Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Cronici

Vasile Ernu este invitatul Societăţii Memorial din Rusia

În perioada 2-9 noiembrie 2018, Vasile Ernu va susţine o serie de prelegeri la Moscova și Krasnoiarsk, la invitația Societății Internaţionale Memorial, una dintre cele mai vechi şi mai importante organizaţii din Rusia care luptă pentru drepturile omului.
Conferințele vor fi susținute în cadrul programului „Dincolo de bariere – Europa fără bariere”, program susţinut de Reprezentanţa Diplomatică a Uniunii Europene din Rusia şi Goethe Institut.

Prelegerea susținută în orașul siberian Krasnoiarsk va avea loc în cadrul Krasnoyarsk Book Culture Fair și va fi urmată de prezentarea unor fragmente în limba rusă din volumul Sectanţii, carte în curs de apariţie la prestigioasa editură AdMarginem.

Temele prelegerilor şi discuţiilor vor fi: memorie, grupuri marginale, forme de luptă şi rezistenţă ale grupurilor marginale în sistemele autoritare.

În cadrul programului „Dincolo de bariere” au mai fost invitaţi: Adam Michnik (Polonia, Gazeta Wyborcza), Magyar Bálint (sociolog şi politolog din Ungaria), Vesna Teršelič (activistă croată, directoarea centrului „Documenta”), Nikola Marković (politilog din Croaţia).

Apărut la Editura Polirom în două ediții (2015 și 2017), Sectanţii a fost distins cu Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru Literatură.

-
2 November, 2018
Niciun comentariu

Între Isus şi Lenin. Dileme şi dezamăgiri postcomuniste

 / Baricada / ianuarie 2018

Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, Editura Polirom, Iaşi, 2009

Dintre toate cărţile scrise de Vasile Ernu, aceasta a avut până acum cel mai redus impact asupra publicului. După ce am finalizat-o, am înţeles şi de ce: este una dintre cele mai bune lucrări ale autorului, dar este în acelaşi timp prea profundă, prea puţin digerabilă pentru cea mai mare parte a publicului cititor. De aici şi puţina popularitate de care s-a bucurat.

Subiectele din care este alcătuită se regăsesc în bună parte şi în volumul anterior, Născut în URSS, dar şi în Sectanţii, respectiv Bandiţii. Este vorba despre nelipsitele comentarii despre şi paralele între lumea comunistă şi cea postcomunistă, despre caracterul politic al românilor şi nu numai, despre intelectualitate, despre marxism, despre alăturările pripite ale fascismului şi comunismului şi, bineînţeles, despre alcool. Comunismul a fost construit cu alcool, susţine Ernu, iar tranziţia reprezintă mahmureala de după beţia comunistă. Există însă remedii: dacă în ”Născut în URSS” ne sunt prezentate tot felul de reţete alcoolice ieftine şi practice, în Ultimii eretici ai Imperiului apar şi metodele de tratare a mahmurelii. Cea mai importantă se conformează vechiului principiu conform căruia cui pe cui se scoate.

După ce începe pe un ton persiflant despre oportunismul structural al românilor, care ar fi incapabili de moralitate, civism sau ideologie  amintind de dictonul lui Nikita Hruşciov de la începutul anilor 1960, în contextul primelor semne ale viitoarei detaşări geopolitice a României de URSS – „mămăligarii nu sunt o naţiune, sunt o curvă” – autorul se apleacă asupra spinoasei probleme a intelectualilor şi a felului în care aleg aceştia să se livreze, sau nu, puterii politice conjuncturale. Dacă în comunism intelectualii contau mai mult decât în capitalism, datorită naturii lingvistice, nu pecuniare a acestui tip de regim, după cum opinează Boris Groys – astăzi, pentru noua burghezie postcomunistă, intelectualii nu mai sunt nici ameninţători, nici utili, chiar dacă aceştia s-au convertit extrem de rapid la narativa pieţei libere. „În ce priveşte relaţia dintre intelectualitate şi noua burghezie, e un fenomen ce se observă în toate fostele ţări comuniste: cea care propovăduieşte în exces ”economia de piaţă” nu este nimeni alta decît tocmai intelectualitatea. În ciuda acestui fapt, în ultima perioadă se observă o schimbare importantă : intelectualitatea le-a devenit inutilă Puterii şi burgheziei. Burghezia, care include, fireşte, şi clasa politică, a înţeles cã nu mai are nevoie de intelectualitate decât sub forma unui decor. Paradoxul cinic al intelighenţiei din estul Europei, inclusiv al celei de la noi, e faptul că Partidul-stat împotriva căruia a luptat avea nevoie de ea, pe când burghezia pentru care a luptat nu mai are nevoie de ea. Partidul-stat avea nevoie de intelectual – de aceea i-a acordat un rol privilegiat – fiindcã el era cel care putea să producă propaganda (sau antipropaganda) şi să contribuie la crearea statului modern, fie el si de factură comunistă. În noul context istoric, maşinăria propagandei şi a dezvoltării statului este preluată de tehnologiile mass-media, iar oamenii-cheie sînt experţii, managerii, tehnocraţii, domenii în care intelectualul poate juca cel mult un rol marginal” (p. 32).

S-ar putea argumenta că şi tehnocraţii, respetiv managerii, sunt intelectuali. Însă autorul face referire, chiar dacă nu în mod explicit, la o categorie anume de intelectuali, intelectualii umanişti. Mai important, problema de fond este bine articulată: expansiunea tehnocraţiei capitaliste, a cărei orientare nepolitică şi neideologică, deseori sinceră, acesta este paradoxul, ascunde o politizare de proporţii, cu atât mai eficientă cu cât este insesizabilă, chiar şi pentru majoritatea protagoniştilor ei. Prin transformarea politicii într-o chestiune de gestionare ştiinţifică a societăţii, tehnocraţia nu face decât să închidă un câmp de alternative specific politicii şi să anuleze astfel dreptul la opoziţie şi la critică prin irefutabilitatea argumentului ştiiţific. Nu numai politica, ci şi economia devin astfel anexe ale unei noi elite tot mai intrasigentă în misiunea ei civilizatoare şi tot mai puţin empatică. Iar când chestiuni fundamentale pentru bunăstarea colectivă, pentru binele comun, devin non-negociabile, societatea are de suferit pentru că însăşi gândirea societăţii ca societate, ca întreg, este delegitimată. În termeni kantieni, în societatea tehnocratică omul se transformă din scop în mijloc: „Managerii sunt noii politruci, dar şi ”torţionarii soft” ai sistemului. Dar nu în calitatea lor de persoane concrete, ci de persoane-mediu, fiindcă ei pot conecta sau deconecta printr-o alegere total subiectivã şi doar în interesul business-ului pe oricine din afara sistemului. Managerul este ”torţionarul soft” care îl utilizează pe celălalt nu ca pe o persoană umană, ci ca pe o conexiune care poate ajuta, care trebuie sã fie utilizată doar ca mediu care să înlesnească construirea acestui imperiu ”total” mediatic. Managerul este cel care poate face on şi off, îl poate introduce sau exclude din acest circuit pe celălalt” (p. 44, subl. în orig.).

Mai departe, după ce ia în colimator flexibilitatea ancilară a României din timpul regimului Gheorghiu-Dej, aceasta fiind, transmite autorul, cea mai „ironizată” ţară „frăţească” în URSS datorită celebrităţii cu care a trecut de la sprijinirea Germaniei naziste de partea aliaţilor, dar şi din cauza creşterii spectaculoase a numărului de membri ai partidului comunist în erioada postbelică, de departe cea mai mare din întreaga Europă de Est, Ernu ajunge la Marx şi la ameninţarea considerabilă pe care scrierile acestuia au avut-o nu numai pentru regimurile fasciste, ci şi pentru cele comuniste, ca să nu mai vorbim de cele liberale. Critica incisivă a autorului Capitalului este destabilizatoare şi periclitantă pentru toate tipurile de regim politic, acestea având tendinţa de a se transforma invariabil în regimuri conservator-oligarhice.

Pornind de la critica tehnocraţiei de la începutul cărţii, Ernu avansează un argument important şi solid pentru demantelarea asocierii facile a comunismului cu fascismul sub cupola conceptuală a totalitarismului. Atât fascismul cât şi capitalismul, susţine autorul, se bazează pe cuantificare, pe măsurare, pe excludere în cele din urmă, aspect care îi permite fascismului să analizeze şi să delimiteze „evreul” ca o categorie „naturală”, „biologică”, o categorie care nu poate fi reintegrată social sub nicio formă, doar anihilată. Duşmanii produşi discursiv de comunism aparţin însă unor categorii „culturale”, nu „biologice”. Ca atare, ei pot fi „reeducaţi prin muncă” şi transformaţi în cetăţeni relativ decenţi, chiar dacă o urmă de susceptibilitate va plana întotdeauna asupra lor. Nimeni nu neagă că acest proces este unul violent şi abrutizant însă, spre deosebire de fascism, comunismul măcar îţi oferea şansa, oricât de minusculă, derizorie sau cinică putea părea aceasta, de a deveni parte a sistemului. Culpa culturală poate fi îndepărtată mai devreme sau mai târziu; culpa biologică, niciodată. Totuşi, şansa reabilitării oferită de comunism se pate transforma foarte uşor într-un joc politic de-a şoarecele şi pisica având implicaţii psihologice enorme pentru victimă: „Teoretic, comunismul îţi oferă ”şanse”. Este un principiu important, căci se bazează pe faptul că un individ este un dat cultural, nu unul biologic. Ar fi însă o mare greşeală să credem că această ”şansă” simplifică lucrurile. ”Şansa” la ”convertire” prin ”reeducare” complică de cele mai multe ori situaţia. A fi ”duşman” sau ”tovarăş” era un dat cultural, care se baza numai pe discurs, pe limbă, pe cuvînt şi crea posibilitatea infinită a interpretărilor. Era nevoie de un simplu cuvânt, de o simplă frază şi chiar de o simplă tăcere ca să poţi fi transformat din ”tovarăş” în ”duşman al poporului”. În comunism s-a creat un mecanism ce putea produce la infinit semnificaţii şi interpretări care te puteau propulsa în ierarhia oficială sau te puteau arunca în iadul lagărelor de concentrare” (p. 79).

Cartea se termină cu dilema unui adolescent sovietic aparţinând unei minorităţi religioase persecutate, aceea de a se simţi alături atât de Isus, cât şi de Lenin, ambii revoluţionari, ambii subversivi pentru regimul sovietic al anilor 1980, unul reprimat la nivel oficial, celălalt oficializat la modul grotesc pentru a se putea suprima potenţiala reorientare a subversivităţii conţinută în scrierile sale împotriva unui regim care l-a imortalizat tocmai cu acest preţ politic. Se mai termină şi cu o paralelă privind tipurile de democratizare existente în comunism şi capitalism, o paralelă dialectică uşor forţată, din punctul meu de vedere: „capitalismul este un comunism pe dos. Există democraţie la vârf şi un adevărat totalitarism la baza societăţii. La noi era invers, zice el. Cu cât urcai mai sus în structurile piramidei sociale, cu atât totalitarismul era mai dur. De exemplu, noi puteam să discutăm, sã înjurăm pe oricine din instituţiile sau întreprinderile la care eram angajaţi, însă nu puteam să-l înjurăm deschis pe Brejnev. În America e invers. Sus e democraţie, iar la bază e totalitarism. Poţi să mergi în piaţa centrală şi să-l înjuri toata ziua pe Bush şi nu ţi se întâmplă nimic. Însă nu te poţi lega de şeful buticului care te-a angajat, că zbori” (p. 208). Şi în comunism puteai avea mari probleme dacă îţi criticai superiorii, nu numai în capitalism. E drept că nu puteai fi concediat atât de uşor, dar puteai fi transferat pe poziţii inferioare, ţi se refuzau promovările sau deplasarea la rude în străinătate, şi, pe scurt, ţi se puteau face „zile negre” foarte uşor, chiar fără să îţi fi criticat neapărat superiorii. Volumul editat de către Zoltán Rostás şi Antonio Momoc în 2007, ”Activiştii mărunţi. Istorii de viaţă”1 – este foarte ilustrativ în acest sens. Genul acesta de generalizări poate avea o anumită savoare speculativă numai că, per ansamblu, pot dezavantaja dacă nu sunt dublate de cercetări empirice consistente. Dar, desigur, vulnerabilitatea angajaţilor a crescut fără doar şi poate în postcomunism.

Pentru a încheia, volumul este unul substanţial, alternând inspirat analize filosofice, sociologice şi istorice cu reţete contra mahmurelii şi întâmplări cotidiene picante. Nu pot decât să sper că va beneficia, cu timpul, de atenţia pe care o merită, respectiv că prezenta contribuţie îşi va fi adus aportul, la un moment dat, la creşterea vizibilităţii volumului.


1 Zoltán Rostás, Antonio Momoc, Ativiştii mărunţi. Istorii de viaţă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007.

-
9 February, 2018
Niciun comentariu

MiniRecenzii – Bandiţii (după un an)

Azi se face 1 an de la publicarea volumul Bandiţii. Mică trilogie a marginalilor (Editura Polirom 2016, ediţia a II-a în 2017). Volumul a fost distins cu premiul pentru Eseistică / Publicistică al revistei Observator Cultural

În Bandiții, nu asistăm la o răsturnare mesianică a lumii în așteptarea Binelui final, ca în Sectanții, ci la o negare a ei în numele Răului etern. „Sectanţii“ se aflau în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrtea bezmetic în jurul lor; „bandiții“ se află în afara Leviatanului și îl provoacă sistematic. O perspectivă neîndreptățită ? Evident, dar nu atît de nedreaptă pe cît ne place să credem, căci fără „bandiți“, „fraierii“ (adică noi) sînt niște Narciși fără oglindă.

Mai întîi, trebuie să amintim că Leviatanul este instituționalizarea excluziunii. În acest sens, un act inaugural pentru Europa, chiar dacă nu inițial, l-a constituit construcția vagabondului, însemnat cu un V de la vagrant, precum evreii mai tîrziu, și care instituționalizează opoziția mai veche dintre „săracii lui Dumnezeu“, supuși ai Ordinii sociale și obiect al carității creștine, și „săracii Diavolului“, decretați inamici ai acestei Ordini și, ca atare, excluși din cetate. Bandiții lui Ernu sînt urmașii mîndri ai celor din urmă, transformînd stigmatul excluziunii în mîndria unei apartenențe la o castă a negației. La periferia acestor marginali se află cerșetorii. Pe primii îi urîm pentru că ne arată fisurile sau incompetențele Sistemului din care facem parte – dar ne și fascinează tocmai pentru faptul că sînt „anti-Sistem“; pe ultimii îi evităm, îi urîm în secret, pentru că sînt abandonații Sistemului și ne întind oglinda în care ne vedem riscul de a fi abandonați la rîndul nostru.

Ordine instituită, Leviatanul este Marele Dresor de Purici. Sau, cum rezumă Ernu, „bagi bușteanul și iese Pinocchio“. Dacă nu e Taganka, e grădiniță, cam tot aia, din acest punct de vedere – sugerează autorul, devenit un soi de Foucault de rit oriental. E rîndul nostru să ne întrebăm ce-i de făcut… Ajungem astfel, în ultimă instanță, să ne punem întrebări fundamentale despre viață. Ce ne mînă pe noi, oamenii, în viață? Răspunsul ar putea fi următorul: dorința de apartenență și frica de excludere. Ce ne orientează în viață? Nu atît gestiunea rațională a intereselor noastre egoiste, ci nevoia de recunoaștere, acea „luptă pentru recunoaștere“ despre care a vorbit inițial Hegel. Pe Ernu nu îl interesează însă micile noastre lupte, individuale sau de grup, ci, în primul rînd, Marea Luptă, de pretutindeni și dintotdeauna, aceea dintre Marginali și Leviatan pentru împărțirea legitimă a sferelor de apartenență. Iar aceasta este totdeauna o luptă de putere.

Vintilă Mihăilerscu / Dilema veche

 

Paralela simbolică dintre cele două incipituri este aproape perfectă: dacă drumul à rebours în timpul Sectanților începe odată cu moartea Tatălui, intrarea în universul bandiților are loc prin intermediul aceluiași Tată moralizator, un Moise care-și predă fiul noului părinte spiritual. Nu întîmplător, unul dintre subcapitole se intitulează Sfîrșitul copilăriei. Sînt două feluri diferite de lectură, două tipuri de mister pe care le abordează autorul trilogiei: un mister al copilăriei, atît de bine integrat celui religios, sub tutela Tatălui, și unul al adolescenței, al rebeliunii, al uciderii simbolice a aceluiași Tată, urmată de înlocuirea lui. Dacă în Sectanții, Tatăl însemna Ordinea, Cuvîntul, în Bandiții, odată cu paricidul acesta simbolic, Ordinea este tulburată, Cuvîntul își pierde greutatea simbolică și trebuie înlocuit și el prin dezvoltarea unui nou limbaj. Cred că de aceea acest al doilea volum se și deschide cu un lexicon banditesc, pentru a reașeza gîndirea și vorbirea pe noi coordonate. E vorba despre găsirea unei noi ordini simbolice, a unui sistem de semne profan care să înlocuiască Ordinea religioasă și care, totuși, să implice un tip similar de hermeneutică. Lumea bandiților este, din acest punct de vedere, extrem de ofertantă: de la setul draconic de legi nescrise la tipologia tatuajelor.

Ajung, în final, la cea de-a treia cale de interpretare a acestei trilogii, care devine evidentă după apariția primelor două volume: este vorba despre un traseu care, mai mult decît autobiografic, își are rădăcinile într-un prezent al scrierii – trilogia lui Ernu capătă un caracter de paidee solitară. Deja departe de schematismul facil al primelor sale cărți, Vasile Ernu se descoperă pe sine ca scriitor, are din ce în ce mai multă încredere în el, face incursiuni într-un subiectivism melancolic pe care îl evita înainte, scriitura lui capătă noi valențe stilistice, devine literatură. Aș mai avea să-i reproșez, de data aceasta, faptul că încă nu a învățat să personalizeze discursurile actorilor pe care-i urcă pe scenă. De multe ori, fie că vorbește un bandit, fie o codoașă bătrînă, îl auzi pe Vasile Ernu ținînd un discurs. Mai are de lucrat la capitolul ăsta. Cert este că un subtitlu (sau supra-?) general al acestei trilogii autoficționale ar putea fi Vasile Ernu devine scriitor.

Bogdan-Alexandru Stănescu / Observator Cultural

 

Astfel, în această logică, volumul „Bandi- ţii” va putea genera două tipuri de reacţii principale: prima – de recunoaştere imediată şi automatică a unor anumite tipologii reduse până la clişeu; a doua – de retragere în zonele exotismului estic. Complementare, ele vor decide un soi de lectură inedită (recunosc aici ingeniozitatea autorului), în senul în care, orice s-ar întâmpla în această lume amorală, exotismul URSS produce un fel de contact îmblânzit: când Profesorul (figură centrală din lumea bandiţilor) îi taie degetul lui Keşa pentru a marca o iertare (ceva din delirul personajelor bolnave şi misticoide ale lui Breban locuieşte la rădă- cina ontologiei/deontologiei personajelor lui Ernu, categoric pe filieră dostoievskiană) episodul nu produce un şoc puternic, ci colaborează cu celelalte elemente (detalii de comportament, detalii culinare sau vestimentare semnificative etc.).

La fel cum, fie venind pe căile unei cateheze inversate (de la Keşa sau Maki la Korj, toţi bandiţii împlinesc alegorii, la nivel simbolic), fie prin elaborarea unui cod particular, regimul metaforic al cărţii dublează şi corijează permanent pornirile antropologice. Prin acest joc focal (între antropologic şi realism magic), Ernu impune o eseistică unică în literatura recentă: „Vechea tradiţie a jocului are la bază penuria, lipsa. Trebuie să inventezi jocuri şi jucării din nimic. Sunt suficiente o frunză, o sfoară, o creangă, un bob de fasole. Noua tradiţie a jocului şi jucăriilor este excesul. Peste tot sunt prea multe jucării, instrucţiuni şi oferte. Spaţiile şi locurile de joacă ale «lumii civilizate» încep să arate obscen: cu cât sunt mai puţini copii, cu atât sunt mai îngropaţi în ele”.

Toate părţile cărţii vorbesc despre dezvoltare prin educaţie alternativă. Trecerea însă se face brusc în postcomunism. De la hoţul de buzunare care considera grobiană utilizarea instrumentelor auxiliare (de exemplu pentru tăierea poşetei), la matroana (tiotea) Hana care vede prostituţia ca pe „cea mai grea meserie pentru o femeie”, se face trecerea la banditul devenit oligarh.

O carte foarte bună, care se citeşte ca un dosar de epocă (extrem de bine informat şi alcătuit pe partea istorică) trecut prin filtrul experienţei. Vasile Ernu e unul dintre puţinii autori contemporani pentru care istoria însăşi e gonzo.

Ştefan Baghiu / Cultura

 

Totul pare autentic, dar se simte că, de astă dată, Ernu investighează din exterior, nu ca în Sectanții, în care el, ca autor, era unul dintre ei. Ca investigație romanescă vorbind, rezultatul e mai acătării, dar povestirea nu e atît de vie în Bandiții ca în Sectanții, deși rezultatul literar mi se pare superior. E imposibil să nu-ți placă personajele lui Ernu, cu ajutorul cărora autorul reconstituie lumea bandiților, dar e clar că în această specie el pătrunde, cît pătrunde, fără a face parte din ea. Acest neajuns mi se pare, de altfel, o probă că romancierul Vasile Ernu e în stare să se descurce și fără protezele memorialistului care, dacă-l scoți din ceea ce a trăit el însuși, nu mai știe să se descurce. Așa se întîmplă că, în afară de istoriile cu bandiți pe cre le pune în pagină, Vasie Ernu procedează ca Victor Hugo, în Mizerabilii, trecînd de la epic la explicațiile epicului, alea care-i fac pe eseiști să-și închipuie că un prea cinstit roman ar fi un eseu aparte.

Din Bandiții lui Ernu îmi plac nu numai poveștile lui personale, cele în care spune cum a intrat în relații cu hoții și cu contrabandiștii de la Odessa și din alte orașe din fosta URSS. Mi se par de neuitat personajele lui, Profesorul, milițianul pensionar, artistul hoțiilor din buzunare, în construirea cărora Ernu are toate datele unui romancier neîndoielnic, deși nu se laudă cu asta. Spre deosebire de alți scriitori, Vasile Ernu nu-și pune problema genului în care scrie. Ca mulți alți mari povestitori pentru care ceea ce contează e ce-ți spun, nu ce crezi tu despre narațiunea lor.

Cristian Teodorescu / Caţavencii 

 

Impresionantă este, la Vasile Ernu, afec­țiunea profundă, vibrantă, față de lumea pe care o descrie. Dincolo de orice retorică a „datoriilor uitate“ și a „reprezentării sărăciei“, perspectiva sa asupra semenilor este una profund umană. Indiferent de încheierile politico-ideologice pe care le trage din ea, frămîntarea lui pentru „cei mulți și umili“ (deși „bandiții“ sînt departe de a putea fi considerați umili…) nu este una ideologică, artificială, ci derivă din experiența directă cu ființe reale care se mișcă într-o lume reală. Candoarea raportării la „marginali“ se manifestă nu doar în fascinația irepresibilă față de „hoții în lege“, ci și, de pildă, în amestecul sfîșietor de milă și oroare care îl copleșește pe Vasea atunci cînd descoperă mizeria inimaginabilă în care trăiește „casta“ cerșetorilor și a nebunilor rătăcitori (veritabili paria ai ierarhiei cosmico‑so­ciale a „bandiților“).

Vasile Ernu iubește personajele, locurile și obiceiurile pe care le descrie cu acea pasiune nemiloasă de care numai prozatorii de vocație sînt capabili. O vocație care, pe de o parte, se manifestă în puterea de a capta schimburile și descărcările de energie, infraso­ciale, microscopice, dintre persoanele umane – intervibrații ale cililor conștiințelor individuale, de mare finețe, chiar atunci cînd aparența celor implicați este „primitivă“. Dar tot un semn al vocației este și modul în care se dozează raportul dintre acest strat al autenticității umane și schemele epice rocambolești, romantice, de roman noir. Tot ceea ce ține de retorica literaturii de aventuri (e.g. modelul Jim Hawkins, personajul lui R.L. Stevenson, din Insula comorii, care, protejat de ambiguul Long John Silver, se maturizează, fără să fie corupt, în contact direct cu societatea răsturnată a piraților) nu este strident, ci, dimpotrivă, în fuziune cu prestațiile realiste, exercită o clară forță de fascinație asupra cititorului. Vasile Ernu topește senzaționalul în ceea ce reușește nu doar să ne convingă pe noi, dar să se convingă chiar pe sine însuși că este fluxul trăitului. Iar această (al)chimie este dovada clară a unui talent epic și a unei inteligențe artistice remarcabile.

Caius Dobrescu / Observator Cultural

 

Cartea lui Vasile Ernu, Bandiții, a doua parte din „Mica trilogie a marginalilor” este o cercetare antropologică desfășurată pe teren, dar deopotrivă un roman al formării. În cartea lui se întrepătrund observația și introspecția, explorarea și incursiunea în propria memorie. Ca șiSectanții– prima parte a trilogiei marginalilor – , Bandiții intră în ceea ce am putea numi o „autobiografie antropologică”, căci autorul însuși se simte un „marginal”, vigilent la toate pârghiile prin care puterea ne poate ridica doar pentru a ne face să cădem de la o înălțime mai… sigură. Atât înSectanții cât și în Bandiții, Vasile Ernu își folosește propria experiență de viață ca „metodă” de cunoaștere subiectiv-obiectivă a unui mediu străin, exotic, aflat într-un „tărâm al leilor”. Et inter leones ego – ar putea suna motto-ul care stă la baza acestui tip de explorare deopotrivă științifică și mărturisitoare. (…)

Secta și banda sunt exemple că se poate trăi în afara statului și în contra lui. Dar, și aici este paradoxul ce-l umple de melancolie pe Vasile Ernu, asemenea alternative depind substanțial de stat, de existența lui diferită și, necesarmente, ostilă. În momentul în care statul devine favorabil sectelor, în momentul în care bandiții fac legea în interiorul structurilor de stat – aceste alternative (ce păreau atât de viabile câtă vreme erau urmărite și reprimate de stat) se dizolvă de la sine, nici bandele, nici sectele nu mai pot rezista. Coeziunea unei comunități (de la cuplul îndrăgostit până la națiune) este stimulată și menținută de prezența și de atacurile unui dușman comun (real sau imaginar). După cum o spune Ernu foarte frumos iubirea este salvatoare în esența ei și fără această intenție soteriologică nu am mai putea vorbi despre iubire. De aceea atâta vreme cât există un pericol sau un Dușman de (sub) care să vreau să-l salvez sau să-i salvez pe cei iubiți – coeziunea este maximă. De îndată ce acești stimuli încetează, coeziunea slăbește și piere.

