Născut în URSS – ediţia a V-a

A apărut ediţia a V-a a cărţii mele de denut – Născut în URSS. Am adăugat la ea un mic dosar de presă.

Dosar de presă

Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul.
Iată mesajul, aşa cum am putut eu să îl înţeleg. Încercaţi să vă despărţiţi de unul dintre
picioarele care vă compun dispozitivul corporal; veţi descoperi că singura metodă plauzibilă e
aceea cu toporul. Şi că nu e recomandabilă.

La fel şi cu memoria, cu amputarea ei şi a substanţei care o umple. Despărţirea de comunism:
care despărţire? A fost nasol? OK, şi ce dacă? Viaţa e viaţă, oricum şi unde ai trăi‑o,
indiferent de ideologia la modă, spune printre rînduri Vasile Ernu. E inutil să te desparţi în
vreun fel de ea; măcar pentru măruntul motiv că alta nu vei primi.

Am fost comunişti; unii mai mari, alţii mai mici, unii mai mult, alţii mai puţin – dar am
fost cu toţii subiecţii acelui sistem. Asta e. Acum sîntem capitalişti. Asta e. Tot ce am făcut a fost
să schimbăm trenul pe un altul; dar ce rost are să fluturăm batistele? Vehiculul (care nu e lumea
în care trăim, ci viaţa pe care o trăim) a rămas acelaşi, chiar dacă băncile care înainte erau de
lemn sînt acum capitonate, iar aerul pare oarecum mai parfumat.

Mihai Iovănel, Cultura, nr. 22, 22 iunie 2006

URSS, care‑şi permite să observe similitudini bulversante între, de exemplu, reclama comunistă
şi reclama capitalistă, ambele autoreflexive, ambele propunătoare de life style înainte
de produs, înainte de calitatea produsului… Cînd îţi asumi statutul de „om sub vremi” şi îţi şi
fabrici o voce autentică pentru asta, astfel de ipoteze capătă farmec şi pun pe gînduri „luptă­
torii” anticomunişti de profesie. Pentru că nu e vorba despre o simplă indiferenţă, ci despre indiferenţă inteligentă şi asumare curajoasă a unei poziţii complet „non‑intelectuale” în România,
cea de stînga. […]

Este iresponsabil să nu observi că postcomunismul a fost dominat de forme primitive de
autoconservare a nucleelor dure din comunism. Foştii securişti au devenit mari afacerişti, s‑au
protejat între ei economic, aşa cum foştii demnitari politici s‑au protejat prin discurs public
şi manipulare media. Să compari comunismul cu un capitalism autohton e chiar o necesitate,
nu are nimic de frondă. În acelaşi timp, Ernu furnizează o utilă voce ingenuă care‑i propune
individului modern să taxeze impostura în toate formele ei şi să conserve autenticitatea măcar
în discurs.

Ernu face (de fapt, reia critici uzuale în discursurile anticorporatiste) o paralelă savuroasă
între politruc şi PR: „Ceea ce mă intrigă foarte mult la homo sovieticus, şi nu numai, e faptul că,
atunci cînd eram noi mici şi mai ales în adolescenţă, nu numai că nu voiam să fim ca ei, ci îi
dispreţuiam trufaş, pe cînd astăzi «stilul PR», «stilul advertising», politrucii prin excelenţă au
devenit visul şi modelul oricărui tînăr. Nu am  crezut niciodată că modelul politrucului va deveni
un model de viaţă în societate. Am văzut‑o şi pe asta”. Dincolo de amuzament, avem de‑a face cu
un sofism care omite, conform definiţiei, o dată esenţială din ipoteză: în vreme ce acum PR‑ii
lucrează pentru un număr indefinit de clienţi, în alte vremi, politrucii lucrau la aceeaşi „firmă”…
Rămîne însă valabilă mirarea ingenuă în faţa uneia dintre cele mai „umflate” profesii din spa­
ţiul capitalist: o formă ipocrită de control al mijloacelor de comunicare în masă care trebuie
denunţat măcar la un pahar de bere plin cu votcă (a se vedea reţeta „scoate ursul din bîrlog”).

Costi Rogozanu, Suplimentul de cultură, nr. 82, 24‑30 iunie 2006

Dacă ar fi să căutăm precursori pe sol româ­ nesc, primul nume care îmi vine în minte este
cel al lui Radu Cosaşu din Supravieţuiri. Acelaşi talent lucid şi ludic de a face din „rahatul” propagandistic bici estetic, acelaşi comic versatil, acid şi tandru care excită pe întreg parcursul cărţii apetitul de lectură. Dar atenţie: nu avem de‑a face, în cazul lui Ernu, cu o carte „beletristică”,
avînd în centru un personaj. Este un eseu memorialistic, o metaistorie personală, un
ghid prin muzeul figurilor de ceară al idealurilor care formatau imaginarul şi conştiinţa unui copil
al URSS. O pedagogie critică menită să toarne puţină apă rece peste „visul occidental/american”
al românilor ieşiţi de sub călcîiul fostului Imperiu. Aici este, cred, adevărata miză a demersului:
trezirea din beţia comunistă se cerea a fi dublată de un antidot corespunzător la adresa
narcozelor capitalismului. Paradisului consumist din Apus îi e contrapus mitul sovietic, cu
toate argumentele, atuurile şi slăbiciunile lui. Cu oferta lui de ideal. Inclusiv cu posibilităţile
de a‑ţi forma o gîndire critică independentă. De unde? Din romanele lui Ilf şi Petrov, ale lui
Bulgakov şi Platonov, din textele formaţiilor rock etc. Oricum: perspectiva nu este aceea a unui
copil/tînăr cu conştiinţă de victimă sau de om sub vremi, ci a unui copil/tînăr cu sentimentul
apartenenţei afective la codurile acelei lumi astăzi dispărute. […]

Născut în URSS este cartea‑manifest a unei identităţi în răspăr. Chiar dacă autorul ei nu va
mai publica nimic (ceea ce nu cred!), el poate sta liniştit. Punctul ochit – memoria colectivă –
a fost bine lovit, iar mesajul deja asimilat. Deşi (îmi şopteşte un drăcuşor) e mai reconfortant să
scrii în numele URSS‑ului pierdut decît să scrii – ca (încă) tînăr român din România – în numele
comunismului autohton…

Paul Cernat, Dilemateca, noiembrie 2006

Există în cartea lui Ernu ceva care să‑l separe atît de radical de arheologiile subiective din O
lume dispărută, Cartea roz… sau Cartea cu euri şi să‑l ataşeze mai degrabă „ostalgicilor” redegişti,
nostalgicilor polonezi sau maghiari? În mod sigur. Asta e şi diferenţa care sare în ochi la
această carte scrisă (totuşi) în româneşte şi avînd multe acorduri de fond şi de substanţă cu memoria
exorcizatoare pusă la lucru în cărţile autorilor români. Vasile Ernu însă, scriind o carte de
autor şi nu una în care perspectivele subiective, fatal disparate, se adună într‑un caleidoscop
semnificativ, îşi asumă o retorică a nostalgiei.

Perspectiva, tonul şi memoria critică sînt dictate de această retorică a nostalgiei ironice care‑şi
conţine propria contradicţie. Vasile Ernu ştie că nostalgia nu e cel mai important sentiment pentru
homo sovieticus (care a rămas) căci „nostalgia este o utopie îndreptată spre trecut, pe cînd el lucrează cu utopii îndreptate spre viitor”.

Vasile Ernu mai ştie, la fel de bine ca teoreticienii nostalgiei, că aceasta e imposibilă întrucît „pentru
noi, homucuşii, nu mai există acasă”. Şi crede că, teoretic, „nostalgia nu este departe de
ironie, căci ambele lucrează cu dubla contemplare a obiectului şi subiectului”, credinţă care‑i
justifică perspectiva nostalgic‑ironică. Doar că nostalgia nu înseamnă o formă (chiar fictivă sau
reconstructivă prin limbaj) de întoarcere într‑o patrie pierdută, ci chiar durerea de‑a nu mai
putea s‑o faci (în nici un fel) vreodată. Iar ironia faţă de propria durere (retorică) relativizează pînă
la disoluţie şi obiectul, şi subiectul durerii, pe care o contempli, astfel, cumva detaşat.

Simona Sora, Dilema Veche, nr. 127, 29 iunie 2006

În pofida formei ambigue, între literatură şi eseu, cartea lui Vasile Ernu nu e un gest pur
estetic, gratuit. Cartea e plină de momente savuroase, à la Ilf şi Petrov, însă nu sînt clovnerii:
umorul lui Vasile Ernu e autoreflexiv, prilejuind un examen critic al propriei conştiinţe. Nu e
un umor defensiv, de genul arătării cu degetul, ca cel în care se complace marea majoritate a
industriei culturale româneşti. De asemenea, cartea lui Vasile Ernu nu e doar o încercare de
a reda o „faţă umană comunismului” şi nici o simplă recuperare comercială a nostalgiei. Avem
de a face cu un act real de anamneză, mulţumită căruia autorul refuză să reducă la un principiu‑monolit ceea ce a fost o experienţă multiplă, complexă.

Textul îşi datorează prospeţimea evidentă pe piaţa românească unor adevăruri crunt de banale,
care au fost însă reprimate de industria culturală postcomunistă. Ţineţi‑vă bine: şi în comunism
a existat viaţă, şi în comunism au trăit oameni care‑au rîs şi au dansat! Iar a asuma
acest lucru nu e deloc totuna cu a uita ororile totalitarismului! Dimpotrivă: textul aduce o contribuţie
semnificativă la potenţarea rezistenţelor critice împotriva dominaţiei altei ideologii hegemonice:
proiecţia comunismului (şi a Estului) ca un fel de nou „Ev Mediu”, o lume a întunericului,
a Răului şi barbariei, un fel de primitivism al umanităţii. Dincolo de asemenea prejudecăţi, la
adăpostul cărora se clădesc în continuare cariere, textul lui Vasile Ernu e o contribuţie la
dezvoltarea unei gîndiri diferenţiale, în stare să conceapă lucruri mai complexe decît Alb şi Negru,
un exerciţiu de conservare şi fructificare a propriei istorii fără a trece cu vederea ororile sale.
Simpatia lui Vasile Ernu pentru „comunism”, în fond un simplu dialog cu cotidianul propriului
trecut, o invitaţie la comparaţii dezinhibate, e periculoasă doar pentru anticomunismul dogmatic,
cît se poate de provincial şi previzibil, specific unei culturi aflate la periferia capitalismului,
preocupată de internalizarea ideologiilor dominante, eurocentriste şi capitalocentriste.

Ovidiu Ţichindeleanu, Observator Cultural, nr. 328, 6 iulie 2006

Ştiind că este vorba de un basarabean, am fost curios să‑i cunosc reacţiile la prăbuşirea comunismului
şi la dispariţia URSS. Odată începută lectura, am fost captivat de acuitatea observaţiilor
lui Vasile Ernu şi de umorul său de bună calitate. Am citit volumul său cu ochiul istoricului,
în căutare de răspunsuri la întrebările privind trecutul apropiat. Din acest punct de vedere,
cartea lui Vasile Ernu, miezoasă şi hazoasă expunere a experienţei sale „socialiste”, mi s‑a părut
foarte instructivă şi, tocmai de aceea, o recomand călduros tuturor. […] Astăzi, în România,
se desfăşoară o adevărată campanie – uneori, în tonalităţi isterice – împotriva vîrstnicilor, acuzaţi
că sînt nostalgici ai comunismului. Volumul lui Vasile Ernu a tulburat cărţile acestui joc.

Florin Constantiniu, Dosarele Istoriei, anul XI, nr. 7 (119), iulie 2006

Situaţia lui Vasile Ernu e paradoxală: el s‑a născut într‑o ţară care nu mai există, în Atlantida.
Împarte această situaţie cu Stefan Zweig, care îşi începe volumul de memorii, Die Welt von Gestern,
cu cuvintele: „M‑am născut într‑o ţară care nu mai există, Imperiul Austro‑Ungar”. (Şi Stefan
Zweig, şi Vasile Ernu îşi aduc aminte mai ales despre stabilitatea lumii lor: „Pe lingurile din
1960 era ştanţat în metal preţul ţena 50 kopeek, iar acest lucru era valabil şi în 1985”, spune
V.E. „Pe vremea mea, funcţionarii de stat erau plătiţi în monede de aur”, îi ţine hangul S.Z.; şi
unul, şi celălalt scriu în vremi de mare inflaţie.) Cartea lui Vasile Ernu are cîte ceva în comun
cu literatura memorialistică apărută la noi după 1990. Primele au apărut cărţile de amintiri ale
foştilor puşcăriaşi ai închisorilor comuniste, din anii ’50, înverşunate şi întunecate, note joase de
fagot, despre lucruri care nu fuseseră niciodată cunoscute. Au urmat, în cheie de piculină, amintirile
generaţiei care are, în 2006, puţin peste treizeci de ani, oameni ce au cunoscut orînduirea
comunistă prin ochii copilului: după 1966, comunismul devine, din represiv, un regim al
supravegherii nevăzute, brutalitatea e înlocuită de viclenie.

Emil Cioran spune despre Uniunea Sovietică: naşterea acestei ţări nu ţine de istorie, ţine de
cosmogonie. Vasile Ernu a trăit într‑o ţară în care mulţi oameni credeau, într‑adevăr, că zidesc
o lume nouă; în România, unde comunismul venise din afară, n‑au existat decît sceptici. În
România n‑a crezut nici un om de pe stradă, sincer şi sănătos la minte, în comunism. În
URSS au crezut. Aici e marea deosebire dintre lumea descrisă de Vasile Ernu şi cea a foarte
tinerilor memorialişti români. Românii jucau, cetăţenii sovietici trăiau.

Dan Ungureanu, Suplimentul de cultură, nr. 99, 21‑27 octombrie 2006

Vasile Ernu a trăit sub comunismul sovietic. La Vasile Ernu există o nostalgie care, la un
moment dat, devine foarte haioasă: articolul despre băuturile din URSS este genial, este antologabil
în orice manual de istorie, trebuie cunoscut. Vasile Ernu ştie foarte bine un lucru: exilul nu
este în spatiu, ci în timp. Vasile este exilat faţă de timpul în care era tînăr şi în care se întoarce
încercînd să se recunoască şi nu reuşeşte. Nerecunoscîndu‑se în trecut, vede o ruptură în
viaţa lui, din care cauză cartea este scrisă fragmentar. Asta mi se pare calitatea principală a
cărţii: este o carte explodată, are o intensitate explodată. O lume dispărută este cartea unei
experienţe, o experienţă meditată mai tîrziu.

