndesc textul şi care înţeleg lucrurile poate ceva mai bine ca mine. Criticile inteligente sunt foarte utile.

Însă reacţiile de la cititorii „neprofesionişti” mă interesează cel mai mult. Am foarte multe recţii de la ei, uneori de o inteligenţă sclipitoare. Am foarte multe reacţii de acest gen: oameni care scriu doar pentru că au fost impresionaţi sau iritaţi de ceva citind cărţile mele.

Foto din arhiva personală Vasile Ernu

Ți-ai construit trilogia plecând de la oamenii care fac parte din familia ta. Îi regăsim acolo, printre personajele celor trei volume. Cum ți-a fost să scrii despre ei, fără să îi arăți prea mult lumii, fără să-i desconspiri?

Parţial. Genul îmi permite multe amestecuri dintre „real”, documentar şi ficţional. Cel mai „documentar” volum este Sectanţii, pentru că chiar am trăit între multiple cupluri religioase „marginale” şi foarte pestriţe. Aşa e toată zona mea. În familie am foarte amestecaţi, am moşi şi bătrîni din familie care au fost „ctitori” de tot soiul de grupuri religioase. Fireşte că pe unii e greu să-i „ascunzi” şi să-i faci „necognoscibili”, pentru că despre mulţi deja circulă legende locale, istorii pe care le recunosc toţi cei din comunitate sau localitate. Mulţi copii ai acestor eroi au comentat. E o zonă sensibilă, pentru că nu vreau ca eroii să fie „translaţi” din carte în „real”. Eroii de carte chiar dacă au un prototip nu mai sunt eroii din viaţa reală, oamenii pe care-i ştim noi. Dar oamenii citesc deseori direct, ei vor să recunoască „omul real”: „Vasea, s-a petrecut exact cum scrii tu, am fost martor!” ;). Am încercat însă pe cît am putut să păstrez distanţa de „prototipuri”.

La Sectanţii e foarte interesant că am fost contactat de tot soiul de grupuri religioase marginale, care-mi spun că am scris despre ei. Despre unii care s-au recunoscut eu nici nu ştiam de existenţa lor, sau cu siguranţă că nu m-am gîndit la ei. Dar ei s-au regăsit şi s-au identificat. Asta spune ceva despre „pattern-urile” acestui tip de poveste, de istorie. Am cîteva istorii foarte haioase pe acest subiect.

Cu Bandiţii e mai simplu: eşti obligat să cauţi această distanţă, pentru că ei nu iartă uşor dacă se simt jigniţi sau simt că tu „ai minţit” şi ai scris „cum nu trebuie”. Avantajul e că ei nu sunt aproape de lumea noastră literară, nu au treabă cu acest gen de cărţi. Însă cei cîţiva cu care am lucrat se pare că au dat „notă de trecere” cărţii, dovadă că nu mi-au tăiat niciun deget.

La acest capitol cel mai uşor a fost cu Izgoniţii, pentru că aici eroii nu mai sunt în viaţă şi nici măcar urmaşii lor. Aici am avut cu totul alt tip de dificultăţi.

Foto din arhiva personală Vasile Ernu

Anii dedicați trilogiei au fost anii maturizării tale scriitoricești. Așadar, te pot întreba: ce urmează – roman sau nonficțiune? Personaj sau poveste?

Eu nu mai fac aşa mare distincţie între genuri. Mie îmi plac genurile impure, amestecate. Da, mă aproprii tot mai mult de genul ficţiunii clasice, dar nu aş renunţa la „nota mea specifică”, la documentaristică, la jocul cu ideile etc. Mă atrag tot mai mult personajele, recunosc, dar nu aş renunţa la ideile care mă frămîntă. Poveştile trebuiesc dezvoltate. Povestea contează mult.

Mă interesează multe lucruri, am subiecte destule, dar cel mai mult mă pasionează acum istoria generaţiei mele, a copiilor născuţi în jurul anilor ´70 care cumva au luat-o în piept rău de tot în anii ´90 – 2000 şi care acum se îndreaptă spre un deznodămînt tragic: un soi de „saga” unui grup de prieteni: între copilărie şi bătrîneţe.  Mă mai interesează „ritualurile morţii”, acestea întîlniri în jurul morţii, nu moartea efectiv. Am stat vara trecută în mai multe localităţi şi am bifat toate înmormîntările, parastasurile, pomenile şi tot ce ţine de acest fenomen al morţii. În faţa morţii oamenii devin foarte diferiţi: moartea umanizează ceva de speriat.

Sectanții poate fi cumpărată de aici.

Bandiții poate fi cumpărată de aici.

Izgoniții poate fi cumpărată de aici.

-
17 January, 2020
Niciun comentariu

Vasile Ernu: Ura cea mai vocală este ura celor care au putere împotriva celor care nu au putere

 

Vasile Ernu face parte din “proletariatul precar freelancer”. Așa spune el. În România, scriitorii scriu în schimbul doi sau trei, pentru că mai întâi trebuie să își câștige pâinea. Așa scrie și Ernu. Între libertatea freelancingului și dictatura precariatului, el termină trilogii, scrie cărți pentru copii și pisici, adună jurnale de la sfârșitul lumii, publică volume de discuții și polemici despre Basarabia. 

 Am pornit acest interviu de la Izgoniții, ultima parte a trilogiei sale, pe care a scris-o în doi ani si a publicat-o anul trecut. (Despre partea a doua, Bandiții, povesteam cu el într-un interviu din 2016). L-am întrebat despre marginali și trecut, construcție, literatură și cititori, dar și despre ceartă, Facebook și tensiunile din ce în ce mai ascuțite din societate.

Vasile ne-a vorbit despre personajele sale și poeziile pe care le pune să le recite (puteți citi câteva strofe și mai jos), despre toleranță și iertare. Despre o țară rurală și puțin educată și împărțirea ei în tot felul de grupuri care nu știu să se înțeleagă. Despre izgoniții din 2020 și cum se pot salva ei.

Eu sînt un soi de creştin laic practicant care-mi iau în serios crezul. Cam romantic dar asta e. Cred că viaţa-ţi este dată o singură dată ca să trăieşti pentru ceilalţi.

Viața de scriitor în România

Diversă. Viaţa unui scriitor nu se deosebeşte foarte mult de viaţa altor meserii din simplul motiv că aproape nimeni în România nu trăieşte din scris. Este aproape imposibil. Avem o piaţă de carte foarte mică, cu cititori foarte puţini: sîntem sub Bulgaria la acest capitol. Sîntem o ţară rurală, fără tradiţie în ale lecturii, puțin educată. Chiar dacă în comunism (culmea) a existat un salt la capitolele educaţie de bază, în ultimii 20 de ani am pierdut enorm la acest capitol. Din multiple cauze. Practic ne batem pentru cîteva zeci de mii de cititori, în mare parte săraci. Asta e realitatea.