Horia Patraşcu / Cultura

 

Meritul antropologic al Bandiților lui Ernu este acela de a ne desluși, de a ne da în vileag structurile profunde, schema de funcționare universală, așa-zisa „gândire sălbatică” a criminalității. E o carte care dezvăluie, dar nicidecum nu dezvrăjește, tot ceea ce ne atrage și ne farmecă în literatura și filmografia cu mafioți, pirați, haiduci, desperados etc., toate resorturile și mecanismele care animă și mențin vie în imaginarul nostru, al fraierilor, emisfera sumbră și tainic geamănă lumii noastre. Un fel de „Take a look on the wild side” estic, cu epicentrul în legendara Odessă. (…)

Lumea celor fără-de-lege are legile ei imuabile, mai rezistente sub vremi decît codexurile orînduirilor oficiale. Are o organizare strict respectată, pe caste. Are o etică a sa, o axiologie și un sistem de credințe. Marea artă a lui Ernu este de a ni le etala și explicita pe îndelete, dar nu teoretizând sec, ci brodînd epic, cu vervă de povestitor. Umorul alternează cu duioșia, revolta trece în compasiune, notația reportericească în flux al memoriei, adeseori fabulatoriu. Istoria însăși a bandiților e o acumulare de legende hiperbolizate, de povești care ating – și uneori depășesc – inimaginabilul, neverosimilul, magia. O lume a fraudei și a iluziei, care – culmea – se vădește mai autentică, mai coerentă moral și mai demnă de încredere decât civilizația conformist-burgheză, cea subminată de ipocrizii și vanități.

Florin Dumitrescu  / Bookaholic.ro

 

Cele două prime volume ale trilogiei au puncte comune, dar și suficiente diferențe. S-ar putea pune întrebarea care dintre acestea este cartea mai bună, Sectanții sau Bandiții, iar asta depinde numai și numai de perspectiva fiecărui cititor. Unii, mai aplecați spre sociologie sau antropologie, ar putea spune că primul volum este mai bun, mai documentat și în care se cercetează mai atent toate resorturile, istorice, evolutive, ale unei comunități închise, dar care lumea o respinge. Este și cazul meu, mereu interesat de comunitățile religioase și de felul în care acestea judecă și se implică în societate. Cei dornici de senzațional, de violență și resorturile ei, dar și de confesiuni și luări de poziție tranșante, vor aprecia mai mult al doilea volum, tocmai că aici este analizată o lume pe care oamenii nu o resping, ci o admiră de la distanță, atâta timp cât nu sunt antrenați în ea.

”Mica trilogie a marginalilor” reprezintă, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune serii de cărți apărute în literatura românească a ultimilor ani. O trilogie care îmbină caracterizări din interior a unor categorii considerate de către majoritate ca fiind marginale societății, fie ei sectanți (respinși de aproape toată lumea), fie bandiți (de care toată lumea se teme, fără a-i cunoaște cu adevărat), cu confesiuni ale autorului cu privire la anii copilăriei sau adolescenței, dar și cu privire la prezentul și viitorul lumii în care trăim. Vasile Ernu joacă pe poziții de forță și ar trebui citit dacă nu pentru a-l înțelege, măcar pentru a-l combate. Că, nu-i așa?, mulți viteji se arată cu privire la scrierile unor oameni fără a-i citi în scrierile lor fundamentale. Așadar, abia aștept volumul trei.

 Jovi Ene / filme-carti.ro

 

În fine… Scap de Profesor, dar tu mi-l vâri pe gât pe Pianist! Păi, cu școala lui, poate c-aș fi dat mai iute din mâini în operații… Pfuai, să-l faci pe unul la buzunare și să nu-i iei decât banii din portofel și să-i pui portofelul la loc – zi tu dacă asta nu-i măiestrie cerească… Știai că un neurochirurg barosan din US (ăla de-a candidat anul ăsta) a fost tot bandit? A fost, Vasea, a fost, și-a făcut ucenicia în mahalalele din Detroit, a dat cu șișul când era mic. Ciudat: și geniul ăsta chirurgical e cu cele sfinte, la fel ca bandiții tăi (Proverbele lui Solomon l-au adus pe calea cea bună), numai că el stă călare pe două lumi: vorbește și „fenea” aia a lor, de mititică americănească, dar și argoul înalt de Johns Hopkins…
Dar cu libertatea lor cum e, Vasea? Intri-n pârnaie dar ești liber – mama lor de bandiți… Păi, cum vine asta? Ce smintiți de tâlhari îmi aduci tu pe cap? De ce se țin ei de cuvânt? De ce țin ei, morțiș, să fie doar ceea ce sunt și să nu pară alții? Ai văzut tu oameni de-ăștia? Păi, acum, ciumecăria e să pari altul, că altfel, cum să-i fraierești pe votanți, pe angajați, pe ăia cu care te spargi în figuri?
Vasea, Vasea… Cartea asta a ta mă încurcă. Mă încurcă, pentru că-mi zici și de Finkă, ăla, care făcea ce făcea când răsucea cuțitul în carne de om… Să-i dai timp ucisului să-și vadă viața, să-l lași pe ucis să-și priceapă greșeala, aha… Păi, Finkă ăsta al tău merită un roman, pe cuvânt! De unul singur o merită!
Dumnezeu nu e fraier, mai spui. Așa o fi, nu mă pun cu tine, păcatele mele, că ăia care mi-au dat mie borșul când eram mic nu s-au trezit cu degetul tăiat după aia… Dar, pentru că m-ai făcut să mă prind, citindu-ți cartea, că eu SUNT un fraier, nefiind nici Dumnezeu, nici vreun bandit curajos, te provoc, Vasea! Și să nu mă refuzi! Nu vrei tu să pornim amândoi de jur-împrejurul Mării Negre, PE USCAT, chit că scrii că e imposibil? Nu vrei tu să plecăm noi doi în aventura asta și să scriem o carte și să facem poze, cu bandiți, cu oameni simpli și cu tâlhari?
Am porni de la casa lui Finkă, de acolo de unde scrii tu că Marea se zărește printre copaci, ne-am duce spre Budachi Cordon, și, de-acolo, în jurul Mării noastre!
Hai să trăiești, Vasea! Pune, și tu, de-un cifir!

Florin Chirculescu

 

 De-a lungul romanului, personajul descoperă, ca un antropolog, o lume răsturnată faţă de a lui și de a noastră, a fraierilor – adică toți cei care nu suntem bandiți. Noi ne supunem vieții și regulilor Puterii care o controlează la orice pas, bandiții vor să supună viața și Puterea. De altfel, ei sunt indicatori ai slăbiciunii și ai puterii statului sub diferite regimuri. Resping mereu „dresajul social” prin care familia și instituțiile ne formatează pe noi, fraierii, pentru a ne face cetățeni model. „De la familie şi până la şcoală, trecând prin grădiniţă, totul are acest unic scop: să te formeze şi să te educe în aşa fel încât tu să alegi ce e bine”, își dă seama Vasea, în așa fel încât să fii protejat și să te supui autorității care îți asigură protecția. „Toată viaţa, de când te naşti, eşti într‑o veşnică închisoare ce are ca scop îmblânzirea ta”. De cealaltă parte, bandiții sunt obișnuiți de mici cu răul și sunt lupi ce nu pot fi îmblânziți.

Profesorul întărește: „Copiii sunt trimişi la grădiniţă şi la şcoală. Să fie luminaţi, educaţi şi învăţaţi. Şi aici începe fabrica de formatare. Este o maşină de prelucrat buşteanul primit de la părinţi şi din ea trebuie să iasă Pinocchio. Dar Pinocchio nu iese întotdeauna cum vrea armata de profesori puşi să scoată din buştean, pe calapodul dorit, modelul comandat. Fiecare vine cu lemnul lui. Unul e mai tare, altul mai moale, altul mai umed, altul mai putred. Şi apar în sistem tot soiul de Pinocchio defecţi, imperfecţi”. Bandiții pot fi considerați astfel de „rebuturi”. Unii au avut lemnul putred pentru că au crescut în case de copii sau în alte circumstanțe care i-au făcut să piardă șansa formatării. Așa că au intrat într-un alt proces educativ, „alternativ” – strada și, în lipsa unor garanții și protecții din partea instituțiilor, au ajuns să le respingă în favoarea unei libertăți ce nu poate fi domesticită, libertate care e supusă și ea unor reguli sfinte, dar diferite și „corecte”.

Ionuţ Dulămiţă/ Scena9

 

Despre „Bandiții” nu o să vorbesc neapărat la superlativ, ci mai degrabă o să încerc să evidențiez diferențele prin comparație cu „Sectanții”. M-am întrebat de multe ori în timpul lecturii dacă Vasile Ernu a preferat să sacrifice firul narativ de dragul portretului; și când încercam să obțin un răspuns valabil întâlneam pasaje pline de o nostalgie aproape dureroasă, în care povestea se înnoda firesc cu ceea ce a fost scris în „Sectanții”. Pentru că multe sunt aceste locuri, cred că e necesar să citiți volumele exact în ordinea în care au fost scrise. Dacă în primul volum autorul a preferat să meargă urmând pașii unui adevărat studiu de caz sociologic, combinând măiastru toate  metodele de cercetare sociologică avute la îndemână (inclusiv cercetarea documentelor și a arhivelor, deplasările în teritoriu ori de câte ori s-a simțit nevoia etc.), de data aceasta accentul cade pe individ. Pentru că și lumea bandiților e o lume a oamenilor puternici, a singuraticilor, a damnaților, a celor care se revendică ca făcând parte dintr-o comunitate cu reguli nescrise, dar care se văd nevoiți să-și organizeze viața în cel mai solitar mod posibil. Bandiții lui Ernu sunt copleșiți de singurătate, trăiesc și respiră singurătate și în numele acesteia ajung să săvârșească cele mai blamabile fapte din punct de vedere social. (…)

„Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” nu e o carte de literatură, nu vă așteptați să găsiți între coperți romanțe cu personaje negative sau povești de citit seara la culcare. Nu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” este o carte despre lumea de dincolo de realitate, dacă vreți de dincolo de realitatea pe care o puteți cuprinde cu ochii minții. Din acel punct începe lumea bandiților. E un alt tărâm și o altfel de viață acolo și rămân la ideea că, asemenea personajelor, lumea aceasta trebuie să existe în continuare, dacă ne dorim o viață liniștită de fraieri.

Nona Rapotan / BookHub

 

La fel ca sectanții, ramura principală a familiei autorului, bandiții resping în mod radical lumea înconjurătoare. Spre deosebire de sectanți însă, ei nu aspiră să o mîntuie, ci doar să-i releve imperfecțiunile, nedreptatea structurală, conflictul social care o traversează și o antagonizează în permanență. Bandiții îi jefuiesc pe „fraieri”, lumea exterioară propriei societăți, și îi disprețuiesc pe „musori”, pe polițiști. Uneori, pentru a preveni apariția unor situații ieșite de sub control, bandiții și polițiștii își pot împărți tacit sferele de influență, alegând să se tolereze reciproc.

Personajele pitorești care îi servesc drept parteneri de dialog autorului sunt cu adevărat fascinante. Mișka Pianistul, hoț de buzunare foarte talentat, Jora, fost „milițian” în Odessa, actualmente pensionat, Korj, fost „hoț în lege” de o autoritate indiscutabilă, asasinul Finkă sau matroana Hana – toți contribuie la hașurarea unei lumi foarte complexe, care întreține cu societatea oficială raporturi simbiotice, mult mai complexe, profunde și intrigante decât ne putem imagina. Funcția socială a bordelului, de exemplu, este una profilactică, permițând păstrarea promiscuității în anumite limite tolerabile. Dacă bordelul este reprimat, societatea întreagă are de suferit, consideră „tiotea” Hana, deoarece dispare acel debușeu de evacuare a furstrărilor de tot felul care îi permite societății să își păstreze moralitatea oficială și să funcționeze prin raportarea la o alteritate care îi este în cele din urmă constitutivă. „În general, bordelurile dispar nu cînd societatea este mai morală sau mai restrictivă, ci în momentul cînd totul se transformă într‑un bordel mult mai mare, chiar dacă aparent vitrinele şi societatea dau de înţeles că se jenează să discute sau să accepte ideea existenţei unui astfel de local. De asta trebuie să ne temem de dispariţia lor şi nu e cazul să ne jenăm de existenţa lor” (p. 240).

Emanuel Copilaş / Timpul

 

Banditi care nu-s din haiducii lui Panait Istrati sau Codin, nici cei din Groapa lui Eugen Barbu si nici puscariasii lui Vasile Voiculescu din Zahei Orbul. Aia care faceau nunta intre ei la ocna. Cei din cartea de fata sunt practic niste tipare de oameni in afara legii imbracati de catre autor intr-o aura din aia romantioasa dar si mistica. Citesc poezie, recita din Biblie, se spovedesc inainte de crima la comanda, nu au bunuri materiale si in general nu se ating de batrani, vaduve, copii sau saraci.

Practic e o lume interlopa utopica complet diferita de cea pe care o stim noi. Evident toata fictiunea asta brodata frumos in jurul unui subiect sensibil are pana la urma un adevar. Venit din documentare si timpul petrecut printre ei. Legi nescrise, ierarhii, caste greu de patruns, razbunari, lupte pentru suprematie si supravietuire in puscariile Siberiei sau instrumentelor de lichidare pe care sistemul le are si le-a avut tot timpul la indemana.

Vasile Ernu e un scriitor ajuns la maturitate si unii zic ca s-a deradicalizat (nu stiu daca exista cuvantul asta). Eu unul cred ca de fapt si-a dat seama ca mesajul lui trebuie sa ajunga la cat mai multa lume. Si in tot scrisul asta al lui am simtit sau mai degraba mi s-a adeverit ca e la baza un anarho-socialist sadea. Tot timpul in pozitie de contra cu sistemul si autoritatea. Din categoria celor care au impanzit Imperiul Tarist inainte ca acesta sa-si dea duhul.

Dar pana una alta lectura placuta. Uite asa mai puneti si voi mana pe o Biblie. Da nu cea legata frumos si tiparita pe foita din aia de-ti vine sa rulezi o tigara. E cea a proscrisilor si celor pe care de altfel fraierii nu isi doresc sa-i intalneasca vreodata-n fata.

George Verdeş

 

Cărţile lui Vasile Ernu sunt definite în fel şi chip: naraţiune non-ficţională, studiu antropologic, eseu (eseu înseamnă aproape orice) etc. Două aspecte sunt foarte rar sau aproape niciodată enunţate: caracterul filosofic al textelor lui şi caracterul lor literar. Mihai Iovănel apreciază, în Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (Editura MLR, 2017) că apariţia cărţii Născut în URSS a fost ”un moment remarcabil al resetării raportului dintre stânga şi dreapta” (p. 73), ceea ce cred că e corect, în plan ideologic. Totodată, cred că, prin dimensiunea ei existenţială, proza lui Vasile Ernu aparţine generaţiei 2000. Critica literară de la noi are, din păcate, un ochi prea puţin filosofic, astfel că producţiile literare ale filosofilor sunt, adesea, pur şi simplu ignorate, considerându-se că ele nu participă la schimbările de limbaj din literatură. La fel de importante ca schimbările de limbaj sunt însă schimbările de idei. Mizele filosofilor generaţiei 2000, care au adoptat discursul literar, sunt invizibile deocamdată criticilor literari. În cazul lui Ernu, discursul literar corespunde unor necesităţi de natură filosofică (nu sunt o schimbare de limbaj, ci o schimbare de poziţie), parte a raportării la câmpul filosofic şi la filosofia universitară. În acelaşi timp, s-a subliniat prea puţin caracterul filosofic al textelor lui Vasile Ernu. Acest fapt este de-a dreptul ciudat, căci Vasile Ernu este, în primul rând, filosof. E drept, filosofia sa nu are un caracter sistematic. Aş spune că are, dimpotrivă, un caracter democratic. În fapt, fiind construită pe o serie de distanţări, ironizări şi autoironizări, ea nu putea lua decât forma pe care a luat-o, fiind un hibrid de genuri. Ernu este însă filosof în cele mai elementare mişcări ale gândirii sale, punând la îndoială şi răsturnând lucrurile deja gândite. Vi se pare că bătaia e un lucru rău? Iată ce spune Ernu: „Bătaia e o formă de explorare a celuilalt” (Bandiţii, p. 86). Vi se pare că a bea alcool e un lucru rău? Ernu: ”… a bea este poate forma maximă a comunicării” (p. 146). Vi se pare că puşcăria este un lucru rău? Din nou: ”Viaţa adevărată începe odată cu puşcăria” (p. 150). Există o productivitate conceptuală (dar una de tip ironic), la Ernu, bine mascată sub poveşti dintre cele mai ciudate. Toate acestea arată predilecţia sa de a vedea lumea pe dos, ceea ce, după Hegel, este chiar dovada existenţei organului filosofic. Când toate ideologiile pe care Ernu le împărtăşeşte sau le combate vor deveni desuete, gândirea sa contestatară şi ironică va continua să fie vie.

Arthur Suciu / Vatra

 

Vasile Ernu scrie golănește și șarmant, la derută, ignoră rigorile genurilor, te farmecă și te confuzează, te enervează prin imprevizibil, dar te face să dai pagină după pagină. Lumea bandiților se întinde la marginea memoriilor și memoriei, pe frontiera dintre eseu, monolog, nostalgie și anecdotă. E plin de învățăminte fără să fie măcar o secundă didactic, este valabil și seducător pentru că nu are certitudini. Dar are chef.

Vlad Tăuşance

 

Dragi prieteni am bucuria sa va ofer o bucurie. Prietenește va ofer spre consum cartea. Ii mulțumesc lui Vasile iar voi o sa va multumiți singuri, citind’o. E vorba de lama aia subțire pe care călătorești in viața, din copilărie prin adolescenta si mai apoi prin ceea ce Adulții numesc maturitate. Aluneci in dreapta si te’ai dus, aluneci in stingă si nici urma nu mai ramine, aluneci pe loc si lama se infige’ntre picioare. Iar “in biserica diaconii beau laudanum.)” conf. A. V. Toritet.

Andrei Gheorghe

 

Construcţia narativă a lui Vasile Ernu, care nu este nici eseu, nici roman, dar nici reportaj sută la sută, ci ceva între acestea ori toate la un loc, începe şi se încheie simetric cu intrarea într-o curte. În prima parte, în anii copilăriei şi adolescenţei, când „timpul încă nu făcea nicio presiune asupra noastră”, viitorul scriitor ajunge să-l cunoască pe Profesor, cel care avea să-i ofere câteva lecţii importante, în completarea celor din familie, redate în volumul anterior, „Sectanţii”. Spre deosebire de educaţia centrată pe religie, Profesorul îl învaţă să-şi înfrunte temerile.

 Constantin Piştea / constantinpistea.ro

 

Făcînd un liceu la Chișinău, în anii 2000, singurul joc din oraș pentru generația mea de băieți era trăitul după regulile banditești ale altui Imperiu căzut. Majoritatea noastră n-avea nicio legătură cu lumea de pușcărie, dar imitam codul „blatnoi” ca un fel de lege morală nescrisă, prin care funcționa lumea noastră. Să știi cît și cînd să vorbești, să ții la ai tăi în orice context și să cunoști un cod specific de a argumenta. Purtam haine pregătite de „intervenții”, adică costum de sport cel mai adesea, iar unii dintre noi chiar inele poleite pe degetul mic. Un singur coleg din acea gașcă a făcut carieră pe bune în acea lume. Alții au ajuns oameni de afaceri, corporatiști ori muncitori. Totuși, mă fascinează și astăzi împărtășirea acelui tip de joc de-a bandiții, de machism și spirit de haită, din adolescența noastră.

De aceea, am așteptat cu mare interes cartea lui Vasile Ernu – Bandiții. Al doilea volum din Trilogia marginalilor. Ernu și-a făcut un brand din a recupera și traduce culturile și identitățile (ex)sovieticului pentru publicul român, mai degrabă suferind de clișee și preconcepții referitoare la această zonă. Zonă care la Vasile Ernu nu este delimitată clar, nici geografic, nici temporal. La fel ca în Sectanții, acesta explorează o lume mai degrabă mitică a Bugeacului natal, care se poate întinde și pînă la Chișinău, și pînă la Odessa. De aici, probabil, și lejeritatea cu care autorul desface lumea bandiților sovietici. Povestirile, deși par autobiografice, sunt construite universalist de Ernu. Capitolele sunt deschise de chei de interpretare cu citate mai ales din Biblie. Vasile Ernu este peste toate un povestitor excelent, pentru că utilizează mecanismele miturilor și a pildelor biblice, fiecare povestire încheindu-se rotund și avînd obligatoriu o morală, un tîlc. Atît datorită subiectului romanului, cît și a acestui mixaj stilistic de istorie socială și auto-ficțiune, romanul Bandiții este cu siguranță inovator.

Lectura cărții mi-a deschis apetitul pentru înțelegerea generației autorului față de bandiții sovietici, integrînd totuși destul de puțin perioada marilor jafuri de după căderea Imperiului și a felului în care într-un Chișinău al anilor 90-2000, fără reguli și cu un stat aproape inexistent, lumea ficțională a unor adolescenți erau bandiții.

Dinu Guţu / Art7fm.ro

 

Vasile Ernu e autorul unei trilogii (Mică trilogie a marginalilor) menite să ne scoată pe noi, cei preocupați de critică socială, cât și pe cei preocupați de critică literară, din amorțire. Venind de pe alte meleaguri și bucurându-se de o altă educație și formare decât cele ale majorității scriitorilor noștri, el aduce un suflu nou atât în filosofia, cât și în literatura română. Firește, îl putem bănui că joacă foarte mult cartea provocării încercând să vadă ce se petrece dacă întoarcem puțin cu susul în jos camera de luat vederi. Dar e mult mai mult decât atât. Ultima carte, Bandiții (prima Sectanţii), poate fi considerată un soi de filosofie aplicată, o poveste foarte atrăgătoare construită ca o contraparte literară la celebra A supraveghea și a pedepsi (M. Foucault). Dintre multele merite ale poveștii spuse de Vasile Ernu în Bandiții, cred că cel mai important este apropierea de zona marginalilor cu calm și înțelegere. Acest calm și înțelegere sunt menite să demitizeze această lume sordidă față de care noi, majoritarii, „fraierii” în termenii cărții, ne raportăm destul de pervers: pe de o parte îi detestăm și vrem să-i închidem într-o groapă cât mai adâncă a inconștientului nostru, pe de alta, ne lăsăm seduși de curajul lor. Întrebările pe care i le-am adresat lui Vasile Ernu nu încearcă o lectură corectă politic a Bandiților. Totuși, ca cititoare, mi-aș fi dorit să explorez prin intermediul cercetărilor lui Vasile Ernu și lumea hoațelor, nu doar a hoților. Interviul de mai jos e o expresie a acestei năzuințe.

Maria Cernat / Gazeta de Artă Politică

 

„Actualitatea şi realitatea nu sunt în centru, ci la periferie. Centrul este doar un loc al celor care trãiesc ceva ce a avut deja loc la periferie.” Am ales acest pasaj din noua carte a lui Vasile Ernu, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor, din motive evidente. Rezumã la fix motivaţia acestui demers. Şi explicã, implicit, situaţia: o privire inevitabil de la centru asupra a ceea ce periferia deja a consumat. Un exercițiu reuşit de istoricizare a unei pãrţi dintr-un spaţiu care, în sine, nu poate face aceasta. Tot aici ni se explicã şi mai exact: „Legendele şi parabolele sunt de fapt istoria oamenilor de la periferii…” Actualitatea marginii respinge ideea de reflecţie. Singurul sprijin fundamentat într-un anume trecut vine sub forma legendelor, istorii „din afara timpului”, acele „reţete” bune oricând şi atât de asemãnãtoare cu reflexele musculare. Bandiţii din acest volum sunt, de aceea, imagini reconstruite şi aşezare în logica istoricã a filosofiei „de centru”. Analiza lor comportamentalã, ierarhizarea lor – întregul eşafodaj taxonomic are aici în vedere publicul ţintã, receptorii care suntem noi, „fraierii”. E aici un efort de traducere, de explicare şi îmblânzire a unei tagme despre care prea puþin exegeți au simțit nevoia sã vorbeascã. Volumul lui Vasile Ernu vine, deci, pe acest gol uriaş, un gol pe care îl umple cu deosebitã empatie. O galerie de portrete excepțional realizare pune carne pe argumentaţia cãrţii, iar aici prozatorul Ernu iese la suprafaţã ca marele câştigãtor al pariului cu sine însuşi. Rezultã o carte care va face în mod sigur sã creascã mãcar un pic sâmburele de omenie din fiecare cititor.

Mircea Pricăjan / Familia

 

Dacă încă nu aţi citit cartea şi vă întrebaţi ce legătură e între sectanţi şi bandiţi, răspunsul e şi în titlul trilogiei: şi unii, şi ceilalţi sînt marginalii sistemului (sau erau, fiindcă acum adevăraţii bandiţi sînt la conducere, spune Profesorul, „cei cu adevărat periculoşi sînt în instituţiile statului, la TV, în structurile de putere, în parlament, prin universităţi”, zice scriitorul). Mai concret, „ce-i apropia însă pe bandiţi, pe hoţii în lege de sectanţii mei era poate un anumit cult aproape religios pentru o etică şi nişte reguli minime, deşi cele două lumi se băteau cap în cap. Unii voiau să salveze lumea, să fie exemplul luminos, să aducă viaţa, iar ceilalţi voiau s-o îngroape definitiv şi să semene frică şi moarte. Însă ambele grupuri ţineau cu tărie la etica şi regulile lor. Şi-i mai unea un lucru: refuzul aproape instinctual de a se supune Leviatanului”. „Bandiţii” de Vasile Ernu e o carte unică şi comparabilă doar cu „Sectanţii”. Urmează ultima parte a trilogiei, „Izgoi-Jidî”!