Călin‑Andrei Mihăilescu, Observator Cultural, nr. 344, octombrie 2006

Atunci cînd am citit de curînd Născut în URSS m‑am pomenit în faţa unei revelaţîi. Această
fenomenologie aparent naivă şi ambiguu ironică a sovietismului propune, cu şarm literar şi umor
amar, un model opus teoriei parentezei (aceasta, în fond, o aplicaţie a teoriei Supravieţuirii prin
Cultură). Mai lesne de evidenţiat poate în cazul ditai imperiului sovietic – întins în spaţiu pe
aproape două continente; şi întins în timp pe aproape un secol (cronotop dilatat care explodează
parantezele, intervalele) –, teza propusă de Vasile Ernu este cea a regimului atotcuprinzător.
Individul nu e asuprit de sistem, ci parte din el. Nu e zdrobit de roţi, întrucît el însuşi e
o rotiţă a mecanismului. Omul nu e sub vremi, ci înăuntrul lor. E chiar şi cazul disidenţilor,
care trăiesc într‑un fel de simbioză antagonică cu sistemul; e cazul marginalilor, care participă,
prin alteritatea lor, la definirea normalităţii; e cazul tinerilor inevitabil atraşi de modele şi modelele
occidentale, pe care astfel le integrează ei înşişi în sistem. Dar e cazul mai ales al „homunculului
inconştient”, pe care îl dispreţuiesc intelectualii noştri; personaj generic căruia Ernu îi spune, coincidenţă sau nu, homucus, ca o prescurtare
de la homo sovieticus. […]

Ca printr‑o tehnică a contrapunctului, fenomene intrinsec sovietice, obiecte încărcate cu
ideologie (cum e komunalka, locuinţa comună, reprezentare intimistă şi concentrată a patriei
sovietice), alternează cu fantasme ale lumii de afară, din lagărul opus. Filmele, rockul, dansurile,
pornografia, prezervativele, malagambismul (stiliaga, termen extins la curentele juvenile în
general) sînt made în USSR. Chiar dacă‑s adaptări, capătă specificul lor; sau sînt incluse în sistem
ca poli de atracţie ai interesului public. În mod complementar, activităţile şcolare şi extraşcolare,
taberele şi alte divertismente tutelate de partid şi de stat se contaminează cu un anumit
aer de libertate, „deviaţionist” şi „gregar”. Cultura sovietică e definită, în mai multe rînduri, ca un
amestec între cultura oficială şi cea populară. De pildă, cele mai tari bancuri sovietice sînt
cele cu Buratino, în care didacticistului personaj cu nasul lung al lui Tolstoi Jr. i se dezvăluie
hiper‑valenţe sexuale…

Florin Dumitrescu, TIUK!, nr. 13, toamna 2006

Recunosc, aşteptam de ceva vreme o carte ca aceasta a lui Vasile Ernu. O carte prin care
bruma de comunism pe care am apucat‑o să‑mi fie elucidată pedagogic şi – pe cît se poate –
afectiv. […]

Privite de la o distanţă corectă, fragmentele care compun volumul şi care sînt mici naraţiuni
tematizate, scurte revelaţii ingenuu‑antropologice, pun în lumină o marcă stilistică şi mentalitară a lui Ernu.

Cel puţin în ceea ce‑l priveşte pe lectorul român. O voi numi, aproximativ, tehnica zoom. Nu neapărat pentru că există capitole din categoria „Prima mea pereche de djinsî”, „Cum vă daţi seama dacă cineva este născut în anii ’70 în URSS”, „Ce bea cetăţeanul sovietic”, „Stirlitz, un James Bond sovietic”, „Dansul în URSS” ş.a.m.d. În ce constă, atunci, această metodă de amplificare sub lupă? Sau – mai precis exprimat
– printr‑un poliedru de cristal cu mii de faţete. Iată‑le, într‑un crescendo care ar trebui luat cum grano salis…

În renunţarea la un anume relativism făţiş şi facil de dragul abandonului în atmosferă. Minima
ipocrizie a maturităţii nu alterează, în paginile cărţii, naivităţile copilăriei deja trăite. A te naşte
în Uniunea Sovietică înseamnă, într‑un fel, a rămîne acolo. De la începutul vieţii şi pînă pe
coperta volumului ori pe pagina de internet. Cetăţenia nu se poate pierde nici măcar prin
infidelitate. De aceea e mai puţin important dacă vocea lipsită de fluctuaţii a lui Ernu e asumată
sau numai exersată, dacă faptul că se fereşte de îndemînoasa diatribă e voit sau întîmplător.
Discursul său nu se dedublează în nici un moment, ceea ce e îndeajuns pentru a fi remarcabil,
fiindcă pericolul e suficient de mare. […]

În sens larg, Născut în URSS are trăsăturile unui eseu, pe care memorialistica şi detectivismul
nu‑l răstoarnă de pe poziţii. Citim în el o intenţie categorică şi bine gîndită a reconstituirii,
o raportare precisă dar nu mai puţin elegantă la o porţiune de istorie inaccesibilă, un
simţ al observaţiei care se întretaie cu acela al umorului. Şi cu toate acestea, Ernu pare a
nu dori să convingă sau să convertească pe cineva. Rămînem la fel de anti‑/filo‑comunişti,
dar terminăm cartea ceva mai împăcaţi. Ceea ce primim e învăţătura simplă a zoom‑ului, care ne
scoate din orice provincie. Chiar şi din provincia călduţă a literei.

Cosmin Ciotloş, România literară, nr. 48, 2006

Cartea a apărut atunci cînd trebuia să apară. Dar nu în sensul că a tras lozul cîştigător la
plesneală. Nu a fost o chestiune de noroc. Născut în URSS a forţat pur şi simplu lumea să ciulească
urechile. Pentru că avea un mesaj – care trebuia ascultat.
La prima vedere, faza cu Ernu părea o vrăjeală: Ernu scria despre comunism. Despre ce?!
Comunismul nu mai era de mult un subiect interesant: şaisprezece ani de frecat cuvinte îl
transformaseră cu succes într‑un clişeu apatic şi ireal, care‑şi desfăcea picioarele pentru toată
lumea.

În aceste condiţii, ceea ce a făcut Ernu a fost un lucru radical şi în acelaşi timp simplu sau
banal. A spus cîteva poveşti despre viaţa reală din timpul comunismului. Nu a ocolit clişeele ei
maligne, nu a ocolit ideologia, nici ironia şi vorbitul în doi peri, dar nici nu a redus totul la
acestea. Pentru că, în pofida ideologiei, există de partea vieţii un rest nedezirabil, care ne dă
concluzia şi miza cărţii: această viaţă nu putea fi decât fericită, pentru că a fost viaţa noastră.
Singura. […]

Dacă ar fi să rezum cartea în cîteva vorbe, aş folosi o propoziţie a lui Alexandru George:
„Infernul nu este posibil”. Deşi partida e trucată, deşi cărţile au fost împărţite prost, deşi Sistemul
(comunist, capitalist sau cum o mai fi el) ţine toţi aşii în mînecă, viaţa indivizilor concreţi cîştigă.
Întotdeauna. Prin simplul fapt că partida a avut, totuşi, loc.

Mihai Iovănel, Gîndul, 8 mai 2007

Problema esenţială pe care o pune cartea lui Ernu aceasta este: ne‑am trăit viaţa în comunism
ca nişte jalnice larve, ca nişte prizonieri cu toate atributele şi reflexele captivităţii? Sau
am putut fi totuşi senini – nu numai laşi, ci şi curajoşi, nu doar deprimaţi, ci şi fericiţi în cadrul
vechiului sistem? Iar dacă rememorăm episoade frumoase, fragmente existenţiale pline de lumină,
al cui e meritul? Al regimului sau al individului care i‑a rezistat, smulgîndu‑i frînturi de bucurie
personală? […]

Nu vă grăbiţi totuşi să‑l puneţi la zid pe Vasile Ernu! Demersul lui e mai complex şi totodată
mai subtil decît o asemenea stupidă apologie a comunismului, pe care comentatori neatenţi ai
cărţii i‑au reproşat‑o pe un ton dur. Autorul preia de fapt un prefabricat uman, o psihologie şi o
morală de homo sovieticus, descriind şi interpret­ înd prin această grilă viaţa în URSS. Aşa‑numitul
homucus, cetăţeanul care stă la cozi şi bea litri de votcă, suferă cumplit cînd Gorbaciov introduce
prohibiţia băuturilor alcoolice, merge la „tualetul public” şi se descarcă alături de alţi
tovarăşi, stă în apartamente comune şi îşi cunoaşte la perfecţie vecinii, e mîndru de progresele ştiinţei
sovietice şi de superioritatea şcolii sportive, jură pe Lenin, se teme încă de Stalin şi spune
bancuri cu Hruşciov, aşteptînd ziua în care măreaţa lui Uniune va zdrobi şi ultima redută,
impunîndu‑şi modelul dincolo de Atlantic.

Pe trunchiul tare, băţos al mentalităţii sovietice sînt „altoite” experienţe personale, transcrise
pe un ton ambiguu, ironic şi melancolic. E un rîsu’‑plînsu’ pe care îl cunoaştem destul de bine,
o jale schimbătoare, ce defineşte exact amalgamul de sentimente cu care ne retrăim trecutul.

Daniel Cristea‑Enache, Ziarul de Duminică, 1 iunie 2007

Site‑ul profesionist, foarte bine gestionat al lui Vasile Ernu (www.nascutinurss.ro – de vizitat!)
ne pune la dispoziţie dosarul complet al receptării acestui bestseller despre o lume moartă (da,
moartă, nu doar dispărută…) şi – deja de ceva timp – îngropată. Un dosar de presă de care „se
sparie gândul”… În treacăt fie zis, acest simpatic nostalgic al imperiului sovietic se descurcă
perfect în postura de manager al propriei cărţi şi al propriei imagini, dovedind că, iată, chiar şi
un vajnic ex‑cetăţean al URSS se poate adapta de minune (şi de ce nu ar face‑o, din moment
ce e în interesul său?) regulilor lumii „capitaliste”, „consumiste”. Teribilul (că să nu zic teribilistul)
Vasile Ernu, care plînge convingător pe ruinele imperiului marelui Lenin – creînd o foarte
bună impresie artistică ‑, îşi va fi dat seama pînă la urmă că dracul capitalist nu‑i chiar aşa
de negru şi că, învoindu‑te cu el, poţi vinde cu profit un discurs ostalgic inspirat ambalat şi
inspirat promovat. Scriind acestea, nu am – vă asigur! – nici o intenţie maliţioasă. Dimpotrivă!
Succesul lui Ernu e pe deplin meritat, iar abilitatea managerizării inteligente a succesului
merită, de asemenea, aplauzele noastre. Şi interesantul autor (moldovean? român? sovietic?) nu
se poate plînge că aplauzele au întîrziat. Cele două premii pentru debut venite, unul după
altul, de la România literară şi de la Uniunea Scriitorilor din România au picat exact la tanc,
pentru că, altfel, simpaticul Vasile Ernu s‑ar fi făcut foc şi pară şi, după cum mărturiseşte într‑un
interviu, ar fi renunţat să mai scrie în limba română… Glumesc, evident, aşa cum şi Ernu
glumeşte în interviul cu pricina.

Bianca Burţa‑Cernat, Bucureştiul Cultural,nr. 30, 17 august 2007

Cum am aflat că există Vasile Ernu şi de Sectanţii, Bandiţii, Izgoniţii

Un text de Natalia Onofrei / DE BOOKHUB.RO ÎN 16 MARTIE 2020

Trebuie să fiți de acord cu mine că reclamele de pe net și de oriunde aiurea sunt extrem de enervante – nu te lasă să trăiești și să bântui liniștit prin spațiul virtual, îți sar în față când vrei și când nu vrei, dar niciodată n-ai să vezi ce trebuie și n-ai să afli ceva util. Televiziunile și emisiunile lor pseudoculturale, cu mici și rare excepții, nu te informează ci numai creează curente de (ne)gâdire.  Cărți? Sigur că da! Despre nenumărate cărți inutile aflu în fiecare zi – cum să mă spăl pe dinți, cum să cuceresc un bărbat, cum să părăsesc un bărbat, cum să fiu fericită, cum să slăbesc, să mă îngraș, cum să-mi dau demisia și alte prostii despre care cineva chiar s-a obosit să scrie cărți întregi. Dar n-am auzit de Sectanții și nici de trilogia marginalilor până de curând. Mi-a trimis cineva întâmplător un linc cu o postare de-a lui Vasile Ernu care pomenea despre trenul cu care a venit în România pe 29 septembrie 1990, adică același cu care am venit și eu, în aceeași noapte. Până atunci, vreo două luni în urmă, nu auzisem de el. I-am cotrobăit contul din rețea, am dat de cărțile lui…

Le-am citit și m-a înghesuit nevoia să vorbesc despre ele (pentru că este conțăranul meu, recunosc) din punctul meu de vedere, absolut neprofesionist, personal și subiectiv. Băiatul acesta, Vasile Ernu, astăzi ajuns cineva pe la București, a scris niște cărți șocante aproape, despre care mă întreb de ce nu au fost subiect de dezbateri publice pentru că am putea schimba datele din calendar cu unele actuale și am putea  identifica ușor alți „sectanți”, alți „izgoniți” și alți „bandiți” pe loc.  Mă întreb cum e posibil ca eu să nu fi auzit de el, dat fiind că se găsește acolo unde se găsește acum și, mai ales, cu rețelele de azi?

Voi începe cu Sectanții și voi lăsa ce e mai bun și mai frumos la sfârșit.

Sectanții (de la doi pași de casa mea)

Voi spune din start că această carte vrea să ne aducă la cunoștință lucruri prea puțin știute sau nu așa cum s-au întâmplat ele în realitate. Nu știu cum au perceput cititorii din România informațiile detaliate despre sectă și despre viața basarabenilor în Imperiul rus însă cred că ar fi trebuit să zdruncine multe credințe, convingeri și legende false despre Basarabia.

Două aspecte esențiale are Sectanții: în primul rând informații istorice despre Basarabia, detalii din viața cotidiană a tuturor basarabenilor sub toate regimurile și al doilea aspect –  secta cu filosofia și modul ei de viață intern și în raport cu lumea exterioară și Puterea.

La capitolul informații aflu din carte că Vasile s-a născut în sânul unei secte în Bugeacul Basarabiei (zona cea mai de sud), sectă care își are rădăcinile în rascolnicii provenți din pravoslavnici și evreii mesianici (un soi de protestanți iudaici), influențați puternic de protestanții germani și abia după aceea de către cei americani și englezi. Strămoșul familiei din partea tatălui, însă, era român curat, venit din Ardeal.