Aşa că scriitorii scriu în schimbul doi sau trei căci mai au alte slujbe din care trebuie să-şi cîştige pîinea. Eu sînt nevoit să scriu în presă, să colaborez pe diverse proiecte. Fac parte din “proletariatul precar freelancer”. Am o libertate pe care o plătesc destul de scump.

Partea frumoasă e că fac ce-mi place. Partea urîtă este această “dictatură a precariatului” care-ţi macină nervii şi ficaţii.

Izgoniții

Izgoniţii a fost partea trilogiei cel mai greu de scris poate şi pentru că nu puteam să fiu “martorul evenimentelor” de atunci. Am lucrat cel mai mult. Am scris şi rescris. La început nu eram mulţumit de felul în care curgea. Am regîndit din mers multe lucruri noi.

Am avut o bursă la Split, Croația, ca să termin dar nu a mers aşa cum am vrut. „E greu” pe malul mării, pe coasta Dalmată, să scrii. Am lucrat peste 2 ani, cam cît am lucrat la celelalte două împreună. Dar asta şi pentru că au intervenit multe în viaţa mea. Eu mai întîi documentez, iar cînd scriu îmi trebuie ruptură totală cu lumea: prieteni, relaţii, telefoane, net şi chiar familie. Acord pentru scris un timp special.

Cel mai dificil la acest capitol a fost să găsesc tonul epocii care să se resimtă în carte.

Acum că avem cartea putem să verificăm asta. Mă bucur că oamenii la care ţin mult şi de al cărui verdict “mă tem” au spus că ar fi cea mai bună carte din trilogie sau cel puţin la fel de bună ca celelalte. Asta contează mult pentru mine. Dar verdictul final îl dă cititorul “obişnuit”.

Punctul nevralgic

Cel mai dificil a fost construirea unor personaje şi în mod special al personajului principal, Sara: o tînără “milenialistă”, evreică care se înscrie la eseri, o mişcare foarte radicală. E un personaj care-mi place mult: inteligentă, emancipată, luptă pentru drepturi şi idealuri dar  în acelaşi timp ne arată că viaţa e ceva mai complicată. Pentru prima dată am reuşit un personaj feminin mai complex. Şi sînt fanul ei.

Mi-a plăcut să o îmbrac, să îi fac discursuri, să-i fac freze, să o pun să recite şi să cînte. Diverse chestiuni.

O pun să recite din Osip Mandelştam:

Veacul meu, fiara mea, cine ar putea
Să privească în pupilele tale?

Sau să cînte un hit al vremii în mare modă, pe la 1915, prin birturile din Odessa. Traducere proprie.

Cum dracu’ eşti tu marxist?
O iubesc pe Raşel,
Fiica unui evreu,
Tatăl ei ne a promis
Un bun mezalians.

Ea vrea îns un rabin
Care nu-i un loser,
Ea vrea îns un rabin
Care mănîncă cuşer.

Şi ce credeţi că mi a răspuns?
Da’ tu nu vezi că mama ta bea vîrtos?
Şi tatăl tău este arhiereu,
Tu ai o uniformă de matros.
Cum dracu’ eşti tu evreu?

Iubesc ca un disperat
Fata cu ochi zglobii
Care, cînd te privesc,
Omoară şi pe cei vii.

Ea vrea îns un marxist
Ce nu papă icra.
Ea vrea îns un marxist
Care citeşte Iskra.

Şi ce credeţi că mi a răspuns?
Păi, mama ta e burjoa,
Iar unchiul tău e un okteabrist.
La mic dejun mănînci doar foie gras.
Cum dracu’ eşti tu marxist?

Am început serios
Capitalul citit,
Hainele le am schimbat
Şi barba mult mi a crescut.

Am fost şi la eseri,
Bombe ştiu să mai fac,
La sindicat m-am înscris,
Nu ştiu ce să mă mai fac.

Şi ea a dat un verdict!
În Ohrana este fratele tău!
Iar unchiul tău este morfinist.
Eşti familie de monarhist.

Cum dracu’ eşti tu marxist?
Cum dracu’ eşti socialist?
Cum dracu’ eşti anarhist?
Cum dracu’ eşti feminist?

Ce ai simțit când ai terminat trilogia

O uşurare. Mare uşurare. Nu e uşor să duci o trilogie. Mi-am dat seama abia la volumul trei. E multă muncă. A fost nevoie de multă documentare şi nu a fost uşor să le scriu. Într-o trilogie trebuie să-ţi dozezi altfel energiile. Cu toate că aceste cărţi puteam să le scriu fără să le leg într-o trilogie pentru că au o autonomie cumva. Dar legate împreună cred că produc un text mai complex.

Faptul că au succes la public şi chiar destul de mare la critică (permeate cu premii importante) e încurajator. Cititorii sînt însă cei care-ţi dau marea satisfacţie.

În ultimul an am avut multe mesaje de la „fani” care aşteaptau partea a 3-a. Asta m-a motivat dar şi m-a speriat puţin pentu că erau aşteptări. Sper să nu-i dezamăgesc.

Cu ce ai vrea să rămână cititorii 

Cartea e tristă, chiar foarte tristă faţă de celelalte cărţi ale mele. E reflexivă, ca şi celelalte, dar nu oferă direct material de reflecţie. Multe capitzole par „neterminate” tocmai că ideea din spate e să activeze această reflecţie individuală: şi cititorul poate contribui la poveste.

Mi-ar plăcea ca cititorul să simtă această tristeţe, această luptă care presupune multe riscuri, această reflecţie asupra conflictelor în care trăiesc eroii. Mi-ar plăcea că cititorul să “retrăiască”, așa cum zic basarabenii după un calc rusesc, adică să trăiască, să simtă ceva din frămîntarea eroilor şi a epocii. O epocă nebună care ne aminteşte de epoca în care trăim. Poate aşa ne înţelegem mai bine pe noi şi epoca noastră. Aş vrea ca cititorul să poată privi actualitatea dinspre începutul de secol XX.

Cum e diferită nebunia lui 2020

Eu cred că această carte este de o actualitate îngrijorătoare. O mulţime de lucruri seamănă nespus de mult. Însă eu nu  cred într-o repetiţie identică. Nimic nu se mai poate repeta la fel chiar dacă multe lucruri par a fi asemănătoare. Altele sînt datele problemei: social, economic, felul în care e stratificată societatea. Stăm mai bine sau mai prost? Pe alocuri stăm mult mai bine dar pe alocuri mai prost.

Ce este repetitiv? Repetitiv este felul în care se acumulează inegalitatea, felul în care se produc cauzele violenţei. Sînt nespus de asemănătoare. Efectele pot fi apropiate. Poate şi condiţiile. Diferenţele? Greu de prevăzut dar ţine de felul nou al muncii şi al stratificărilor sociale.