Mihail Vakulovski / Tiuk

 

Blatarii ignoră faptul că, odată vădite energiile distrugătoare, s-a produs rebeliunea şi că bătălia, pe termen lung, e ca şi pierdută. Membrii tagmei, spre deosebire de neexperimentatul Vasika, au retrogradat din copilărie la infantilism. Mila, iertarea şi dragostea nu există printre ei pentru că, în pruncie, nimeni nu i-a învăţat să le ceară. Situându-se, prin false abilităţi, deasupra tuturor, oamenii aserviţi fărădelegii se amăgesc crezând că au ales răul cel mai mărunt. La maturitate, Vasea deconspiră strategia pescuitului la care asistase: „Cerşetorii, aceşti «peşti sanitari», sunt cei care ţin în viaţă totul, pentru că ne curăţă nouă mizeria. Dar cine înţelege asta?“ (p. 288-289).

Întrebarea, aparent retorică, îşi găseşte răspunsul în persoana pregătită să asculte. Iar sectarul, botezat blatar, deţine această calitate. El tace, moştenind astfel, prin credinţă, nu prin jurământ, secretele clanului. Lui i s-a dat fără să se bănuiască vrednic, arătându-se fidel din voinţă liberă, întrucît şi-a însuşit îndemnul Profesorului: „niciodată, dar niciodată să nu te dai drept ceea ce nu eşti!“ (p. 71). Atras de valuri împotriva firii sale, Vasika nu va înfrunta furtuna pe o barcă şubredă, ci va fi ca leandrul, plantă de stepă, rezistent la arşiţă. Protagonistul înaintează neostenit de sete, melancolic şi împăcat că va trăi cu griji nerezolvate până la încheierea trilogiei.

George Neagoe / Apostrof

 

Interviuri

Catalog prezentare cu toate capitolele. Desene: Lautrenţiu Midvichi

 

-
2 November, 2017
1 comentariu

De la Sectă la Bandă: „În comunism cetăţeanul trebuia să lupte cu despotismul Statului-partid, în capitalism trebuie să luptăm cu despotismul Capitalului”

Interviu cu Vasile Ernu realizat de Pavel Borin în colaborare indirectă cu Bogdan Rusu. (apărut pe platzforma )

Tu ai scos două cărţi „Sectanţii” şi „Bandiţii”, primele două dintr-o trilogie a marginalilor. Care este diferenţa între sectă şi bandă?  

Ambele au fost grupuri marginale în istorie. Pe mine mă interesează aceste fenomene atîta timp cît ele sînt marginale. În momentul în care ele se deplasează spre centru, devin parte a puterii hegemonice, nu mă mai interesează, pentru că ele vor repeta aceleaşi scheme politice, sociale şi economice ale majoritarilor. Şi orice grup marginal tinde spre centru, devine parte a puterii de multe ori, iar locul lor este luat de alţii. „Sectanţii & Bandiţii” mei trec prin astfel de fenomene. Nu arăt cum devin pare a puterii, dar las să se înţeleagă cum au loc aceste transformări. Deci mă interesează marginalitatea: felul de a fi şi de a se organiza al grupurilor marginale.

Secta” este un grup marginal determinat în comportamentul şi strategia sa de viaţă de un set de credinţe şi valori care se opun atît statului cît şi modernizării laice şi mai ales grupului majoritar religios. „Sectanţii” din punctul meu de vedere sînt ceva mai complecşi în reacţiile lor pentru că duc o bătălie pe trei fronturi: stat, biserică majoritară, lume laică. Însă au soluţii care simplifică mult tehnicile de viaţă. De asta sînt foarte eficienţi şi dinamici.

De asemenea: „Sectanţii” sînt foarte „greu de ucis” în sisteme autoritare, represive. Cu cît represiunea creşte cu atît ei devin mai rezistenţi, au soluţii mai rapide. Sînt însă „uşor de omorît” prin „liberalizare”, adică prin tratarea lor cu indiferență, ca şi cum ar fi majoritari. Ei sînt un grup „reactiv” şi cînd nu au la ce reacţiona se autodistrug sau se adaptează majoritarilor, devin parte a lor. Rugul, pedepsa şi puşcăria nu-i sprerie pentru că îi întăresc.

Banda însă e altceva. Bandiţii şi banda sunt ceva ce se naşte în urma defectelor instituţiilor create de majoritate. Bandiţii apar în urma unui „defect de sistem”. Ei nu sînt Pinocchio. Adică nu trec prin sistemul: bagi buşteanul şi îţi iese Pinocchio. Ei scapă instituţiilor tradiţionale şi moderne de formatare: familie, grădiniță, scoală, armată, birou etc. Adică nu fac parte din acest sistem oficial al statului modern. Din diverse cauze ei scapă acestui mecanism, acestor instituţii, eticii, regulilor şi legilor oficiale prin care trecem toţi.

Şi atunci apar aceste „produse” umane stranii şi periculoase pentru omul-„produs oficial”. Şi pentru a ne proteja de ei noi avem instituţii represive şi de control: poliţişti, bodygarzi, securitate, puşcărie etc. Ei ştiu bine asta şi atunci se regrupează în bande pentru a subzista şi produc paralel noi forme de organizare, propria etică, propriile reguli. Ei luptă aparent cu mai puţine forţe decît „sectanţii”, dar au răspunsuri mai complexe și tind să cred că au şi multiple etici, chiar dacă regulile lor par simple. Şi asta se întîmplă pentru că „hoţii în lege”, şefii bandelor au putere de lege şi de moarte. Nu e ca la „sectă” care are un crez extern ce produce o practică internă. Banda şi bandiţii sînt cameleonici: au putere să schimbe regulile şi etica internă pentru a reacţiona la noi provocări externe. 

 

Sînt multe lucruri care se aseamănă şi multe altele care se deosebesc între cele două grupuri. Scopurile celor două grupuri sînt însă diferite, metodele destul de diferite, chiar dacă anumite strategii se aseamănă.

Poţi să ne dai exemple despre ce seamănă şi ce este diferit între cele două grupuri marginale?

Bun. Obiectivul „sectei” este salvarea. Salvarea în sens religios. După mine, procesul de salvare este poate cea mai politică acţiune umană. „Sectanţii” nu au fost aproape nicodată „politici”, însă efectele acțiunilor lor sînt foarte politice. Toată istoria „ereziilor” ne învaţă asta. De ce? Pentru că acţiunile crezului lor duce la destabilizarea grupului majoritar, pun în pericol puterea. Ce a făcut tradiţonal biserica oficială cu ereticii: distruşi fizic, arşi ei şi cărţile lor, ţinuţi în temniţă încît să nu le rămînă nici numele. Au fost şterşi din istorie. Au înţeles bine riscul: dacă nu-i distrugem definitiv, ei vor cîştiga. Erezia, „secta” trebuie distrusă fizic sau asimilată. Ăsta este crezul majoritarilor.

Eu urmăresc de exemplu istoria unei comunităţi mici din Bugeac, un capăt de lume uitat de Dumnezeu. Şi mă minunează cum decizii aparent banale au efecte politice majore şi destabilizează viaţa oamenilor şi mai ales a puterii.

Ce faci cînd apare în şcoală un om şi spune că nu vrea să-şi înscrie copilul în rîndul pionerilor sau UTC? Toată lumea face asta de cînd se ştie. Nimănui nici prin cap nu-i trece să refuze aşa ceva în anii 50-80. De ce să zgîndări liniştea comunităţii? E o formalitate, spun toţi. Nu e nimic serios. Oare e aşa? Atunci dacă nu e nimic serios de ce cînd apar cîţiva oameni care refuză radical să facă ce fac toţi de ani de zile fără să clipescă apare un adevărat scandal în comunitate? Am o mulţime de mici detalii foarte percutante.

Sau cum e să mergi la CAP și toţi să aibă voie să ia din bunul obştesc cît poate duce: struguri, roşii etc. Puterea acceptă tacit asta: e o convenţie nescrisă între putere şi ţărani. Şi apar în comunitate „sectanţii” care vin la cules de roşii cu roşii de acasă ca să le mănînce acolo. Nu acceptă să ia nicio roşie pentru masă pentru că acest gest este pentru ei un furt. Nu mai zic că nu vor lua nimic acasă de pe cîmpul CAP-ului. Astfel de gesturi mici pot crea adevărate revolte şi scandalizează comunităţile destul de aşezate, comode şi convenţionale. Pentru că au puterea de a scoate la iveală minciuna profundă, convenţionalismul şi falsitatea generală. Iar majoritarii nu iartă astfel de gesturi.

Cum poţi să-ţi dai seama cînd un grup este marginal şi cînd face parte din grupul de putere?

Foarte simplu: cînd acel grup poate să identifice foarte rapid pericolele şi centrul de putere, duşmanul. Majoritarii care sînt parte a puterii nu au conştiinţa acestor fenomene. E o diferenţa mare între vînător şi vînat. Vînatul cu un ochi doarme şi cu celelalte simţuri veghează. Vînătorul are insomnii numai cînd e îmbuibat de prea mult vînat.

Pe marginal poţi să-l trezeşti la miez de noapte şi să-l întrebi cine e dușmanul, ce îi pune în pericol viaţa, existenţa lui şi el să poată spună cît ai clipi în trei cuvinte care e problema şi care e duşmanul. Cînd nici măcar nu-ţi mai pui această problemă, nu o conştientizezi clipă de clipă, atunci eşti parte a puterii. Întreabă un hoţ, un cerşetor sau un emigrant care e duşmanul şi problema lui. Îţi spune fără să clipească. Întreabă un sărac şi-ţi spune fără să clipească. Pentru că viaţa lui e un coşmar, el visează asta noapte de noapte.

Întreabă un bogat, un corporatist sau un om al clasei de mijloc să-ţi spună care e problema şi duşmanul lui şi după ce o să se scarpine mult după ceafă o s-ţi răspundă cu citate din mainstreamul mediatic gen fantasme generaliste cum ar fi „corupţia”, „mentalitatea”, „civilizaţia”. Poftim????? Alo, Alo, Alo…

Aşa se face că ei fug spre false probleme şi false ţinte. La fel e şi cu Coaliția pentru Familie acum: caută duşmani ai familiei tradiţionale într-un grup amărît gen LGBT, în loc să vadă care sînt cauzele care duc la distrugerea familiei. Şi ele sînt în cu totul altă parte.

Practic marginalul are o capacitate incredibilă de a depista centrele de putere de asta ştie foarte rapid să-i găsească slăbiciunile. Majoritarul în general identifică duşmanul în fomula cea mai comodă, lovește în cel slab argumentînd că acela e pericolul lui: străinul, migrantul, săracul, „evrerul”, „coloratul”, „poponarul”, „ţiganul” etc. Marginalitatea este în primul rînd o chestiune ce ţine de relaţa de putere.

Să vorbim puţin despre puşcărie. Spune-mi te rog ce este puşcăria pentru „sectanţi” şi pentru bandiţi pentru că în regimul comunist ambele grupuri trec prin asta?

Cele două grupuri se raporteză la puşcărie şi la pedeapsă foarte diferit. Au grile de interpretare diferite care decurg din modul lor de a-şi construi acţiunea, scopul şi strategiile de viaţă.

Cum „sectantul” are un singur scop acela de a salva lumea din jurul lui şi pe sine, strategiile lui sînt legate de aceste obiective. Pentru un „sectant” pedeapsa venită dinspre structurile de putere cu care se confruntă nu este decît o legitimare a faptului că el este „alesul”: mă pedepsesc, deci sînt cel bun. Pedeapsa, puşcăria este un act şi un gest care îl legitimează. E garantul a ceea ce este el. Este un soi de teologie a martirajului.

Există o linie puternică a martirajului pe care tot încerc să o explic şi puţini o înţeleg. Ei consideră că stalinismul este ultima „epocă de aur” în care s-a putut suferi pentru credinţă. Martirajul pentru credinţă este ceva superior: devin un soi de supra-oameni. Dacă ne bagă în puşcării e de bine, nu e de rău: înseamnă că se tem de noi, înseamnă că noi contăm, înseamnă că ce facem noi e adevărat. Ce poate fi mai înălţător pentru un om care gîndește că binecuvîntarea supremă „e să mori pentru credinţă”, să fie băgat în puşcărie pentru credinţă? De aici vine acea interpretare care pe unii îi sperie, dar ţine de modul profund paradoxal al gîndirii iudeo-creştine: să nu te temi de cel care îţi ia, ci de cel care-ţi dă, nu de cel care te bagă în puşcărie, ci de cel care te scoate.

Bun, asta e despre înţelegere. Şi partea de strategie. Strategia „sectanţilor” în puşcăriile şi Gulagurile sovietice este foarte isteaţă. Ei văd în aceste lagăre de concentrare, puşcării de tot felul, nu ceva ce-i ţine închişi, ci ca pe o oportunitate de a-şi extinde „spaţiul salvării”, „teritoriul luptei”. Un erou de-al meu explică ceva simplu: eu din fundul Bugeacului nu aş fi putut nicodată să ajung să „vestesc salvarea” unui uzbec, tadjic, lituanian, rus, tungus, azer sau ce alte neamuri mai erau pe acolo. Aşa „duşmanul stat” îmi pune la îndemînă această oportunitate: pedeapsa se transformă în binecuvîntare. Puşcăria devine un soi de spaţiu al universalizării „sectei”. E de fapt strategia Apostolului Pavel, dacă ne uităm atent. E foarte eficientă şi cu rezultate extraordinare. Pentru că ei reuşesc să se folosească de rău, de pedeapsă ca să-şi facă nişte reţele extraordinare. Ştii ce înseamnă în Imperiu să fii din Bugeac să ai „fraţi” peste tot: de la Kamciatka la Taşkent?

La bandiţi lucrurile stau altfel. Puşcăria este văzută mai degrabă ca o casă a lor. Ei nu au aceleaşi scopuri ca şi „sectanţii”: ei nu vor să salveze pe nimeni. Ei vor doar să-şi construiască o lume a lor şi sînt într-un raport de luptă cu „lumea oficială”. E un soi de „război civil” nedeclarat între „două specii”: bandiţii şifraierii. Bandiţii îi jefuiesc şi îi fură pe fraieri, adică ăsta e felul lor de a „lucra”, de a produce valoare. Fraierii, majoritarii, pentru a se proteja au instituţii de forţă, au poliţişti şi au puşcării. Fraierii ştiu să vîneze: e jocul hoţii şi vardiştii.

Există o economie numită: Crimă şi Pedeapsă. Pînă şi Şcoala de la Chicago au învăţat de la bandiţi povestea asta. Un bandit decide să-şi ducă la bun sfîrşit furtul doar atunci cînd riscul este mai mic decît pedeapsa. Orice bandit e dispus să crească gradul de risc doar în măsura în care creşte şi profitul în raport cu pedeapsa. Mă rog tema asta era deja rezolvată în literatura rusă a sec. XIX. Puşcăria şi pedeapsa intră în această “zonă de risc” a muncii bandiţilor, adică a furtului şi ei nu le au cu „protecţia muncii”.

Strategia legată de puşcărie este alta la bandiţi: ei vor să o cucerească şi să o facă o casă a lor. Şi reuşesc. Strategia este aşa: în interiorul puşcăriilor şefii nu sînt gardienii, ci „blatarii”, „hoţii în lege”. Ajung la un astfel de compromis: între gardieni şi bandiţi. Legile bandiţilor sînt de obicei mai puternice şi eficiente decît legile oficiale în interiorul grupului. Cînd legile bandiţilor devin mai slabe, au mai puţină putere decît legile oficiale, atunci ei pierd partida. De obicei o cîştigă pentru că şi pedepsele sînt directe, violente şi eficiente. Violenţa e eficientă.

Ei instituie în puşcărie un spaţiu al legii şi eticii lumii lor. Astfel puşcăria se transformă din locul de penitenţă şi reeducare, aşa cum o doresc oficialii, în locul profesionalizării lumii bandiţilor, al consolidării acestei lumi. Astfel creşterea numărului puşcăriilor şi a pedepselor nu va duce niciodată la scăderea lumii criminale, ci la sporirea şi consolidarea ei.

Spui undeva că pedepsele pentru fraudele economice în comunism erau mai mari decât pentru „fraude ideologice”. Cum explici acest lucru?

Da, în perioada asta fac vizite prin puşcăriile din România. Şi primisem o întrebare: de ce în perioada regimului comunist (perioada lui de „glorie” 60-80), infracţiunile de natură economică, fraudele şi daunele produse avutului obştesc erau considerate la fel de grave precum crimele, iar autorii erau pedepsiţi cu moartea? Exemplu din anii 70: „Gheorghe Ştefănescu, gestionarul unui depozit de băuturi alcoolice, a fost autorul unei mari escrocherii înregistrate în regimul comunist. Vreme de opt ani a falsificat alcool şi a creat o reţea clandestină. A prejudiciat statul cu 10 milioane de lei. Comuniştii l-au condamnat la moarte.” Fraudele economice erau mai dur pedepsite decît „fraudele ideologice & politice”. De ce se temeau comuniştii atît de tare de fraudele economice? Are cineva un răspuns?

Nu e deloc întîmplător că în perioada cînd statul comunist devine puternic cea mai cruntă pedeapsă nu se acordă disidenţilor politici, ci bandiţilor, mai ales pentru fraude economice. În anii 70 dacă cîntai cîntece antisovietice primeai 1-2 ani de pușcărie sau îți pierdeai jobul etc. Dacă vindeai însă bilet la concert antisovietic primeai 10 ani. Dacă faceai infracţiuni economice mai mari erai condamnat la moarte. Şi bandiţii şi puterea sovietică ştiau unde se află putera şi slăbiciunea puterii. Dovadă că după 90, după liberalizare, bandiţii au fost pe cai mari: s-a început cel mai mare jaf cunoscut în istoria modernă. În avangarda acestui jaf au stat bandiţii…

Dar nu-i aşa că bandiţii nu au loc în istorie şi în rapoartele de condamnare a comunsimului? Cu toate că ei au fost cei mai autentici duşmani ai regimului comunist. Dar bandiţii nu cerşesc lacrimi, nu fac comerţ cu istoria. Oricum ei au cîştigat şi acum îşi cumpără intelectuali şi ziarişti la tonă, pe post de lautari şi decor…

Spune-mi te rog dacă în interiorul grupurilor apar rupturi? Vorbeai de nişte rupturi…

Să luam cîteva exemple. Ştii cînd are loc prima marea revoltă şi ruptură în interiorul grupurilor „sectante” din URSS? Nu atunci cînd sînt puse sub persecuţie, cînd sînt trimise în Gulag etc. Ci atunci cînd li se oferă să intre în legalitate. Statul sovietic în anii 60 vrea să le ofere statut legal, pentru cult religios, să înregistrze oficial clădirile de cult, să nu se mai adune clandestin etc. O parte acceptă o parte refuză radical acastă ofertă a statului pentru că ei înţeleg că asta înseamnă control. Ei îşi asumă şi vor să trăiscă ilegal, clandestin. A intra în legalitate presupune a accepta controlul statului. Comunitatea se rupe în două: „înregistraţi şi neînregistraţi”. „Neînregistraţii” îi condamnă pe „înregistraţi” pentru trădare şi cred că aceştia şi-au perdut „salvarea”. E o acuză gravă.

La bandiţi lucrurile sînt şi mai radicale: eu nu acceptă nici măcar să aibă acte. Certificatul de naştere, buletinul şi paşaportul cu care noi ne mîndrim ca cetăţeni, ei îl consideră un act de umilinţă, un act de control, de sclavie. Nu poţi face carieră în lumea bandiţilor dacă ai act oficial de la stat. Acceptă doar acte false pentru anumite scopuri legate de meseria de hoţ. Nu poţi deveni „hoţ în lege” dacă ai proprietate, familie şi act. Ce sînt toate acestea? Forme de control. Cînd se rupe lumea criminală sovietică în două? Cînd o parte importantă a acestei lumi acceptă să lupte cu arma în mînă de parte puterii sovietice împotriva fascismului. Pentru lumea bandiţilor statul şi lupta între state nu era problema lor, nu era lupta lor: pentru ei toate statele sînt la fel, toţi poliţiştii şi fraierii la fel. Atunci „hoţii în lege” de rit vechi îi vor condamna pe cei care au luptat alături de putere spunînd că s-au „curvit” şi au devenit „curve”. Asta e o acuză foarte gravă pentru că te aruncă în casta cea mai de jos, iadul lumii criminale. Şi asta va duce la un război lung între cele două grupări.

Bandiţii nu au greţuri ideologice dar sînt foarte religioşi şi superstiţioşi. Am un erou în carte, de meserie „killer” şi era aproape ca un călugăr. Se spovedea după fiecare crimă, nu omora duminica. Se pare că nici în Postul mare nu omora. Omul era un înger: îngerul pedepsei. Foarte spectaculoasă filosofia lui de viaţă: nu omora de la distanţă ci doar cu cuţitul. De ce? Scrie în carte….

Să venim spre actualitate: cum se adaptează bandiţii la lumea postcomunistă?

Se adaptează perfect pentru că vine o lume în care ei se simt ca peştele în apă. Ar trebui reamintit ce spuneam mai sus: în comunism, în partea a doua a existenţei acestui regim, pedepsele pentru furtul din bunul obştesc erau mult mai aspru pedepsite decît cele legate de poziţii politice anticomuniste. Era deja un semnal clar că pînă şi comuniştii înţeleg unde este puterea.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştim e legat de natura muncii la bandiţi. Ei nu acceptă să muncească pentru nimeni şi mai ales pentru putere. A munci pentru cineva, a avea un job înseamnă a te arunca automat din elita „hoţilor în lege” şi a intra într-o castă inferioară. Chiar şi casta a doua valorică, „mujicii”, aveau voie să îndeplinească doar anumite munci. Munca lor este furtul, jaful şi alte îndeletniciri ilegale din perspectiva puterii. Hoţii lucrează doar pentru sine şi pentru „familia lor”. Sînt foarte libertarieni şi capitalişti.

Al treilea lucru e legat de proprietate şi bani. Hoţii de rit vechi ai Imperiului nu au proprietăţi, nu au familii , nu au acte, nu au au propriul cont şi bani. Ei dispun de o bancă comună numită „obşiak” în care-şi ţin banii împreună şi-i cheltuie după anumite reguli. Dreptul de a decide cum se cheltuie aparţine elitei hoţilor, „hoţii în lege”. Tot ei au puterea de lege, de viaţă şi moarte etc.

În perioada brejnevistă mie mi se pare că are loc o mutaţie importantă: mecanisme de acomodare cu puterea. Burghezia de partid şi clasa de mijloc birocratică şi nu doar vrea bunăstare şi consum şi apelează la aceşti bandiţi din cauza penuriei de mărfuri, iar bandiţii înţeleg că se poate fura/munci mult mai eficient cu ajutorul structurilor de partid şi stat. Astfel se nasc reţele destul de sofisticate şi eficiente. Liberalizarea adusă de Gorbaciov va duce la explozia şi dezvoltarea acestui mutant nomenclatură-bandiţi. Cînd cade comunismul, bandiţii sînt primii care au toate datele să fie în avangarda schimbării: ei vor contribui enorm la istaurarea „pieţei libere”. Ei vor lăsa o amprentă puternică pe toată „terapia de şoc” produsă în Est.

Evident că în „marele jaf postcomunist”, sau privatizare cum o mai numim, au pariticpat mai multe grupuri. În baza căror legi se face „privatizarea”, schimbarea naturii proprietăţii? În baza jafului elementar. Cine decide schimarea naturii proprietății şi a cui devine ea? Bandiţii au un rol destul de central în această ecuaţie. La noi încă acest domeniu este nedefrişat. Ar fi util să ştim cum se reface „anatomia puterii” după 90, cum se stratifică social societatea românească, cum are loc transferul de proprietate. Care sînt grupurile sociale active în acest proces. Nu prea ştim, nu avem date multe doar improvizăm aşa. Ştim însă sigur un lucru: majoritatea oamenilor au fost perdanţii acestui proces.

A propos ştii care a fost trucul primului milionar postsovietic? Mai întîi şi-a angajat la firma sa mai toţi veteranii ajunşi pensionari din CC al PCUS. Erau o mină de aur informaţională şi de reţea. Şi doi: controlul mass-media. E cam clar, nu?

Tu spui undeva că nu avem mafie în România din cauză că sîntem prea puţin urbani. Dar cum e cu mafia italiană care e cumva din sud, unde este cea mai rurală zonă a Itaiei…

Banditismul eu îl leg de zona urbană. Haiducii, pe care istoricul Hobsbawm îi bagă tot la bandiţi, eu cumva îi scot din ecuaţie. Înţeleg grila lui de interpetare marxistă. Fără să citesc cartea lui care abia acum a apărut în română la editura Cartier (Bandiţii) văd că avem o mulţime de puncte comune în ce priveşte cauza apriţilor lor. Aici cumva sînt „marxist” fără să ştiu. Haiducii şi tot acest „banditism rural” de care vorbeşte Eric Hobsbawm eu îl numesc „banditism sezonier”: apare periodic, la anumite vîrste după care se linişteşte totul. Culmea e că în „sezon” „banditul rural” trebuie să fie asemenea „banditului urban”: singur, independent, fără famile, acte şi fără proprietate.

Însă pe mine mă interesează nu doar cauzele apariţiei lor cît mai ales modul lor de a se organiza, de a construi instituţii, legi, etici, comportamente etc. Adică mă interesează bandiţii profesionalizaţi. Şi firul roşu al cărţii este educaţia, puterea formativă pe care o au ei în raport cu „lumea bună”.

Revenind. Da, badiţii de care mă ocup eu, sînt cumva un produs al Imeriului ţarist şi al URSS, sînt un produs foarte urban, chiar dacă organizarea şi regulile pe care le folosesc ei intern par a fi foarte arhaice, aproape veterotestamentare. Nu e neapărat un paradox în asta. Însă în mediul rural este foarte greu ca un copil să rămînă în afara familiei, în afara instituţiilor de bază rurale, în afara tipului de muncă prestat acolo, tipul de control social. Aici toată lumea e rudă cu toată lumea, oamenii sînt legaţi unii de alţii şi e foarte greu să ieşi din cutumele locale. Relaţiile de supunere şi libertate funcţionează altfel. Satul tradiţional are o putere de formatare şi de control foarte mare. Ţăranul şi satul e conservator pur sînge: nu schimbă regulile aşa uşor.

În oraş toate acestea dispar sau mai degrabă se transformă. Familia slăbeşte, relaţiile umane se construiesc altfel, tipul de muncă se schimbă şi apar multe breşe, locuri, spaţii goale în care nimeresc mulţi copii. Şi în momentul cînd ei cad, rămîn pe lîngă instituţiile acestea formative, în afara regulilor dominante, apare strada şi bandiţii care preiau rolul lor: nimic nu se pierde, totul se transformă. În viaţă sînt nişte trasee: de la grădiniţă la birou sau de la stradă la puşcărie. Şi în spaţiul urban aceste trasee sînt foarte apropiate şi un copil poate nimeri uşor pe un traseu sau pe altul.