Dacă vreți să citiți despre dizidența adevărată – această carte trebuie s-o citiți.  Este povestea familiei sale care se împletește cu documentarea serioasă a istoriei sectei și a luptei absolut eroice și utopice purtate insistent de aceasta, luptă unică în felul ei în încercarea de a salva lumea, obsesie care nu-i părăsea pe membrii sectei nici la înmormântări. Fără să provoace o discuție teologică sau ideologică de orice fel, Vasile ne dă amănunte care nu se găsesc nici într-o carte de istorie. Vă plângeți de falsele istorii scrise de învingători? Ei bine, sunt de acord. Aveți ocazia să acoperiți niște găuri și să corectați multe detalii dacă citiți Sectanții.

Veți afla că în Basarabia existau zeci de naționalități pe kilometrul pătrat de foarte multă vreme în urmă și multe religii, iar limba a fost una hibridă dintotdeauna, mai ales în zona noastră, în Bugeac, până la Ismail, la gurile Dunării.

În legătură cu secta și raportul ei cu lumea exterioară veți afla că cel mai mare rău pe care l-au trăit acești oameni a fost sub stăpânirea românească, când i-au pus să-și îngroape morții în cimitirul animalelor ca să nu „spurce pământul”, li s-au interzis adunările și îi obligau să se boteze. Veți afla că Stalin, băgându-i în pușcării doar i-a întărit, în opinia lor, i-a înmulțit și i-a răspândit, căci ei nu pierdeau oportunitatea de a înființa o nouă comunitate în lagărele de muncă silnică, în orice cătun din fundul Siberiei sau munții Caucazului; veți afla că au știut să treacă marea foame de după răzoi uniți, mai uniți decât toți ceilalți!

Sectanții conține informații șocante despre evenimente care nu apar în cărțile de istorie detaliat, iar în manualele școlare sunt absente. Spre exemplu, o familie extinsă de sectanți din zona Tiraspolului, Kovaliov pe numele lor, s-au îngropat de vii cu tot cu copii – 25 de persoane în total, în semn de protest față de puterea imperială rusă care anunța un recensământ amănunțit al persoanelor și bunurilor. Ernu nu aduce în discuție vreo explicație rațională sau o justificare în spijinul  acestui gest radical, însă ne sugerează subtil și ne face să înțelegem că erau niște oameni extrem de determinați și cu voință de fier.

Ce nu știam nici eu, crescută cu vreo două sate mai la deal, era faptul că încă de o sută de ani în urmă membrii acestei secte își învățau copiii să citească, să cânte măcar la un instrument muzical și că studiau Biblia în comunitate de cinci ori pe săptămână, în timp ce țăranul moldovean, bulgar, găgăuz și alții au atins culmile academice cu „patru clase la români”, pomenite cu mândrie dar și cu multă durere, amintindu-și bătăile crunte practicate atunci în școli. Sectanții nu puneau gura pe acool, nu dansau și nu-și lăsau niciun bătrân de izbeliște niciodată. Copiii lor nu făceau mare distincțe între Avraam, Iacov, Isac și propriii părinți – atâta respect le purtau, nici mai mult, nici mai puțin.

O lume care, după ce afli despre ea, te face să te întrebi tu cu ai tăi unde erați și ce făceați între timp. Eu am crescut la o azvârlitură de băț de ei și acum aud pentru prima dată de existența lor. De ce a fost atât de secret? Iată o întrebare pe care aș ști cui să i-o pun abia astăzi.

Cartea conține nenumărate detalii din viața acestei comunități, despre cele mai importante practici, despre educația strictă în comun a copiilor, despre căsătorie, despre înmormântări și despre felul în care tranșau orice problemă nouă apărută din partea statului sau a celorlalți cu ajutorul textelor biblice – acolo și numai acolo se găseau toate răspunsurile și doar așa se luau în unanimitate decizii de  la care nu se abăteau iar dacă cineva îndrăznea, era  excomunicat.

Un detaliu dureros al amintirilor, de care n-aș putea spune că sunt chiar străină, în sensul că am asistat la ceva similar, este perdaful, prelucrarea pe linie de partid de care aveau parte copiii de mici la școală din partea dirigintelui sau a învățătorului. O umilință cumplită căreia copiii de sectanți au învățat să-i facă față devreme. În pasaje asemănătoare legate de biserica pravoslavnică, de obiceiurile celorlalți, de băutură sau petreceri, străbate un ușor subiectivism al autorului pe care îl echilibrează în final.

Astăzi membrii sectei sunt aproape pierduți nu din cauza persecuțiilor – acelea i-au întărit și conservat, așa cum se întâmplă cu orice grup căruia îi este amenințată integritatea, ci din cauză că au primit libertatea de a alege spiritualitatea și pe cea de a poseda bunuri. Bătrânul lor patriarh le spunea că acesta e cel mai mare pericol: când ți se dă ceva! Când ești persecutat, arestat și deposedat de ce crezi că ai, poți fi liniștit, e o stare de normalitate. Să-ți faci griji când ți se dă!

Veți afla că au copiat tone de biblii manual în secoul XX și au făcut contrabandă cu Scripturi pentru că nu se găseau, au acceptat să depună doar două jurăminte în viața lor – al lui Hipocrat și cel militar, nu au intrat în Partid și nu au fost dărâmați pentru că nu se temeau de nimic – ce poți să le faci unor oameni care nu țin la lucruri materiale și nu se tem de moarte??? Cum să-i constrângi?… O lume paralelă la doi pași de mine despre care nu știam nimic.

Descriind evoluția și slăbirea sectei, Vasile ne strecoară în text, pe lângă informații, multe reflecții filosofice ale patriarhilor și membrilor simpli ai comunității, dar și unele proprii. De fapt, cartea e plină de ele. De asemenea, pe niște pagini bune ne vorbește despre pastori și abilitățile lor oratorice excepționale, despre forța lor persuasivă.

Sectanții este despre o filosofie de viață a unei comunități restrânse și oprimate de Puterea oficială dar și de către cea bisericească pravoslavnică, o filosofie de viață extrem de strict reglementată, bazată pe austeritate și modestie și care se ghidează exclusiv după cărțile sfinte, una care ignoră perseverent autoritățile și urmărește doar mântuirea și salvarea proprie dar și a celorlalți aflați pe căile unei credințe greșite.

Vasile Ernu, pe lângă documentarea serioasă, reflecțiile filosofice și amănuntele vieții cotidiene, referirile la amestecul fermecător de limbi – bulgară, idiș, rusă și grai moldovenesc – din Bugeac (pe acestea le ador), are și pasaje absolut artistice și își dezvăluie propriul spirit caracterizat de imensitate și întindere – spiritul slav. Printre fragmentele mele preferate de natură literară este cel în care descrie culorile, vremea, soarele și mirosurile toamnei. Culorile acelea fierbinți, cleiul roșu de must de pe degete, soarele pieziș, dar încă puternic al toamnei și mirosul… Ah! Mirosul acela ușor înțepător de must abia dat în fiert și tescovină fermentată amestecat cu fumul curățeniei de toamnă din grădini care cuprinde satele Moldovei prin septembrie! Uruitul butoaielor pe drugi opărite cu frunze de nuc, viespile lacome care fură și cară dulceața mustului… V-am avertizat, sunt subiectivă… Citiți și vă desfătați și voi!

Cartea e plină de informații de nișă, de amintiri subiective, de înțelepciunea bătrânilor sectanți, de frământările și de întrebările vlăstarului plecat în lume, întrebări fără răspuns… Dar cel mai important și mai valoros lucru al acestei scrieri, în opinia mea, este surprinderea spiritului locurilor și-al comunităților, al Bugeacului de pe vremea Imperiului rus, dar și din vremea statului sovietic, a atmosferei rurale moldovenești unice, coservate și mult dezvoltate, spre surprinderea tuturor.

Eu n-am putut s-o las din mână – 365 de pagini în trei zile.

Izgoniții (unde am simțit că a muncit mult)

N-am citit cărțile în ordinea apariției lor, așa am ales și am simțit eu s-o fac. Așadar, să vă zic ce înțelege țăranca din a doua carte despre marginali.

Care este primul gând, acum că am citit-o? Nimic nou sub soare! Iată la ce m-am gândit – că timpul e o roată care se învârte iar noi suntem niște hamsteri prinși înăuntru. Lectura acestei cărți îi poate lumina pe mulți în ceea ce privește  vremurile actuale, dar și în legătură cu cele de dinaintea Pogromului – conține fragmente de istorie ale bunturilor (revoltelor) populare de la Roma antică, evul mediu și momentul acțiunii din carte.

Vasile Ernu s-a documentat mult și cu atenție despre evenimentele și mișcările sociale de la sfârșitul secolului XIX, începutul lui XX. Povestește despre Pogromul de la Chișinău asupra evreilor, urmărește traiectoria a doi tineri salvați din mijlocul nenorocirii, doi frați – unul aderă la sionism iar sora o ia pe calea revoluționarilor eseri, socialiști, în fine, ne povestește despre toate mișcările revoluționare ale vremii.

Dar cum este cartea? Evenimentele le afli din arhive, le povestești, pot fi reale sau nu, conform documentelor la care ai avut acces dar cum faci cartea? Cei care n-au încercat să scrie niciodată poate își închipuie că ai în față un vraf de materiale și începi să înșiri ce ai găsit acolo. Însă nu e lucru ușor să concepi un roman despre vremuri apuse în care n-ai trăit, n-ai trecut pe străzi, n-ai văzut mersul și portul oamenilor, nu le-ai auzit vorba, accentul, amestecul unic de idiș, rusă, grai moldovenesc, bulgară, găgăuză și tot ce se mai vorbește prin Basarabia de sute de ani, dacă nu le-ai auzit muzica și stilurile de interpretare… Cred că a fost o mare provocare și o mare bătaie de cap să învie atmosfera și spiritul acelor vremi doar din hârțoage îngălbenite, fără martori în viață ai evenimentelor.

Cartea are o descriere fabuloasă, fermecătoare, literară a orașului Kișnev, actualul Chișinău, un oraș de la marginea imperiului rus, aflat la „dracu-n praznic”, cu cele două cartiere ale sale – săraci și bogați, evident. Nu am cum să vă dau fragmente pentru că m-aș lungi prea mult însă vă pot spune că simți mirosul orașului și-i tragi colbul drumului în plămâni, simți că te bate soarele în cap și-ți vine să cauți o umbră când citești descrierea lui Ernu. Și auzi muzica din cârciumi…

Vasile ne descrie hainele epocii, muzica (o să mă opresc îndată la asta), organizarea socială, statală, dar și cea underground, unde mita și corupția erau o instituție paralelă cu Fiscul; ne povestește despre relațiile interetnice, dă și multe date statistice din care puteți afla că orașul era populat în cea mai mare parte de ruși, o altă mare parte de evrei și foarte puțini moldoveni și alte minorități.

Găsiți în carte amănunte despre felul în care opinia publică era manipulată exact ca în sfânta zi de azi și se isterizau masele cu ajutorul presei – un zvon adus pe paginile unui ziar devine o știre – iată ceva cunoscut nouă foarte bine.

În fiecare capitol aflăm despre particularitățile vremurilor – descrierea vestimentației și a semnificației ei sociale, despre snobism, despre meserii, despre relațiile și deosebirile interetnice dintre săraci în paralel cu cele dintre bogați și despre puterea banului care le șterge pe toate – nimic nou sub soare, v-am zis. Multe amănunte despre venituri, case, mobile, ritm de viață și școală…

Capitolele despre tineri sunt impresionante – Ernu face o comparație care mi-a mers direct la inimă despre marea prăpastie dintre mentalitățile și aspirațiile generațiilor – este, zice Vasile, ca diferența dintre icoana lui Rubliov (sfânta treime) și pătratul lui Malevici – adică un pătrat negru pe o pânză.

Dacă tot am ajuns la metafore și descrieri, trebuie să vă spun că îi plac și construiește unele inedite și vii, fără clișeele și automatismele cunoscute pe care le-am întâlnit în multe cărți. Știu că mă lungesc dar vreau să vă dau două sau trei fragmente.

Despre țărani: „Țăranii basarabeni erau precum covorul modovenesc negru cu verde, stropit de roșul sângelui, pe care toți își țineau cizmele, bocancii, pantofii…iar el avea bunul simț să-i țină pe toți fără să se rupă.”

Despre natură și muzică: „Toamna, viața și veselia, acest verde intens intrau într-un proces de descompunere, însă o descompunere de o frumusețe aparte. Era asemenea muzicii care se auzea în unele crâșme: muzică moldovenească locală, îmbrăcată într-o tandrețe rusească și o jale orientală evreiască.”

Despre limbile vorbite: „Evreii din regiune vorbeau limbile locale și în special rusa într-un mod care păstra idiomul idiș. Fraza rostită de evreu în rusă nu era neapărat o traducere mot à mot, ci o calchiere. Însă o calchiere jucăușă care cunoștea și nuanțele limbii ruse. Acest tip de joc lingvistic a dus nu doar la schimbarea stilisticii și gramaticii, ci și a sintaxei limbii ruse vorbite de comunități întregi. În foarte scurt timp, o mulțime de astfel de fraze au început să facă înconjurul imperiului, devenind un fel de citate.”

Teotea Pasa, mătușa de o sută de ani, stabilită la Istanbul:

„- …acum se întâmplă ceva cumplit. Noi ne îndrăgosteam de anarhiști și luptam pentru emancipare și drepturi, iar nepoatele mele și toată generația lor se îndrăgostesc de fundamentaliști islamici gen ISIS. (…) Cum e posibil ca bunica să fie anarhistă emancipată iar nepoata islamistă fundamentalistă? Undeva am greșit profund…”

Despre expresiile pomenite mai sus. Nu mă pot abține și trebuie să vă spun despre una pitorească – moldovenii le folosesc pe toate și în ziua de azi, sunt extrem de colorate și eu sunt moartă după ele!

Una măcar: ștob tî zdoh! Чтоб ты здох! Adică „să zdohnești!” Un blestem. Sau, cum zice Vasile, în varianta mai amplă: să dea Dumnezeu să zdohnești! Voi știți cum sună când spui „Ștob tî zdoh”??? Habar n-aveți! Sună fantastic și spune încă o mie de lucruri pe lângă aceste două cuvinte! Dar știți ce înseamnă să zdohnești? Să crăpi înseamnă. Nu să mori, ci să crăpi dracului, să dispari de printre vii! Acest cuvânt are o nuanță unică și intraductibilă. Când te întreabă cineva de ce bat clopotele, nu spui că a zdohnit cutare, Doamne ferește, spui că a murit. Știți când spui „să zdohnești!”? Când vine săptămânal polițaiul sectorist să-și ia mita de la tine, ca un rachet ce este el, apoi se face că a uitat și mai vine încă o dată – atunci spui „ștob tî zdoh!” – e un blestem de o culoare aparte. Sau când îți mor găinile – atunci spui cu năduf, cu regret, dar și cu revoltă amestecată cu ură: zdohnesc găinile, a dat boala în ele! Oamenii normali nu zdohnesc – ei mor.