Cartea meditează cumva asupra actualităţii debutului de secol XX. E o carte avertisment chiar dacă nu are pretenţia unei proiecţii “a viitorului”. E mai degrabă o carte tristă, o reflecţie tristă dar care lasă loc de speranţă.

Eroii mei sînt plini de speranţă dar încă nu ştiu prin ce vor trece în secolul XX. La final am însă o mătușă matusalemică din Istambul care dezvăluie ceva trist.  O să citiţi.

Ura de pe Facebook

Am o părere proastă despre această ustensilă Facebook. Adică nu despre Facebook în sine căci el este un instrument ca oricare altul: poate fi util şi nociv în acelaşi timp.

Ce mă deranjează la el este proasta înţelegere şi utilizare. Facebook este un instrument profund centralist, destul de unificator, deci destul de autoritar şi puţin democrat, foarte uniformizator (diferenţiază puţin) şi isteric. Aşa e construită maşina. Ea e construită să vîndă nu să discute, polemizeze, dialogheze etc. ea e bună pentru promo, pentru diverse scheme mai comerciale. Noi greşim şi o folosim ca pe o „platformă reală” politică, socială, culturală. Şi avem o unificare centralizată, uniformizată şi isterică.

În viaţa reală lucrurile stau altfel: de obicei oamenii care se înjură pe Facebook nu fac asta şi în realitate. Oamenii „în real” sînt mult mai umani decît  „în virtual”.

Însă da, societatea de azi este foarte spartă, ultraindividualistă şi ruptă. Stratificată tot mai inegal. Iar ura care a cuprins societatea este una profund nocivă pentru că e un soi de ură politică, socială şi mai ales economică. Ura cea mai vocală este ura celor care au putere împotriva celor care nu au putere. În Izgoniţii povestesc şi despre asta dar care are loc într-o altă epocă. Acest tip de relaţie a produs Pogromul şi Revoluţia, elemente centrale în cartea mea.

Cum și când treci peste ceartă

Lumea mă ştie ca “prea tolerant”. Dar asta vine din educaţie, din experienţă, din vîrstă. Inteligenţa, care nu e doar informaţie teoretică ci şi practică, îmi spune că nu există un motiv serios să rup orice legătură cu un om. Omul e mai important decît opiniile lui, viaţa e mai importantă decît crezul politic sau de altă natură.

Eu sînt un soi de creştin laic practicant care-mi iau în serios crezul. Cam romantic dar asta e. Cred că viaţa-ţi este dată o singură dată ca să trăieşti pentru ceilalţi. Cînd greşesc sufer mult, îmi doresc un soi de „penitenţă”.

Dau foarte rar unfriend şi mai ales block: doar atunci cînd se trece la ameninţări fizice, familie şi violenţă iraţională. Dar din fericire nu sînt mulţi. Dar sînt tot mai mulţi.

Cine sunt cei izgoniți în 2020? Și cum se pot salva?

Marginalii în general sînt nu atît cei care stau la “margine”. Marginalitatea ţine de un raport de putere. Marginalii sînt oamenii fără putere, cu puteri limitate în raport cu cei ce au putere. Astăzi ca niciodată marginalitatea ţine de puterea economică, socială şi politică. Însă cea economică e dominantă. Practic marginal e săracul, emigrantul, cel protejat puţin de legi economice, de protecţie socială şi legi politice.

Marginal e cel care are tot mai puţine ascensoare sociale. Ura, mai ales la noi, e îndreptată împotriva celui sărac, “asistatului social”, bătrînului “care nu ştie cum să voteze” etc. Noi sîntem în trendul global doar că pe alocuri mult mai violent.

Ce urmează

Am multe cărţi începute în cap. Lucrez la cîteva la documentare pentru că eu scriu un soi de docu-ficţiune: am nevoie de documentare pe ceea ce scriu chiar dacă e ambalat în ficţiune.

Mă interesează acum foarte mult un soi de “istorie de generaţie”: a celor care au fost copii în anii 70-80 şi care acum se pregătesc să intre în faza de bătrîneţe. Mă interesează cum şi-au trăit ei anii 90/2000. Acolo s-au întîmplat traume incredibil de profunde dar bine ascunse sub un glamour-ul consumist.

Mai este o temă care mă interesează mult: moartea. Dar nu ca fenomen psiho-somatic ci mai degrabă ritualurile din jurul ei: cele sociale, economice, politice. Comunitatea în jurul morţii; pentru că eu cred că aici, în aceste ritualuri se vede cel mai bine cum s-a schimbat şi cum se schimbă viaţa noastră socială, economică, politică. Designul vieţii noastre se vede cel mai bine în ritualurile morţii.

-
17 January, 2020
Niciun comentariu

”Sectanții” lui Ernu – despre carte în 10 propoziții [sau recenzie]

Sergiu Bejenari, 11 ianuarie 2020

Sectanții, reprezentanții unei comunități religioase desprinsă dintr-o religie mare, grup (închis) alcătuit din adepții unei doctrine (definiția pe care o dă DEX-ul).

În prima carte ”Sectanții” (pe care o puteți procura de aici de exemplu) din ”Mica trilogie a marginalilor”, sunt descrise realitățile pe care le trăia o comunitate religioasă din Bugeac la sfârșitul secolului al XIX – lea și problemele cu care s-au confruntat aceștia în timpul regimurilor politice din secolul XX.

Autorul, Vasile Ernu, povestește istoria a 4 generații de sectanți, reușind să păstreze vocile celor mai marcante figuri ale grupului de studenți ai Bibliei, transmițând atmosfera din ”regiunea în care… ți se ierta aproape tot… cu singura condiție: să nu fii diferit de restul comunității.”

Trecuți prin războaie și limitați de sistemele politice, ei mereu s-au adaptat și au continuat să trăiască conform principiilor religioase. De la ”liniștea” din imperiul țarist, prin mâinile legionarilor care au întors societatea împotriva lor, au intervenit în zona dureroasă și le-au interzis să-și înmormânteze morții conform tradițiilor, prin socialismul de la care nu aveau nevoie de căldarea cu mere de la colhoz, până la perestroică. În URSS erau considerați ”străini ai societății comuniste, leneși și speculanți”, dar au făcut față sistemului, și-au dezvoltat diverse bresle pe care nu le acoperea statul, iar în paralel lucrau și la slujbe obligatorii, însă nimic nu i-a făcut să jure partidului pentru a obține careva beneficii. 

Sectanții, este cartea în care autorul vorbește cu vocea personajelor, cu vocea celor care au supraviețuit perioadele când o Biblie era la preț cât o vacă, vocea celor pentru care ”a fi persecutat, a suferi este cea mai mare fericire care i se poate întâmpla unui sectant”.