 

Ce spun eu este că oraşul construieşte condiţiile, premisele reale ale apariţiei acestei lumi. Sînt importante şi noile relaţii de muncă şi control. Satul nu are astfel de condiţii sociale, economice şi politice. Satul ejectează şi controlează uşor astfel de fenomene. De fapt nici nu le permite apariţia lor. Asta nu înseamnă că bandiţii nu pot ieşi din medul rural. O nu. Basarabia este un exemplu. Basarabia, un mediu predominant rural a produs mulţi bandiţi celebri din copii de ţărani. Dar ei devin bandiţi şi se manifestă ca atare abia în tîrguri sau în marile metropole. Ba mai mult vin cu un întreg sistem rural care poate fi folosit în urban şi ajută foarte mult: relaţii de rubedenie, de cumetrii, de clan, de sînge, de loc etc care este utilizat în condiţii sociale, economice şi politice noi, urbane. Ei chiar accelerază anumite procese: devin în multe momente mai „catolici decît papa”, vor să ardă etapele, dar rămîn nişte struţo-cămile care îi ajută. Cam la fel face şi mafia italiană din SUA: un soi de clan familial, specific rural, utilizat în condiţii de oraş şi care produce un anumit tip de economie „neagră”. Nu întîmplător este această relaţie de „frate, tată, naş, familie, religie & sînge”.

Românii cumva au fost protejaţi de aceste fenomene tocmai pentru că ei sînt o prezenţă tîrzie la oraş: mai ales în Transilvania unde nu au voie să pătrundă. Cei mai urbani români, etnic vorbind, sînt în sud şi în Moldova, nu în Transilvania cum sîntem tentaţi să credem. Din cauze istorice. Comuniştii au încercat accelerarea urbanizării. Însă abia acum ne urbanizăm cu adevărat. Fireşte că e doar una dintre cauze. Pînă şi bulgarii ne-au luat-o în faţă. Dar mai avem şanse.

Dar avem şi un proces invers. Acum observăm cum în politică au loc aceste fenomene: un soi de ruralizare a relaţiilor politice şi o victorie a periferiei semiurbane, mai degrabă rurale şi de clan a relaţiilor de putere. Oare e întîmplător că puterea este preluată de Alexandria la Bucureşti, Pituşca-Călăraşi la Chisinău şi Bolgrad la Kiev? E de meditat la reaşezarea şi structura păturilor sociale care se fac acum la noi…

Pe cine cunoşti mai bine: pe sectanți sau pe bandiţi? Se spune că foloseşti în cartea ta experienţa unor oligarhi din est precum Plahotniuc, Vîntu, Filat, Poroşenko.

Pe „sectanţi” îi cunosc mult mai bine şi din interior şi din exterior. Ei fac parte din familia mea extinsă istoric şi biografic. Îi urmăresc şi astăzi de la distanţă. Le ştiu bine problemele, viaţa etc. Şi astăzi ţin legătura cu mulţi lideri de-ai lor. Primesc multe întrebări de la ei. Mie îmi place să analizez situaţii complicate, de asta discut multe lucruri cu ei. Îmi place de exemplu să discut despre provocările actuale cu care se confruntă aceste comunităţi. Eu nu sînt teolog, nu le dau grile de interpretare teologice. Nu e treaba mea, însă eu ştiu destul de bine să identific problemele şi mai ales fuga de problemă. Şi-mi place să pun sare pe rană. E treaba lor ce fac ei cu poveştile mele. Şi-mi place să ascult.

Pe bandiţi îi ştiu mai puţin. Am avut cîţiva mai apropiaţi care mi-au făcut cunoştinţă cu lumea lor, dar ei ştiu bine să se protejeze şi mint perfect. Acolo nu trebuie să încerci să culegi poveşti prin interogare directă. Atunci cînd ei ştiu că faci asta încep că te ducă de nas, să te mintă frumos. Pentru ei trebuie să ai răbdare, nervi şi timp să-i urmăreşti, şi o anumită capacitate: să-i înţelegi dincolo de povestea directă. E destul de complicat căci sînt foarte lunecoşi. Ai nevoie de nervi şi ficaţi de fier.

Cu oligarhii lucrurile stau altfel: am copilărit şi mi-am petrecut adolescenţa cu cîţiva din ei. Nu aveam de unde să ştiu că vor deveni oligarhi. Erau ei „oleacă” bandiţi cum eram mai toţi influenţaţi de stradă, dar vieţile noastre au avut traiectorii foarte diferite. Ştiţi că Poroşenko, omul nr. 1 al Ucrainei, e din Bolgrad, orăşel din care se trage o parte a familiei mele. Cu unii dintre aceşti băieţi am dormit în acelaşi pat, am fost la aceeaşi tabără de pioneri, am împărţit cămaşa şi chiar iubitele. Cu unii am mai ţinut legătura. Unii din aceşti „amici” au ajuns deja în puşcării. Pe unii i-am cunoscut prin interpuşi. E meseria mea să-i cunosc, să-i înţelg şi să-i pot povesti. Ştiu şi ce visează noaptea. Însă în carte nu există o istorie a unui individ cu nume, adresă şi CNP. În carte bandiţii nu sînt oameni, ci litere, text, sens, poveste, eroi. Eu construiesc poveşti, naraţiuni, eroi, sensuri, chiar dacă la bază pot avea o documentare reală, cu oameni în carne şi oase. Oricum aceşti oameni vor citi mai devreme sau mai tîrziu cărţile mele.

Cînd au apărut Sectanţii am primit emailuri şi mesaje de la oameni şi comunităţi religioase din regiune care mă anunţau că am scris depre ei. Ei s-au regăsit în poveste. Despre unele comunităţi nici nu ştiam mare lucru. Dar ei s-au regăsit. Asta este puterea poveştii. Sper ca şi bandiţii să se regăsescă într-o formulă sau alta, dar totuşi e bine să nu mă caute să-mi taie vreun deget 🙂

Glumesc. Oricum eu cred că Bandiţii e mai puţin despre bandiţi şi mai mult despre educaţie, despre formare, despre maturizare, despre prietenie, despre dezamăgire, despre reguli şi instituţii…

De unde vine interesul acesta pentru grupuri marginele? De ce sînt interesante „sectele” şi bandele? Marginalii?

Pentru mine ele sînt interesante cel puţin din cîteva motive. În primul rînd ele au o funcţie reflexivă şi cumva e felul meu de a încerca să înţeleg lumea în care trăiesc şi felul meu de a reflecta aspura ei. Există şi altfel de modalităţi de a gîndi, de a te organiza şi de a acţiona decît adevărurile dominante, logica majoritară care determină un anumit fel de a înţelege lumea. Acest tip de exerciţiu este foarte important pentru mine. Şi e bine să-l exersăm cu toţii.

Şi doi: în acest tip de a schimba optica dinspre cel slab şi neputincios e ca şi cum te uiţi cu o lupă la propria ta istorie, lume etc. Poţi descoperi lucruri neaşteptate. Îţi poţi descoperi mult mai uşor falsitatea, minciuna în care trăieşti, vezi mult mai bine şi mai clar ceea ce eşti. Te ajută să să te înţelegi şi pe tine.

Şi cel mai interesant pentru mine e felul în care-şi construiesc grupurile marginale şi oamenii abandonaţi strategiile de viaţă, de subzistenţă care-s radical diferite de cele ale majoritarilor. Majoritarii, fiindcă sînt parte a puterii, nu-şi dau seama că se nasc cu un întreg sistem de protecţie, de instituţii şi mecanisme care-i protejează. Ei trăiesc deja într-o maşinărie care cumva le determină viaţa, dar le-o şi portejează. Marginalii nu dispun de aceste mecanisme. Ei sînt supuşi unor presiuni mult mai mari, unor riscuri diferite. Şi atunci ei trebuie să găsească alte soluţii, uneori foarte ingenioase de a rezista. Nu trebuie să uităm ca marginalitatea ţine de putere, nu de număr. Şi numărul mariginalilor este în plină creştere, aşa că e bine să cunoaştem aceste strategii.

De exemplu scriam zilele trecute despre „Furnici şi furnicare. Despre viitorul copiilor noştri”. În China a apărut un fenomen social nou. A apărut o nouă clasă socială numită „iiţu” (engl. Ant tribe): „furnici”. Ce sînt aceste „furnici”?

Tineri foarte bine educaţi, între 20-30 de ani, harnici şi dispuşi să muncească însă foarte prost plătiţi şi cu munci ocazionale. Se pare că în societatea de mîine nu e nevoie doar de cunoştinţe, instruire şi dispoziţie pentru muncă, ci şi de „guansi”, adică relaţii care să te întroducă în reţelele de muncă sigure şi bine plătite. Munca stabilă, bine plătită şi pe domeniul de specializare devine un privilegiu.

Ca „furnicile” să reziste ele se organizează în „furnicare”. Pe lîngă marile oraşe ei îşi organizează un soi de „komunalka”, cămine în care locuiesc 4-5 oameni în camera de 12 m2 şi au cîte o bucătărie şi baie comună la 80 „furnici”: aici dorm, se spală şi mănîncă. Iar ziua vînează joburi. Deobicei primesc munci temporare şi mult sub nivelul calificării lor. Fireşte, prost plătite. Numărul „furnicilor” şi „furnicarelor” creşte alarmant de repede. Se numeşte povestea asta: dictatura precariatului. Aceste “furnici” pot apela oricînd la experienţa strategică şi organizaţională imensă a „sectelor” şi bandelor.

Şi cea mai importantă lecţie. Majoritarii, puterea hegemonică spune: nu există alternativă. Marginalii sînt deranjanţi pentru că dau peste cap această teză fundamentalistă şi spun: sînt multe alte alternative în viaţă.

Bogdan Rusu îţi reproşa recent într-o cronică la cartea ta că cerşitul nu este muncă, răsturnînd practic una din tezele tale centrale despre cerşit ca “munca celor fără de şansă”. “Dacă cerşitul este o muncă atunci care este valoarea de întrebuinţarare pe care o aduce munca lor?” Cum comentezi…

Bogdan este tipul de cititor ideal la care visează orice scriitor. Adică este cititorul foarte inteligent care vede nu doar ce ai vrut să spui, cum spui, ci vede şi ceea ce tu ca scriitor nu te-ai gîndit. Este cititorul care e mai inteligent decît scriitorul, pentru că dă sensuri multiple textului tău, sensuri la care tu nici nu te-ai gîndit.

Ceea ce e foarte interesant e că Bogdan reuşeşte nu doar să mă pună în dificultate, ci să ofere indirect şi soluţia. Face treaba asta pentru mine. El spune aşa: dar „muncă” este polisemic. Etimologic, muncă înseamnă chin. Biblia gândește munca drept blestem. În sensul ăsta, de chin și blestem, cerșetoria poate fi o „muncă”. Cerșetorii, în acest sens, „se muncesc”, dar nu muncesc. Muncă mai poate însemna și ocupația prin care ne câștigăm pâinea. Și în sensul ăsta cerșetoria poate fi muncă. Cerșetoria, ca și prostituția, este o condiție care e și ocupație, este chin și blestem. 

Aşa e. Nu e deloc întîmplător că eu leg cerşetorii şi prostituatele de prorocii şi nebunii religioşi. Pentru că eu încerc să gîndesc munca dincolo de elementul ei pur economic care este foarte important, dar nu este totul. Başca că “profitul”, “valoarea de întrebuințare” poate fi şi ceva mult mai greu de cuantificat, monetizat, transformat în marfă etc. Nu e deloc întîmplător că aceşti oameni şi tipurile lor de muncă ating coarde foarte sensibile ale “omului obişnuit”, fraierului care este parte a “centrului”. Oare de ce cu cît oraşele şi ţările devin mai “civilizate” şi bogate fac în aşa fel încît să dispară cerşetorii?

Chiar dispar cerşetorii? O nu! Specialistul nr.1 în săraci, Hristos spune că “pe săraci îi vom avea întotdeauna cu noi”. De ce dispar? Pentru că sîntem tot mai puternici şi construim şi controlăm o societate în care facem ca ei să dispară, să fie înlăturaţi, excluşi. În istorie acest fenomen s-a mai întîmplat: vremuri cînd cerşetorii nu aveau voie să intre în cetate.

Am avut epoci, avem şi astăzi în diverse forme, cînd aveam vînători de cerşetori. De asta spun prin vocile cerşetorilor şi prostituatelor: temeţi-vă de oraşele prea curate, fără cerşetori şi prostituate, fără proroci nebuni. Pe străzile acelea bîntuie deja moartea şi controlul.

De ce sînt deranjante aceste “specii”? Pentru că munca lor este munca pe care o făceau cîndva prorocii din vechime, doar că acum totul e social, politic şi economic, şi nu religios. Care e munca lor? Să ne arate chipul nostru hidos, minciuna în care trăim, falsitatea şi defectele societăţii pe care am construit-o. Ei ne pun în faţă oglinda. Ei sînt oglinda noastră pe care noi nu vrem să o privim.

Eu pun acest tip de muncă, cerşitul, în paralel cu alt tip de muncă care este furtul. Munca bandiţilor. Sînt ca doi gemeni. Aşa că e mai bine să te întîlneşti cu cerşetorul, decît cu fratele lui geamăn, banditul. Mai bine dă-i un ban de bună voie decît să fii pus să alegi între viaţă şi portofel. Grele munci. Uşoare alegeri. Şi teme-te de ultima întrebare metafizică: banii sau viaţa?!

Tot Bogdan Rusu face o observaţie important despe Sectanţii şi Bandiţii: “ De la Vasile Ernu se desprinde o credință puternică: omul este o ființă nomotropă și, pentru el, chiar și legea banditească este mai bună decât fărădelegea. Omul este prins în câmpurile gravitaționale ale unor legi reciproc incompatibile: legea puterii, legea lui Dumnezeu, legea hoților. În ce direcție o ia, depinde de mulți factori. Ca să reziști unei forțe trebuie să te servești de alta, trebuie ca o alta să predomine atunci și acolo. Dar când rămâne o singură lege, e sigur că omul în direcția aia o ia. Iată de ce oamenii votează cu cine votează, conchide Ernu. “ Cum interpretezi?

Am spus că Bogdan e cititorul ideal. Cumva sesizează ceea ce textele mele nu spun direct, dar vede dincolo de ele, de sensurile directe. El vede ceea ce mă frămîntă. Da, legea este una din marile probleme, teme care sînt prezente din plin în cele două cărţi.

Cum se nasc, cine are putere de lege, cum se instituie şi cum se dizolvă. Fărădelegea sau cum spun bandiţii “bespredel” – adică ceva fără măsură, fără limită, fărădelege – este ceva monstruos pentru om.

Şalamov, cel care cunoaşte poate cel mai bine lagărele de concentrare, GULAG-ul, are cîteva observaţii geniale pe această temă. El spune că mai groaznic decît maşinăria de represiune stalinistă, mai groznic decît Gulagul este doar fărădelegea, “bespredel”-ul bandiţilor, care apare în interiorul acestei maşinării a violenţei. Pentru că acolo unde există un minim de legalism, un minim de spaţiu al legii mai există ceva uman. De ce? Pentru că acel spaţiu încă este politic. Cînd dispare legea, dispare politicul şi atunci intervine natura, biologicul, animalicul. Omul devine fiară: spaţiul politic, spaţiul dialogului şi negocierii este înlocuit de spaţiul pietrei, bîtei, forţei şi violenţei pure. Nu e deloc întîmplător că “blatarii”, “hoţii în lege” încearcă să blocheze apariţia acestui fenomen numit “bespredel”: fărădelegea. Şi nu e deloc întîmplător că acest cuvânt “blatar” îşi are etimologia în cuvîntul idiş care însemană “linişte”.

Însă acelaşi Şalamov observă un fenomen şi mai straniu. În lagărele de concentrare “bespredel”-ul îl produc de obicei bandiţii. De ce? Pentru că ei controlează aceste spaţii nu puterea oficială. Puterea controlează spaţiile concentraţionale prin intermediul lor: le lasă mînă liberă, negociază cu ei. Iar fiindcă ei au putere de lege şi trăiesc în condiţii limită deseori apelează la schimbarea permanentă a regulilor în folosul lor, producînd un mecanism care duce la acest fenomen al fărădelegii, al aleatoriului, al violenţei brute, cînd omul devine lup pentru celălalt om. Aşa dispare spaţiul şi subiectul politic.

Şi tot Şalamov observă ceva important în această legătură bandit-sectant în Gulag. El spune că în aceste condiţii limită, pline de foamete şi violenţă în care oamenii devin inumani, fiare, există un singur grup care-şi păstrează umanitatea. La limită. Aceştea sînt “sectanţii”. Asta o spune atoritatea nr.1 în cunoaşterea GULAG-ului.

De ce crezi că doar aceştea au reuşit “într-un spaţiu inuman” să-şi păstrezue “chipul uman”?

De ce? E observaţia lui care este o autoritate în domeniu. Eu pot doar specula şi spune că e legat de credinţa lor, de ceva ce e mai puternic decît violenţa, care-i face să nu se teamă de moarte. Ei împing cumva această realitate spre un spaţiu al utopiei, al unei utopii pe care o fac practică, cotidiană.

Ce fac de fapt primii creştini pe care “sectanţii” vor cumva să-i repete? Desfiinţează Legea, legea iudaică. E încercarea de a intra într-un soi de “next level” pentru că ei găsesc “instrumente de salvare” care fac din vechea lege ceva depăşit. Găsesc ceva mult mai universal şi mai puternic care face legea inutilă. Ce e toată bătălia apostolului Pavel dacă nu această încercare de a universaliza alt tip de relaţii şi realităţi care sînt dincolo de Lege, proprietate, identitate etc. Este o utopie pe care el şi mica lui comunitate o transformă în realitate şi corp social. Şi nu o impune prin violenţă, prin puterea armelor etc ci prin sacrificiu, dragoste, cuvînt, dialog şi un praxis şi o logică foarte paradoxale şi scandaloase. Cît reuşesc ei să facă asta? Asta e o altă problemă. Şi nu e deloc întîmplător că asupra textelelor Apostolului Pavel îşi bat capul mulţi gînditori ai stîngii contemporane. Şi nu doar. Şi eu sînt mult mai influienţat de micul profet Osea sau apostolul Pavel decît de Marx de exemplu 😉 Dar ar trebui citiţi toţi. Cu toate că e greu să ascund urmele lui Foucault…

Şi dacă sîntem la acest capitol Bogdan, într-o discuţie, mi-a pus o întrebare încuietoare. Ea sună cam aşa…

Am trimis un text la Criticatac, cînd abia apăruse, era vorba despre abolirea statului. Inițial trebuia să fie despre ceea ce numesc eu „lăsarea statului în paragină”, dar a ieșit despre altceva. Acuma, în lumina Sectanților și Bandiților, revin la ideea mea și te întreb dacă asta este sugestia politică pe care o faci în aceste două cărți. Găsim la sectanți și bandiți strategii de lăsare a statului în paragină care ar putea duce, odată generalizate, la uscarea și moartea naturală a statului?

M-am tot gîndit la asta. Eu în cărţile mele am pus problema asta a relaţiei Leviathan – grup minoritar, puţin altfel. “Lăsarea statului în paragină” presupune că cel care lasă are putere destulă, poate să-şi producă o autonomie şi o putere destul de mare încît să abandoneze statul. Statul în definitiv este o construcţie foarte complexă, cea mai complexă structură politică, socială şi economică inventată de om. Scopul acestuia e să-l ajute pe om în dezvoltarea lui, să-i ofere garanţii, protecţie etc pentru o viaţă mai bună, mai prosperă, mai sigură, mai fără violenţă. Stat înseamnă rupere de natură, biologic, dominare a acestora şi intrarea în ordinea politică. Fireşte, cu riscurile de rigoare: acest stat care ar trebui să-şi slujească cetăţenii poate deveni un monstru feroce percum Leviathanu, cum de multe ori s-a dovedit. Veşnica problemă e cum ţii în frîu această maşinărie, cum o îmblânzeşti.

Tema mea din ultma perioadă pune problema invers: nu “lăsarea statului în paragină”, ci abandonarea cetăţenilor de către acesta. Pe mine mă interesează în ultima perioadă tema oamenilor abandonaţi care trăiesc în afara statului sau se folosesc de statul minimal. Statul Român susţin eu este în acest moment în sluijba unui număr de pînă la 35 % plus 15 % adiacente. Undeva, un 50% dintre cetăţeni sînt abandonaţi. E o temă care mă preocupă: cum trăiesc aceşti oameni abandonaţi, lipsiţi de putere şi protecţie, în afara statului? Care este tipul lor de economie, de organizare etc.?

În Sectanţii şi Bandiţii problema se pune altfel. Cum marea parte a istoriei se petrece în perioada unor state puternice cum e ţarismul, comunismul, fascismul, “sectanţii” şi bandiţii vor să scape de controlul statului şi caută aceste tehnici de fugă spre margine. “Sectanţii” au una din cele mai eficiente strategii: îl ignorăm total. Ne comportăm zi de zi ca şi cum el nu ar exista. De aceea au nevoie să-şi construiască o lume paralelă pornind de la comunitate, la educație, economie etc. Ei produc o distanţă mare faţă de centru: să nu ajungă “mîna lungă” a Leviathanului. Îşi construiesc propriile instituţii la distanţă de centrul de putere. Tehnica lor e foarte eficientă: însă statul iartă tot, dar nu iartă ignoranţa. Asta omoară puterea în modul cel mai eficient.

Bandiţii au altă povestea: ei sînt, cum spuneam, rezultatul defecţiunilor statului, instituţiilor. Banditul, hoţul, cerşetorul sînt rezultatul şi efectul unui anumit tip de stat, de economie, organizare socială, şi mai ales al deficienţei acestora. Şi atunci statul şi “cetăţenii buni”, care nu sunt defecți cum vor să rezolve problema? Fac instituţii de control, pedeapsă etc: poliţie, securitate, puşcărie. Şi atunci începe această relaţie între majoritari şi aceste “elemente defecte”. Două lumi cu etici, legi, şi organizare destul de diferite. Cum bandiţii sînt în minoritate, ei trebuie să fie cu un pas înainte. Ei sînt veşnica avangardă.

Ambele grupuri au tehnici utile pentru pentru perioade de ocupaţie. Repet: marginalitatea nu ţine de număr, ci de relaţie de putere. În istorie, de cele mai multe ori puterea, Leviathanul este o minoritate. Cum am spune azi: 1% la 99%. Marginalii, chiar dacă sînt 99% tot marginali sînt pentru că trăiesc sub ocupaţia celor 1% care controlează, fac legi în favoarea lor, au instituţii care îi apără şi protejează. Pot ei să lase statul în paragină? Da, dar ar fi un act revoluţionar şi mă tem că violent. Cum faci acest lucru procedural? Cine-şi asumă aceste riscuri? Cine îşi pune în pericol bruma de stabilitate comodă pe care o are? Însă lecţiile învăţate de la cele două grupuri sînt foarte utile în anumite contexte istorice.

Crezi că este o diferenţă majoră între Leviathanul comunist şi cel capitalist?

În comunism era “prea mult stat pentru oameni”: adică statul era prea puternic şi controla mult prea mult, devenind fie autoritar, fie totalitar. Oferea în schimb anumite avantaje: muncă garantată – ba chiar erai pedepsit, era penal să nu munceşti – sănătate, educaţie, odihnă etc. Da, era un preţ scump de plătit: libertatea.

Statul capitalist e “prea puţin stat pentru oameni”: oferă libertate politică, dar apar restricţiile sociale şi economice foarte dure care poate pun în pericol toate formele de libertate, mai ales acum, prin precarietatea vieţii sociale şi economice, prin precarietatea muncii. Se produce un tip de stres foarte ridicat, precaritate şi depresie socială şi alienare fără precedent. Riscul acestui stat este să devină o structură în slujba unui număr tot mai mic de cetăţeni, abandonînd marea parte a cetăţenilor. Rămîne un număr mult prea mare în afara statului. Ambele regimuri produc un anumit tip de risc. Eu încerc cumva să înţeleg cum aceste grupuri marginale trăiesc în afara statului, în afara instituţiilor lui sau cu o intersecţie minimă. Tehnicile lor de rezistenţă sînt foarte interesante şi cred eu foarte actuale.

Sectanţii” au un anumit tip de reacţie: eu ascult, dar nu mă supun. Ei sînt mai aproape de indiferenţă, ignoranţă. „Sectanţii” sabotează cumva statul. Bandiţii sînt mai radicali: nu ascult, nu mă supun niciodată puterii, o sfidez, îi încalc regulile. Exista ceva foarte anarhic la baza acestor comunităţi. Aceste comunităţi sînt greu de controlat pentru că ei ies mereu în afara statului, fug de sub controlul puterii. Limba română nu ne permite, dar aş spune: sînt greu de „statalizat”. Ruşii au un temen bun: nepodvlasnî (în afara puterii de control a statului).

Revenind la povestea Comunism-Capitalism, aş putea tranşa discuţia aşa: în comunism cetăţeanul trebuia să lupte cu despotismul Statului-partid, în capaitalism trebuie să luptăm cu despotismul Capitalului. E clar?

În toată această ecuaţie e o problema de timp, resurse şi muncă. Ambele grupuri ştiu bine cîteva lucruri: cine controlează timpul şi resursele, controlează tot. De aceea mai toate strategiile lor sînt legate de gestiunea timpului şi a muncii. Cum “sectanţii” nu înfruntă regimul, ci mai degrabă îl sabotează, atunci aleg forme “moi”, “lunecoase” şi ceva mai complexe de abordarea a fenomenului. Ei caută forme de muncă care să ţină la distanţă puterea, acolo unde mîna lungă a puterii ajunge mai greu sau nu e interesată. De asta aleg joburi periferice, dar care oferă mult timp liber: cum ar fi paznici, pompieri, munci care presupun că o zi munceşti şi ai trei zile libere, munci faţă de care regimul nu avea interes de control. Un paznic la grădiniţă nu poate fi ceva important. Însă acolo puteai să te odihneşti şi să mănînci bine. Şi aveai acoperire legală în faţa puterii pentru că în comunism, cum deja am spus, a nu munci presupune a deveni penal, pentru că era o lege privitoare la pedeapsa nemuncii.