Țin neapărat să pomenesc un fragment  care mă unge pe suflet pe mine, despre bunică-sa, si pot spune cu mâna pe inimă: je suis bunica lui Vasile Ernu, Baba Bătrâna mea este una și aceeași cu bunica lui Ernu. Iată: «Bunica mea s-a născut înaintea „materialismului dialectic”. (…) Primul lucru pe care l-am învățat de la ea este următorul: nu există gunoi. (…) Era o adevărată „alchimistă” a obiectelor și hainelor. (…) Pentru ea, haina avea zece vieți, iar „zgârciul” (elasticul) trebuia neapărat scos. Era ceva foarte prețios pentru ea. De nasturi nu mai zic. Așa ceva nu se dădea. Cât despre fermoar, pentru ea era ceva hi-tech. Ceva de viitor. (…) Orice lucru nou apărea în casă era pedepsit. (…) Cârpea toate hainele, dar le cârpea atât de bine, că păreau noi. Mai organiza cu prietenele ei din „epoca preindustrială” tot soiul de clăci în care povesteau, citeau, cântau și întruna reparau ceva. Fascinant era țesutul covoarelor. (…) Bunica era din lumea puristă-austeră-protestantă… (…) Ah, amintirile din vremurile în care nu exista gunoi…»

Cartea cuprinde și reflecții filozofice personale sau puse în gura personajelor care poartă dialoguri argumentate, unele rostesc adevărate discursuri, perle oratorice persuasive.

În esență, pe lâgă detaliile istorice de ordin administrativ, social și politic, cartea este una despre izgoniți la propriu și la figurat – evreii pe de o parte, fiindcă nu aveau acces la pământ, la afacerile din agricultură, la centrul Imperiului și în cercurile elitelor decât de la o anumită avere în sus iar pe de altă parte tinerii – izgoniții din viața adulților aristocrați sau tradiționaliști di toate păturile sociale. Izgoniții lui Ernu este de fapt povestea răzvrătiților.

O categorie aparte a răzvrătiților din acestă carte o reprezintă femeile, cele care nu apar decât scurt și impersonal în Sectanții.  Sara, o tânără evreică din pătura de jos care se ridică, este un personaj central aici. În ea aș identifica tripla izgonire sau marginalizare: prima este cea din partea comunității proprii, a familiei tradiționale evreiești unde avea un rol limitat ca femeie, stabilit de către bărbați; a doua perspectivă este cea a femeii în general în acele vremuri și cea de-a treia – a evreului în cardrul unui imperiu majoritar pravoslavnic.

Sentimentul pe care l-am avut pe parcursul întregii lecturi a fost iminența unei catastrofe care în mintea mea se traducea prin revoluție zadarnică, lucru pe care mi-l confirmă într-un fel la sfârșit mătușa de la Istanbul, cea cu nepoatele îndrăgostite de fundamentaliști islamici, strănepoatele anarhistei Sara…  cerc închis cu o ironie și-un cinism de care e în stare doar viața, noi fiind incapabili să inventăm așa ceva.

 Concluzie: Vreți să cunoașteți Basarabia? Ați găsit o carte potrivită! Noi nu suntem decât ceea ce suntem și am devenit în timp, nici mai mult, nici mai puțin. Ca să-l parafrazez tot pe autor care a spus că educația sectantă te urmărește toată viața, indiferent cât nu te-ai chinui să scapi de ea, spun că poți pleca din Basarabia dar nu pleacă Basarabia din tine, oricât de mult n-ai încerca să te integrezi în altă parte. Personal, nici nu cred că ar trebui să ne integrăm neapărat undeva, ci găsesc mai prețios lucru să-ți accepți smerit soarta și să te porți așa cum ți-a fost dat. Asta simt la el când îl citesc și asta simt și eu – acolo sunt rădăcinile noastre din care ne tragem puterea și n-avem voie să refuzăm acest dar… Vreți să aflați despre Pogromul de la Chișinău și niscaiva istorie? Ați găsit o carte potrivită! Vreți literatură, vreți metaforă inedită, reflecții filozofice, personaje istorice sau pitorești, descrise cu talent? Ați nimerit!

Bandiții (preferata mea)                                                                                                                

Știu că experții și specialiștii au spus că Izgoniții este cea mai bună carte a trilogiei, că este cea mai nu știu cum, dar eu nu sunt expertă, nu sunt critic literar, nici istoric ori filosof, nici scriitor sau cine știe ce cunoscătoare și nu simt nevoia să fiu de acord cu ei. Am mai spus și repet – vă vorbesc despre cărțile lui Ernu din perspectiva unei țărănci din colbul Moldovei. O carte, în opinia mea, trebuie să aducă desfătare cititorului, indiferent de natura sa – literară sau științifică. Dacă lectura este un chin și o corvoadă, o arunc încolo de carte, oricât de mult n-ar lăuda-o criticii!

Bandiții este cartea de dincolo de bine și rău. Nu are eroi de niciun fel pentru că nu vorbește despre fapte bune, glorioase sau rele și odioase ci numai despre oameni așa cum sunt ei, pe drumurile și în locurile în care i-a pus viața, acelea care le fuseseră pregătite.

Cine se așteaptă să găsească între aceste coperți povești despre spargeri de bănci, jafuri spectaculoase, lovituri celebre, prostituție la nivel înalt sau omoruri la comandă să se potolească! Va găsi cel mult trei degete retezate curat, cu barda, fără sânge pe pereți și fără lacrimi.  Să nu vă așteptați nici la bandiți „buni”, eroi ai filmelor americane de la Hollywood, nu vă așteptați să aflați că sunt haiducii care fură de la bogați și dau la săraci! E despre hoți în lege – воры в законе, oamenii care nu fac altceva în viață, nu muncesc și nu se supun nimănui, cei care-ți pun cuțitul la gât și-ți cer banii sau viața, despre hoți de buzunare, cartofori, matroane, despre asasini profesioniști, pușcăriași cu vechime, bătăuși, cuțitari cu meserie și toată flora și fauna lumii interlope dar nu a celei pe care o cunoaște cititorul român. Nici pe departe!

Atunci despre ce fel de hoți este Bandiții?

Vă voi spune că numai aparent e o carte despre interlopi însă, în realitate, e filosofie de la cap la coadă! Nu vă speriați! Vasile Ernu nu vă scoate părul prin căciulă cu vorbe neînțelese și exprimări academice, alambicate, așa cum ar face alți intelectuali ai neamului ca să scoată în evidență studiile lor de sociologie, filosofie sau altele. Stați liniștiți din acest punct de vedere căci stăpânește arta de a fi profund, complicat și filosof prin cuvinte simple, omenești. Se știe că nimic nu e mai greu și mai complicat pe lume decât să rămâi simplu.

Ce conține cartea?

În primul rând ne plasează în sudul Basarabiei, în colbul adânc, fin și fierbinte al Moldovei, colbul nostru moale și vindecător de suflet, în locurile și clima în care doar „oleandrii, oamenii și măgarii rezistă”, spațiul sovietic imens și Odessa despre care la noi se spunea „Oдесса мать, Ростов отец” – adică Odessa ne e mamă, iar Rostovul tată. Vasile se pricepe la descrieri colorate prin comparații neașteptate, detaliate și asociate cu mirosuri și sunete, indiferent dacă poartă cititorul pe bulevarde, pe la petreceri simandicoase, prin cartierul șmecherilor din Odessa, Moldovanca, prin case conspirative, saloane obscure de tatuaj ale blatarilor, bombe de cartier, bordeluri cu femei versate ce se mulează deopotrivă pe milițieni, funcționari, politicieni, amărâți de la ei de-acasă și hoți în lege sau dacă te plimbă printre barăcile cerșetorilor unde te poate aduce în stare să vomiți…

După aceea, cartea conține oameni. Dincolo de bine și rău, dincolo de orice judecată lumească – mulți oameni, multe feluri de oameni, toți vii și toți cu o filosofie de viață clar conturată. Toți bandiții lui Ernu trăiesc după un cod de legi nescris dar cunoscut și respectat la sânge iar esențială în această scriere este filosofia de viață a fiecărei categorii de hoți și a fiecăruia luat în parte.

Dacă Sectanții a fost cartea despre oamenii care ignoră cu desăvârșire statul, se răzvrătesc ocolindu-l și încercând să-i salveze pe toți întru mântuire iar Izgoniții a fost despre tinerii răzvrătiți împotriva generațiilor anterioare și a ordinii sociale, dornici să aducă mai binele (!!!) pentru toți, cu Bandiții răzvrătirea este totală. Ei nu doresc mai binele nimănui în mod special dar consideră că îl aduc, amintindu-le fraierilor (celor de rând, ca noi) că s-au autodresat și nu mai sunt decât niște animăluțe în lesă dar și niște prefăcuți. Căci tot ce are, tot ce spune și tot ce face omul este pentru a-și nega, a-și ascunde și a-și înfrâna adevărata natură, pretinzând că este altceva, ceea ce printre bandiți este un păcat de moarte. Veți avea parte de discursuri spectaculoase în acest sens.

Profesorul – unchiul autorului, un mare hoț, blatar, al vremurilor sale, ar putea fi categorisit drept un mare intelectual, cunoscător al Scripturilor și al celor mai importante tratate de educație, istorie și filosofie. În gura lui Vasile pune discursuri excepționale și fraze memorabile, aforisme iar cel mai des citate din Biblie. Despre puterea faptelor în dobândirea autorității: „Ascultă ce zice Iacov: „ …Arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta credința mea din faptele mele. Tu crezi că Dumnezeu este unul și bine faci; dar și dracii cred… și se înfioară! Vrei, dar, să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică?”

Despre educație: „Părinții și copiii vorbesc puțin între ei. Tot mai puțin. Până și câinele aude mai multe cuvinte decât aud copiii de la părinții lor. (…) și, când le aud, sunt reguli, ordine, negații. NU – asta aude cel mai des un copil de la părinții lui. (…) Copiii sunt crescuți prin negație și ordine.”

În realitate, toată cartea lui Ernu este despre regulile parcului uman, ruperea de naturalețe, încorsetarea, limitarea și interzicerea tuturor pornirilor naturale omenești. Despre disimulare avem un discurs excelent – cel despre haine, goliciune, tatuaje și aparențe, despre uniformele care împart lumea, unde rochia de lux este o uniformă ca și zeghea unu zec (pușcăriaș). Ceea ce ai ascunde ceea ce ești.

În aceeași cheie cartea are un capitol despre limbă și limbaj, in special cel al hoților – fenea. Cred că este unul dintre capitolele mele preferate. O temă bună pentru meditație și aceasta.

De o profunzime deosebită se dovedește și matroana bordelului care spune: „Bordelurile au fost și vor fi întotdeauna. Ele au fost pe vremea Faraonului și pe vremea lui Constantin cel Mare, au rezistat și sub Napoleon, și sub toți țarii ruși, și din vremurile păgâne știm de „Curva Babilonului”. Bordelul a rezistat și în epoca creștină și chiar în vremurile inchiziției (…) În general, bordelurile dispar nu când societatea este mai morală sau mai restrictivă, ci în momentul când totul se transformă într-un bordel mult mai mare…”

Țin să vă citez neapărat și din înțelepciunea asasinului prins între cuțit și icoană: „Noi venim și vă punem singura și ultima întrebare metafizică și religioasă: banii sau viața? Noi, asemenea lui Hristos, întrebăm unde îți este comoara. Comoara ta e acolo unde îți este inima. Noi însă punem întrebarea asta pe bune și în mod radical.(…) Noi nu te lăsăm să alegi cândva, cumva, când o să vină un timp al bătrâneții și înțelepciunii, ci acum, cu cuțitul la gât, te întrebăm: banii sau viața? (…) …după ce răspunzi corect la întrebare, începi să apreciezi viața…”

De fapt, cartea ne spune un lucru deosebit de înțelept: banditismul, prostituția și cerșetoria dau măsura umanității noastre… Gândiți-vă la asta.

Chiar și asasinii, țiganii hoți de cai și comercianți, hoții de buzunare, pictorii de tatuaje, cerșetorii, cuțitarii și cartoforii – toți cunosc și trăiesc strict după decalogul hoților sau al pușcăriașilor, după caz, și au o filosofie de viață precisă pe care și-o asumă deschis și de la care nu se abat sau îi paște decăderea din care nici teoretic nu se mai poate ridica nimeni. Vasile Ernu le atribuie cuvântări fascinante… Un lucru interesant de remarcat ar fi în legile hoților faptul că mamele sunt sfinte, iar bătrânii și copiii sunt de neatins – de la ei nu furi! Ierarhiile dintre caste sunt respectate mai ceva decât gradele în armată iar bandiții își asumă „răutatea”, așa cum o înțelegem noi; a te da ceva ce nu ești te costă viața de obicei. Un bandit adevărat nu e fals.

Aș putea să vă țin mult și bine dar o să vă mai spun numai despre partea literară, artistică. Această carte, spre deosebire de celelalte două, curge. Pur și simplu izvorăște fără niciun efort vizibil, nu simt travaliul creației, textul este echilibrat și ca sunet, nu există repetiții de cuvinte prea apropiate, nu se bat consoanele cap în cap, nu se încâlcesc frazele în subordonatele circumstanțiale sau necircumstanțiale, dar nu sunt nici simple… Forma nu mă împiedică și nu-mi îngreunează accesul la fond ci sunt în armonie. Literar, e cel mai bun text dintre cele trei.

Trebuie să fiu onestă până la capăt. Dacă în Sectanții și Izgoniții am observat unele stângăcii în text, atitudini mai mult sau mai puțin subiective pe care încearcă să le echilibreze, dar mie nu mi se mai șterg din minte, în Bandiți,i Ernu atinge detașarea perfectă, nu judecă și nu condamnă, nu încearcă să nuanțeze deloc binele și răul. Cred că Bandiții e cartea în care s-a apropiat cel mai mult de perfecțiune ca atitudine scriitoricească pentru că, așa cum îmi spune un foarte drag prieten, poziția corectă a scriitorului în fața personajelor sale și a faptelor lor este smerit-culcat pe burtă. În toată ingineria aceasta a scriiturii, alcătuită din idee, personaje, fapte și scriitor, acesta din urmă trebuie să fie cel mai mic și mai umil. Bandiții e o desfătare, ceea ce înseamnă că și-a atins țelul, din punctul meu de vedere.