Pentru mine cartea ”Sectanții” este un document care merită anexat la manualele de istorie, iar problemele cu care se confruntau membrii comunității (cum ar fi intimidările din partea funcționarilor publici, comparația vieții pe care o duceau sectanții cu perioada din Evul Mediu și recomandările de a citi reviste sovietice ”Bezbojnic” sau ”Nauka i Relighia”) m-au făcut să-mi revăd un pic atitudinea și formularea mesajelor în comunicarea cu persoanele religioase, pentru că de altfel fac și eu parte din grupul celor care marginalizează.

-
17 January, 2020
Niciun comentariu

Ce cărți mi-au plăcut în acest an

Cristian Teodorescu / Catavencii / 30 decembrie 2019

În locul obișnuitei recenzii, după celelalte vreo 50 din acest an, m-am gîndit să fac acum un fel de clasament al subiectivităților mele de cititor, în 2019. Pe primul loc Jos realitatea!, volumul de poezii al lui Florin Iaru care a fost murdar atacat în publicațiile Uniunii Scriitorilor, în special de România literară, după principiul săptămînist al desființării scriitorilor neconvenabili.

N-o fi acesta cel mai bun volum publicat de Florin Iaru, dar atacul în haită împotriva lui și acuzațiile mizerabile care i s-au adus poetului sînt un altoi ticălos între denunțurile criticilor din anii ’50, care erau puși să desființeze autori care nu conveneau regimului,și turnătoriile jegoase care apăreau în oficiosul Securității, revista Săptămîna, în anii ’80, printre ai cărei clienți s-a numărat și Florin Iaru.

Dacă acum comentatorii de la România literară îl acuză murdar-prostește pe Iaru de pornografie și de limbaj ultralicențios, fiindcă Iaru face parte din grupul de reformare a Uniunii Scriitorilor conduse de Nicolae Manolescu, care e și directorul României literare, volumul lui Iaru a devenit un caz rușinos de tentativă de discreditare a unui scriitor român din motive de politică literară abjectă.

Scot de aici cărțile autorilor străini, cu excepția japonezului Murakami, cu romanul său Uciderea Comandorului,de o vivacitate epică aproape fără cusur și de o formidabilă reflecție estetică lipsită de „burțile” uneori enervante pe care și le permit romancierii în cărțile lor.

După mine, cartea anului e Izgoniții lui Vasile Ernu, cu care se încheie excelentisima Mică trilogie a marginalilor cu care Ernu se impune ca unul dintre marii noștri scriitori de azi. Unii îl cred pe Ernu eseist, ceea ce nu mă deranjează. Alții, ca mine, îl citesc ca pe un mare povestitor, format la școala rușilor și transplantat cu succes în literatura română, ca romancier de nonficțiune.

Tot un roman de nonficțiune e și Scrisoarea pierdută a lui Caragiale tatăl pe care a inventat-o Bogdan Alexandru Stănescu, într-o interpretare extraordinară și emoționantă a vieții și faptelor lui I.L. Caragiale venită din partea unui așa-zis cinic tînăr critic. În cartea lui B.A.S., ne trezim că de fapt nenea Iancu, cel sclipitor-superficial de pînă atunci, avea o dimensiune de profunzime care te lasă cu gura căscată de uimităadmirație.

În acest an am scris și despre Manualul întîmplărilor, capodopera lui Ștefan Agopian ajunsă la o nouă ediție, pe care n-aș fi elogiat-o dacă Agopian n-ar fi fost minimalizat cu program în România literarăde unul dintrețuțării lui Nicolae Manolescu, care s-a luat după N.M., cel care i-a pus eticheta prostească de scriitor minor lui Agop, în articolele sale de pe vremuri, din România literară. Agopian n-a fost singurul etichetat astfel de N.M. Printre minorii de pe lista criticului se mai află Mircea Horia Simionescu, Radu Cosașu și Emil Brumaru, în timp ce trupa de critici de la România literarădirijată de directorul Manolescu îi face temenele unui Gabriel Chifu.

Dintre cărțile pe care le-am citit în acest an mi se mai par de ținut minte,în afara oricăror clasamente, Dicționarul de locuri literare bucureștene, de Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu, Despre,volumul 2, de Dan Stanciuși, cu dispensă, căci a apărut în 2018, romanul Porci al lui Tudor Ganea,iar deloc în ultimul rînd Sfumato, de Mircea Daneliuc, acest mare regizor care s-a apucat de proză cu un talent formidabil.

-
9 January, 2020
Niciun comentariu

„Noi credem că e secolul regăsirii propriei case.”

 ÎN 

E complicat să scrii o trilogie cum e cea a marginalilor, fie ea și mică. Dar pentru Vasile Ernu o astfel de încercare e numai bună ca să-și pună tenacitatea în slujba literaturii. Acestei calități i se alătură excelentul spirit de observație, rafinamentul observațiilor și o capacitate de documentare (îndelungată și din multiple surse). Din această combinație (unică sau aproape unică în spațiul publicistic românesc contemporan) s-a născut seria de trei cărți care va rămâne pentru mult timp de acum înainte reper de calitate, atât pentru scriitori, cât și pentru cercetători. Vasile Ernu nu se poate dezice nicio clipă de ceea ce este: un filosof născut și crescut în Buceag, educat în România și plimbat prin toată Rusia și Europa. Scriitura lui este o chintesență a unor peregrinări de ordin spiritual (da, știu, or să zâmbească ironic mulți aici, dar cred cu tărie că dincolo de aparențe, Ernu este un spiritual), o îmbinare a geograficului cu revizitări ale trecutului prin intermediul unor lecturi fundamentale pentru cunoașterea istoriei mentalităților veacului/veacurilor trecut/e.

«Aceste curți interioare nu se văd din stradă, sînt ascunse ochiului: sînt genul de buzunar ascuns al „hainei orașului”. Din stradă vezi doar o casă, o clădire ca în orice alt oraș din lume. Vezi o fațadă, adică o față. O față de clădire. Dar aici fiecare clădire are și o poartă lăturalnică: poți intra prin față, dar poți intra și prin lateral, te strecori pe lângă. Și ce descoperi? Descoperi ceva ce nu poți bănui din exterior, nu ai cum să știi că există. Descoperi o curte cu multe alte case mici sau mari, depozit sau sarai. Descoperi multe uși și geamuri. Și de la fiecare ușă sau geam apare cineva care te privește, te cercetează, te întreabă, te ajută, te pune la încercare sau te ignoră în așa fel încît tu să simți asta. Să simți că ai intrat în curtea orașului Chișinău, acolo unde se construiște esența lui.

Curtea interioară a Chișinăului este un soi de mic oraș în oraș. E o cetate în cetate. E o fortăreață: deschisă pentru unii și închisă pentru alții. Iar orașul e compus din mii de astfel de celule, de curți interioare cu o viață fascinantă.»