Ce făceau sectanţii cu timpul lor liber? Economii alternative, meserii diverse care le aducea un surplus financiar destul de consistent. Investeau enorm de mult timp şi resurse în familie şi comunitate. Timpul lor liber imens pe care-l controlau ducea la construirea unor instituţii alternative – de la educaţie, la întrajutorare – şi la construirea unei economii paralele care le aducea resurse autonome suficiente. Spune-mi pe ce-ţi pierzi timpul şi resursele, şi-ţi spun cine te controlează.

În aceasta ecuaţie intră şi datoria, împrumutul: forma maximă de control a timpului şi resurselor. E una dintre cele mai importante teme deloc discutate. În vechime, şi pentru mai toate religiile, împrumutul era un blestem. Era interzis. Puteai împrumuta doar duşmanii pentru că puteai să-i faci dependenţi, puteai să-i controlezi. Acum asta e o mare virtute economică şi chiar morală. Împrumutul te scoate din ecuaţia salvării pentru că e o bogăţie pe minus, pe care nu o controlezi tu şi la care nu poţi renunţa cum e cazul parabolei cu bogatul şi cămila care trece prin urechile acului. Împrumutul e un mod de a-ţi amaneta timpul şi resursele tale, nu pe cele actuale, ci pe cele viitoare. Îţi pui gaj viitorul care nu e al tău pe o bogăţie pe minus, pe un împrumut. Banii împrumutaţi nu sîtn ai tăi dar tu îi cheltuii: odată cheltuiţi ţi-ai consumat şi viitorul. Din acel moment viitorul nu-ţi mai aparţine, ci e al celui căruia i l-ai împrumutat, pentru care ai primit bani în schimbul lui. Un om împrumutat nu poate să fie liber şi nu-şi mai aparţine. Cum îmi place mie ironic să spun: un bogat poate intra în „Împărăţia cerului” pentru că poate renunţa la bogaţia lui, pe cînd un împrumutat, îndatorat nu poate intra în „Împărăţia cerului” pentru că nu poate renunţa la o bogăţie care nu e a lui ci a altuia. Punct.

La bandiţi lucrurile erau mai dure şi deja am povestit cum funcţiona.

Se spune că în ideologia Coaliţiei pentru Familie sînt implicaţi „pocăiţii”, grupurile de care te ocupi tu în Sectanţii? Cum vezi acest lucru.

Eu încerc să mă opresc în povestea mea la anii 90 şi să nu intru prea mult în anii postocomunismului, pentru că aici au loc transformări foarte mari şi încă sînt prea aproape pentru a privi limpede lucrurile. Dar dau nişte direcţii de interpretare.

Eu cred că în perioada comunsită „sectanţii”, aceste grupuri marginale religioase, s-au comportat exemplar, chiar dacă erau destul de multe probleme şi în interiorul lor. Dar la marele provocări ale regimului comunist şi fascist ei au găsit soluţii foarte bune şi eficiente care i-a salvat. Ba chiar i-a făcut să fie mai puternici, coerenţi şi unitari. Acest tip de grupuri sînt mult mai bune, au strategii mult mai eficente atunci cînd sînt sub presiune. Vremurile de prigoană se pare că i-a întărit. În astfel de perioade, cum spineam, sînt „greu de omorît”.

Sectanţii” sînt unele dintre foarte puţinele grupuri care au avut o disidenţă reală, organizată şi cu un anumit orizont de aşteptare a căderii regimului. Nu cred că a mai existat vreun grup atît de organizat şi de eficient la acest capitol. E bine să nu-i uităm şi pe greco-catolicii din perioada de început a comunismului care au o experienţă importantă. Ca să nu mai spun că despre protestele muncitorilor şi minerilor din perioada comunistă nimeni nu-şi mai aminteşte. Bun.

Dar scopul lor, repet, nu era politic. Însă aveau un efect politic teribil. Prin comparaţie disidenţa intelectuală românească, cu mici excepţii, lipseşte cu desăvîrşire şi pare o glumă pe lîngă disidenţa „sectanţilor”. Cel puţin nu există una organizată. Ei au însă una bine organizată şi bine conectată cu Occidentul. De ce nu s-au folosit de asta după căderea comunismului? De ce lipsesc din istoriografie? Simplu. Pe de o parte „sectanţii” nu au conştiinţa istoriei şi mai ales a propriei istorii. Ei trăiesc cumva într-un alt fel de timp. De aceea studiile despre ei se fac greu, pentru că nu lasă urme. Urme pe care puterea oficială are grijă să le șteargă.

Pe de altă parte, istoriografiei oficiale nu prea îi place să ofere spaţii şi loc în istorie marginalilor. Ei de obicei sînt excluşi din istorie, preferabil excludere totală. Dacă va avea cineva curajul să pună degetul pe rană, s-ar putea să i se taie degetul. Istoria se scrie într-un anumit fel şi doar de majoritarii victorioşi. O ştim de mult. E ca la şah: regina-şi iubeşte culoarea. E clar că istoriografia oficială anticomunistă îi scoate din manuale voit, iar ei nu ştiu să profite de propria lor istorie, să se impună. O uită şi o ignoră.

Pentru mine însă e interesant nu ce fac ei, ci felul în care o fac. Sînt fascinante la ei reţelele de trafic de literatură clandestină, reţelele de autoajutorare, mecanismele de aducere a unor lideri străini în ţară, formele de comunicare clandestină cu Occidentul. Voi aveţi habar de cîţi misionari occidentali erau în RSR şi cîte grupuri clandestine conduceau ei? Da, asta se întîmpla în România comunistă. Voi ştiţi cîte tipografii clandestine erau în URSS şi RSR şi cum funcţionau ele? Ştiţică erau „traficanţi de Biblii” care făceau trafic cu TIRurile pline nu cu punga? Cîţi cunosc aceste mecanisme din afara unui mic grup? Nimeni. Grupurile acestea făceau minuni în acele vremuri şi nimeni nu povesteşte.

Dar să trecem mai departe. Cînd a picat comunismul ei erau printre cei mai pregătiţi pentru schimbare: de la margine ei s-au trezit la centru. Ei şi bandiţii. „Sectanţii” erau printre puţinii care vorbeau „limba hegemonului” fără efort. Îi cunoşteau şi tehnicile. Şi au îmbrăţişat puterea într-o formă destul de stranie: un soi de „teologie a prosperităţii” în sesnul mult mai larg decît cel teologic. Democraţia şi piaţa liberă, capitalismul este o binecuvîntare de la Dumnezeu etc. SUA a devenit un soi de „ţara promisiunilor”, „ţara făgăduinţei”, „binecuvîntată de Dumnezeu, unde curge lapte şi miere”. Sîntem buni, prosperi pentru că sîntem aleşi: e semn al binecuvântării divine etc. Isus devine un vînzător ambulant de Herbalife, un manager, publicitar şi capitalist autentic.

Dacă pentru generaţia „sectanţilor” de sub Stalin semnul binecuvîntării era suferinţa, închisoarea acum, după 90, semnul binecuvîntării devine preosperitatea, plecarea în SUA şi bunăstarea materială. Ce mutaţie imensă. Practic şi-au schimbat raportul faţă de Leviathan: dintr-o raport critic , de negaţie faţă de el brusc totul devine cumva admirativ. Leviathanul devine „unul de-al nostru”. Leviathanul nu poate fi nicodată „unul de-al nostru”.

Tehnic şi strategic însă lucruile s-au complicat şi mai mult: ajutoarele, susţinerea financiară etc au venit şi cu teologia la pachet. Cu o anumită teologie şi viziune despre lume. E ca povestea din 2 Regi, capitolul 5: Cum a luat Ghehazi lepra? Prin darul şi bogăţia primită de la Naaman. Darul şi bogăţia vin la pachet cu lepra de rigoare, cu tot. Mare atenţie la daruri.

O paranteză importantă: comunităţile religioase de sorginte protestantă s-au dezvoltat în Est cu o proprie tradiţie teologică şi practică eclezială, într-un cu totul alt context politic, economic şi social decît cel din Vest şi cu o ruptură lungă între ele. Protestanţii occidentali s-au luptat cu Biserica Catolică care are în spate o cu totul altă tradiţie. Protestanţii estici au o tradiţie de coabitare cu Biserica Pravoslavnică care are cu totul alt tip de practică teologică şi eclesială. Au existat perioade lugi de timp cînd centrele religioase din Est şi centrele protestante din Vest au fost rupte sau au avut legături minime. S-a dezvoltat o tradiţie locală, destul de specifică şi autonomă. Ca să nu mai spun că multe dintre ele au genealogii germane sau elveţiene şi nicidecum americane. Aş putea spune că există o urmă profund pravoslavnică care dă un anumit specific comunităţilor „sectante” de la noi sau din Rusia.

Bun. După căderea comunismului au avut loc cîteva fenomene majore: un amplu proces de „colonizare”. O bună parte a „predicatorilor & evangheliştilor” de sorginte americană (dominant) au venit aici fără să aibă habar de istoria comunităţilor locale şi deseori comportîndu-se ca şi cum au ajuns în „pustie” şi trebuie de luat totul de la zero. Au adus cu ei modele foarte străine de spiritul locului şi de tradiţia comunităţilor de aici. Know-how-ul lor a venit cu o putere destul de mare: mai ales cea financiară. Şi în general, în spaţiul social-politic şi mai ales economic de tip capitalist nou creat cîştigă teologia care are bani mai mulţi, adică putere mai mare. Şi a cîştigat fireşte filiera americană conservatoare şi nicidecum cea liberal-democrată. „Pocăiţii” români se înţeleg politic şi teologic foarte bine cu conservatorii americani, nu cu cei democraţi. De multe ori pentru ei democraţii şi liberalii sînt un soi de comunişti. Aşa că ştim că cine plăteşte, comandă muzica: şi bisericile lor s-au umplut de Worship Songs care treptat au început să fie traduse în româneşte. „Maneaua pocăită” este mult mai neaoşă şi autentică decît acest „Worship”. Ca să dau un banal exemplu.

În acest sens au avut loc mutaţii importante în multe comunităţi. Mai ales în cele urbane. Mai este un factor important dincolo de „noua teologie şi ecleziologie” care a venit din SUA. Comunităţile de aici au început să dezvolte „misiuni”, adică un soi de ONG-uri cu diverse acţiuni comunitare, sociale, educative etc. Nimic rău în asta. „Sectanţii” sînt al naibii de buni la asta. Trebuie apreciat unde sînt ei buni. Problema însă cea mare e că de obicei aceste organizaţii se făceau pe lîngă biserici şi cam cu aceiaşi lideri. La un moment dat, aceste interese şi structuri încep să se bată cap în cap. În joc vin şi alt tipuri de interese: sînt forme diferite de salvare, de economie, de organizare care încep să se suprapună şi să se canibalizeze. Biserica are o misiune, ONG-ul/”misiunea” are cu totul alt scop. Puterea Capitalului este mult mai mare decît Puterea politică şi cea eclezială. Nu te joci cu „viţelul de aur” ca să folosesc terminologia biblică.

Cu alte cuvinte „sectanţii” marginali au începtu să ajungă la centru şi să bifeze exact aceleaşi fenomene şi păcate ale bisericii majoritare. Şi să nu uităm: tradiţia şi puterea „sectanţilor” din România şi fostul URSS ţine de capacitatea lor extraordinară de organizare în afara statului, la marginea lui, creînd propriile instituţii autosuficiente şi autonome. Dacă statul ar fi dispărut, ei nu i-ar fi simţit lipsa. În asta e puterea lor. Şi acum se schimbă radical strategia şi practica: de la margine, direct la centru, cu puterea, în slujba Leviathanului.

Cei mai caraghioşi în ecuaţia asta sînt „conservatorii pravoslavnici” care promovează o viziune asupra lumii politice şi a statului de tip „pocăit” adus pe filieră SUA: libertarieni, stat minimal etc. Da, SUA este un produs tipic al unei lumi construie de „bandiţi şi sectanţi”, cu „stat minimal” cu puşca în mînă libertarian. Ei au propriile instituţii, nu au nevoie de stat, decît la margine. Ei au acest tip de cultură de „bandă şi sectă” în care se descurcă de minune. Statul poate dispărea oricînd pentru că bandiţii şi „sectanţii” au cu ce să-l înlocuiască. Ei au Stat pentru a comunica cu celelalte State din jur. Simplific fireşte şi luaţi-o ca pe o parabolă. Dar să aduci acest model la noi este o sinucidere curată. Pentru că nu există instituţii care să le înlocuiască pe cele pe care le distrugi, iar noi nu avem această cultură a autorganizării, autoeducării autonome, autoajutorării în spaţiul urban (ruralul e altceva) etc.

BOR nu e „sectă”, sorry. Ea are o altă formă de organizare, o altă tradiţie, ea îşi educă enoriaşii total altfel, este altfel implicată social. Şcoala duminicală „pocăită” produce Obama şi Trump, care ştiu să predice de la 5 ani. Şcoala duminicală „pocăită” produce MTV, copiii ăia au showul în sînge, ei fac asta de la 3 ani la biserică. Liturghia şi toate ritualurile pravoslavnice produc alt tip de practici cotidiene şi al tip de instituţii, alt tip de relaţii umane. Şi nici nu sîntem suficienţi de laicizaţi şi urbanizaţi ca să putem depăşi aceste „ritualuri sociale”. Iar instituţiile laice ale statului sînt slabe şi în descompunere.

Nu sînt un mare fan al statului, sînt mai degrabă pentru o democraţie participativă mai socială şi distributivă, însă a distruge statul, a-l minimaliza mi se pare o nebunie. Repet: stat minimal pe model SUA ar fi o catastrofă pentru noi. Ne-ar aruncă în sec. XIX-ce. Noi avem enorm nevoie de intsituţii puternice de educaţie, sănătate, protecţie socială universale şi garantate de stat prin contribuţia financiară de solidaritate a tuturor. Dar toate instituite legal, ca drepturi şi obligaţii.

Aşa că nu e deloc întîmplător că CpF are focarele în Oradea, Arad, Timişoara şi Cluj. Da, ideologic asta vine cumva pe filiera conservatorismului religios american prin intermediul comunităţilor din Transilvania cuplate la SUA. Cînd acest lucru se cuplează sau se va cupla mai serios cu misticismul şi conservatorismul pravoslavnic, cu siguranţă ca vor apărea mutaţii periculoase.

În Rusia de exemplu nu există influenţă americană, dar ceea ce se întîmplă în mediul conservator pravoslavnic te sperie. E un trend global: BORusia se regăseşte în Putin, iar neoprotestanţii, „pocăiţii” americani în Trump. Sînt ca doi fraţi gemeni şi biserici surori. Iată unde s-a ajuns. Asistăm la reinsaurare a Internaţionalei Conservatoare Globale unde Trump, Putin, Erdogan, lideri musulmani şu europeni etc sînt cam din acelaşi aluat chiar dacă au costume diferite. Şi noi păşim devotaţi alături.

Şi ca să închei „profetic”: pe temen mediu şi lung această strategie a „sectanţilor” sau „pocăiţilor” români de a fi parte a puterii şi de a vorbi pe limba hegemonului îi va distruge pentru că nu pot face faţă grupului majoritar care reproduce aceste „păcate” mai eficient, şi cantitativ şi calitativ, adică BOR-ului. Asta o spun cu o oarecare compasiune. Iar această „iubire” între BOR şi „pocăiţi” şi unirea lor împotriva unor „duşmani imaginari” mă îngrijorează. E soluţia cea mai simplă: ţapul ispăşitor. Dar cînd se va întoarce roata va fi dur. Să nu uităm că singurii care s-au atins de ritualurile morţii au fost legionarii de rit pravoslavnic. Odată cu ei, cu consimţămîntul BOR-ului, s-a introdus regula neoficială în care „morţii pocăiţi” şi „morţii pravoslavnici” să nu fie îngropaţi alături, pentru că „pocăiţii” spurcă pămîntul sfînt. Şi astăzi în multe sate acest ritual se păstrează cu sfinţenie. Are loc: ghetoizarea morţii. Ca un stigmat. E un stigmat ca o piatră de aducere aminte: e bine să nu uităm.

Să crezi că problema familiei vine dinspre LGBT înseamnă să nu înţelegi absolut nimic. Problema familiei vine din cu totul altă direcţie, dar asta e deja o altă discuție.

-
1 November, 2017
1 comentariu

Câteva aspecte ale discursului lui Vasile Ernu – de Arthur SUCIU

Revista Vatra nr.7 / 2017

Cărţile lui Vasile Ernu au fost premiate sau nominalizate la premii pentru roman, memorialistică, eseu, publicistică. Structura textelor sale este una complexă şi variază, desigur, de la o carte la alta, dar dificultatea încadrării nu ţine de această structură, ci de criteriile de operare. Împărţirea în genuri a fost oricum de mult timp contestată, iar Ernu, prin ceea ce scrie, nu face decât să confirme acest lucru. Oricare le-ar fi factura (literară, jurnalistică, filosofică etc.), textele se împart în două mari grupe: cele care contribuie la crearea discursului dominant al unei societăţi la un moment dat şi cele care se opun acestui discurs. În profunzime, cărţile lui Ernu nu sunt altceva decât distanţări faţă de discursul dominant, iar forma textelor sale corespunde strategiei de distanţare (nu dorinţei de a aparţine unui gen). Care este însă strategia lui Vasile Ernu?

În 2006, când a apărut Născut în URSS, cartea sa de debut, discursul dominat era cel pro-european (şi anticomunist). Titlul în sine a şocat şi a creat o serie de atribuiri şi ambiguităţi: sunt născut în URSS, ceea ce poate fi mai rău (dar şi mai bine sau mai relevant) decât să te fi născut în România lui Ceauşescu; sunt născut în URSS, deci sunt un străin sau măcar un român străin; sunt născut în URSS, dar asta înseamnă oare că sunt comunist, că am rămas comunist? sunt născut în URSS, nu în Uniunea Europeană; sunt născut într-un imperiu, sunt născut în Imperiul Răului etc. Când Ernu şi-a scris cartea, URSS nu mai exista, dar ea a însemnat ceva pentru autor de vreme ce apare chiar în titlul cărţii sale. Acesta este un fapt. Putem discuta despre semnificaţiile lui politice (Naşterea este un act politic? În ce măsură, acceptând să ne nască într-un sistem, părinţii noştri au cauţionat acel sistem, noi fiind probele cele mai palpabile ale cauţionării?), dar înainte de orice el este un fapt. Or, tocmai aceasta a atras atenţia, căci atunci când vorbim despre comunism, despre Ceauşescu, despre URSS, avem în vedere nu în primul rând o ideologie sau un sistem politic, ci viaţa celor care au trăit în comunism. În raport cu ideologia anti-comunistă şi pro-europeană, Ernu spune o poveste: noi am trăit în comunism, copilăria, viaţa noastră este acolo.

Aşadar, încă de la început, Ernu adoptă o poziţie dislocantă, cu multiple consecinţe. Ea permite o reconstrucţie a trecutului diferită de a ideologiei anti-comuniste (fără a fi pro-comunistă), precum şi o redefinire a contractului social, a proiectului social, ţinând cont în egală măsură de victimele comunismului şi de cele ale căderii comunismului (masele pauperizate). Cărţile şi articolele lui Ernu (şi mai ales Ultimii eretici ai Imperiului, 2009) sunt, în mare parte, o încercare de a dezvolta aceste idei cuprinse în cartea sa de debut. Mult timp, el a fost identificat cu un marxist pop, iar poziţiile sale publice, provocatoare dar nu scandaloase, au şi încurajat, până la un punct, această identificare. Marxismul pop şi nostalgic este însă doar primul cerc al poziţiei sale. Următorul cerc devine vizibil în primele volume ale unei trilogii a marginalilor, Sectanţii (2015) şi Bandiţii (2016).

Fără îndoială, trebuia să aflăm din aceste cărţi că faptul de-a se fi născut în URSS nu era decât semnul contingenţei şi că, dacă e să fim precişi, locul naşterii este Bugeacul. Această precizare are, la rândul ei, mai multe efecte, dar cel mai important este revelarea indeterminării ontologice a lumii în care Ernu s-a născut şi a trăit. Sunt deja faimoase explicaţiile personajelor din Sectanţii, care mărturisesc că, deşi nu şi-au părăsit locurile natale, au trăit în mai multe ţări şi, evident, sub mai multe regimuri. Bugeacul este simbolul unei lumi lipsite de consistenţă ontologică, dar el rămâne, cu cronica teoriei 54 toate acestea, centrul acestei lumi, cel puţin al lumii lui Vasile Ernu. Paradoxul poziţiei e rezolvat de o nostalgie tot mai grea, care umple nefiinţa locului cu fiinţa plină a copilăriei. S-a observat prea puţin că acţiunea din cele două cărţi ale trilogiei marginalilor descrie o poziţie distanţată faţă de URSS. Sectanţii şi bandiţii săi se luptă cu sistemul sovietic. La Ernu, pro-rusismul nu e nici comunism, nici putinism, ci se manifestă printr-un soi de comportament tipic european, de ”deschidere a dialogului”. Mai multe din cărţile sale (Intelighenţia rusă azi, Intelighenţia basarabeană azi, Ucraina live) sunt încercări de a crea punţi de înţelegere şi de dialog în spaţiul exsovietic, foarte puţin cunoscut la noi.

Cărţile lui Vasile Ernu sunt definite în fel şi chip: naraţiune non-ficţională, studiu antropologic, eseu (eseu înseamnă aproape orice) etc. Două aspecte sunt foarte rar sau aproape niciodată enunţate: caracterul filosofic al textelor lui şi caracterul lor literar. Mihai Iovănel apreciază, în Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (Editura MLR, 2017) că apariţia cărţii Născut în URSS a fost ”un moment remarcabil al resetării raportului dintre stânga şi dreapta” (p. 73), ceea ce cred că e corect, în plan ideologic. Totodată, cred că, prin dimensiunea ei existenţială, proza lui Vasile Ernu aparţine generaţiei 2000. Critica literară de la noi are, din păcate, un ochi prea puţin filosofic, astfel că producţiile literare ale filosofilor sunt, adesea, pur şi simplu ignorate, considerându-se că ele nu participă la schimbările de limbaj din literatură. La fel de importante ca schimbările de limbaj sunt însă schimbările de idei. Mizele filosofilor generaţiei 2000, care au adoptat discursul literar, sunt invizibile deocamdată criticilor literari. În cazul lui Ernu, discursul literar corespunde unor necesităţi de natură filosofică (nu sunt o schimbare de limbaj, ci o schimbare de poziţie), parte a raportării la câmpul filosofic şi la filosofia universitară. În acelaşi timp, s-a subliniat prea puţin caracterul filosofic al textelor lui Vasile Ernu. Acest fapt este de-a dreptul ciudat, căci Vasile Ernu este, în primul rând, filosof. E drept, filosofia sa nu are un caracter sistematic. Aş spune că are, dimpotrivă, un caracter democratic. În fapt, fiind construită pe o serie de distanţări, ironizări şi autoironizări, ea nu putea lua decât forma pe care a luat-o, fiind un hibrid de genuri. Ernu este însă filosof în cele mai elementare mişcări ale gândirii sale, punând la îndoială şi răsturnând lucrurile deja gândite. Vi se pare că bătaia e un lucru rău? Iată ce spune Ernu: „Bătaia e o formă de explorare a celuilalt” (Bandiţii, p. 86). Vi se pare că a bea alcool e un lucru rău? Ernu: ”… a bea este poate forma maximă a comunicării” (p. 146). Vi se pare că puşcăria este un lucru rău? Din nou: ”Viaţa adevărată începe odată cu puşcăria” (p. 150). Există o productivitate conceptuală (dar una de tip ironic), la Ernu, bine mascată sub poveşti dintre cele mai ciudate. Toate acestea arată predilecţia sa de a vedea lumea pe dos, ceea ce, după Hegel, este chiar dovada existenţei organului filosofic. Când toate ideologiile pe care Ernu le împărtăşeşte sau le combate vor deveni desuete, gândirea sa contestatară şi ironică va continua să fie vie.

-
30 September, 2017
Niciun comentariu

Intelighenţia basarabeană. În preajma unei sistematici

Ghenadie Nicu / Ziarul de Iaşi / 17.08.2017

Ce spun oamenii luaţi de Ernu la bani pe cât de mărunţi, pe atât de exacţi adesea are, într-adevăr, proprietatea de a complini, din varii puncte de vedere, din perspectiva unor experienţe absolut diferite în cele mai dese cazuri, povestea covorului moldovenesc – mică istorioară invocată de autor în prefaţa volumului, parabolă a unui prezent stratificat, în fapt, care nu poate fi înţeles fără o anume competenţă istorică şi de altă natură.

Vasile Ernu a scos anul trecut, la Cartier, o carte care a trecut cumva neobservată, deşi e aproape senzaţională prin spectacolul de mentalităţi: Intelighenţia basarabeană azi. E, propriu-zis, o sumă de interviuri cu scriitori, oameni politici, pictori, analişti. Pe unii îi cunosc personal, pe alţii din lecturi sau, ca în cazul lui Mark Tkaciuk, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova şi consilier al preşedintelui Voronin, din relatările sau alegaţiile presei. A fost şi ideologul, şi eminenţa cenuşie a PCRM. E cam greu, de nu imposibil, să ţi-l închipui într-un areopag (şi ca asta sunt coperţile cu interviuri), alături de acest personaj sinistru, pe Vladimir Beşleagă, de exemplu, căruia regimul comunist i-a schilodit destinul.

N-aş citit totuşi un anume cinism aici: ce spun oamenii luaţi de Ernu la bani pe cât de mărunţi, pe atât de exacţi adesea are, într-adevăr, proprietatea de a complini, din varii puncte de vedere, din perspectiva unor experienţe absolut diferite în cele mai dese cazuri, povestea covorului moldovenesc – mică istorioară invocată de autor în prefaţa volumului, parabolă a unui prezent stratificat, în fapt, care nu poate fi înţeles fără o anume competenţă istorică şi de altă natură.

Covorul, „moldovenesc”, din tinda casei părinteşti, a fost, cu o vorbă care te acroşează, călcat în picioare de patru generaţii: „Pe el au mers străbunicii, bunicii, părinţii şi toţi copiii şi nepoţii acestora”. Între timp s-a descusut pe la margini, a fost cârpit pe ici, pe colo, s-a subţiat, dar, spune autorul (şi remarca aruncă o punte spre tâlcul poveştii), „ţesătura lui de bază încă rezistă”.

Ei, bine, “istoria acestui covor este cumva şi istoria metaforică a Basarabiei, a familiei mele extinse, a locului din care vin”.