Caracterul radical al luptei

13-03-2020 / Nr. 1010 / Arthur SUCIU / Observator Cultural

Izgoniţii – Nominalizat la Premiile Observator cultural 2020

Premiile Observator cultural sunt în acest moment cele mai importante şi respectate premii din domeniu. E un lucru mare să rezişti atîta timp căci la noi totul se compromite repede. Aceste premii au rămas un soi de bornă, punct de referinţă.

Am mai spus: cred că nomilalizarea la aceste premii este deja suficientă pentru o carte şi un autor. În rest: orice alegere e respectabilă cînd selecţia e bună şi corectă.

Anul acesta la secţiunea la care particip “Eseu/Publicistică/Memorialistică” e mare aglomeraţie de cărţi super bune: Mirel Bănică, Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor, Polirom / Vasile Ernu, Izgoniții, Polirom /
Andrei Gorzo, Viața, moartea și iar viața criticii de film, Polirom / Anca Haţiegan, Dimineața actrițelor, Polirom / Vintilă Mihăilescu, În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului, Polirom /
Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas.

Am citit 3 dintre ele, cunosc bine autorii. Mirel Bănică scrie o carte academică solidă care va rămîne de referinţă la nivel internaţional. Ştiu despre ce vorbesc. Andrei Gorzo este cel mai important şi consistent critic de film de la noi. De bătaie lungă. Eseurile lui pot apărea în orice revistă de specialitate din lume. E foarte bun în ceea ce face. Vintilă Mihăilescu e deja un veteran iar această carte e mai specială căci e despre o experienţă la limita dintre viaţă şi moarte. Celelalte două din păcate nu le-am citit încă. Dar am încredere în juriu.

Eu? Eu scriu total altceva: un soi de docu-ficţiune. Izgoniţii, spun gurile bune, ar fi cea mai reuşită din Trilogie. Dar acesta e jocul. Cu atît mai interesantă e competiţia. Orice carte ar lua e de bine.

Este nu doar onorant ci şi motivant să mă aflu în această companie şi competiţie. Interesant că toţi (cu excepţia lui Vintilă Mihăilescu, adică 5 din 6) suntem născuţi în anii 70.

Acum doi ani cînd am luat acest premiu pentru Bandiţii (eu am fost convins că o să iau pentru Sectanţii dar nu a fost să fie) am avut ceva emoţii.

“Am destul de multe emoții, chiar îmi vine să plîng, pentru că îmi aduc aminte de debut, am debutat acum 11 ani, exact cînd au debutat și premiile Observator cultural. Cînd am debutat, nu-mi propusesem să fiu scriitor, Doamne ferește, a apărut prima carte din întîmplare, după care a început să-mi placă și am început să scriu și totdeauna am avut această problemă: în ce zonă mă încadrez. Mi-aduc aminte cînd au apărut primele topuri, nu prea știam ce era cu topurile și nu m-am regăsit la un singur top, de poezie, deci nu sînt poet, totul e-n regulă cu mine… E foarte interesant cu această trilogie că primul volum, Sectanții, a fost nominalizat la secțiunea Memorialistică, al doilea a fost nominalizat la Eseistică, al treilea habar nu am…, nu-l mai văd nominalizat. Cred că sînt abonat la nominalizările Observatorului, sînt la a patra sau a cincea nominalizare, dar întotdeauna am spus că un premiu bun se ia foarte greu și faptul că ești nominalizat e deja un lucru foarte important. Apreciez foarte mult acest premiu și seriozitatea juriului, căruia îi mulțumesc”

Iată că a fost nominalizat şi Izgoniţii. Mă “clasicizez” pe zi ce trece. Aşa e cînd nu asculţi de bunici…

Bunicu’ Cosaşu mi-a zis că dacă sunt suficient de inteligent trebuie să fiu musai autoironic 

Lista integrală a nominalizărilor

„Capitalismul distruge creştinismul într-un hal în care comuniştii nici n-au îndrăznit să viseze”

 Vasile Ernu în dialog cu Bogdan Coșa / 17 februarie 2020 / blog  

Vasile Ernu | © Irina Georgescu

În Bugeac există o comunitate religioasă care reușește să supraviețuiască de patru generații, cu toate că a trebuit să treacă prin tot atîtea regimuri diferite: imperiul țarist, România Mare, URSS și Republica Moldova.

Comunitatea a fost fondată la sfârșitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva între Chilia, Ismail, Cetatea Albă și Odessa. Sub influența rușilor rascolnici și molocani, a coloniștilor germani protestanți și a evreilor mesianici, tînărul transilvănean simte o chemare ce îl îndepărtează de religia ortodoxă și îl aruncă într-o aventură incredibilă.

Este vorba despre o sectă cu idealuri înalte și un stil de viață de o puritate nemaiîntîlnită. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnică și, mai ales, „lumea aceasta” laică au fost mereu adversari de temut, dar și o provocare pentru comunitate, care face eforturi să le salveze și să le aducă pe calea cea bună. Cum a rezistat micul grup în fața forțelor cumplite ce îl amenințau? Cum a făcut față marilor ispite ale secolului XX?

Am citit și noi Sectanții, primul volum al Micii trilogii a marginalilor, în care Vasile Ernu spune povestea acestei comunități, și am decis să ne oprim asupra câtorva pasaje mai deosebite, să le discutăm cu însuși autorul lor.

B.C.: Când ai plecat la studii, unchiul Culaie, membru iubit și respectat al comunității religioase din care făcea parte familia ta ți-a zis în felul următor: „Nepoate, să nu intri în politică. Te atrage, te subjugă, dar macină vieți. Sînt lucruri mult mai importante în viață. O să înțelegi tu curînd care sînt acelea.” Te-a tentat vreodată să nesocotești sfatul lui? Mai ții minte, ce era „important în viață” pentru tânărul Vasile Ernu? Ce a devenit important între timp?

Vasile Ernu: Tradiţia „sectanţilor” era aceea de a te ţine departe de putere, de politica puterii, de structurile de putere. Practic aceasta era strategia lor de supraveţuire: ei au înţeles că cu cît eşti mai departe de centrii de putere cu atît poţi fi mai liber, cu atît se reduc şansele ca puterea să te controleze. Era binecuvîntarea rabinică faţă de ţar: să-l ţină Dumnezeu cît mai departe de noi. De aceea ei alegeau să nu facă parte din nicio structură de putere precum Partid, UTC etc. Noi nu am fost în UTC nici măcar formal: căci cînd intrai în UTC depuneai jurămînt iar „sectanţii” nu depun jurămînt nimănui, ei “„slujesc Domnului”.

Strategia fundamentală: boicotau relaţia cu puterea. Nu participiau la ritualurile puterii etc. Ba chiar alegeau joburi ultramarginale precum paznici, pompieri, meserii diverse. De paznici puterea nu e interesată. Puterea e interesată de cei cu meserii „importante”. Cînd toată lumea vrea la centru, unde sunt banii şi puterea, ei aleargă la margine, la periferia societăţii. Eu vin din această tradiţie a boicotării puterii, a politicului oficial.

Eroul Nicolaie, un unchi din familie, a încălcat această tradiţie: a devenit persoană importantă în anii 50 în structurile de putere la Odessa. După un scurt timp însă a ajuns în puşcărie. După ce s-a eliberat a revenit în „sectă” şi cumva îmi povestea ca un om păţit.

Pe mine însă politica m-a atras foarte mult în anii perestroika, cînd eram adolescent. Eram foarte apropiat Frontului Popular, aripii tinere: era o mişcare antisovietică, de eliberare naţională destul de zgomotoasă. Nu lipseam la niciun protest. În 10 noiembrie 1989 am fost arestat împreună cu alţi şase studenţi (eu eram singurul elev cred) din faţa Ministerului de Interne unde făceam un pichet, un soi de protest. Am fost eliberat repede în urma unor mitinguri mari de protest. Eram atunci naivi, romantici şi visători. Lipsiţi total de frică. Poate că eram inconştienţi.

Acum văd lucrurile puţin altfel, dar mereu am fost un admirator al protestelor. Ce ştiu sigur că nu voi face: nu voi intra niciodată în partid şi în structuri de putere. Eu lucrez cu textul, cu ideile, cu atitudinea. Asta pot face. Suntem oameni, iar omul este o finţă politică şi trebie să aibă şi această dimensiune. Iar munca mea de scritor, de om care are o atitudine public asumată, este destul de clară.

Dar în viaţă sunt multe lucruri mai importante: e importantă viaţa în sine, care ţine mult de relaţiile cu oamenii, de prietenii, ţine de reflecţie, de sentimente, de iubiri, de pasiuni etc. Mai apare şi copilul în joc, care e o parte fascinantă a vieţii. Sunt multe lucruri frumoase în viaţă chiar şi cînd suferi.

B.C.: Deviza comunității în care ai crescut a fost „Luptă lupta cea bună”. Dacă în copilărie bătrânii și patriarhii voștri îți ghidau acțiunile, să nu te risipești, îmi închipui că „lupta cea bună” s-a dovedit mai complicat de circumscris pe măsură ce te-ai îndepărtat de ei.

Vasile Ernu: Comunitatea era ca un chibuţ, bine organizată, după reguli severe, clare. Se punea mare accent pe tot soiul de rigori morale, reguli, responsabilitate. Exista un soi de control social al grupului în care unii aveau grijă de alţii. Totul era construit pe un sistem sever religios. Multă educaţie şi auto-organizare: comunitatea îţi dădea permanent ceva de făcut. Petreceam enorm de mult timp împreună.

Adică era ceva ce în cultura pravoslavnică, ortodoxă e greu de înţeles – unde totul destul de confuz şi doar vag religios; unde relaţia cu biserica este una doar de slujba de dumincă, sărbători sau ritualurile obigatorii importante. La „sectanţi” toată viaţa se învîrte în sînul comunităţii. Acolo dacă dispare satul şi lumea din jur nu simţi.

„Sectanții” sunt puritanişti. Ortodocşii nu cunsc, nu pricep cultura puritanistă. Noi nu consumam cinema decît rar, nu mergem la discotecă, nu participam la petreceri ca să nu mai spun că alcoolul sau înjurăturile erau inexistente în mediul acesta. Iar într-o comunitate ortodoxă să nu bei este un păcat de moarte. Cum îmi place mie să spun: pravoslavnicii estici iartă tot, de la crime la violuri, dar nu iartă păcatul de moarte de a nu bea. Dacă nu bei eşti exclus din comunitate: a nu bea este marca „străinului radical”, a exclusului total. Asta este cultura puritanistă: să trăieşti ca şi cum eşti în prezenţa lui Dumnezeu non-stop, în permanenţă. Asta produce multe complicaţii mai als pentru copii şi în mod special pentru adolescenţi cînd încep să „calce strîmb”. Există o suferinţă şi un chin moral care te macină. Pravoslavnicii au mai puţin astfel de frămîntări. Dar acest tip de comunitate puritanistă produce şi multă falsitate, frustrare. Dar produce şi multă rigoare, claritate. A trăi într-o astfel de comunitate nu e deloc simplu. Orice comunitate religioasă are părţile luminose şi parţile mai puțin luminoase. Are riscuri.

© Polirom

B.C.: Ce crezi, ai luptat lupta cea bună scriind despre o comunitate pe care ai iubit-o și ai respectat-o, dar pe care ai și trădat-o, ai urât-o și ai desconsiderat-o, pe care ai tratat-o cu superficialitate și o ignoranță demne de tot disprețul, după cum recunoști în primele pagini?

Vasile Ernu: Da, cumva. Cartea însă este totuşi nu doar documentaristică ci şi ficţiune. Adică un soi de docu-fiction. Dar sensul e cumva acesta.

Mi-a trebuit o despărţire radicală ca, după mulţi ani, să o apreciez foarte mult.

Am revenit cumva încercînd să-i înţeleg toate resorturile şi dedesubturile ei. Dincolo de oameni şi comunitate, să înţeleg cum au trăit ei, de ce au făcut anumite lucruri şi de ce au ales anumite căi şi nu altele. Care a fost strategia lor de viaţă în niște contexte foarte dure, dificile. De multe ori au ales soluţii foarte dificile. Cum de au rezistat atîta timp unor presiuni teribile şi schimbări de regim, de viaţă socială şi economică etc. Să nu uităm că ei erau supuşi unei triple forme de violenţă: violenţa statului (regimului ţarist, fascist, comunist) care nu-i dorea, nu-i acepta; violenţa bisericii majoritare pravoslavnice, ortodoxe (să nu uităm că nu aveau voie în anii 30 nici măcar să-şi îngroape morţii alături de pravoslavnici, căci spurcă pămîntul) care-i considerau eretici; şi imensa presiune a lumii laice moderne, care e o altă povestea complicată. Ei trebuia să răspundă acestor provocări complexe, să caute soluţii.

Mi-am dat seama că experienţa de acolo este una colosală, vezi lumea destul de diferit din acel punct. Este exact diferenţa unei poveşti, dar spusă din unghi diferit: una povesteşte vînătorul cînd vinează şi alta cărioara vînată. Istoria lor este istoria vînatului, nu a vînătorului. Ce însemnă să fii marginal? Marginalitatea este o relaţie de putere. Marginal e cel fără putere.

Am învăţat imens de multe lucruri acolo. Cînd am plecat de acasă, am părăsit cumva comunitatea; a fost o uşurare. Însă educaţia de acolo lasă urme profunde, lasă multă frămîntare şi îndoială, produce crize morale, te temi să greşeşti. Această educaţie moral-creştină făcută riguros de mic rămîne cu tine toată viaţă: nu poţi scăpa de ea oricît ai încerca tu să o îmblînzeşti.

Eu datorez foarte mult acestei comunităţi. Ei m-au învăţat să nu urăsc nicodată, chiar dacă celalălat merită ura mea. A urî este inuman: a urî însemnă a renunţa la umanitate. Ei m-au învăţat să fiu bun, să fac totul pentru a fi bun chiar şi cînd greşesc. Acolo am învăţat cultura comunitară, fără ierarhii. Acolo am practicat această cultură a redistribuţiei, a într-ajutorării etc. E o practică foarte utilă. Mama, care se ocupă de bolnavi şi bătrîni (fiecare în comunitate are o fucnţie clară socială), mă lua de mic cu ea. O zi pe săptămînă o dedicam acestor munci „neprofitabile”: a ajuta oamenii nevoiaşi. Dar astea dau roade în timp. Acum, la cei 87 de ani ai ei, la ea este coadă ca la Maica Tereza. Toată lumea o vizitează. Sunt fascinante aceste relaţii umane şi felul cum ele se construiesc. În cultura dominantă actuală, cînd fiecare e doar pentru sine, sunt greu de înţeles astfel de comunităţi. Par nişte „nebuni”.