SectanțiiBandiții, Izgoniții. Cele trei volume din Mică trilogie a marginalilor. Un proiect literar care se întinde pe ani de zile, numai la ultimul volum autorul a lucrat propriu-zis doi ani. Ce e cu adevărat important este că proiectul a crescut de la o carte la cealaltă, din toate punctele de vedere. Dacă primelor două volume li se pot impieta multe stângăcii (ba de ordin stilistic, ba de ordin documentar sau hermeneutic), la Izgoniții nu prea ai ce să spui. Se citește dintr-o suflare, efectiv nu simți când ajungi la pagina 100, te cucerește felul cum îmbină portretistica cu descrierea evenimențială, te trezești plimbat prin istoria unui început de secol destul de agitat, întunecat și încă mult prea puțin cunoscut multora dintre noi, deși, culmea, e vorba despre istoria unui pământ românesc: Basarabia. Toate răsturnările de ordin politic din fostul Imperiu Țarist n-au apărut din senin, pe nepusă masă, Marea Revoluție din octombrie 1917 n-a fost un accident, o știm prea bine, numai că prea puțini dintre noi mai suntem astăzi dispuși să cercetăm filoanele istorice ale unor astfel de (adevărate) fenomene istorice.

«- Voi nu sînteți jidî, ci iudei; aveți o Lege și aveți o Idee. Cine mai are, ca voi, o lege și o idee? Spune-mi și mie! Nimeni, zise apăsat Vladimir.

Mai bău un pahar și continuă.

– Știți de unde veniți voi?

= Se pare că dinspre Egipt, spuse Aaron, plictisit deja.

– Ooo, nu. Greșit. Voi veniți dinspre Babilon. Voi sînteți cei care l-au urmat pe Avraam, care a ales să nu se închine ca toți barbarii la diverse pietre și idoli, ci la un singur Dumnezeu. Mai întîi, Aaron, a apărut Marea Idee, după care a venit Legea. Și voi le-ați urmat. Nu uita asta…

Vladimir făcu o pauză , își trase sufletul, turnă în pahare și continuă.

– Eu știu tot, eu vă studiez de ani de zile. Voi ați fost primii care ați avut o Idee și o Lege. Cum naiba să transformați o idee atît de măreață în ani și să faceți praf o țară? E adevărat că era o țară prea mică  pentru o idee atît de mare. Ah, dacă a fi avut noi o ideee așa de măreață, că spațiu avem destul… Zi și tu: pentru imensitatea Rusiei era nevoie de o idee atît de măreață ca aceea de „popor ales” și de „mesianism iudeu”. Dar noi nu avem asta. Noi, rușii, nu avem nici o idee a noastră, ci doar idei de împrumut de la nemți și francezi. Nu avem o lege a noastră, ca voi, așa că bîntuim ca niște nepunticioși. Nici o idee nu s-a lipit de noi și nu am știut să facem nici o lege. Noi, Aaron, nici măcar nu avem o religie a noastră; am luat una de împrumut, ca la mezat. Că dădea bine atunci să ne aranjăm politic cu unii și alții. Pe cînd voi, voi aveți o idee care sperie. Ah, unde ar fi fost Mama Rusie dacă ar fi avut măreța idee a iudeilor! Strașnică forță, strașnic popor am fi fost, continuă Vladimirr înflăcărat și scoase o sticlă de vodcă. »

Ce face Vasile Ernu cu Izgoniții nu este un act de recunoștință, nici măcar o trecere în revistă a unor evenimente istorice, le-au făcut foarte mulți înaintea lui. El face altceva, dar pentru ca eșecul să nu fie previzibil și instaurat definitiv, avea nevoie de ceva esențial și pe cale de dispariție astăzi: răbdare. Ar fi putut să înceapă să scrie pe măsură ce afla noi date, să interpreteze concluziile unor studii solide și excelent argumentate, să înșire datele din diverse memorii scrise de trăitorii acelor timpuri. N-a făcut nimic din toate acestea și pentru asta „izgoniții” cred că-i mulțumesc.

Dincolo de faptul că subiectul este extrem de sensibil – cum afectează marea istorie rimul vieții unor comunități cum este cea evreiască, dar mai ales cum contribuie o astfel de comunitate la propagarea schimbării – Ernu s-a mai lovit de o mare piedică (și o spune printre rânduri): sunt din ce în ce mai puțini viețuitori ai acelor timpuri. Cu alte cuvinte, e din ce în ce mai greu, aproape imposibil să faci ceea ce astăzi se numește simplu „istorie orală”. De aceea el își începe și își termină cartea cu reverența către Teotea Pașa, cea care astăzi trăiește în Istanbul și are aproape 100 de ani. Nu e deloc puțin lucru să-ți cauți bătrânii și să le cotrobăi în memorie (una încă nesecată și prea puțin folosită de contemporani). Marele merit al lui Vasile Ernu este că nu se împiedică în subiectivismul inerent al povestirilor personale, ci leagă toate aceste istorisiri de marea istorie, de fluxul evenimentelor care au dus la schimbările atât de dramatice specifice începutului de secol XX.

Da, istoria e a oamenilor și e scrisă de ei. Evreii o știu cel mai bine. Izgoniții marii istorii, le zice bine Vasile Ernu astfel. Aaron și Sara, cele două personaje ale ultimului volum din Mică trilogie a marginalilor, deapănă istoriile lor personale cu ajutorul și prin intermediul lui Ernu. Scriitorul devine vocea din spatele fiecărui personaj, dedublarea este suprimată până într-acolo, încât ajungi să ai în fața ochilor un Aaron și o Sara pe cât de vii, pe atât de „ai noștri”. Firescul cu care ni se arată, felul cum ni se etalează transformările lor și evoluțiile vieții celor doi ține de talentul scriitoricesc al lui Vasile Ernu (i-au prins bine rezidențele literare!), dar și de vasta literatură citită și internalizată. Avem de-a face cu două personaje care cresc, trec și petrec prin viață și Europa, de-a lungul unei jumătăți de secol deloc prietenos cu evreii. Cum-necum, marea calitate a scriitorului este că ne provoacă la înțelegere, la o buna înțelegere a celor care au fost și, mai ales, așa cum au fost. Șlemil și șlimazl –  binecuvântare și blestem. Cine a primit binecuvântarea, cine blestemul? La finalul lecturii nu ești foarte sigur că Aaron șlimazl-ul și Sara șlemil-ul. Sau invers.

„În timp ce se umpleau paharele, Zolmer a întrebat-o pe Sara tare, ca să audă toată lumea, semn că discuția se dorea publică:

– Poți să ne spui, te rog, ce se citește acum în Rusia?