Avem, cu alte cuvinte, de a face cu un studiu în latenţă, punctul de coerenţă putând fi prezumat undeva la o altitudine sintetică. Volumul ar fi deci şi un preparativ. Ce frapează mai cu seamă (e şi decanul de vârstă din cohortă, un „link” aproape neverosimil spre o epocă estompată de ceaţa groasă a evocărilor de tot felul) este interviul cu Vladimir Beşleagă, romancierul.

Omul vine din Transnistria: s-a născut la Mălăieşti, fostul judeţ Tiraspol, în nebulosul 1931. O şansă extraordinară, să poţi lista şi regândi totul, cu propriul cap (şi cu flerul de prozator), din perspectiva zilei de azi şi cu o viziune nutrită de toate decepţiile şi revelaţiile perioadei. I-am mai citit din interviurile pe care le-a dat de-a lungul timpului, l-am intervievat însumi acum vreo doi ani: are o uimitoare plăcere a confesiunii, debordează copilăreşte de apropouri şi pune când nu te aştepţi – din reflex descriptiv, cu siguranţă – spotul pe câte un amănunt extraordinar.

Nu ştiam că părintele, „tata Vasile”, l-a numit la naştere Adolf: „Îl citise [numele] într-un calendar şi era al unui matematician german”. Dar Adolf Beşleagă?! Şi onomastica e sub vremi… Fapt e că prenumele ăsta l-a salvat mai târziu pe uşor bovaricul transnistrean: arestat în 1944 şi dus, împreună cu alţii, bănuiţi de simpatizarea sovieticilor, la Gestapo, a scăpat manevrând adeverinţa de naştere a fiului; „pe când ceilalţi mai toţi au fost executaţi”.

Te insolitează schimbarea de planuri. Beşleagă era copil când a început războiul, a fost martor ocular, după cum spune însuşi, de „când a fost bombardat Tiraspolul de aviaţia germană şi până în primăvara anului 1945, când am fost secerat de tifos”. Iată, până îmi precizez ideea, nişte eboşe din care se pot scoate tot atâtea nuvele: „Evacuaţie până aproape de Odesa. Revenire pe jos, în doi cu mama, acasă. Întâlnirea cu ofiţerul german. Tata în tranşele din Odesa asediată de trupele române. Căderea Odesei. Întoarcerea tatei”.

Frapant – încercam să spun – este unghiul proiecţiei, războiul, cu ororile pe care le cunoaştem până la sastisire din manuale şi pelicule, descoperindu-şi, în evocarea lui Beşleagă, o ciudată latură reconfortantă: „Războiul ne-a adus nouă, transnistrenilor, care ne-am aflat sub administraţie civilă română în anii 1941 – 1944, libertatea credinţei creştine, practicarea obiceiurilor strămoşeşti, restituirea pământurilor confiscate de colhozurile bolşevice, iar mie, copilului de 10 ani, şcoală românească”.

Nu prea cred: vorbele sunt ale aproape nonagenarului de acum, nu ale puştiului de atunci, viziunea e trimisă dinspre prezent, cu toate achiziţiile lui în ordine ideologică şi morală. Ernu nu insistă, deşi e cazul: o schiţă, chit că foarte vagă, de idilă în dricul atrocităţii generale! „Am citit, spune autorul Zborului frânt, atâta carte românească atuncea! Am mers liber cu uratul, colindul, cu chiraleisa, lucruri care ne erau interzise de regimul bolşevic. Ba, la acei ani, mă încumetam să merg la şezători, cu flăcăii…”. Şi adaugă frizând bizarul: „Am avut o copilărie de poveste!”

Nu cunosc culisele intervievărilor, bănuiesc că în multe cazuri „s-a discutat” tastând şi de la distanţă, după un tipic recent: nu e de căutat aici colocvialitate, un palpit de spontaneitate (un termen de comparaţie, care îmi vine acum în minte, este Convorbiri cu Petru Dumitriu, de Eugen Simion). Întrebările, în schimb, fapt esenţial, sunt elaborate, au în premisă un travaliu de documentare. Se întreabă mai mereu cu o bătaie mai lungă, în siajul unui plan. Suntem, se poate spune, la un pas de o sistematică a tipului local de reacţie la ontologic.

-
18 September, 2017
Niciun comentariu

Bog ne fraier!

George Neagoe in ApostrofANUL XXVIII, 2017, NR. 1 (320)

          Cu Bandiţii (Ed. Polirom, 2016), Vasile Ernu continuă „Mica trilogie a marginalilor“, deschisă de Sectanţii (Polirom: 2015). Pe clapeta întâi e anunţat ultimul titlu al proiectului: Izgoi-Jidî. Ar fi de semnalat că, sub raportul interesului, partea secundă stă pe o treaptă mai nesigură faţă de precedenta apariţie editorială. Bruiat deja – aşadar împlinit pentru acest tip de scriere –, orizontul de aşteptare devine previzibil. Avem înainte tot o cultură tradiţională, îndrumată de mit (Biblia) şi normată de rit (actualizarea veşniciei), susţinută de doi stâlpi: vinovăţia şi ruşinea. Ca atare, cutumele, numite, la superlativ, „Legi“, nu previn, ci încurajează sancţiunile şi nevoia de a încălca graniţele. Ne confruntăm cu una dintre cele mai vechi erori pedagogice: tabuul înlătură autoritatea în numele căreia a fost instituit. Cine iese de sub incidenţa pedepsei fie stă în alt hotar (adică sub altă dominaţie), ca evreii mesianici din Sectanţii, fie şi-a asumat, în mod iresponsabil, să rămână în centrul lumii aşa-zis civilizate. Ne amintim, tot din primul volum al seriei, de colaborarea stranie între structura socială piramidală, cu baza şi vârful interşanjabile, şi cercurile concentrice ale puterii.
În Sectanţii era consemnată, într-un fel de „Pentateuh“ (Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul), tradiţia oficială a unei comunităţi religioase din Bugeac, obligată să domesticească perspectiva disoluţiei. Experienţa personală a naratorului continua, acolo, mentalitatea grupului. Ca dovadă, viaţa proprie intra în rândul accidentelor cu rost nesigur: „De fapt, m-am născut între doi morţi. Şi fratele dinaintea mea, şi sora de după mine au murit la naştere“ (Sectanţii, p. 317). Aduse la lumină într-o zi de creaţie, împărţită în patru sferturi – respectiv „La răsărit“, „La amiază“, „La asfinţit“, „La miez de noapte“ –, istorisirile din Bandiţii sunt nişte apocrife, secrete necesare pentru dominarea populaţiei. Lucrul e priceput de Vasile Andreevici, Vasika, povestitorul-erou, care, de această dată, se desprinde de cuib:

„Rabi era foarte convins că fenea are origini talmudice şi e deci strâns legată de rabinii şi de limba lor înţeleaptă, care avea un strat ascuns bazat mai mult pe întrebări decât pe răspunsuri. Totul pornea de la acel limbaj şi acea înţelepciune iudaică numită hohma. De la acel laşon-hohma sau loşen-koideş, adică «limba înţelepţilor». Această limbă sacerdotală, folosită de bătrânii înţelepţi iudei şi de rabini, a fost preluată treptat de comercianţi“ (p. 158).

Expresia „povestitor-erou“ e definitorie. Vasika se distanţează de familie, fără binecuvântare, fiind invitat de Profesor (Vanea), unul dintre liderii bandelor din Odessa anilor 1950-1960, să intre, nu şi să se integreze, în spaţiul blatarilor. Noul îndrumător – niciodată mentor – îl aşază în loc privilegiat, însă nu-l îmbrăţişează pe vizitatorul prea grăbit să ucenicească, repetându-i: „tu nu faci parte din lumea noastră“. Răsplata aşteptării permanente este viaţa însăşi, deoarece, printre cuţitaşi, supunerea la probe înseamnă numai amânarea morţii. Periferiile nu sunt neapărat compatibile şi nu toate ţintesc utopia egalitară. Uzul impune diferenţele:

„Fiecare «sejur» în puşcărie era însemnat prin cupola unei biserici tatuate pe corp: să vadă şi să respecte toţi. Sau să-i dispreţuiască“ (p. 217).

Vasika provine din categoria celor ce şi-au cărat dintotdeauna crucea, aspirând să se mântuiască. Profesorul îşi doreşte să supravieţuiască, strecurându-se, ca şerpii (veninoşi), care, deşi se târăsc, nu se lovesc cu capul de pietre. Ruptura se produce între o virtute, cinstea de a trudi, şi o faptă respinsă de bunul-simţ, erijată în activitate socială iscusită:

Dacă pentru ai mei cultul muncii era aproape sfânt, pentru bandiţi acesta era un blestem. Era prima lor lege nescrisă. Munca e un blestem şi ei se sustrăgeau de aceasta nemuncind. Meseria lor era furtul, ceea ce însemna un mod diferit de a o înţelege: grad mare de risc şi profit maxim“ (p. 212).

Se stabileşte o relaţie fluctuantă, imposibil de întrerupt, între tânăr şi maestrul escrocheriilor. Copilul nu doreşte neapărat să mănânce din fructul oprit, ci să se caţere în pom şi, eventual, să-i cresteze coaja. El pune mâna, dar nu se atinge de roade. Îl ţine întreg pe vizitatorul insistent slăbiciunea conducătorului pentru „fiul“ rătăcit, căruia, înainte să-i dea drumul să-şi caute cărarea, îi oferă niscaiva seminţe şi destule coji din pradă. La acest nivel, cartea lui Vasile Ernu e un joc construit după fragmente biblice. Profesorul, cu porecla transparentă, reinterpretează tendenţios vorbe din evanghelii:

„Las’ că te învăţ eu mai multe când mai vii pe-aici. Dar să vii la deadea Vanea neapărat. Data viitoare o să te învăţ să prinzi peşte. O să te fac pescar. O să prindem cei mai frumoşi peşti” (p. 49).

E o mreajă adâncă, aruncată în ape sulfuroase, unde un rechin singuratic şi îmbătrânit îşi imaginează că înlocuieşte, în ecosistem, caşaloţii. La primul contact cu marea, novicele este aruncat cu brutalitate pe ţărm, încercându-i nervii unuia dintre acoliţii devotaţi ai căpeteniei. Sau poate că Vanea tânjeşte să vâneze ca altădată, exercitându-şi controlul verbal asupra tânărului derutat şi fascinat de necunoscut. Şeful clanului se comportă duplicitar, împingându-l în zone tulburi pe Vasika, pentru ca imediat să-l scape din încurcătură. Puţini acceptă această tensiune fertilă între orfan şi părintele adoptiv. Bandiţii formează, de fapt, o enclavă devirilizată, căci pretind că puterea se păstrează numai prin întreţinerea coerciţiilor:

„I-am tăiat degetul pentru că l-am iertat, dar şi acest lucru trebuie marcat. Şi iertarea trebuie marcată undeva pe corp. Şeful de haită este cel care poate pedepsi şi ierta, dar ca să nu se uite asta trebuie însemnat cu fierul roşu sau cu cuţitul. Iar Keşa e un bandit bun, nu a făcut din răutate ce-a făcut, ci pentru că trebuia să facă asta. Aici tu ai greşit, pentru că tu nu eşti dintre ai noştri“ (p. 70).

Blatarii ignoră faptul că, odată vădite energiile distrugătoare, s-a produs rebeliunea şi că bătălia, pe termen lung, e ca şi pierdută. Membrii tagmei, spre deosebire de neexperimentatul Vasika, au retrogradat din copilărie la infantilism. Mila, iertarea şi dragostea nu există printre ei pentru că, în pruncie, nimeni nu i-a învăţat să le ceară. Situându-se, prin false abilităţi, deasupra tuturor, oamenii aserviţi fărădelegii se amăgesc crezând că au ales răul cel mai mărunt. La maturitate, Vasea deconspiră strategia pescuitului la care asistase:

Cerşetorii, aceşti «peşti sanitari», sunt cei care ţin în viaţă totul, pentru că ne curăţă nouă mizeria. Dar cine înţelege asta?“
(p. 288-289).

Întrebarea, aparent retorică, îşi găseşte răspunsul în persoana pregătită să asculte. Iar sectarul, botezat blatar, deţine această calitate. El tace, moştenind astfel, prin credinţă, nu prin jurământ, secretele clanului. Lui i s-a dat fără să se bănuiască vrednic, arătându-se fidel din voinţă liberă, întrucît şi-a însuşit îndemnul Profesorului: „niciodată, dar niciodată să nu te dai drept ceea ce nu eşti!“ (p. 71). Atras de valuri împotriva firii sale, Vasika nu va înfrunta furtuna pe o barcă şubredă, ci va fi ca leandrul, plantă de stepă, rezistent la arşiţă. Protagonistul înaintează neostenit de sete, melancolic şi împăcat că va trăi cu griji nerezolvate până la încheierea trilogiei.

-
11 August, 2017
Niciun comentariu

O filozofie a marginii

Octavian SOVIANY in Observator Cultural / 25-07-2017 / Nr. 882

Vasile Ernu este, fără doar şi poate, una dintre cele mai interesante şi provocatoare prezenţe din contextul literaturii actuale. Deşi, cel puţin la prima vedere, cărţile sale nu constituie ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin „literatură“. Finalitatea lor este una filozofică, politică sau morală, dar (aparent) nicidecum estetică. Exprimă (pe firul unei tradiţii care vine din marea literatură rusă, dar care în cea română a cunoscut prea puţine valorificări) o „concepţie de viaţă“ şi au un caracter compozit, îmbinînd evocarea autobiografică, investigaţia reportericească şi eseul politic. Ele se întemeiează pe o foarte orginală „artă a mozaicului“, care le acreditează şi din punct de vedere artistic şi îl integrează pe Vasile Ernu într-o categorie a „scriitorilor-reporteri“ din care nu lipsesc nume ilustre ca Egon Erwin Kisch, Curzio Malaparte sau Geo Bogza. Interesează literatura şi se raportează la estetic tocmai fiindcă ilustrează o anumită idee de „ars“.

Scriitorul a debutat spectaculos în 2006, cu Născut în URSS, carte care a devenit repede un bestseller şi a primit numeroase distincţii şi premii literare. Au urmat alte cîteva cărţi (menţionez doar Ultimii eretici ai Imperiului şi Sînt un om de stînga), care i-au atras pe nedrept lui Vasile Ernu faima de „comunist înrăit“, etichetă lesne de aplicat într-un spaţiu cultural precum cel românesc, unde, în genere, Marx e cunoscut numai din auzite şi gîndirea contemporană de stînga ignorată cu desăvîrşire. Din 2015, scriitorul a început să publice volumele unei „mici trilogii a marginalilor“: Sectanţii (2015) şi Bandiţii (2017), care vădesc o gîndire politică originală şi nonconformistă, încercînd să răspundă la întrebarea ce înseamnă să fii „antisistem“ într-un stat de tipul celui sovietic. Din acest punct de vedere, scriitorul are o bogată experienţă de viaţă: s-a născut şi a fost educat în mijlocul unei familii de sectanţi din Bugeac, unii dintre acei sectanţi sovietici care au descoperit mijloace sui-generis de a se sustrage autorităţii de stat, iar anumite împrejurări biografice i-au permis ulterior să pătrundă în mediul „bandiţilor“ („nume dat de putere şi de oamenii de rînd celor care încalcă sistematic legea. De obicei, bandiţii îşi spun hoţi. Cîteodată folosesc şi termenul de bandit, dar fără conotaţia negativă atribuită de putere, ci doar ca o modalitate de autoidentificare“). Sectanţii şi bandiţii reprezintă faţa diurnă şi faţa nocturnă a marginalitaţii, dar între ei există, în mod nu neapărat paradoxal, şi anumite puncte de convergenţă. Şi unii, şi alţii consideră că adevărata libertate poate fi dobîndită nu contestînd Statul, ci ignorîndu-l; ei îşi construiesc astfel un univers perfect autonom, cu propriile sale legi şi valori, căutînd să atingă o marginalitate apropiată de absolut, deoarece cu cît eşti mai aproape de centru, cu atît eşti mai puţin liber.

Banditismul (la care mă voi referi puţin mai pe larg) reprezintă cel mai radical boicot la adresa sistemului. Pentru bandiţi, „munca e un blestem şi ei se sustrăgeau de la acesta nemuncind. Meseria lor era furtul, ceea ce însemna un grad diferit de a o înţelege: grad mare de risc şi profit maxim. Ei făceau tot ce interzicea statul şi nu se supuneau normelor sociale şi religioase. Sau mai degrabă interpretau totul într-o manieră foarte diferită, foarte liberă. Statul, legea şi religia spuneau să nu furi: ei furau. Statul spunea să munceşti, ei nu munceau. Statul îţi cerea certificat de naştere, te înregistra, îţi dădea un cod, iar ei aruncau actele la prima ocazie şi le considerau nedemne de ei. Îşi schimbau pînă şi numele. Se rebotezau cu nume stranii. […] Ei ştiau să boicoteze lumea într-o manieră radicală“. Ceea ce nu înseamnă însă că în lumea bandiţilor domneşte imoralitatea, dimpotrivă: ea are însă propriile ei legi, propriile decaloguri şi propria sa justiţie, care sînt păzite cu străşnicie, ceea ce o apropie încă o dată de rigorismul moral al sectanţilor. E vorba despre „un anumit cult aproape religios pentru o etică şi nişte reguli minime, deşi cele două lumi se băteau cap în cap. Unii voiau să salveze lumea, să fie exemplul luminos, să aducă viaţa, iar ceilalţi voiau s-o îngroape definitiv, să semene frică şi moarte. Însă ambele grupuri ţineau cu tărie la etica şi regulile lor. Şi-i mai unea un lucru: refuzul aproape instinctual de a se supune Leviatanului. Bandiţii însă au mers mult mai departe în această nesupunere. […] Doar puşcăria îi făcea să se mai întîlnească cu Leviatanul“.

 Dincolo însă de dimensiunile sale de eseu politic, Bandiţii este un admirabil „reportaj prin infern“. Călăuzit pas cu pas de un guru competent (Profesorul), reporterul descoperă o lume plină de stranietate, care are nu doar propriile sale legi şi coduri morale, propriile ierarhii, ci şi propriul limbaj, o vorbire argotică, situată în răspăr faţă de discursul hegemonic al puterii (căci a învăţa limba acesteia înseamnă a i te supune), ba chiar şi propria artă: tatuajul, o artă simbolică, consemnînd prin imagini însemnele puterii şi putîndu-se constitui într-un fel de „autobiografie pe scurt“. Şi îşi are, de asemenea, propria mitologie, menită să-i întărească prestigiul, fiindcă „puterea poveştilor care se nasc despre unii oameni şi care încep să circule prin folclorul din mahalale este fascinantă. Poate face minuni. Povestea are o forţă mult mai mare decît orice fapte şi realităţi, iar succesul aproape al tuturor acestor bandiţi este dat mai degrabă de capacitatea lor de a fabrica poveştile şi de a le pune în circulaţie“.

Reporterul va face cunoştinţă cu cîţiva dintre eroii cei mai reprezentativi ai acestei mitologii: hoţul de buzunare, hoţul de cai, contrabandistul, proxeneta, killerul, cerşetorul, portretizîndu-i cu o mînă sigură de prozator realist. Se poate spune astfel că, de exemplu, cerşetorii sînt înfăţişaţi cu o forţă de expresie ce rivalizează cu cele mai bune pagini de reportaj „negru“ ale lui Geo Bogza: „Ce şochează aici sînt sărăcia şi mizeria. Şi mirosul urît. […] Dar şi mai tare decît sărăcia şi mizeria şochează schilozii. Cînd îi priveşti de aproape, în mediul lor, îţi vine să-ţi verşi nu măruntaiele şi ce mai ai în tine, ci sufletul, creierul şi mintea. […] Priveşti spre aceşti bătrîni şi tineri, femei şi bărbaţi, cu mîini ciunte, întoarse şi contorsionate în forme inimaginabile. Îi vezi cum se tîrîie cu tot soiul de instrumente ajutătoare improvizate. Vezi oameni cu ochii scoşi, cărora li se vede încă rana din orbită. Vezi răni adînci, cu viermi, şi chiar intestine scoase“. Încă o dovadă că literatura lui Vasile Ernu are şi o miză estetică subiacentă. Înainte de toate, eu îl consider un scriitor care ilustrează (aşa cum spuneam la începutul acestor consideraţii) o „artă a mozaicului“ de o incontestabilă originalitate. Şi care s-a instalat confortabil într-un sector dezolant de pauper pînă în prezent al literaturii române.

-
29 July, 2017
Niciun comentariu

MiniRecenzii la Născut în URSS

 

Am adunat o parte din recenziile apărute (au fost peste 50) la volumul meu de debut: Născut în URSS care a ajuns la 4 ediţii, mai multe tarduceri şi ceva premii. Fragmente.

Politrucul reloaded si rebranduit
Costi Rogozanu a citit dintr-un text al autorului care a stirnit zimbete in sala (multe dintre ele amare), pornind de la un personaj comun spatiului comunist si celui capitalist. In sistemul comunist, politrucul este „responsabil cu propaganda, ideologia oficiala, conducatori politici, cei cu lectiile de educatie politica. Ei erau in viata noastra de zi cu zi asemenea pauzei de publicitate unde ti se arata detergentul care scoate nu stiu ce pete si lasa totul alb imaculat“. In capitalismul nostru cel de toate zilele, politrucii sint „PR-istii sau specialistii in marketing si publicitate, de la mass-media la image maker, de la specialistii in strategii politice si pina la cei din societatile deschise“.

Branding URSS
Diferentele constau doar in hainele de firma, in limba de lemn mai subtila, in tehnicile de manipulare mai sofisticate. „Ceea ce ma intriga foarte mult, ca «homo sovieticus», e faptul ca astazi, stilul PR, stilul advertising, politrucii prin excelenta, au devenit visul si modelul tinerilor. Nu am crezut niciodata ca modelul politrucului va deveni model de viata si in societate. Am vazut-o si pe asta“, incheie Vasile Ernu. Este insa interesant de observat felul in care autorul a „fentat“ conceptul de politruc, printr-o strategie impecabila de marketing si PR, atunci cind a lansat pe piata acest „pachet promotional“ care include cartea „Nascut in URSS“, site-ul cartii (este prima carte din Romania care are un site), tricouri si cravate pionieresti originale. Vasile Ernu a devenit, in sine, brand. Chiar in acest fapt consta „farmecul capitalismului“, pentru ca in sistemul comunist nu te poti juca de-a politrucul fara sa devii hidos.

Ioana Calen – Cotidianul 29 mai 2006

 

În cartea sa, pe care autorul o califică drept o „arheologie a vieţii de zi cu zi a Uniunii Sovietice”, cititorul român de azi va întrezări ceva din experienţele cotidiene ale perioadei comuniste, filtrate prin ochii şi din perspectiva copilului şi adolescentului de atunci, ferit de regulă de aspectele cele mai dure ale regimului comunist. Dacă aceia care au trăit fie şi câţiva ani înainte de revoluţie vor descoperi în carte multe experienţe similare cu ale lor, specifice traiului în ţările fostului lagăr socialist, pentru ceilalţi, mai tineri, cartea e o bună modalitate de a înţelege ce au însemnat Uniunea Sovietică şi regimul comunist pentru părinţii lor. Scrisă cu mult umor, dar şi cu o anume nostalgie, cartea, departe de a fi un tratat scorţos, se opreşte asupra celor mai banale, dar semnificative aspecte din viaţa unui „homo sovieticus”. Vă vor face să zâmbiţi, dar vă vor şi întrista capitole dedicate vieţii de pionier, vacanţelor şi taberelor şcolare, sau eroilor din cărţile pentru copii şi din desenele animate, precum Buratino, Habarnam sau lupul şi iepurele din seria animată „Nu pogodi!”.  „Sex în URSS”, sau „Ce bea cetăţeanul sovietic?” („Cetăţeanul sovietic bea totul şi încă ceva pe deasupra. Cetăţeanul sovietic înţelege prin cuvântul băutură orice lichid care are capacitatea de a da nuanţe vieţii cotidiene sau, mai ales, de a scoate în evidenţă trăsăturile ascunse ale sufletului.”), sau „”Prima mea pereche de djinsî” sunt alte capitole care vă oferă la rândul lor cioburi de viaţă sovietică, ce descriu, puse cap la cap ,un mod de a gândi şi a trăi specific epocii.

Aurelian Ghiorghita Ion – Gandul 1 iunie 2006

Exista o generatie care vine tare din urma si care scrie – decomplexat si tandru – despre comunism. Discursul despre comunism nu se mai invesminteaza in resentiment si patima. Mantia razbunarii nu mai este intens fluturata, mai degraba sapca e ridicata spre noi in semn de cordialitate: „Va salut din comunism!“, pare a spune Vasile Ernu. Nascut in URSS, debutul in volum al autorului, aparut la Editura Polirom, ofera, probabil, cea mai exacta panoramare, scrisa pina acum direct in limba romana, a ceea ce a fost comunismul in URSS, in vremea stagnarii lui Brejnev si a perestroikai lui Gorbaciov. Marturisirea lui Vasile Ernu, pentru a fi exacta si credibila, trebuia in primul rind sa descrie si nu sa vitupereze. Desi lansarea din Club A a indus in eroare multi participanti-cititori (cu muzica si multe imagini din comunismul sovietic), Vasile Ernu nu poate fi acuzat de nostalgie. Nici n-are cum. N-a avut privilegii in comunism (era un adolescent din Odessa care tresarea la scenele de sex din filmul Micuta Vera), iar in Romania a inceput o facultate in 1990, mult mai pregatit decit romanii din Romania sa vada zorii lumii noi; Vasile Ernu trecuse prin perioada Gorbaciov, care scuturase toate miturile oficiale, si ajungea in Romania, mult prea putin dornica sa se detaseze de trecut. Nascut in URSS ofera o alta cale de intelegere a comunismului: comunismul a fost un sistem apasator si opresiv, dar noi toti, care ne-am nascut inainte de 1989, sintem produsul lui. Cum va reactiona opinia publica romaneasca, atit de vehement anticomunista si uzata in confruntari morale fara finalitate, la acest discurs?