Ce părere aveau ai mei despre biserica pravoslavnică? Orice sectant cît de cît educat și care-și asumă credința are convingerea fermă că ortodoxia este de fapt un soi de păgînism cu elemente creștine. Chiar dacă e învățat să-l respecte pe aproapele său, „să-l iubească ca pe sine însuși”, pentru el, ortodoxia este de esență păgînă: de la ritualuri, de la biserică și icoane pînă la comportament. De aceea, datoria lui intimă și sinceră e de a-l salva pe pravoslavnicul de lîngă el. Așa a fost crescut și educat fiecare copil sectant. Și așa va rămîne până la moarte, pentru că astfel de convingeri bine înrădăcinate, dobîndite în copilărie, sînt greu de schimbat.

B.C.: Mai mult, în cartea ta apare ideea că acești păgâni trebuie salvați. Ai încercat vreodată să faci asta sau te-ai oprit la respect și compasiune față de cei mai puțin norocoși, care s-au născut într-o familie pravoslavnică, obișnuită?

Vasile Ernu: Da, de mic am fost educat aşa: provoslavnicii sunt un soi de creştini formali dar „păgîni” în felul lor de a fi. Aşa cum praviolsavnicii numesc peiorativ aceste grupuri marginale religioase „sectanţi”, adică un soi de rătăciţi. Ambele grupuri cred unii despre alţii că nu se vor salva, mîntui. Iar viaţa unui creştin practicant îi este dată pentru a se salva, a se mîntui, sau mai degrabă a accepta salvarea care vine prin credinţă şi prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. E o întreagă poveste.

Pentru mine pătrunderea în mediul pravoslavnic a fost dificilă, pentru că nu-l înţelegeam. Religios vorbesc. Nu pricepeam nimic din ritualurile lor. Erau din punct de vedere religios de pe altă planetă, ceva foarte arhaic, primitiv. Icoanele, da, mă speriau rău de tot cînd eram mic. Muzica era stranie. Totul era straniu.

Cu timpul însă am apreciat mult şi această cultură „lenoasă” şi mai puţin reglementată legal, atemporală, fără rigori morale directe, aproape la limita „zen amoralistă”. Cele două culturi radical diferite puse alături sunt foarte interesante pentru mine. Cultura pravoslavnică vizuală (foarte colorată) şi muzicală (poilfonică la ruşi, puţin diferită de cea românescă, orientală) sunt fascinante. Total opuse austerităţii albe şi imnurilor solemne protestante.

Acum mie nu-mi place felul în care protestantismul occidental citeşte estul pravoslavnic după propriile rigori legaliste, puritan, de superioritate orgolioasă, de pe poziţia de putere. Suntem bogaţi şi civilizaţi pentru că Dumnezeu e cu noi, suntem aleşii. E total falsă poziţia şi total anticreştină. Estul pravoslavnic lucerază în cu totul alte coduri, altfel sunt structurate relaţile umane, codurile morale, relaţiile cu puterea etc. E o cu totul altă istorie în spate. Dar a venit capitalsimul care ne formatează global după acelaşi calapod. Noi vrem totul „ca afară”.

B.C.: Putem citi eforturile tale de a pune bazele platformei Critic Atac în aceeași grilă? Trebuie respectați, iubiți și salvați neoliberalii, conservatorii etc. de pornirile lor păgâne?

Vasile Ernu: Hahaha. M-ai prins. Multe din atitudinile mele „de stînga” asumate, uneori percepute ca „radicale”, au un filon mai degrabă religios decît „marxist” sau mai ştiu eu ce curent de stînga. Chiar dacă nu-mi sunt străine teoriile occidentale dinspre stînga. Totuşi, am făcut filosofie. Iar eu asta nu o ascund, chiar dacă acum sunt un laic pur sîinge cînd e vorba de valori politice. Fac diferenţa între caritate, o valoare creştină devenită burgheză, şi legi, drepturi de protecţie socială. Dar asta e istoria mea, eu nu am unde fugi de ea. Am o vîrstă la care nu mai am voie să fug de ea. Fiecare avem în spate o istorie personală care ne-a influenţat cumva viaţa. Dar pînă la urmă trebuie să luăm nişte decizii.

Comunitatea din care provin, chiar dacă e una profund conservatare, are o practică exemplară mai degrabă socialistă: fără ierarhii, decizii colective prin vot egal, într-ajutorare, redistribuţie după nevoi şi necesităţi, lupta împotriva acumulării văzută ca un rău, egalitarism, bani comuni etc. Dar asta am înţeles mult mai tîrziu. În grup rezişti mai uşor la catastrofe, la mari probleme sociale, economice şi de altă natură, decît singur. Individualismul, concurenţa nebună, lupta pentru superioritate, singurătatea în faţa problemelor, „meritocraţie” la limita rasismului – ăsta este iad! Îmi este foarte greu să înţeleg astăzi cum se împacă creştinismul oamenilor asumaţi cu capitalismul. De fapt, capitalismul distruge creştinismul într-un hal în care comuniştii nici nu au îndrăznit să viseze. Paradoxal: comuniştii care au vrut să distrugă creştinismul l-au întărit, iar ţările cele mai dezvoltate capitaliste din UE l-au dizolvat. Despre povestea asta am un întreg capitol în carte.

Firește că exista și influența pravoslavnică de sub care ieșiseră majoritatea celor din mediul nostru „pocăit”. Paradoxal însă, Biserica Ortodoxă a lăsat în sufletele foștilor săi enoriași mai puține urme decît noile influențe pe baza cărora își construiau aceste grupuri organizarea. A lăsat mai degrabă niște influențe vagi legate de ritualuri și unele influențe indirecte asupra muzicii și versurilor. Însă cele din urmă par mai degrabă să aibă origini în folclor.

De ce ortodoxia românească nu a lăsat urme adânci în sufletele foștilor enoriași? Azi am o singură explicație: lipsa aproape totală de educație religioasă în rîndul ortodocșilor. Vă pot spune cu multă siguranță și sinceritate că într-un an de educație în cea mai banală grupare „pocăită” se învață mai multă religie decît în 20 de ani în comunitatea ortodoxă. În familia „pocăită”, educația religioasă e permanentă, zi de zi, în toate acțiunile cotidiene. Această educație e o prezență aproape obsedantă. În familiile ortodoxe ea lipsește cu desăvîrșire și e înlocuită de niște ritualuri pe care nimeni nu le pricepe. Biserica, la rîndul ei, nu face mai nimic pentru a-și educa enoriașii. Firește că există și excepții, însă sînt destul de rare.

Noi, sectanții din fostul Imperiu Rus, proveneam dintr-o tradiție absolut diferită. Noi aveam rădăcini în grupurile rascolnicilor ieșiți din rîndurile pravoslavnicilor. Ei, rascolnicii, erau un soi de protestanți conservatori ieșiți din biserica majoritară, nu catolică, ci pravoslavnică. Aveau o cu totul altă tradiție și o altă experință de viață religioasă, statală și socială.

A doua rădăcină puternică era cea a evreilor mesianici, un soi de protestanți iudaici, ieșiți din comunitatea iudaică, cu o experiență religioasă, socială și politică total diferită de toate celelalte grupuri. Ei erau oaia neagră a tuturor comunităților: marginalii marginalilor. La finalul listei se găseau influențele grupurilor protestante nemțești și abia apoi a celor de sorginte americană sau engleză.

B.C.: Personajele tale se declară de nenumărate ori îngrozite de „nivelul de incultură religioasă” a pravoslavnicilor, a creștinilor ortodocși, „fie ei ruși sau moldoveni”, la începutul secolului trecut ca și la ora actuală. Cum ți s-au părut românii, din acest punct de vedere, când te-ai mutat aici?

Vasile Ernu: Nu am înţeles niciodată de ce pravoslavnicii nu au habar de citirea şi interpetarea Bibliei. Eu asta o faceam cu uşurinţă de pe la 7 ani. La 10 ani eram un as în cunoaşterea Bilbiei şi în capacitatea de a comenta. Ştiam cam tot ce e legat de cărţile Bibliei, context, istorie, sens, interpetare etc. sau ceea ce se numeşte hermeneutică şi teologie biblică. Acolo se făcea enorm de multă educaţie religioasă, muzicală şi organizatorică.

Protestanţii au aceste „şcoli duminicale” în care sunt educaţi copiii: de la cum să citească şi să comenteze textele pînă la educaţia muzicală, educaţie organizatorică, educaţie retorică şi o întreagă stilistică eclesială. Teza mea este că ceea ce se numeşte cultura americană muzicală şi politică este în mare produsul „şcolii duminicale” protestante. SUA este o ţară contruită de „sectanţi” şi „bandiţi”, de aceea ei sunt formataţi politic şi cultural pe un cu totul alt calapod decît Europa, care are în spate cultura catolică şi pravoslavnică, culturi mult mai complicate şi de lungă durată. Chiar şi protestantismul european este cu totul altfel decît „sectarismul” American, foarte radical şi puritanist. Da, MTV are marca „şcolii duminicale pocăite”, iar politicienii lor vorbesc aşa cum predică „pocăiţii” duminica la „Casele lor de rugăciune”. Asta se învaţă de mic: au show-ul în sînge pentru că-l practică natural de foarte mici.

Revenind la întrebare: în mediul pravoslavnic atît rusesc cît şi românesc cultura teologică şi biblică la nivel de mase este inexistentă, aproape nulă. Există însă tradiţia unor ritualuri, practice religioase care ţine totul unitar. În spaţiul ortodox religia are, din ce pricep eu, o funcţie puţin diferită decît cea din mediul protestant. De asta nu trebuie să le comparăm, ci trebuie să le înţelegem şi respectăm aşa cum sunt ele. Aceste ierarhizări cu „civilizat”, „necivilizat” sunt mărci ale prostiei şi ignoranţei, iar bunăstarea ţine de alţi factori decît cei religioşi, chiar dacă religia poate influenţa anumite lucruri. Dar e doar o piesă din puzzle-ul mare.

B.C.: „Urbanizarea excesivă care a avut loc la noi aici pare abia la început. Satul tehnicizat și tendința generală spre industrializare trăiau aici primele momente. Satul de aici l-am găsit ca în tinerețea mea, arhaic, un sat dintr-o lume uitată. Aici pînă și orașele păreau aglomerate cu oamenii de la sate. Un fenomen care la noi se pierduse. În România comunistă am descoperit un adevărat Bizanț rural. Un fenomen extraordinar.” Am redat una din notițele făcute de „tatăl tău” în jurnalul său de călătorie după ce a vizitat România. Care a fost impresia ta când ai văzut pentru prima oară România?

Vasile Ernu: Aceste însemnări sunt reale. Culmea e că ele sunt din jurnalul unor călugări pravoslavnici ruşi. Asta ca să dezvălui din tainele construcţiei, poveştii. Pentru aceşti călugări care au venit în anii 60 în RSR a fost un adevărat şoc nivelul de religiozitate şi concubinajul al statului cu BOR: salarii de stat, maşini de stat pentru ierarhi, biserici pline, mănăstiri enorm de multe. În URSS aşa ceva nu a existat. Ca să nu mai zic că „sectele” erau la limita ilegalităţii iar unele nu aceptau să se „oficializeze” şi trăiau în clandestinitate.

Şi eu în anii 90 am descoperit o România mult mai rurală decît URSS şi asta ne arată şi statisticile. Chiar şi oraşele noastre arată ca nişte sate, cu o populaţie vizibil tîrziu urbanizată. În Ardeal nu mai zic: acolo mai toate oraşele sunt urbanizate cu populaţie etnic românească foarte tîrziu. Oltenii şi moldovenii, oricît de paradoxal ar părea, sunt mai urbani decît ardelenii. Asta m-a şocat cînd m-am mutat de la Iaşi la Cluj. Clujul anilor 90 era incredibil de rural faţă de Iaşi. Excepţie face comunitatea maghiară, germană şi evreiască. Dar asta din cauze istorice, pentru că populaţia românească nu avea voie să se aşeze în perioada vechiului imperiu Austro-Ungar în oraşele nemţeşti sau ungureşti. Asta s-a întîmplat şi în Basarabia cu oraşele mari: ruşii şi evreii era populaţia urbană, pe cînd românii erau cei rurali. Dar suntem tineri, o naţiune destul de tînără, putem recupera repede.

Conflictele mele cu „noua Patrie” au fost de cu totul alt ordin: eu am venit cu o imagine foarte livrescă despre România şi am descoperit o Românie reală care se bătea cap în cap cu România mea imaginară. Am avut chiar o criză în acest sens, am început să urăsc cumva ce e românesc, să am o atitudine de „copil de imperiu”, o poziţie de superioritate. Eram adolescent încă. M-am lecuit treptat, am început să cunosc şi să înţeleg, şi totul a intrat în normal. Acum România este ţara în care mă simt foarte bine, nu aş pleca nicăieri de aici (decît pentru a călători). România îmi oferă tot: limbă, gîndire, frămîntare, discomfort, plăcere, nervi etc. România îmi oferă tot de ce are nevoie un om pentru a fi viu.

”Eroina mea este nu doar femeie, ci şi evreică. Asupra ei se răsfrînge un dublu stigmat”

Romanul refuza cumva să înceapă

Emanuel Copilaş / Culutra / 23 februarie 2020

În cadrul trilogiei marginalilor a lui Vasile Ernu, acest ultim volum este cu siguranță cel mai neobișnuit din punct de vedere stilistic. Este totodată și cel mai intens, apăsător și, în același timp, tragic. Nu intenționez să recenzez aici cartea, cât mai degrabă să îi fac o scurtă prezentare; să ofer, dacă vreți, câteva impresii de lectură răzlețe și nesistematice.

După „Sectanții” și „Bandiții”, care ne-au obișnuit cu un tip de lectură alert, evenimențial și aventuros, „Izgoniții” încheie trilogia oarecum atipic: abstracția, sugestia și evocarea iau locul acum concreteții seducătoare și oarecum convolute care caracterizează primele două volume. La început am fost puțin surprins, trebuie să recunosc: romanul pur și simplu refuza cumva să înceapă. Dar până la urmă începe, și începe bine.
Narațiunea se desfășoară în Chișinăul aflat la cumpăna dintre secolele XIX și XX, oraș periferic în cadrul Imperiului Țarist, având totodată o numeroasă minoritate evreiască, printre altele. Relațiile de bună vecinătate dintre moldoveni, ruși, ucraineni, evrei, romi și nu numai sunt puse însă la încercare de către politica de factură „divide et impera” a țarismului, care încearcă să își ascundă eșecurile economice și sociale utilizând un instrument abject și în același timp dureros de eficient: antisemitismul. Starea de înapoiere socială generalizată care a generat astfel o efervescență revoluționară pe măsură reprezintă probleme pe care autocrația țaristă caută să le rezolve nu prin reforme structurale, ci prin identificarea de țapi ispășitori care, în contexte de penurie, pot galvaniza foarte ușor resentimentele sociale, canalizându-le pe un traseu nepericulos din punct de vedere politic pentru ordinea socială existentă.