Sara se așeză comod în fotoliu, își arcui corpul, ridică puțin bărbia, atît cît să-și pună în evidență gîtul lung, și începu:

– Adolescenții citesc Blok, Bunin sau Gumiliov, Ahmatova sau Mandelștam. Dacă ești revoluționar sau narodnic, citești Maiakovski, Esenin, Gorki. Dacă ești conservator, e obligatoriu să mergi la seri de spiritism. Dacă ești liberal, trebuie să fii mason sau să mergi la o partidă de freudism. Asta așa, de atmosferă. Dacă ești însă socialist, ca mai tot tineretul nostru, indiferent dacă ești eser, anarhist sau social-democrat, este obligatoriu să citești Proudhon și Bakunin. De Marx nu mai spunem nimic, căci deja îl citesc și copiii de gimnaziu.”

Miezul cărții din Izgoniții este dat de o altă carte, despre care am scris anul acesta pentru Bookhub.ro și pentru care tot lui Vasile Ernu trebuie să-i mulțumesc: Însemnările unui guvernator. Chișinău, 1903-1904 de S. D. Urusov. Poate că de aceea mi-a și fost foarte ușor să asimilez informațiile și să le leg într-un tot unitar care se numește „istoria izgoniților”. Ca să înțelegi drama evreilor supraviețuitori ai Pogromului din 1903 trebuie să citești obligatoriu cartea lui Urusov și abia după aceea mărturiile, memoriile și studiile istorice pe tema în cauză. Se știe prea bine că izvoarele istorice de primă mână sunt cele mai valoroase și orice alt demers istoric ulterior trebuie fundamentat și/sau corelat cu acestea. Asta face și Vasile Ernu, pentru că el nu se rezumă doar la însemnările lui Urusov, ci adaugă acestora o literatură bogată și însemnată din punct de vedere calitativ (dar și cantitativ): în carte sunt pomeniți marii poeți ai epocii (de altfel, fiecare capitol se încheie cu o poezie-imn, deloc întâmplătoare alegerile acestora), marii scriitori ruși (și nu doar ruși) care au trecut prin Basarabia sau care au influențat într-un fel sau altul schimbarea de mentalitate a evreilor. Așa ne dăm seama cum a devenit posibilă Marea Revoluție din 1917.

Periplul prin cele trei orașe emblematice atât pentru istoria personală a celor doi frați, dar mai ales pentru schimbările istorice provocate de oamenii care au ales să locuiască în acele urbe – Chișinău, Odessa, Sankt Petersburg –  are un capăt de linie mai puțin așteptat, aproape deloc previzibil pentru unii dintre novici într-ale istoriei contemporane: Elveția. La fel, s-ar putea să-i surprindă pe mulți descrierea unui morav al epocii, foarte prezent în scrierile scriitorilor din vestul Europei: consumul de marafet, adică de cocaină. Da, în spatele perdelei de praf alb prizat cu nesaț prin saloanele Odessei s-a scris parte din marea istorie. Acolo și atunci multe idei bolșevice au prins rădăcini și au contribuit la apariția și dezvoltarea efectului de masă, cel atât de nociv și de imposibil de înlăturat decade întregi.

„Agentul K se hotărî să comande o prăjitură și un ceai. Ceru o prăjitură și se trezi brusc intrat într-o conversație neplanificată:

– Să înțeleg că veniți de la Berlin, spuse bătrînul cofetar cu subînțeles.

– Da´ de unde ați scos-o că vin de la Berlin? se uită mirat K. la el. Se vede pe mine de unde vin și ce hram port?

– A, nu, dar noi, cofetarii, avem un obicei prost. Categorisim oamenii după cum privesc prăjiturile. Dumneavoastră, de exemplu, v-ați uitat foarte atent la o prăjitură a cărei rețetă o am de la Berlin și de aici am dedus că sînteți obișnuit cu ea. Dar mai greșim și noi, explică bătrînul în timp ce aranja pachetul.

– Și dacă m-aș fi uitat spre prăjiturile rusești ar fi însemnat că sînt rus? întrebă K. cu o anumită ironie. Sau asta se vede și fără să mă uit spre prăjiturile rusești?

– O, nu, zise cofetarul dînd din mînă. Pe-aici circulă acum atîția oameni, din diferite colțuri ale lumii, că nu mai ești sigur de nimic. De multe ori nu știi ce hram poartă, însă felul în care un om privește o prăjitură îl trădează…

Bătrînul făcu o pauză și continuă:

– Și apoi, rușii nu prea se uită la prăjiturile rusești. Aproape întotdeauna se uită mai întîi la cele franțuzești, după care la altele și abia în ultimul rând la cele rusești.

– E o mică confuzie aici, prelungi discuția agentul K., căutînd portmoneul ca să plătească. Reiese că neamțul își caută mai întîi prăjiturile lui tradiționale  într-o cofetărie străină, iar rusul și le caută doar în ultimă instanță. În cazul ăsta, ce face francezul? încercă el să-l pună în dificultate pe bătrîn.

– Ei, cu francezii lucrurile stau cu totul altfel. Ăștia nu se uită la prăjituri, ei știu sau cel puțin dau impresia că știu totul despre ele. Recunoști un francez nu după cum privește prăjiturile, ci după cum le comandă și după cum le comentează. Francezul e plin de comentarii și de pretenții. Dacă ar mînca francezul atîtea prăjituri cîte comentarii face, m-aș face cofetar francez, sfîrși celălalt analiza sa cu un surîs amar. Oh ´n ´vei! Adăugă, oftînd teatral. Poftim prăjiturle dumneavoastră.”

Izgoniții este o carte scrisă excelent (cu excepția unui capitol – Spre Elveția – fericirea e în altă parte – care pare gândit în alt mod decât celelalte și unde am găsit reluat aproape obsesiv un „însă” care m-a scos un pic dintr-ale mele), care te provoacă la introspecție, dar mai ales la cunoaștere. La marea cunoaștere a izgoniților. E un act de curaj să închei o trilogie în acest mod, dar iată că Vasile Ernu a ajuns la vârsta la care nebunia s-a transformat într-un act de recuperare valoroasă și temeinică de istorie locală. Integrarea acesteia în marea istorie ne aparține, nouă ne revine misiunea deloc ușoară de a folosi toate aceste daruri (date, istorii, portrete, descrieri de locuri etc.) pentru a stopa intoleranța și discriminarea

-
9 January, 2020
Niciun comentariu

Vasile Ernu, despre „Izgoniţii”: „De ce povestim şi tot povestim? Pentru a nu uita”

Ajuns la finalul Trilogiei marginalilor, Vasile Ernu priveşte înapoi spre lecţiile învăţate în ultimii ani de documentare şi explică de ce este important să nu uităm. „Izgoniţii”, a treia carte a trilogiei, s-a scris cel mai greu, spune Vasile Ernu, pentru citestema.ro.