Ovidiu Simonca – Observator Cultural 1-7 iunie 2006

 

URSS e cel mai cool lucru posibil
Ce am aflat la maratonul de lectură din Club A: Planeta Moldova face mici filmuleţe la fel de bolnave despre fete prostuţe şi bărbaţi răi. Andrei Gheorghe în continuare e Gheorghe, se descurcă excelent. Mihai Vakulovski traduce beton din limba rusă isteriile de melodii rock ale anilor 80 (din DDT: “Pe cer un curcubeu atârna, iar pe el o scroafă stătea / Şi cu ochi de privighetoare de sus totul urmărea.”). Pe partea aparent nesovietizată, adică pe comunismul românesc, părerile sunt împărţite. Ca şi cum toată viaţa băieţii noştri (fraţi mai mici ai băieţilor lor, care au luat-o singuri pe drumul cunoaşterii capitaliste) ar fi exersat discuţia liberă, din vârful pipei, nu cu radioul dat la maxim să nu se audă nimic.
Cum spunea şi Bogdan Ghiu: “Născut în URSS parcă nu are autor”. Volumul e scris din memoria sovietică colectivă, în care lucrurile se amesteacă alandala, de la Stalin la Nu pagadi, cu trecere prin perestroika, Victor Ţoi, Maiakovski şi desigur, Ostap Bender. Este ficţiune toată realitatea asta pe care Vasile Ernu o exploatează ba antropologic, ba literar, ba logic, ba subţire-ideologic? În mod sigur e o explorare, ceva între prima vorbă a lui Gagarin (Poehali – Să mergem!) şi frumoasa vorbă a lui Erofeev: “Şi am băut imediat”.
Costi Rogozanu observă mişcarea de marketing: stânga a devenit un produs de consum al capitalismului. Ea e un brand cu foarte multe picioare. “Stânga e ceva foarte cool, foarte capitalistă” insistă Rogozanu. Tovarăşul Ernu speră ca adevărata stângă, de la Marx citire, să se redreseze în România. Apoi Rogozanu a citit textul în care politrucul de ieri face PR-ul de azi, activistul pierdut e în căutarea noii manipulări. Şi concluzia: “În URSS era naşpa; partea intrigantă a cărţii e tocmai paralela între comunism şi capitalism”.

Constantin Vica  – Suplimentul de cultură nr.79, 3-9 iunie 2006

 

Ce spune in esenta Vasile Ernu? Doua lucruri extrem de simple, dar in acelasi timp greu de asumat: (i)„lumea in care am trait nu a fost nici atit de rea si nici atit de buna pe cit cred unii sau altii. La aceasta lume din care am iesit nu ar trebui sa ne raportam cu ura, dispret, dragoste sau ignoranta, ci trebuie doar sa incercam sa o intelegem si sa ne-o asumam” (ii)„Intre lumea din care am iesit si lumea in care am intrat nu exista o deosebire fundamentala, ci doar una de nuante, de ambalaj. Daca lumea in care am trait era axata pe represiune politica, lumea in care am intrat e bazata pe represiune economica. Sint doua fete ale aceleias i monede. Ambele sint for de represiune si de control. Ambele ne controleaza si ne subordoneaza; incearca sa ne transforme in sclavi si masini care raspund unor comenzi prestabilite. Ambele spala creiere la fel de perfid si ne alieneaza la fel de eficient.” Pina sa ajunga la aceste concluzii (care multora le vor parea scandaloase), Vasile Ernu isi reviziteaza viata de ex-cetatean sovietic (atentie! nu de român). Cum? Cu ironie si, in acelasi timp, cu tandrete. Vasile Ernu inventariaza aproape toate lucrurile marunte sau mari, obiectele, ticurile, decorurile, personajele si rutinele printre care a trait. Si nu lasa nimic in urma (decit la modul distantei ironice), pentru ca toate acestea fac parte din el. A fost nasol? OK, si ce daca? Viata e viata, oricum si oriunde ai trai-o, indiferent de ideologia la moda, spune printre rinduri Ernu. E inutil sa te desparti in vreun fel de ea, pentru ca alta nu vei primi. Tot ce am facut a fost sa schimba m trenul pe un altul; dar ce rost are sa fluturam batistele? Vehicolul (care nu e lumea in care traim, ci viata pe care o traim) a ramas acelasi, chiar daca bancile care inainte erau de lemn sint acum capitonate, iar aerul pare oarecum mai parfumat.

 Mihai Iovanel – Prezent NR: 19 Joi, 08 Iunie 2006

Vasile Ernu, autorul cărţii Născut în URSS, se autodescrie ca “produsul perfect soviectic”, un homo sovieticus pursînge. Nici n-a apucat să fie lansată bine, că Născut în URSS a şi încins atmosfera şi a stîrnit controverse. Cel mai des s-a spus că este vie şi enervantă. Mai precis, enervant de vie! Ca şi cum nu ar fi fost suficient că ne-a dat dureri de cap cu cartea asta, Vasile Ernu a avut tupeul să o extindă şi asupra Internet-ului românesc, neprihănit de cele sovietice ca un ţînc de trei ani care, între două partide de somn, mai bagă un Counter Strike. Născut în URSS este prima carte din România cu un site propriu (www.nascutinurss.ro ). Nu-i nimic spectaculos în asta. Şi nici enervant. Dar cînd este vorba de primul site din România dedicat comunismului, ar trebui să ne dea un pic de gîndit.

Ernu cel din afara textului este un tip cool şi perfect adaptat lumii capitaliste, care ştie să îşi promoveze produsul şi să (se) vîndă, să facă valuri şi să zgîndăre spiritele (şi bubele lor). Site-ul nu prea face cu ochiul, are un look auster, fără brizbrizuri şi jucării, pentru că este în primul rînd o “arhivă subiectivă şi funcţională”
care ilustrează anumite lucruri din carte. Ideea iniţială era ca aceste imagini să ajungă pe un CD, dar, pentru că legea copyright-ului în România este complexă şi are multe aspecte, proiectul a fost redus la această pagină web.

Ioana CALEN  – Dilema Veche Nr.124 9-16 iun. 2006

(i)De ce e Ernu atât de sovietic

Pentru că e preferabil să vii dintr-un centru decât dintr-o colonie. OK, Odessa nu e în centrul URSS; dar măcar făcea parte din corpul sistemului comunist; nu era, precum România, căţelul care păpa firimiturile acestui sistem.
Pentru că URSS e patria-mămică a comunismului: spaţiul unde brandul comunismului a fost inventat (pe bune) şi avortat (tot pe bune).
Pentru că în URSS comunismul şi-a maximizat măreţia (care nu poate fi negată, oricât de criminală, ticăloasă a fost ea); iar, din câte ştiu, ruinele relevante sunt acelea ale unei cetăţi erecte – nu ale unei cocioabe precare.

(ii)Câteva comparaţii: de ce e Ernu atât de tare

Într-o anumită măsură, tocmai pentru că vine din URSS, dintr-un spaţiu cultural pe lângă care România a făcut şi va face întotdeauna o figură la fel de serioasă ca republica de la Ploieşti.
(Paratenteză în paranteză: uitaţi-vă, ca fenomen, la scriitorii tineri basarabeni, care importă/ adaptează pentru uzul României literare scriitori ruşi. Oricât de la mâna a doua ar fi, oricât de xeroxate ar părea versiunile lor după „sufletul rus” – tot sunt extraordinar de interesanţi, de vii, de atinşi de o „nebunie” pe care la noi o găseşti doar prin mediile nescriitoriceşti de la 9.)
Vasile Ernu e lipsit de complexele şi frustrările de care dădea dovadă, într-o lucrare aproximativ similară, Paul Cernat. Îl amintesc pe acesta din urmă şi nu pe altul pentru că Paul Cernat reprezintă plafonul momentan al unui dezgustător machiaj autoficţional: discursul lui amorsa o serie de fantasme ale subversiunii, chipurile asumată precoce încă din grădiniţă (perioadă în care ia cunoştinţă de existenţa Europei Libere şi sabotează intonarea imnului de stat, înjurându-l în gând…)
Desigur, Vasile Ernu nu e tare doar pentru că vine dintr-un spaţiu cultural de primă mână sau pentru că nu e frustrat ca unii autohtoni. Şi nici pentru că are curajul de fi în răspăr cu lumea bună a anticomunismului caricatural.
Dar trebuie şi astea numărate.

Fără batiste!

Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul.
Iată mesajul, aşa cum am putut eu să îl înţeleg.
Încercaţi să vă despărţiţi de unul dintre picioarele care vă compun dispozitivul corporal; veţi descoperi că singura metodă plauzibilă e aceea cu toporul. Şi că nu e recomandabilă.
La fel şi cu memoria, cu amputarea ei şi a substanţei care o umple. Despărţirea de comunism: care despărţire? A fost nasol? OK, şi ce dacă? Viaţa e viaţă, oricum şi unde ai trăi-o, indiferent de ideologia la modă, spune printre rânduri Vasile Ernu. E inutil să te desparţi în vreun fel de ea; măcar pentru măruntul motiv că alta nu vei primi.
Am fost comunişti; unii mai mari, alţii mai mici, unii mai mult, alţii mai puţin – dar am fost cu toţii subiecţii acelui sistem. Asta e. Acum suntem capitalişti. Asta e. Tot ce am făcut a fost să schimbăm trenul pe un altul; dar ce rost are să fluturăm batistele? Vehicolul (care nu e lumea în care trăim, ci viaţa pe care o trăim) a rămas acelaşi, chiar dacă băncile care înainte erau de lemn sunt acum capitonate, iar aerul pare oarecum mai parfumat.

Mihai IOVĂNEL- Cultura nr.22, joi 22 iunie 2006

 

 

„Băieţii buni de ieri au devenit vrăjitoarele de azi“

Ernu se face mic­mic, un foarte mic cetăţean al URSS, care­şi permite să observe similitudini bulversante între, de exemplu, reclama comunistă şi reclama capitalistă, ambele autoreflexive, ambele propunătoare de life­style înainte de produs, înainte de calitatea produsului… Cînd îţi asumi statutul de „om sub vremi“ şi îţi şi fabrici o voce autentică pentru asta, astfel de ipoteze capătă farmec şi pun pe gînduri „luptătorii“ anticomunişti de profesie. Pentru că nu e vorba despre o simplă indiferenţă, ci despre indiferenţă inteligentă şi asumare curajoasă a unei poziţii complet „non­intelectuale“ în România, cea de stînga. Iată un atac frumos, curajos la un anumit simplism care pînă la urmă a şi ineficientizat complet lupta anticomunistă prin prea multă emfază: „Mare parte a intelectualilor din spaţiul postcomunist au învăţat acest film banal cu good guys şi bad guys şi şi­au construit întregul discurs pe această dihotomie. Peste noapte s­au înrolat în gaşca celor supranumiţi good guys pentru construirea şi propăşirea unei noi societăţi, iar băieţii buni de ieri au devenit vrăjitoarele de azi şi rădăcina tuturor relelor. Practic, s­au schimbat stăpînii peste noapte şi au rămas la locul lor doar slugile. Ştiam că intelighenţia trebuie să se angajeze, dar mai ştiam şi că în primul rînd trebuie să se îndoiască – şi să se îndoiască mai ales de putere“. Avem o suită de locuri comune reformulate. Un soi de „şi ăştia­s la fel!“ popular. Dar există un patetism al formulării „să se îndoiască de putere“ care chiar are o forţă în a reaminti misiunea primordială individului care­şi cîştigă traiul din spirit critic.

Paralelă între politruk şi PR

Este iresponsabil să nu observi că postcomunismul a fost dominat de forme primitive de autoconservare ale nucleelor dure din comunism. Foştii securişti au devenit mari afacerişti, s­au protejat între ei economic, aşa cum foştii demnitari politici s­au protejat prin discurs public şi manipulare media. Să compari comunismul cu un capitalism autohton e chiar o necesitate, nu are nimic de frondă. În acelaşi timp, Ernu furnizează o utilă voce ingenuă care­i propune individului modern să taxeze impostura în toate formele ei şi să conserve autenticitatea măcar în discurs.
Ernu face (de fapt, reia critici uzuale în discursurile anticorporatiste) o paralelă savuroasă între politruk şi PR: „Ceea ce mă intrigă foarte mult ca homo sovieticus, şi nu numai, e faptul că, atunci cînd eram noi mici şi mai ales în adolescenţă, nu numai că nu voiam să fim ca ei, ci îi dispreţuiam trufaş, pe cînd astăzi «stilul PR», «stilul advertising», politruciiprin excelenţă au devenit visul şi modelul oricărui tînăr. Nu am crezut niciodată că modelul politrucului va deveni un model de viaţă în societate. Am văzut­o şi pe asta“. Dincolo de amuzament, avem de­a face cu un sofism care omite, conform definiţiei, o dată esenţială din ipoteză: în vreme ce acum PR­ii lucrează pentru un număr indefinit de clienţi, în alte vremi, politrucii lucrau la aceeaşi „firmă“… Rămîne însă valabilă mirarea ingenuă în faţa uneia dintre cele mai „umflate“ profesii din spaţiul capitalist: o formă ipocrită de control al mijloacelor de comunicare în masă care trebuie denunţat măcar la un pahar de bere plin cu vodcă (a se vedea reţeta „scoate ursul din bîrlog“).

Costi Rogozanu – Suplimentul de culturănr.82, 24-30 iunie 2006

 

Există în cartea lui Ernu ceva care să-l separe atît de radical de arheologiile subiective dinO lume dispărută, Cartea roz… sau Cartea cu euri şi să-l ataşeze mai degrabă “ostalgicilor” redegişti, nostalgicilor polonezi sau maghiari? În mod sigur. Asta e şi diferenţa care sare în ochi la această carte scrisă (totuşi) în româneşte şi avînd multe acorduri de fond şi de substanţă cu memoria exorcizatoare pusă la lucru în cărţile autorilor români. Vasile Ernu însă, scriind o carte de autor şi nu una în care perspectivele subiective, fatal disparate, se adună într-un caleidoscop semnificativ, îşi asumă o retorică a nostalgiei. Perspectiva, tonul şi memoria critică sînt dictate de această retorică a nostalgiei ironice care-şi conţine propria contradicţie. Vasile Ernu ştie că nostalgia nu e cel mai important sentiment pentru homo sovieticus (care a rămas) căci “nostalgia este o utopie îndreptată spre trecut, pe cînd el lucrează cu utopii îndreptate spre viitor”. Vasile Ernu mai ştie, la fel de bine ca teoreticienii nostalgiei, că aceasta e imposibilă întrucît “pentru noi, homucuşii, nu mai există acasă“. Şi crede că, teoretic, “nostalgia nu este departe de ironie, căci ambele lucrează cu dubla contemplare a obiectului şi subiectului”, credinţă care-i justifică perspectiva nostalgic-ironică. Doar că nostalgia nu înseamnă o formă (chiar fictivă sau reconstructivă prin limbaj) de întoarcere într-o patrie pierdută, ci chiar durerea de-a nu mai putea s-o faci (în nici un fel) vreodată. Iar ironia faţă de propria durere (retorică) relativizează pînă la disoluţie şi obiectul, şi subiectul durerii, pe care o contempli, astfel, cumva detaşat.

Simona Şora – Dilema Veche nr. 127 30 iunie –6 iulie 2006

Născut în URSS e una dintre rarele lucrări postdecembriste care încurajează rezistenţa critică împotriva caricaturizării propriului trecut, împotriva autocolonizării spaţiului cultural românesc cu ideologeme preluate din repertoriul „taberei victorioase“ a Războiului Rece. Raritatea unor asemenea apariţii vreme de cincisprezece ani de „libertate“ postcomunistă, şi felul în care majoritatea reacţiilor de pînă în prezent urmează acelaşi format, ţinînd întîi să se dezică de „comunism“ înainte de pronunţarea oricărei interpretări referitoare la textul însuşi al lui Vasile Ernu, sînt dealtfel indicii directe ale greutăţii ideologice care apasă şi limitează cîmpul cultural românesc actual.
Semnificativ, revista Idea artă+societate, scena iniţială a autorului, abundă însă de contribuţii critice în direcţii similare, şi invit cititorii care nu se mulţumesc cu practica obişnuită a consumului întrebărilor prin ridicarea lor să examineze colecţia revistei.

Un act real de anamneză

Cîteva remarci preliminare: în pofida formei ambigue, între literatură şi eseu, cartea lui Vasile Ernu nu e un gest pur estetic, gratuit. Cartea e plină de momente savuroase, à la Ilf şi Petrov, însă nu sînt clovnerii: umorul lui Vasile Ernu e autoreflexiv, prilejuind un examen critic al propriei conştiinţe. Nu e un umor defensiv, de genul arătării cu degetul, ca cel în care se complace marea majoritate a industriei culturale româneşti. De asemenea, cartea lui Vasile Ernu nu e doar o încercare de a reda o „faţă umană comunismului“, şi nici o simplă recuperare comercială a nostalgiei. Avem de a face cu un act real de anamneză, mulţumită căruia autorul refuză să reducă la un principiu-monolit ceea ce a fost o experienţă multiplă, complexă.
Textul îşi datorează prospeţimea evidentă pe piaţa românească unor adevăruri crunt de banale, care au fost însă reprimate de industria culturală postcomunistă. Ţineţi-vă bine: şi în comunism a existat viaţă, şi în comunism au trăit oameni care-au rîs şi au dansat! Iar a asuma acest lucru nu e deloc totuna cu a uita ororile totalitarismului! Dimpotrivă: textul aduce o contribuţie semnificativă la potenţarea rezistenţelor critice împotriva dominaţiei altei ideologii hegemonice: proiecţia comunismului (şi a Estului) ca un fel de nou „Ev Mediu“, o lume a întunericului, a Răului şi barbariei, un fel de primitivism al umanităţii. Dincolo de asemenea prejudecăţi, la adăpostul cărora se clădesc în continuare cariere, textul lui Vasile Ernu e o contribuţie la dezvoltarea unei gîndiri diferenţiale, în stare să conceapă lucruri mai complexe decît Alb şi Negru, un exerciţiu de conservare şi fructificare a propriei istorii fără a trece cu vederea ororile sale. Simpatia lui Vasile Ernu pentru „comunism“, în fond un simplu dialog cu cotidianul propriului trecut, o invitaţie la comparaţii dezinhibate, e periculoasă doar pentru anti-comunismul dogmatic, cît se poate de provincial şi previzibil, specific unei culturi aflate la periferia capitalismului, preocupată de internalizarea ideologiilor dominante, eurocentriste şi capitalocentriste.

Textul lui Vasile Ernu are aşadar valenţe anti-ideologice, nu avem de a face cu un capriciu pur estetic, o simplă manevră oportunistă ori o chestiune provincială – pentru căNăscut în URSS nu este o curiozitate exotică „moldovenească“, ci este scris în primul rînd pentru spaţiul cultural românesc. Da, cetăţenii Uniunii Sovietice, y compris cei ai actualei Republici Moldova, au beneficiat de un acces mult mai larg decît românii la cultură şi consum, iar asta ar trebui să dea de gîndit încercărilor de compensare a sentimentelor locale de inferioritate faţă de Occident prin ironii superioare adresate actualei „rude sărace“ de mai la Est. Valoarea textului nu provine însă din exotismul său, căci tezele vehiculate îi privesc direct pe participanţii la dialog în spaţiul cultural românesc.

Ovidiu Ţichindeleanu – Observator cultural nr. 71 6–12 iulie 2006

Nu e nostalgic, nici furios. Ia comunismul cu partile lui bune si rele.
In “Nascut in URSS”, cartea sa recent aparuta la Editura Polirom, Vasile Ernu incearca sa faca o monografie a Rusiei sovietice: URSS in locuintele comune si in bautura, in filme si dans, in “tualete” si sexualitate. Uneori, teoretic, de cele mai multe ori savuros, Vasile Ernu risca sa fie luat mult prea in serios, cand el de fapt este hiperironic.
“Comunismul a fost sistemul in care m-am nascut si in care am trait, spune el. Problema mea nu e sistemul, ci modul in care ne gestionam viata in interiorul lui. E o minciuna crancena, pe care marea parte a intelectualilor romani ne-o vand astazi, aia cu “sistemul e de vina”.

Nu, noi suntem de vina si important e cum ne gestionam viata. Culmea, a existat viata si in comunism. Majoritatea intelectualilor de pe aici repeta cu lejeritate aceleasi compromisuri pe care le neaga si nu si le asuma. Tara cu cei mai multi comunisti a devenit, peste noapte, tara cu cei mai multi anticomunisti”, spune Ernu.
A ajuns in Romania cand comunismul tocmai se stinsese. Dupa mai bine de 15 ani, poate spune: “Cunosc bine Romania. Incerc sa-mi pastrez insa privirea si gandirea omului din afara acestui spatiu. E un mare avantaj”. Tocmai de aceea, poate spune ca in Romania se gandeste in clisee atunci cand vine vorba de comunism.
“Totul e in alb si negru, nu e loc pentru nuante”, afirma Ernu. Pentru el, cel mai mare avantaj al faptului de a fi trait in comunism este dobandirea “unui anumit fel de a gandi si de a fi care vine din cultura ruso-sovietica.
Exista o anumita grandoare si nemarginire a simturilor si gandirii, un fel de lipsa a limitei care poate da maretie, dar care poate crea si mari probleme. Exista un fel de decomplexare care te pune de multe ori intr-un raport de superioritate. A mai fost importanta si educatia simultana in doua limbi si doua culturi (ruso-sovietica si romana)”.

Elena Vladareanu – Evenimentul Zilei 9 iulie 2006

Read more

-
12 July, 2017
Niciun comentariu

SECTANŢII ediţia 2-a & Minirecenzii

SECTANŢII.

A venit din tipar ediţia II-a după ce prima ediţia a mai avut un reprint. A apărut în primăvara lui 2015 şi a  fost distinsă cu Premiul Matei Brancoveanu pentru Literatura, 2015 și nominalizată la premiul pentru Memorialistică al revistei Observator cultural, 2016.

Cîteva extrase

Sectanţii este povestea întrepătrunsă şi filtrată subiectiv a trei comunităţi religioase din părţile Bugeacului: rascolnici, evrei mesianici şi protestanţi colonişti germani. Descrise în termenii şi credinţele lor, acestea figurează celălalt mare personaj colectiv,  veşnic prezent, deşi mereu altul: Leviatanul, cum îl numesc aceştia, păstrîndu-se cu obstinaţie în afara lui şi fiind permanent prigoniţi de către acesta. De fapt, ceea ce-l interesează pe Ernu este această luptă cu Leviatanul, credinţa religioasă a sectanţilor folosindu-i pentru transfigurarea propriului crez politic. Preluînd viziunea acestor marginali de jure, nu doar de facto, textul lui Ernu expune o răsturnare de perspectivă: „sectanţii“ se află aici în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrte bezmetic în jurul lor. Este latura carnavalescă a cărţii, de rit de răsturnare. Este însă un carnavalesc mesianic, căci această lume răsturnată este cea „adevărată“: Leviatanul este cel periferic şi trecător, menit, mesianic, pieirii. Este o răsturnare radicală de perspectivă, prin care nu noi îi respingem pe ei, chiar şi atunci cînd ne prefacem ecumenici, înţelegători sau corecţi politic, ci ei, marginalii, refuză consecvent societatea noastră.

Vintilă Mihăilescuâ

 

Încît pentru unii dintre ei, vîrsta de aur a sectei lor e perioada progoanei, cînd sînt supuși la mari încercări , care-i fac să se simtă puternici în credința lor de minoritari. Indiferența celor din jur față de ei, care nu-i mai face să se simtă altfel, e o încercare mult mai puternică și mai subtilă, căreia sectanții admit că nu știu cum să-i facă față. O carte impresionantă care face din Vasile Ernu unul dintre cei mai importanți romancieri pe care-i avem.

Cristi Teodorescu

 

Ernu e unul dintre foarte puţinii noştri scriitori de idei (geo)politice cu o miză identitară simultan locală, regională şi globală. Dacă nu chiar singurul. Cine vrea să-i cunoască „rădăcinile“ opţiunilor va trebui să înceapă cu cea mai recentă apariţie editorială a sa, Sectanţii, lansată în primăvara acestui an.

Paul Cernat

 

Scrie prin tot Bucureştiul, pe te miri ce ziduri, „Basarabia, pămînt românesc!“, dar realitatea istorică prezentată de Vasile Ernu pare şi sînt convins că este mult diferită de tot ceea ce ştiam, despre tot ceea ce s-a consumat între Prut şi Nistru, şi mai ales în Bugeac, adică în sudul Basarabiei, ce azi face parte din Ucraina. Şi de unde provine Vasile Ernu. Cartea lui ar merita o masă rotundă sau un simpozion şi nu o simplă notă/prezentare de sumară lectură. Sectanţii lui Vasile Ernu merită atenţia intelighenţiei româneşti, că o fi ea de dreapta sau stînga, deopotrivă. Sînt convins că va fi şi tradusă şi va avea un ecou mai mare peste graniţele României decît în interiorul ei. Poate că mă înşel, să dea bunul Dumnezeu să n-am eu dreptate. Vasile Ernu îşi consolidează statutul de autor, prozatoreseist, greu clasificabil. În schimb, ar putea intra în categoria, inexistentă, a celor foarte buni.

Bedros Horasangian

 

La fel, personajele memorabile precum unchii aventurieri și ușor beţivi, răzvrătiţii și patriarhii vin, parcă atrase de prezentul textului, să depună mărturie în favoarea celui care se autointitulează oaia neagră a sectei. Iar asta este o declaraţie de imens orgoliu: a fi marginal în cadrul unei societăţi de marginali nu e lucru ușor. Cartea lui Vasile Ernu este istorie, este antropologie, este sociologie, este mai presus de orice istorie personală care se hrănește din Istoria unei comunităţi. Este, în primul rînd, autodefinire în raport cu un spaţiu putrefact: Bugeacul, Basarabia sînt tropicele triste ale lui Vasile Ernu care, vorba aceleiași Sontag, nu sînt deloc triste, sînt muribunde.

Bogdan-Alexandru Stanescu

 

BIOGRAFIA ANULUI: ”SECTANȚII” DE VASILE ERNU

Cartea lui Ernu a apărut la Polirom în 2015, dar am citit-o în 2016. Am încadrat-o la biografie deși, vorba autorului, ”Sectanții” plutește între mai multe categorii. Fiecare alege ce e ”Sectanții”. Povestea unui om crescut în Bugeac?  Istoria unor colectivități care au făcut opoziție la comunismul cel mai năpraznic fără să ceară niciodată nimic? Romanul care abundă de personaje care ies din oglinzile caselor vechi și pășesc spre tine? Toate acestea. După cum ”Sectanții” e și un eseu despre ce pierdem atunci cînd avem sentimentul cîștigului total.