Ajungem astfel la odiosul pogrom din 1903, când comunitatea evreiască a Chișinăului a fost grav afectată, cei mai fioroși criminali dovedindu-se a fi chiar membri ai unor familii foarte apropiate de familiile evreiești, pentru care diferențele etnice nu contaseră până atunci deloc sau aproape deloc. Un astfel de eveniment nefericit îi radicalizează pe mulți dintre tinerii evrei din cadrul imperiului, atrăgându-i de partea mișcărilor socialiste subversive. Radicalizarea tinerilor nu este însă privită întotdeauna cu ochi buni de către bătrâni, care aleg de multe ori să se disocieze de copii lor în cadrul unor drame familiale mai mult sau mai puțin cunoscute. Însă persecuțiile antisemite îi afectează deopotrivă pe bătrâni și pe tineri.
O astfel de familie evreiască greu încercată include doi frați, Aron și Sara, al căror tată a fost ucis în timpul pogromului. Fiecare caută să facă față acestei situații și să încerce să schimbe societatea țaristă (sau să renunțe la ea) în felul propriu: Aron devine sionist, iar Sara, după ce a „încercat” mai multe mișcări subversive, inclusiv pe cea a nihiliștilor, ale căror atentate și crime politice au zguduit din temelii imperiul, a optat în final pentru eseri, socialiști revoluționari democratici care după revoluția din februarie 1917 s-au scindat în cele din urmă în pro-menșevici și pro-bolșevici. Scena în care are loc convertirea ideologică a Sarei de către un eser experimentat este savuroasă. Acesta o avertizează: pentru conservatori, femeia este „un suport pentru ceai” sau „un bibelou frumos pe care e bine să îl arăți societății înalte din când în când. E un obiect împodobit prin care bărbatul își etalează puterea, cinul și averea. La ei, femeia e în cel mai bun caz fata educată care cântă doar la pian, recită o poezie în franceză în pauzele pe care le iau bărbații de la treburile cetății și țării”. În general, rolul femeii este acela de a procrea; preocupările sale nu trebuie să depășească familia, în niciun caz să se îndrepte spre politică. Liberalii sunt puțin mai înaintați, în sensul în care acceptă femeia, ca secretară, în „anticamera politică”, dar cam atât. Doar noi „luptăm pentru drepturile tuturor, dar mai ales ale femeilor” (pp. 215-216).

Pogromul, forma supremă a injustiției sociale alimentată politic, se află deci în continuitate directă cu revoluția ca mijloc radical de depășire violentă a lumii care face posibil, ba chiar încurajează, pogromul. Iar despre ambele, așa cum foarte bine a înțeles autorul – și cum am înțeles până la urmă și eu – nu se poate scrie decât cu o anumită retragere calculată, care este mai mult decât un procedeu stilistic, este chiar o formă de respect al unor lucruri despre care, măcar uneori, vorba poetului, trebuie vorbit în șoaptă; prin anticipări sugestive mai de grabă decât prin descrieri directe, pentru că primele redau întotdeauna mai bine intensitatea extraordinară a unor astfel de cataclisme istorice ce riscă la un moment dat să fie banalizate prin intermediul excesului de evenimențialitate.

De veghe. La marginea societății

Suplimentul de cultură / 3 februarie 2020 / de Diana Mărgărit

ntr-o societate precum cea românească, în care democrația este încă definită în mod meschin, simplist și injust drept „dic­tatură a majorității“, margi­nalii sunt aproape in­vizibili. Și totuși, în mod paradoxal, vizibilitatea lor, așa deficientă cum este, pune în lumină retorica discriminantă și nocivă a excluziunii. Ceea ce invi­zibilitatea lor face vizibil este tocmai una dintre prejudecățile funda­men­tale ale societății noastre, potrivit căreia marginalul își merită soarta, el însuși este responsabil pentru ceea ce i se întâmplă, că e artizanul propriului său destin și, prin urmare, este unicul responsabil pentru viața ingrată pe care o are.

Poziția marginalului a fost mereu controversată. Aflat la periferia societății, menținut într-o stare de precaritate și izolare, fără voce și aliați, fără acces la putere, uitat sau ignorat de elitele politice – acesta este portretul marginalului de ieri și azi. Sigur, vor spune cei care privesc totul ca pe un joc cu sumă nulă: pentru a avea un centru, e nevoie de periferie, și invers; pentru a avea un câștigător, ai nevoie de învinși. Mai mult, cu cât învinșii sunt mai numeroși, cu atât victoria este mai glorioasă.

În chip similar, rolul marginalului constă în confirmarea poziției celui care se află în centru. În ochii puterii centrale, marginalul nu este doar cel care îi confirmă poziția, ci mai mult, cel care confirmă poziția celui dintâi. Prin poziția sa periferică în raport cu nucleul societății, marginalul este nu doar inaccesibil, ci și imposibil de înțeles, integrat și digerat, deci periculos. Astfel, ajunge să întruchipeze monștri și fantasme plăsmuite de mintea uma­nă pe care, se înțelege, puterea are obligația de a-i elimina, în numele securității cetățenilor pe care pretinde că-i reprezintă. Poziția marginalului nu e niciodată aceeași, ea oscilând frecvent aproape de linia frontului, în lupta cu puterea.

Interesul lui Ernu pentru marginali

Istoria oficială a oricărei societăți face în genere abstracție de marginali. Ești marginal, nu intri în cărți. Mai puțin în cele de literatură. Unora dintre scriitori le plac marginalii. Îi găsesc interesanți, exotici, provocatori și îi transformă în personaje și lumi care provoacă mereu granița dintre realitate și ficțiune. Nu e la îndemâna oricui să scrie despre marginali, iar cel/ cea care o face își joacă destinul literar la ruleta rusească. Puțini se încumetă, dar dacă reușesc, istoria le rezervă un loc de onoare. Panait Istrati, Eu­gen Barbu și, recent, Vasile Ernu l-au scos pe marginal din anonimatul politic și social și l-au redat lumii.

Interesul lui Ernu pentru marginali este în mod explicit asumat încă de la apariția primului volum al Micii trilogii a marginalilor, Sectanții, în 2015, urmat de Bandiții în 2016 și încheiat cu Izgoniții în 2019. Ultima publi­cație spune povestea a doi frați evrei, Sara și Aaron, urmașii uneia dintre familiile victime ale pogromului din Chișinău din 1903. Ernu surprinde cu abilitate și profunzime contextul sociopolitic în care se nasc cei doi frați – pe de o parte, apartenența la comunitatea evreiască supusă în mod sistematic discriminării, abuzului și violenței de către administrația locală și centrală, dar și de către societate; pe de altă parte, presiunea stratificării sociale existente în interiorul comunității evre­iești. Spre deosebire de Aaron, fratele său, Sara are de înfruntat nu doar discriminarea etnică și socială, ci și cea de gen. Într-o societate profund conservatoare, limitarea accesului la educație al femeilor din rațiuni financiare, dar și de gen, devine un obstacol pe care puține reușesc să-l depă­șească.

Destinele celor doi frați se despart în mod ireconciliabil. În vreme ce Aaron se alătură miș­cării sioniste, Sara alege calea pribegiei, înscriindu-se pentru o scurtă perioadă în Partidul Socialist Revoluționar în Sankt-Peters­burg și, ulterior, finalizându-și în mod briliant studiile superioare în Elveția.

Sara îi este un personaj drag lui Ernu, care îi dedică multe pagini ce surprind determinarea de a-și depăși condiția de femeie evreică și săracă, în ciuda ostili­tății societății tributare încă unor stereotipuri rasiale, etnice și de gen. De altfel, prin vocea personajelor sale, autorul remarcă în mod just că partidele revoluționare au fost primele care au contribuit în mod real la emanciparea femeilor prin sprijinirea accesului tuturor la educație, indiferent de gen, și promovarea femeilor în poziții politice de nivel înalt.

Uitarea devine mecanismul prin care societatea se absolvă

Povestea Sarei și a lui Aaron, fie ea reală sau ficțională (din punctul meu de vedere, acest aspect este irelevant), este întrepătrunderea a două pagini de istorie personală din marea carte a unei comunități de marginali – evreii. Uneori tolerați, alteori alungați și, în unele dintre episoadele cele mai sumbre ale umanității, ani­hilați, evreii s-au luptat dintotdeauna cu statutul de marginali. Mai mult, pogromul reprezintă una dintre consecințele marginalizării – anihilarea totală, fizică și psihică a indezirabilului –, apogeul războiului civil, al luptei dintre frați – pravoslavnici, pe de o parte, evrei, pe de altă parte. Ernu vede în experiența pogromului expresia conflictului biblic dintre Iacov și Esau, fiii lui Isaac, „primul război civil din istorie“, după cum îl numește pe coperta a IV-a a cărții.

Pogromul de la Chișinău este primul act de violență extremă împotriva comunității evreiești care a avut ecou în presa inter­națională. Paginile de început ale cărții descriu cu atenție mecanismele prin care statul represiv și genocidar orchestrează un spectacol sumbru al propagandei, urii și minciunii, pentru a legitima crima împotriva unei populații indezirabile. De altfel, toate crimele de stat în masă se petrec în parametri identici de gândire și acțiune. Aceleași mecanisme au fost puse la lucru și în cazul pogromului de la Iași, Holocaustului, genocidului congolez (din timpul lui Leopold al II-lea), armean, rwandez, bosniac sau, zilele acestea, sub ochii noștri, împotriva populației Rohingya (din Myanmar).

Uitarea este un proces inerent și necesar fără de care memoria nu ar fi posibilă. Destinele celor două personaje, Sara și Aaron, sunt răspunsul direct la memoria recentă a forței abuzive și represiunii, cu alte cuvinte, violența născută din violență și care naște, la rândul său, violență. Însă în cazul memoriei colective a societății complice la crimă, uitarea se instalează cu repeziciune.

Uitarea devine mecanismul prin care societatea se absolvă de orice vină sau responsabilitate colectivă. Împotriva acest tip de uitare scrie Ernu Izgoniții. Apelul său la memorie nu este revanșard – așa cum a făcut mișcarea eserilor sau cum face azi statul Israel în războiul împotriva Palestinei –, ci mai curând un îndemn la pre­cauție în legitimarea violenței, segregării și discriminării, dar și un apel la memoria victimelor represiunii. 27 ianuarie este ziua in­ternațională a comemorării victimelor Holocaustului. Societatea românească nu are voie să uite paginile negre din istoria îna­intașilor săi. Doar memoria acelor evenimente are forța de a-i face pe oameni să evite erorile și ororile trecutului. Așadar, parafrazând versurile celebrului cântec, Să nu uităm nicicând…

Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor. Izgoniții, colecția „Ego-grafii“, Polirom, 2019

TeleU: Cu scriitorul Vasile Ernu, despre Mica trilogie a marginalilor și (re)descoperirile sale

Timişoara  / Tudor Creţu – TeleU / 31 ianuarie 2020

Discuţii incomode despre romane şi femei – Interviu cu scriitorul Vasile Ernu

Maria Cernat – Discuţii incomode despre romane şi femei – Interviu cu scriitorul Vasile Ernu despre Sara, personajul feminin din ultima sa carte / Adevărul / 30 ianuarie 2020

O discuţie despre personaje feminine şi relaţii de gen patriarhale, despre modul în care patriarhatul se ascunde la vedere.

Vasile Ernu este o figură deja emblematică a stângii româneşti. Hulit sau aclamat, fie dinspre stânga, fie dinspre dreapta, el s-a impus în peisajul intelectual românesc ca un personaj nonconformist. A scris mult şi a militat aproape la fel de mult. Vasile Ernu este un intelectual auto-declarat de stânga. Identităţile de acest tip sunt însă tot mai complicat de asumat. În cercurile progresiste e mai nou foarte greu să te auto-defineşti. Te defineşte grupul, sau mai exact liderii săi autoproclamaţi, ceea ce e desigur foarte riscant, dar asta e o altă poveste.

Am vorbit cu Vasile Ernu pentru că i-am citit ultima carte din trilogia pe ca o anunţase în urmă cu câţiva ani. După multe discuţii pe tema absenţei personajelor feminine din romanele lui, iată că Sara vine să compenseze această lipsă. ”Izgoniţii” e considerat de critica literară profesionistă drept cel mai bun roman al trilogiei. Cred că dacă evaluăm calitatea în termeni de profunzimea documentării, verosimiliatea poveştii, conturul şi complexitatea personajelor, calitatea dialogurilor, fluenţa şi pertinenţa descrierilor, da, ”Izgoniţii” punctează bine la toate aceste capitole.

Cartea se citeşte uşor şi dacă în cazul celorlalte cărţi îl vedeam pe Vasile în fiecare frază şi l-aş fi recunoscut cu foarte mare uşurinţă ca autor, aici lucrurile stau diferit. Textul se rafinează şi ideologia lasă loc poveştii, ceea ce nu doar că face cartea foarte atrăgătoare pentru publicul larg, nu doar pentru fanii progresişti, dar învăluie militantismul într-o ficţiune verosimilă şi bine construită.

Să revenim acum la Sara. Ceea ce veţi citi nu e un dialog facil. Unele dintre întrebările pe care i le-am pus sunt de-a dreptul obraznice şi, cum după ce i le-am trimis a întârziat să îmi răspundă, mă temeam sincer că am reuşit să-l enervez. Genul acesta de discuţie pe care o veţi citi mai jos e posibilă în două situaţii: eşti pe poziţii de adversitate cu cel pe care-l intervievezi şi îl întrebi nemilos tot ce-ţi trece prin cap pentru că nu-ţi pasă ce crede despre tine sau, din contra. Există şi un caz fericit. Ai trecut prin multe alături de cel cu care urmează să vorbeşti. Aţi avut momente foarte grele şi tensionate pe care le-aţi depăşit cu mult consum emoţional şi relaţia matură de amiciţie e terenul sigur care îţi permite să-l iei la întrebări sincer şi fără ocol. Varianta a doua este una care se întâlneşte rarisim, mai ales în lumea intelectuală plină de vanităţi, ceea ce e un argument în plus să citiţi discuţia noastră.

Ultimul volum al trilogiei, Izgoniții, este apreciat de critică și de cititorii avizați drept cel mai reușit. Tu cum te raportezi la aceste aprecieri?