Vasile Ernu, în „Izgoniţii” repovestiţi un mit biblic, folosindu-vă de istoria unei familii din Chişinăul începutului de secol XX. Ce a implicat documentarea acestei cărţi, care include chestiuni dintre anii 1903 şi 1917? A fost ea mai solicitantă decât celelalte două părţi ale Trilogiei marginalilor?

Izgoniţii e cartea care s-a scris cel mai greu. Poate şi pentru că e plasată într-o epocă pe care o controlez mai puțin, nu am fost martor şi nici nu am avut acces la martori în viaţă. Asta m-a pus într-o situaţie de a schimba strategia narativă, construcţia etc. Este puţin „altfel” decât primele două, unde am avut acces direct la martori, la istorii povestite de oameni vii, la propria mea experienţă etc.

Fireşte că şi documentarea a fost diferită. A trebuit să lucrez cu arhive, documente, jurnale, texte despre epocă şi despre poveștile care mă interesau pe mine. Însă această dificultate mi-a deschis și posibilităţi noi. M-a împins mai mult spre „roman”, cum bine observă unii comentatori. Mulţi spun că formula asta spre mai multă ficţiune îmi merge bine. Nu ştiu, posibil. Dar cu siguranţă a fost cea mai solicitantă şi dificilă carte.

De fapt, ea este prima carte începută în Trilogie şi e ultima terminată. Am schimbat cel puţin de 3 ori povestea, căci nu simţeam că ştiu să o prind bine, să o dezvolt. Și după ce ai ridicat o anumită ștachetă în primele două, eşti obligat să o păstrezi. Cînd lucrezi însă cu o trilogie trebuie să ştii să-ţi dozezi forţele, energiile, ca să fie echilibrate. Mă temeam de ultima. Dar acum o avem gata şi cred că nu coboară sub cele două. E puţin diferită, dar cred că e la fel de bună. Dar asta pot judeca scriitorii. Cei 4-5 oameni la care ţin mult şi se pricep au dat deja un verdict mai mult decât pozitiv. Trilogia s-a încheiat cu bine. Autorul încă e în viaţă.

Cum aţi ajuns să construiţi „povestea” plecând de la Iacov şi Esau? De fapt, cum a apărut ideea aceasta şi de ce aţi considerat că ea poate închide triunghiul din care mai făceau parte „Sectanţii” şi „Bandiţii”?

Povestea asta mă frământă de mult timp. Din adolescenţă. În familie se citeau mult cărțile Bibliei. Sunt un bun cunoscător al Bibliei. Iar povestea asta cu cei doi fraţi gemeni şi cu furtul dreptului celui întâi născut m-a iritat mult în adolescenţă. Am simţit că i se face o mare nedreptate lui Esau, că Iacov împreună cu mama lui au furat un drept, au produs o nedreptate. Dar ce m-a iritat cel mai mult este „colaborarea” lui Dumnezeu la acest „furt”. Dumnezeu „închide ochii”. Aici e o problemă fundamentală legată de cum se insitituie puterea legii, cum se face legea prin care se distribuie raportul de putere. Şi tot aici se ascunde secretul violenţei în sânul familiei.

Însă eu eram preocupat de o comunitate de evrei de început de secol XX din Chişinău. Eram preocupat de Pogromul de la 1903 şi mai ales de „copiii pogromului” şi de modul în care ei caută soluţii la această violenţă care se abate asupra lor. A trebuit să găsesc o formă de a lega cele două istorii indirect, metaforic, narativ. Până la urmă asta e meseria mea. Mitul celor doi gemeni mi-a permis să mă joc destul de mult cu câteva probleme fundamentale repovestite în cheie modernă, cu istorii moderne de început de secol XX: poate cel mai teribil debut de secol şi cu siguranţă cel mai violent.

Editura Polirom, anul publicării: 2019, nr. pagini: 304

Mi-a plăcut tare mult cum aţi început cartea, cu nevoia omului de a se opune uitării cu ajutorul poveştii. Ce anume aţi dorit să nu se uite, să nu se piardă, atunci când aţi început acest proiect frumos, încheiat acum, Trilogia marginalilor?

Încep cartea cu aceste ritualuri ale memoriei cu care luptăm împotriva uitării. De ce trebuie să citesc Tora la nesfârşit când sunt mic? Şi nu orice capitole, ci cele unde se înşiruie nume şi nume interminabile? Ca să nu uităm de unde venim şi cui aparţinem. Trebuie să ne amintim într-un moment de durere şi violenţă la care suntem supuşi că suntem copiii lui Iacov, cel care s-a bătut cu Dumnezeu. Suntem copiii lui Macabei, cel care ştie să lupte şi să-şi facă dreptate. De ce trebuie să plivim mormintele, de ce să le îngrijim sute de ani? Pentru a nu uita. De ce povestim şi tot povestim? Pentru a nu uita. E prima condiţie pentru a putea construi ceva.  Uitarea este ceva înfricoşător, e mai înspăimântătoare decât moartea.

Aş dori să nu se uite exact teama uitării şi să se exerseze aceste povestiri, repovestiri, fiecare cum poate.

Spuneţi la un moment dat, în „Izgoniţii”, că o anumită istorie i-ar putea ajuta pe cititori să se înţeleagă mai bine şi să perceapă mai aproape de adevăr lumea în care trăiesc. Sunt convins că aţi aflat o sumedenie de poveşti, o mulţime de pilde, în timpul documentării trilogiei. Care ar fi lucrul cel mai important pe care l-aţi înţeles despre dumneavoastră scriind aceste trei cărţi?

Da, este una dintre obsesiile mele mai vechi: cum citim trecutul? Cum ne ajută trecutul să înţelegem actualitatea? Ba chiar mai direct: de ce să nu ne uităm la prezent dinspre trecut? Asta ne poate ajuta imens.

În cazul Izgoniţilor, lucrurile stau chiar mai acut pentru că temele sunt cele care ne frământă şi azi. Temele de la început de secol XX au revenit ca o actualitate îngrijorătoare şi eu sper mult că asta ar putea să ne ajute să medităm mai mult asupra unor cauze şi asupra unor efecte. Pentru că e vorba despre violenţă în sânul unei comunităţi: despre cum se naşte şi creşte această violenţă şi despre cum se răspunde la o astfel de violenţă. Eu nu cred că istoria se poate repeta identic, însă cred că sunt nişte mecanisme foarte asemănătoare şi nişte istorii de la care putem învăţa multe.

Celor care v-au citit „Sectanţii” şi „Bandiţii” le era probabil dor să vă regăsească stilul, care îmbină reportajul cu proza şi cu istoria, toate îmbibate de o emoţie în care se întrevede Vasile Ernu, scriitorul atent nu numai la jocurile prezentului, ci şi la felul cum a fost construit acest prezent. Dacă există cineva care nu a citit niciuna dintre cele trei cărţi, cu care v-ar plăcea să înceapă şi de ce?