Cătălin Tolontan

 

 Vasile Ernu e genul acela de autor – cand zic autor e neutru; nu i-am zis nici memorialist, nici scriitor, nici publicist, nici macar antropolog – care, inca de la prima carte, s-a incapatanat sa nu se stabileasca intr-o categorie de asta anchilozata. El isi alege un subiect, intotdeauna alunecos, despre care cu totii stim cate ceva, dar nimeni nu stie totul. Tema este extrem de generoasa si cuprinde cumva un miez exotic pentru noi, ceilalti, crearea unei identitati aparte, portretul unei comunitati care este altfel. Este pe de o parte cartea unei reconstituiri. Desi dizident, oaie neagra, desi nu mai respecta in litera aceasta traditie a comunitatii din care vine, cred ca Vasile Ernu ii face un mare bine pentru ca umanizeaza foarte mult ceea ce de regula e perceput schematic si sarac.

Bogdan Creţu

 

Volumul lui Vasile Ernu verifică, pas cu pas, toate teoriile din marea literatură sociologică dedicată sectelor, de la Weber și Troelsch până astăzi. În creștinism a existat mereu o tensiune teribilă între două viziuni di­fe­rite ale sfârșitului lumii. Un eschaton di­ferit. O minoritate de fideli a avut mereu sen­timentul că sfârșitul lumii este aproa­pe, iar „purificarea“ trebuie realizată ur­gent, indiferent de mijloace. Majoritatea (ci­tiți „bisericile oficiale“) plasează Ju­de­cata finală la o distanță rezonabilă. Ea în­curajează o atitudine moderată, cultivă cre­dincioși respectuoși; nu-i plac ex­tre­me­le de niciun fel. Mai mult, în cazul Or­to­doxiei, încearcă să compună din mers cu puterea seculară, dând naștere faimoasei „simfonii bizantine“.

Mirel Bănică

 

Noua carte a lui Vasile Ernu nu se inscrie in tiparele literare traditionale. Aceasta este, fara indoiala, o lucrare de beletristica. Totusi autorul renunta sa recurga la trucurile obisnuite cu eroi si situatii inventate. „Nonfiction“ – pare sa fie o abordare mai buna. Autorii contemporani reusesc tot mai des sa demonstreze ca viata scoate in evidenta destine umane atat de complexe cu care nici o imaginatie scriitoriceasca nu poate sa concureze.

Inovatia lui Ernu consta in organizarea spatiului artistic al Sectantilor. Aceasta se realizeaza prin combinarea a doua genuri care se exclud – lirica si eposul.

Serguey Ehrlich 

 

Așa cum, deși „născut în URSS”, Ernu nu este un Homo Sovieticus, după tiparul lui Aleksandr Zinovyev și, chiar dacă este în mod clar un intelectual de stânga, el nu este un bolșevic, cum îl acuză pe nedrept unii și alții, tot așa, cu toate că i-a ieșit un selfie genial cu Sectanții, ar fi total greșit să-l judecăm doar după această imagine. Fiindcă, cu toate că îi place să ofere indicii, Ernu nu vrea cu adevărat „să-l citim” ci doar să ne sensibilizăm, păstrând în rest un control strict, mai securizat decât serverul de mail al lui Hillary. Fără a dori să dea detalii identitare, Ernu a vrut să atragă atenția asupra unui subiect ignorat, a unor oameni marginalizați, care dețin un know-how specific, pe care el îl consideră valoros, fapt care i-a reușit, privind la cantitatea și calitatea recenziilor.

Mihai Ciucă

 

Revenind la Sectanții, trebuie să admit că volumul m-a ținut, de la un cap la altul, într-o stare de alertă insolitantă. Am des­co­perit prin el un spațiu despre ca­re știam deja câte ceva, dar care mi s-a arătat, grație lecturii, într-o lumină mai ge­neroasă cu detaliile revelatoare. …

Spre lauda autorului, Sectanții nu e totuși o carte tezistă. Nu ne spune, nici măcar interliniar, că unionismul românesc e o ficțiune politică irealizabilă. Alta e miza textului: aceea de a opune istoriografiei oficiale, scrisă de învingătorii temporari, o istorie trăită la firul ierbii, în sânul unei comunități animate de impulsuri hiliaste, care trăiește vremurile și relația cu Ce­za­rul în tonalități eshatologice. Vasile Ernu se dovedește și un poet al atrocității atunci când descrie, în pagini de un pa­tetism sec, Marea Foamete din 1946-1947, care fusese precedată de hidoșenia războ­iului mondial: paginile despre lirismul macabru al protezelor care completează ana­tomia chinuită a marilor mutilați mi se par, în această ordine, cutremurător de sugestive.

Teodor Baconschi

 

Despre proza-document Sectantii e cazul sa discutam cu empatie. Nu inteleg prin „empatie” compatimire. Ar fi un gest fariseic. Mila e, oricind, versiunea soft a judecatii. Inteleg prin empatie sa accept existenta altor modele educationale decit cele in care am fost crescut sau la care am ajuns prin libera vointa.  Empatia porneste de la premisa ca nevoile concurente sunt la fel de legitime si tot atit de disfunctionale. Vasile Ernu isi scrie biografia spirituala asumind, in masura nediferentiata, colportajul, memoria rudelor si experienta personala. Cartea place daca observam ca, uneori, tratamentul cu antibiotice e indicat impotriva guturaiului, in pofida efectelor colaterale. Dozele sunt aleatorii si bulversante pentru outsideri. Fictiunea si contextul alcatuiesc un cupaj. Ca sa evite autosedarea, autorul foloseste expresia „suntem siguri”, acceptind sa nu se distinga de glasul comunitatii. E probabil exercitiul de a respira adinc inaintea sublimului, care, concomitent, minuneaza si inspaiminta. Sectantii nu sunt caldicei. Regula oricarui eveniment intemeietor sau distrugator este intimplarea (ne)fasta. Lucrurile vin de-a gata, cu incarcatura afectiva imuabila, nu rezulta din interactiuni. Sectantii cumuleaza un numar considerabil de emotii extreme. Macar la nivel discursiv resping calea de mijloc, pentru ca nu mijloceste catre nicaieri.

 George Neagoe

 

Cred, ca spre deosebire de celelalte carti, ti-a fost extrem de greu sa scrii SECTANTII, fiindca e despre copilarie si despre radacini, ceea ce la varsta noastra middle age e ca un act al   tributului fata de cei ce-au fost dar si fata de cei ce-or sa vina… e mare lucru in actul de a pune asemenea profunzimi ale sufletului pe hartie, asa ca iarta-ma daca analiza mea pare seaca sau rece. Sa-ti spun dintru inceput si in mod ferm un lucru important : cartea mi-a placut foarte mult. De la un cap la altul mi-a dat o stare de frenezie emotionala si in acelasi timp  m-a facut curioasa, trimitandu-ma la informatii de dictionar si alte exegeze, la discutii cu mama mea despre satul ei din Moldova si practicile religioase de  acolo. Imi place si stiul tau direct, felul in care – aidoma personajelor din carte- spui Povestea.

Iulia Haşdeu

 

Sectanţii pare o continuare, o actualizare, un act adiţional la Demonii, este o carte foarte rusească (acesta este şi unul din riscurile cărţii, adresată în primul rând publicului român). Religioasă, dar nu pe gustul elitelor „de dreapta“, ea este totodată personală, autobiografică, însă fără a scoate în evidenţă personajul Ernu, egoul lui Ernu, ci familia şi comunitatea din care acesta provine. Aşadar, ceea ce părea o cedare în faţa tematicii şi stilisticii intelectualilor creştini, propovăduitori ai capitalismului neoliberal, se dovedeşte a fi o îndepărtare şi mai accentuată de aceştia. Recunoaşterea apartenenţei la o „sectă“ este, fără îndoială, un risc pentru Ernu .

Artur Suciu

 

Sectanţii este, în fapt, o istorie alternativă a Basarabiei, povestită – în răspăr faţă de discursul dominant – din gura unui „marginal”, aici un sectant. Numai că este o istorie care nu se doreşte canonică, de manual, ci una care se satisface a rămîne „marginală”, cu condiţia de a nu-şi pierde autenticitatea. Autorul – şi în urma sa, cititorul – nu se lasă copleşit de această nostalgie, ci o foloseşte cu metodă, ca pe o lentilă în care lucrurile şi evenimentele prind contur şi culoare, acolo unde, altminteri, te poate orbi prin adevărul lor peremptoriu sau să te întunece prin negreaţa unei istorii în care deportările de masă şi purificările etnice au mers alături cu mostrele cele mai autentice de omenie şi solidaritate.

Petru Negură

 

În fiecare carte a sa, Vasile Ernu abordeazã teme originale, interesante şi curajoase. Nici noul lui volum, „Sectanþii” (Polirom, 2015), nu face notã discordantã. E o carte la fel de bine scrisã precum precedentele şi e la fel de interesantã şi utilã. Aceastã carte poate fi consideratã un fel de istorie a sectei din care a fãcut parte autorul (sectã care rãmîne secretã pînã la sfîrşitul poveştii, de altfel – „secta mea”), istoria unui loc, a unei zone, dar şi o biografie a familiei Ernu, naratorul începînd povestea dinainte ca strãbunicul sãu (Culachi) s-o întîlneascã pe strãbunica autorului (Katrina). E vorba de o sectã din zona Bugeacului cu o istorie de mai mult de o sutã de ani, care a trecut inclusiv prin stalinism, comunism, fascism, legionarism, marea foamete de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, dar nu doar cã a rezistat, ci a devenit mai puternicã, spune Ernu.

Iar volumul, pentru că este o istorie personală, este și o veritabilă lovitură de imagine pentru celNăscut în URSS (titlul debutului lui Vasile Ernu), anarhistul „de serviciu” pentru discursul contemporan de tip liberal: autorul provine dintr-o lume a gherilei, o lume a sectanților ce sunt de mici educați pentru a fi diferiți. Ernu este așadar un „dublu” rebel: față de comunitatea natală, de care s-a desprins (pentru a se reîntoarce acolo poate prin acest volum), și, desigur, față de establishmentul ideologic actual.

Dan Gulea

 

Am citit “Sectanții” din Bugeacul lui Vasile Ernu intrigat, captivat și recunoscător. E o experiență care nu seamănă cu multe altele. În primul rând: la celebrul fir anonim al ierbii, r e l i g i e înseamnă atât de multe lucruri, și deseori înseamnă aceste lucruri. O strămutare (cu cauze multiple și puțin lizibile, mitică și din Transilvania), o ardoare tipică și încă, una perfect comparativă (versiuni radicale de creștinism, iudaism și ecarisare comunistă a oricărei religiozități), vocații individuale și mecanisme de cimentare a microgrupului, lectura și educația intensivă (familial-muzicală mai ales!) a unui canon mult îndepărtat și dotat pe mai departe cu aceeași inițială maleabilitate. | Aș fi avut alte câteva observații și întrebări. | „Religie” nu e nici de stânga, nici de dreapta, chit că poate furniza extremele amândurora. Iar un istoric al religiilor n-are mai bun de făcut decât să le amintească partea cu stânga celor de drepta și necesar invers. | “Sectanții” îl confirmă pe Cioran, marginal pur-sânge: prosperitatea publică a unei religii duce la vlăguiri, creștinismul are încifrat un raport unic cu ideea (și epocile) de persecuție. Stalin, deci, ca agent al unei pronii mult mai misterioase… | Așteptările apocaliptice sunt mai robuste decât ne dă mâna să constatăm în chiar plină (post)modernitate: ce “ieșire din religie” când pestrițul acestei geografii prinde asemenea biografii temerare? | Am propus colegilor în câteva rânduri, inclusiv instituțional și fără ecouri ireversibile, să demarăm o istorie religoasă a zonei, pentru a ieși mai decis din singular/invizibilitate/poncife: Bugeacul, ca și Dobrogea sau practic toate zonele ariei, pun probleme la care istoricii religiilor se gândesc rar și prost, și sunt probleme care n-au măcar un recensământ onest, când constați funambulesca anorexie teoretică și practică a ideii de religie în spațiul public.

Eugen Ciurchin

 

În carte sunt însă câteva pagini vintage Vasile Ernu. Imaginea Bugeacului de la sfârșitul secolului al 19-lea, dominată de un haloimăs de limbi, etnii, îndeletniciri și credințe religioase – dar și mereu amenințat și afectat de pogromuri – este extrem de evocatoare și este important de reamintit astăzi când această tradiție e complet ocultată. Chișinăul ca centru al unui pogrom ce are ecouri în The New York Times, precum și evoluția sa de-a lungul granițelor și imperiilor recrează o epocă ce astăzi pare ireală. Călătoriile autorului cu tatăl său prin pustă sau mersul la cinematograf cu frații săi aduc aminte de cele mai bune pagini din Născuți în URSS.

Florin Poenaru

 

În centrul volumului se află, așadar, un scenariu teologico-politic. Omul are de dus o luptă pe două fronturi: împotriva Leviatanului (care este Statul, puterea politică în genere), dar și împotriva acestei lumi, cu tentațiile ei vizibile și mai ales invizibile, cu tentaculele sale prezente în cele mai mici detalii ale vieții de zi cu zi. Acest monstru fără chip exercită, clipă de clipă, o presiune acaparatoare asupra noastră, fiind cel mai greu de contracarat din cauza caracterului său difuz. Marginalii sectanți luptă însă și pe al treilea front: impotriva bisericii majoritare. Secta celor aleși decide să trăiască la marginea societății, după propriile reguli, în așteptarea celei de-a doua Veniri. Autenticitatea se câștigă, deci, numai prin escatologie, prin fractura timpului obișnuit și transfigurarea lui când e văzut dinspre viitorul cel mai autentic.

George Bondor

 

Volumul lansat reprezintă o apariţie inedită, fără tradiţie în literatura română, publicat de un intelectual care pune viaţă în ideile despre care vorbeşte. SECTANŢII este o carte de maturitate în care se evocă un model de viaţă proiectat în afara timpului. Vasile Ernu este un narator care vorbeşte în numele unei comunităţi, asumând apartenenţa la grupul analizat, livrând o carte sensibilă, alcătuită din poveşti de viaţă care, în ciuda caracterului documentat şi amănunţit, se ţine voit departe de tonuri şi pretenţii scorţos academice.

Adrian Lăcătuş

 

Sectanții, prima parte a trilogiei marginalilor pe care Vasile Ernu o are în plan e genul ăla de carte pe care o citești pe nerăsuflate și care nu-ti dă pace să mergi la culcare fără să dai mai departe pagina. Primită cadou săptămâna trecută cu autograf de la autor (mulțumesc Iulia), și începută pe avion în drumul de la Madrid (privind din când în când către arida Spanie cu gândul la idealiștii …Brigăzilor Internaționale) către Orientul Mijlociu, nu știi dacă istoria acestei comunități/secte religioase din Bugeac este ficțiune sau realitate. În paginile în care ideologia este mai puțin prezentă am fost atât de aproape să-l compar pe autor cu Panait Istrati și mai să-mi programez în următoarea vacanță o vizită pe la Cahul, Bolograd sau Izmail.

George Verdeş

 

Dragă Vasile,

Când aveam şapte ani (1941) am mers la şcoală la Aiud. Invăţătorul (de unde va fi ştiut?) le-a spus la ceilalţi copii din clasa I-a ca au intre ei “un pocăit” şi le-a explicat că pocăiţii sunt oameni care “s-au lepădat de legea strămoşească”, prin urmare sunt trădători de neam.
Ştiu că după aceasta copiii nu mai voiau să se joace cu mine. Cel mai dureros pentru mine era ca atunci când jucau fotbal, pe mine ma alungau de o parte. Nu aveam ce căuta între ei.

Când eram în clasa a treia, preotul care preda ora de religie m-a bătut fiindcă am refuzat să-mi fac semnul crucii (mai târziu am spus că aceasta a fost prima mea experienţă religioasă).Aşa am trecut prin toate fazele şcolii: liceu, universitate. Pe scurt, vreau şă ştii ca “Sectanţii” este istoria vieţii mele, cu toate bogăţiile de culori ale trăirilor “pocăiţilor”. Am sorbit-o şi am trăit-o! Pentru mine este o comoară inestimabilă!

Îmi eşti tare, tare drag, Al tau,

Iosif Ţon

 

În comparație cu jongleriile teologale și declarațiile de bune intenții pentru o tradiție occidentală livrescă, fără referent real, ale liberalilor conservatori din intelectualitatea românească, sectantul periferic Vasile Ernu este adevăratul conservator, iar ceilalți o gloată de fantoșe ridicole, de mimi ai unor ritualuri artificiale. A te opune dregătorilor și a nu te supune Puterii se găsește în vocația revoluționară a creștinismului încă de la începuturile sale. Drept pentru care, socialistul Vasile Ernu e mai curând un onest creștin conservator. Despre adversarii săi ideologici autohtoni, cu ale lor identități contradictorii și imbricate dizarmonic, putem doar să spunem că sunt „aramă sunătoare și chimval răsunător”.

Dan Neumann

 

Trebuie să spun din capul locului că am fost luat de farmec şi de real talent de cronicar și de povestitor de care dă dovadă Vasile Ernu. Sigur, el ne arătase deja în  celelalte lucrări ale sale, dar aici, stăpânirea tramei narative este, mi se pare, aproape perfectă. De la un paragraf la altul, de la un capitol la altul, Vasile Ernu  știe să își țină cititorul cu sufletul la gură asta până la finalul cărții. În ceea ce se prezintă  ca un autentic Bildungsroman, autorul ştie să presare cu succes suspansul în succesiunea temelor pe care le înlânțuie, legându-le abil de informații date anterior pentru a le redesfăşura  apoi într-o vastă panoramă de fapte, de remarci personale și de idei mai generale. Fără nici-o îndoială, autorul știe să compună o lucrare, să facă atrăgător obiectul său de căutare și de cercetare care este uneori sumbru, sinistru, chiar tragic. Frazele adesea scurte, metaforele foarte bine construite, reţinând astfel atenția susținută a citiorului. Pe scrut, el are talentul unui autentic povestitor-jurnalist care știe să îmbine şi să dozeze amintirile personale cu  perspective generale despre istoria acestui mic petec de pământ din sudul Basarabiei, Bugeacul.

Claude Karnoouh

 

Ceea ce impresionează în primul rînd la această carte este faptul că, la prima vedere, cititorul nu s-ar fi aşteptat să fie scrisă de un autor ca Vasile Ernu. Acesta din urmă este cunoscut pentru publicistica sa politică şi pentru volumele despre viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică, aşa cum răzbătea aceasta printre interstiţiile aparatului de coerciţie al Statului sovietic. Dar tocmai despre viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică este vorba şi în acest nou volum, numai că dintr-o nouă perspectivă, aceea a unui sectant. Da, Vasile Ernu este un sectant. Născut, în caz că nu s-a aflat pînă acum, în URSS. Sectanţii urmăreşte povestea familiei începînd cu sfîrşitul secolului al XIX-lea, atunci cînd Culachi, unul dintre străbunicii autorului, îl întîlneşte pe Iosif Davidovici Rabinovici, un aşa-numit „evreu mesianic“, şi se însoară mai apoi cu fiica ucenicului acestuia, Katrina. Evreii mesianici sînt, în cuvintele autorului, o „sectă“ sau un „grup religios apărut din rîndul evreilor, dar extins şi la membrii altor confesiuni, care combină tradiţia iudaică şi credinţa creştină, încercînd să refacă creştinismul originar“ (p. 7). Evreii mesianici respectă atît sărbătorile evreieşti, cît şi pe cele creştine. Au ca zi de repaos săptămînal sîmbăta, nu duminica, şi cred în Isus ca fiind Mîntuitorul, Fiul lui Dumnezeu.

Emanuel Copilaş

 

 

Sunt savuroase rândurile dedicate descrierii modului de organizare a vieții cotidiene; cheia succesului unui sectant stă în organizare (ah, și câtă dreptate le dau!!!). Nu lasă nimic la întâmplare, nu privesc niciun aspect al vieții cu superficialitate, nu lasă niciun ungher al vieții neexplorat. Și toate, pe un fond muzical adecvat. Veți afla la ce instrumente cântă, de regulă, cum se completează prin muzică, cu ceilalți membri ai comunității celei mari din sudul Basarabiei, pentru că, nu-i așa, muzica trebuie cântată împreună cu ceilalți și pentru ceilalți.

Nona Ropotan

 

Treptat însă, mi-am dat seama că Vasile Ernu a încercat altceva, a realizat o adevărată (și reușită) cercetare antropologică asupra unei comunități destul de închise, punându-se el însuși în postura de narator-observator. Chiar dacă pare personală, mărturia sa este doar o formă de realizare artistică, pentru că nu vom afla niciodată cât de mult este din Vasile Ernu în narator și cât de mult este ficționalizat personajul, nu pentru a fi mai puțin veridic, ci pentru a produce cititorului sentimentul că avem de-a face cu o relatare din interior, cu privire la o comunitate religioasă marginală, cu propriile reguli și tradiții, cu un sistem foarte bine pus la punct de organizare și funcționare

Jovi Ene

 

În fiecare carte a sa, Vasile Ernu abordeazã teme originale, interesante şi curajoase. Nici noul lui volum, „Sectanþii” (Polirom, 2015), nu face notã discordantã. E o carte la fel de bine scrisã precum precedentele şi e la fel de interesantã şi utilã. Aceastã carte poate fi consideratã un fel de istorie a sectei din care a fãcut parte autorul (sectã care rãmîne secretã pînã la sfîrşitul poveştii, de altfel – „secta mea”), istoria unui loc, a unei zone, dar şi o biografie a familiei Ernu, naratorul începînd povestea dinainte ca strãbunicul sãu (Culachi) s-o întîlneascã pe strãbunica autorului (Katrina). E vorba de o sectã din zona Bugeacului cu o istorie de mai mult de o sutã de ani, care a trecut inclusiv prin stalinism, comunism, fascism, legionarism, marea foamete de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, dar nu doar cã a rezistat, ci a devenit mai puternicã, spune Ernu.

Mihail Vakulovski

 

”Când istoria, mai mult sau mai puțin recentă, ți-o servesc alții decât puternicii vremurilor, mai există speranța unor alternative la discursul dominant, de ieri şi de azi. ‘Sectanții’ lui Vasile Ernu, pe care-o citesc cu sufletul la gură, e despre o altfel de istorie decât aia pe steroizi, din manuale. Fermecător de dureroasă, atât de necesară”.

Cosmin Popan

 

”Terminat de citit „Sectantii” lui Vasile Ernu. De fapt, am citit-o acum doua saptamani, dar nu am avut timp sa scriu nimic. Tocmai bine ca s-a si sedimentat un pic. E o carte care se citeste repede, te prinde complet, probabil ca daca m-as fi chinuit as fi reusit sa o termin intr-o zi, desi are vreo 360 de pagini. Cu ce-am ramas? E un ghid practic de supravietuire, de lupta cu Puterea. Un ghid simplu si direct, fara pretiozitati si speculatii teoretice intelectuale. O alta perspectiva surprinzatoare a luptei de rezistenta contra Puterii, perspectiva care mi i-a facut simpatici pe pocaiti (desi la noi exista fobia asta fata de ei). Pe langa asta, cititorul se indragosteste garantat de zona Buceagului, in special de zona aia multiculturala din care vine Ernu (moldoveni, rusi, evrei, turci, bulgari, gagauzi, ucraineni, nemti, romani, tatari si altii). In concluzie, daca ai impresia ca Ernu e tipul ala care crede ca era mai bine in gulag decat in capitalism, pune mana si citeste „Sectantii” sa vezi ca judecatile despre lume sunt mult mai fine, complexe, rasate si subtile de atat..”

Mihnea Antila

 

Cartea lui Ernu, o spun imediat ca să nu uit, are marele merit de a arăta o Basarabie extrem de neomogenă, cu etnii diferite, cu confesiuni religioase diferite. Cu genealogii, mai adaug, chiar a familiilor românești, pline de ruși, ucraineni, turci, tătari, evrei, polonezi etc. Și apoi fețele oamenilor vorbesc de la sine: profiluri romane, ochi mongoloizi cu epicantus, nasuri cârne nostime presărate cu pistrui. La o azvârlitură de băț de Rezina, la Vadul Rașcov, se găsește cel mai mare cimitir evreiesc din Europa de Est. Diversitatea aceasta extraordinară este marea bogăție a Basarabiei și, totodată, este garanția că o unire cu România pe baza unor lozinci prostesc naționaliste ca Suntem români și punctum ori Basarabia pământ românesc nu va avea loc niciodată.

Victor Druță

 

Trei apariţii- eveniment. La proză – ficţională sau nonficţională – menţionez, fără a le ierarhiza deocamdată, trei apariţii-eveniment: inclasabilul Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor de Vasile Ernu, Editura Polirom, un roman excelent al lui Octavian Soviany, Moartea lui Siegfried, Editura Cartea Românească, solidul Solenoid al lui Mircea Cărtărescu.

Paul Cernat

 

Avem, la Ernu, o reconstituire a propriei vieți. Cartea și începe cu vestea cea rea, mama își anunță fiul de moartea tatălui, iar fiul rătăcitor își pregătește discursul de omagiu. Cartea însăși devine astfel acest discurs.
Mama însă revine în carte cu o întrebare tulburătoare: Ai de mîncare? Este teama cea mare de foame, amintirea grozavei foamete de după război, în care mîncatul însuși al propriului copil este opțiune. Este forma sinceră de grijă față de cel rătăcit în lumea nouă.
În lumea noastră falsă, creată de studii plagiate și cercetări improvizate, de hit-uri, Ernu și cartea lui înseamnă cercetare autentică. A revizitat locurile, a stat de vorbă cu oamenii, a adunat mărturii.
Este prima carte, după știința mea, care vorbește despre marginali, din zona credinței religioase, și o face cu echilibru.

Eugen Istodor

 

Una dintre febleţile mele nonficţionale din anul proaspăt încheiat a fost o carte care poate fi oricînd citită şi ca un roman: Sectanţii de Vasile Ernu (Polirom). Am lăsat-o la urmă şi pentru că ea arată, mai elocvent decît alte exemple, forţa critică a literaturii (fie ea şi memorialistică) atunci cînd se aliază cu istoria, socialul, politicul, antropologicul şi, de ce nu, religiosul. Îndrăznesc să afirm chiar că despre un reviriment autentic al ficţiunii, în sensul unui impact sporit al ei asupra spiritului public, vom putea vorbi cu adevărat abia atunci cînd scriitorii noştri vor avea curajul intelectual şi inteligenţa de a depăşi zona confortabilului inofensiv, integrînd experienţa acestor domenii cărora marea literatură le-a făcut, întotdeauna, o concurenţă loială.

Paul Cernat

-
6 July, 2017
Niciun comentariu
keep looking »