Într-o trilogie care a debutat cu Sectanţii, carte care a fost declarată “cartea anului” de la Paul Cernat la Cătălin Tolontan, e important foarte mult să păstrezi acel nivel. Important e să nu scazi sau să dezamageşti mai ales cînd primele două au avut aprecieri foarte bune. Asta a fost şi una dintre temerile şi obsesiile mele. La o trilogie e greu să păstrezi nivelul calităţii constant. Mai  spre final mulţi  „o dau de gard”.

Chiar am lucrat puţin altfel, am rescris mult, am lăsat capitole pe afară etc. Izgoniţii, chiar dacă e destul de diferită faţă de primele două, cred că rămîne apropiată de celelalte două cel puţin prin calitatea scriiturii şi poveştii. Dar asta e meseria criticilor să facă comparaţii. Sper că e aşa cum zic cei cîţiva critici importanţi care au dat acest verdict.

Am văzut că într-unul dintre interviurile recente te arătai mulțumit că finalmente ai reușit să creezi un personaj feminin credibil, pe Sara. De ce era asta o provocare?

Mai întîi pentru că în primele două volume prezenţa feminină a fost destul de redusă. Puţin pe nedrapt chiar dacă am avut cîteva presonaje feminine. Însă mereu în plan secund. Poate şi din cauza temelor dar oricum mi se părea o nedreptate şi mi se mai părea că e o imagine incompletă.

În Izgoniţii am ştiut de la început că voi avea doi eroi: o fată, Sara şi un băiat Aaron, care sunt fraţi. Dar nu am ştiut cum se va desfăşura şi cum vor fi împărţite proporţiile. Sara s-a dovedit mult mai „ofertantă” atît ca pesonaj cît şi ca subiect. Brusc a început să-mi placă să dezvolt acest personaj mult mai mult de aceea ea rămîne clar „vioara întîi” în această carte. Puteam chiar renunţa la fratele ei însă el era o necesitate pentru tabloul întreg. Şi a rămas secundar.

Sara este un personaj credibil, dar oare nu e crebil tocmai pentru că urmărește un traseu previzibil? Nu e oare Sara credibilă tocmai pentru că se înscrie în galeria personajelor feminine clasice – fată tânără și inocentă se îndrăgostește de un băiat deștept care o ”inseminează intelectual” cu autorii potriviți?

 Dacă am cunoaşte epoca am spune că nu e deloc previzibilă. În acea epocă femeia nu e „sunbiect politic”, procesul de emancipare e la început mai ales în Est. Femeia acelei epoci era „o proprietate” a familiei şi bărbatului. Sara ca să fie „clasică” şi să meargă pe un „traseu previzibil” trebuia să fie nu doar tăcută şi drăguţă, ci şi să stea frumos în familie, să meargă la sinagogă şi să se căsătorească cum îi cerea familia cu un evreu ceva mai avut.

În acest sens Sara face o notă dizcordantă: nu merge la sinagogă ci la un club de lectură destul de radical, se duce la şcoală, îşi „trage” un prieten cam dubios, se înbracă straniu, cîntă muzici deocheate, umblă prin cabaret, se împrieteneşte cu eseri (cei mai radicali dintre revoluţionari, cei cu bombele şi cu exproprierea), „trage” cocaină, e implicată în întreg procesul de emancipare. Sara face parte dintr-o mică „galerie” a femeilor foarte curajoase şi implicate.

Dragostea acolo e secundară iar ea nu e chiar aşa pasionată de „subietul” în cauză cît mai ales e atrasă exact de mediul în care se învîrte prietenul ei pe care cumva îl şi părăseşte pentru că pleacă la studii în Elveţia unde dă de floare emigraţiei politice ruse. Dragostea e „un motiv” util de a te folosi de situaţie. Da, uneori bărbaţii merită să „fie folosiţi” fie şi cu preţul dragostei pentru a face un pas mai departe.  Sau asta lasă de înţeles textul.

Drumul către emancipare al Sarei este determinat de bărbatul de care se îndrăgostește. El o duce în oraș și îi spune că el i-a hotărât soarta și că ea va pleca la Zurich la facultate pentru că așa crede el că e mai bine. O sărută ca să o convingă și asta este etichetat în roman drept gestul decisiv. Această emancipare cu forța pecetluită prin sărut nu e ea tot o formă de rețetă patriarhală de codificare a relațiilor de gen?

Putem spune şi aşa. Sau mai putem spune că se îndăgosteşte de el tocmai pentru că el e altfel: el e cel care corespunde căutării ei. Ea îl alege: asta e foarte important. E genul de dragoste „care utilizează” un personaj pentru a ajunge într-o lume la care ea speră. Ea are acest mic moment adolescentin însă el e foarte scurt dovadă că această relaţie e trecut în plan secund. Ea devine repede personaj mai principal în mediile în care se învîrt.

Relaţia dintre cei doi e umană: da, tinerii se îndrăgostesc uneori. Însă în acest cuplu nu e nimic „patriarhal” ci mai degrabă existenţial. Ba mai mult: ea îl alege, ea îl părăseşte. Da, el este un soi de „garant” al întrării ei în anumite medii politice. Dar să nu uităm că suntem la început de secol XX unde în politică femeia are maxim rol fie de „suport de ceaşcă de cafea” pentru conservatori, fie de „dactilografă” pentru liberali. În grupurile care se implică ea devine personaj important. Dar din motive neclare. Aici mă interesează altceva.

Pe mine mă interesează foarte mult elementul uman care e mai puternic şi important decît cel politic. Politicul trebuie să se întrezărească, să fie subînţeles nu declarat. Partea „idologică” nu mă interesează aşa mult. Asta e prezent deja în discursul eroilor căci face parte din epocă.

Şi da, istoria Sarei, se bazeaz pe un studiu amănunţit al cîtorva personalităţi de marcă al epocii.

Sara pleacă la facultate așa cum a decis bărbatul. Interesant este că acolo întâlnește o serie întreagă de alți bărbați. Revoluționarul fără o bucată de ureche, intelectualul rasat. Pe toți îi vedem prin ochii Sarei (sau mai degrabă ai naratorului). Aici aș avea mai multe probleme. De ce ai lăsat nerezolvată idila cu Ezra, bărbatul care îi decide soarta? După ce ea ajunge în Odessa nu mai aflăm nimic despre relația lor. De ce ai ales această strategie? (poate e o întrebare de cititoare simțitoare, dar am rămas cu această dilemă la finele romanului)

Eu pornec de la date concrete. Am studiat detalii ale epocii. Pot să-ţi spun şi care era garderopa epocii, şi cum se tundeau şi de ce. Pot să-ţi spun numărul exact al femeilor în partidele importante. Da, în politică erau implicate puţine femei.

Este epoca în care pentru pirma dată femeia devine subiect politic. Din punctul meu de vedere în Est, mai ales în Imperiul Ţarist, marea noutate a mişcărilor politice nu sunt nici revoluţionarii, nici emanciparea muncitorilor care începe ceva mai devreme, nici democratizarea cît de cît a societăţii, ci alte două lucruri. Primul este intrarea în politică a adolescenţilor. E fără precedent în istorie: tinerii (nu studenţii, ei erau deja în politiciă), gimnaziştii intă în sfera politică. E pentru pirma dată în istorie cînd tinerii (foarte precoce) fevin subiecţi politici activi şi pregătesc o nouă generaţie care se va rupe total de părinţi. Ba char vor lupta radical împotriva părinţilor. E un subiect important în carte. Pşractic eu încerc să prind acest spiritu al „milenialilor” de încpeut de secol XX. O generaţie profund politică. Revoluţia rusă o fac aceşti copii. Tu ştii că ei ajung la putere la o vărstă medie de 33 de ani?

Doi, un alt element foarte important este inrarea femeiie pe scena politică. Femeia devine cel mai important subiect politic la începtu de secol XX şi va schimba radical soarta politicii globale iar  Rusia în acea perioadă era în avangardă. Ai acolo o „panoplie” de personaje politice femei care de multe ori sunt mai importante decît bărbaţii politici. Eu încerc să arăt acest fir. Eu cred în continuare că este foarte subestimat rolul femeiei jucat în politica asta de emancipare a înceuputului de secol XX.

În cazul Sarei ea merge unde merge nu pentur că a „decis bărbatul” ci pentu că era singurul traseu posibil pe care-l foloseau foarte puţine femei. Enorm de puţine dacă privim la statistici. Ea nu era doar femeie ci şi evreică. Ce însmena asta? Un numpăr imens de restricţii şi lipsa unor minme drepturi. Ea alege ceva care o ajută imens în acest proces.

De ce ajung toate femeile mai emancipate şi educate în Elveţia? Pentru că e singurul loc unde sunt acceptate la studii: femeile nu au dreoptul la studii superioare. Fireşte, pentru asta era nevoie şi de bani. Unde se aflau exilanţii politici ruşi? Tot acolo pentru că era o ţară ceva mai tolerantă şi „neutră”. Ce se întîmpla acolo la intersecţia acestor grupuri? Deja e istoie, ştim cum s-au întîmplat lucrurile. O nouă generaţie de copii se întorc acasă, copii din „lumea bună”, care luptă pentru a renunţa la privilegii. Iarăşi: o noutate fără precedent.

Sara nu vorbește prea mult. Ea cântă frumos și, în genere, este un receptacul pasiv al ideilor marilor intelectuali pe care îi întâlnește. Cineva mai cârcotaș ar putea spune: că e tăcută înțelegem, dar oare cu alte femei mai înfipte nu e întâlnește prin mediile revoluționare?

 Eu nu scriu istoria unor oameni politici, a unei idei politice etc. Eu scriu istoria unui grup, a unor oameni simpli din anumit mediu. Mă rog, nu foarte simpli: e un soi de clasă de mijloc deja.

Mă interesează istoriile lor de viaţă nu activismul lor politic. Activismul politic este doar o parte din viaţă. Chiar îl pun la îndoială pe ici pe colo arătînd că în viaţă sunt multe momente, multe întîmplări care sunt mai importante decît crezul politic. Viaţa e întotdeuana mai complexă decît politicul chiar dacă el este prezent. Eu încerc să fug tot mai mult de aceste capcane „ideologice” pentru că ele omoară povestea. Iar pentru o carte povestea şi stilul sunt fundamentale. Femeile „prea vorbăreţe” nu sunt interesante. Glumesc. Aici important este felul în care ea priveşte această lume, felul în care o gîndeşte şi înţelege. Felul în care face asta în text, felul în care priveşte, este mult mai important decît felul în care ţine discursuri.

Este viaţa unei femei dintr-un mediu marginal concret care-şi cîştigă independenţa. Iar ea vine treptat, greu, cu multe probleme.

Din punctul meu de vedere, dincolo de povestea Sarei, pentru care te felicit deși am mici probleme cu ea, una dintre cele mai profunde meditații se află la finele romanului. Acolo o cunoaștem pe o teribilă mătușă, fiica Sarei, revoluționară și progresistă la rândul ei. Asta n-ar fi nimic, dar în camera unde locuiește această legendară mătușă intră nepoata înfășurată din cap până-n picioare în straiele pe care o interpretare ultraconservatoare a Coranului le impune femeilor. Un avertisment, o meditație? Cum ai comenta faptul că mătușa se lupta pentru emancipare doar ca să-și vadă nepoata luptând pentru tradiție?

Da, asta mi se pare mult mai important: acest tip de stare, de medidaţie scurtă dar lungă istoric căci e o privire  spre începutul de secol XXI dinspre înceuptul de secol XX. Asta e forţa medidaţiei mătuşii din Istanbul.

Sara îşi termină aventura în carte tot meditînd: dar ea nu ştie ce se va întîmpla cu ea în seclul XX. Nu-i prezint secolul XX de după 19017. Toată istoria ei e între 1903, Pogromul de la Chişinpău, şi Revoluţia din 1917. Ea se desparte de fratele ei pe malul mării la Odessa în debutul de secol XX, un secol teribil şi violent, fără a şti ce o aşteaptă. Se rupe de o lume veche, visează la o lume nouă dar dintr-o postură îngrijorată. Aici mă interesează mult mai mult sătrile, emoţiile personajelor decît discursul lor de care înerc să fug. De asta ea la final recită din Blok şi cîntă un cîntec de leagăn. Se rup două lumi, se nasc două lumi. Ea intuieşte dar nu ştie. Această stare de nehotărîre îmi place. Orice ruptură e dureroasă, orcie naştere e dureroasă, orice moarte e dureroasă.

Pe cînd teotea Sonia e deja după o viaţă foarte lungă,  e martorul înţelept al secolului XX dar care vede cum se schimbă tot mai mult secolul în care a intrat. Ea încearcă să trimită aceeaşi stare de teamă, de neprevăzut, de angoasă, care cuprinede cumva viitorul tulbre spre care ne îndreptăm.

Mătușa se arată foarte intrigată de faptul că pe vremea ei fetele se îndrăgosteau de revoluționari, iar femeile din ziua de azi se îndrăgostesc de luptătorii ISIS. Ai ales deliberat ideea că lupta de emancipare a femeilor a fost parțial inutilă și că de la statutul de a se îndrăgosti de X au ”progresat” fix până în punctul în care se îndrăgostesc de Y? Care să fie rolul lor politic în noul context?

Eu iau povestea ca pe o metaforă şi nu o aplic direct pe o politică reală. Mă interesezează această stare de nesiguranţă a viitorului. De teamă, de îndoială, de emoţii tulburi.

Da, e o prevestire că „răul” existenţial, politic, social etc este mereu la îndemînă, în noi, în familia noastră, în cele mai intime locuri, lucruri, persoane. Răul în forma lui volentă. Violenţa este doar ascunsă, îmblînzită dar care ca o fiară poare să renască şi reveni în forţă asemenea unor atavisme bine camunflate. Cînd violenţa va răzbufni va veni exact din zonele în care ne aşteptăm cel mai puin şi poate chiar din zonele „cele mai civilizate”.

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Născut în URSS – ediţia a V-a
• Despre marginali în comunism și capitalism
• „Da, literatura ne ajută. Avem nevoie de poveste, avem nevoie de sens. Un sens care să nu fie de unică folosinţă”
• Cum am aflat că există Vasile Ernu şi de Sectanţii, Bandiţii, Izgoniţii
• Caracterul radical al luptei
• Izgoniţii – Nominalizat la Premiile Observator cultural 2020
• „Capitalismul distruge creştinismul într-un hal în care comuniştii nici n-au îndrăznit să viseze”
• ”Eroina mea este nu doar femeie, ci şi evreică. Asupra ei se răsfrînge un dublu stigmat”
• Romanul refuza cumva să înceapă
• De veghe. La marginea societății

Cautare