Aş prefera să înceapă în ordinea în care le-am scris. Însă ele sunt autonome, independente, chiar dacă au un fir care le uneşte. Însă pot fi cititite independent, separat. Nu m-am gândit cum ar fi o lectură invers: de la Izgoniţii prin Bandiţii la Sectanţii. Ar merge și așa pentru că Izgoniţii e plasată istoric înaintea celor două: ar fi cronologia faptelor.

Cert este că Sectanţii au trezit un viu interes pentru grupuri foarte diverse de oameni: de la antropologi până la oameni religioşi. Ea a creat un orizont de aşteptare destul de ridicat. A adus o mulţime de noutăţi în câmpul nostru mic literar: ca temă, ca gen, ca poveste. E tipul de carte care place simultan şi criticii şi publicului: cum visează un autor. Problema ei ţine de genul în care e încadrat. Dificil de încadrat: nu e nici proză, nici teorie, nici jurnal, nici eseu. Este un amestec din toate. Eu numesc acest gen: literatură documentar-ficţională, docu-ficţiune. E un gen în care mă simt bine şi-mi permite foarte multe.

Vasile Ernu: „Eu nu cred că istoria se poate repeta identic, însă cred că sunt nişte mecanisme foarte asemănătoare şi nişte istorii de la care putem învăţa multe.”

În stilul celorlalte două cărţi din trilogie, şi în „Izgoniţii” fiecare capitol are după titlu şi motto o fotografie veche. Cum aţi ales aceste fotografii şi, mai ales, cât de greu au fost de găsit?

În copilărie am adorat cărţile cu desene, fotografii. Nu mă refer la cele de copii, care au de obicei multe imagini. Existau un tip de cărţi pentru adolescenţi şi maturi cu desene. Adoram momentul în care citeam, citeam şi brusc dădeam peste o poză, un desen. Erau ca o oază de odihnă înaintea unei noi călătorii.

Citatele, mottourile mereu mi-au plăcut. Ca un soi de pastilă tare, ca o masă succintă înainte de aventură, de călătorie în lectură. Şi atunci cumva plătesc tribut acestor mici plăceri din educaţia asta de lectură din tinereţe. E ca un capriciu.

În acelaşi timp, e şi o tehnică pe care o folosesc în această ficţiune documentară. Mottoul, citatul, referinţa, fotografia, desenul „mint”, trimit spre o realitate. Cititorul e pus într-o dilemă: e real ce scrie aici Ernu sau e o ficţiune, o invenţie? Poza vrea să pună în încurcătură cititorul. Mie îmi place mult când cititorul e pus în dilemă, în încurcătură. Pentru că asta-l ajută să gândească, să caute răspuns.

Deci secretul acesta este: ţine de o tehnică care ajută genul cu care lucrez. Cum le aleg este mai complicat: din ce am, din arhive, din diverse surse. La Bandiţii am fost precaut şi am apelat la desen. Am lucrat cu Laurenţiu Midvichi: eu i-am explicat ideea, i-am dat modele şi el a desenat. Cu bandiţii mai bine să nu te joci. Ţin la degetele mele 😉

Povestiţi la un moment dat, în „Izgoniţii” despre diferenţa dintre administraţie şi putere. La Bruxelles fiind, aţi notat că „Parlamentul UE e ca un cavou, fără viaţă”. Cei de acolo par doar un paravan pentru adevărata putere, care e în altă parte. Apoi, la Istanbul, aţi văzut puterea în tinerii care produc mereu ceva. Unde este puterea de astăzi în România? Şi cum sunt lucrurile pe planul acesta în Moldova? E o diferenţă între cele două ţări la acest capitol?

Da, acesta este sentimentul puternic când călătoreşti de la Bruxelles la Istanbul. La Bruxelles ai un sentiment de oraş-pensiune, oraş anticar ca mai toate oraşele europene. La Bruxelles: tronul e gol. La Istanbul e sentimentul opus: eşti în tabăra de tineret: oraş-fabrică. Meditez pe tema asta.

În România ca să înţelegi puterea trebuie să urmărești două lucruri: cine are puterea de a da legile, de instituire a legilor, de monopol pe lobby (nu cine le execută tehnic) şi cum se redistribuie banii, bugetele. Unde sunt banii acolo e puterea, unde sunt pensiile mari, salariile imense, acolo e semn al puterii. Ochii la lege şi la buget şi totul devine clar. Cam la fel stau lucrurile şi în Moldova, dar ai o altă scală, puţin mai agresivă şi mai directă. Corupţia cea mare astăzi este una legală şi foarte bine organizată.

E firesc să vă întreb şi despre ce urmează. Au fost trei cărţi care, iată, v-au ocupat ultimii patru-cinci ani, dacă nu chiar mai mulţi… Ce va fi după ce promovarea „Izgoniţilor” şi a trilogiei va trece?

Am mai multe în lucru: povestea generaţiei mele, născute în anii 70, mă frământă mult. Mă mai frământă o problemă legată de ritualurile morţii şi cum se schimbă ele acum. Mă mai frământă mult generaţia foarte tânără, cei care cumva sunt copii celor născuţi în anii 70, cei născuţi în ultimii 15 ani, care mi se par foarte diferiţi de noi. Sper să reuşesc să scriu despre toate astea.

-
7 January, 2020
Niciun comentariu

Magia Ernu

Magia Ernu de Igor Guzun

În această proaspătă carte – „Izgoniții”, ultima din Mica trilogie a marginalilor (Editura Polirom, 2019) – Vasile Ernu este, mi se pare, cine-o fi crezut? mai tandru și mai curgător, mai adânc și mai plin de învățăminte, mai surprinzător și mai strălucit decât ni s-a înfățișat din cărțile precedente.

Ne-a rezumat ceea ce știam despre mamele noastre, dar nu am spus-o niciodată atât de adevărat. Că „nu se știe niciodată exact ce face o mamă, dar face aproape totul”.

Ne-a întors privirea către curțile interioare care „au fost și au rămas esența Chișinăului”. „Aproape fiecare necaz sau bucurie care începe individual se termină împreună”. Acesta este secretul Chișinăului. „Buzunarul bine ascuns din interior, pe care-l știe doar posesorul hainei”.

Și mai că ne-a luat și ultima speranță de bine. Că prin locurile noastre „aproape nimic nu era stabil. Stabilă era doar nedreptatea”.

Ce minunat însă este că a scris-o la trecut!

Acestea toate o fi creând poate, în lipsa zăpezii de până acum din această iarnă, magia.

Magia Ernu.

Și poate că nu iarna, ci toamna, cu roadele și bucuriile ei scurte, o fi nădăjduința noastră aici.

„La Chișinău, toamna vine cu întârziere, dar când vine se așază repede și schimbă totul: aerul, mirosul, culoarea. Nu există oraș mai frumos toamna”.

-
7 January, 2020
Niciun comentariu
keep looking »