Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog

Mini-recenzii la Sălbaticii copii dingo

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Sălbaticii copii dingo”, o carte de o profunzime și de o complexitate excepționale, termină cu imaginea în alb-negru a vieții din Republica Moldova în perioada sovietică, cu ceața idilismelor patriotarde și cu jegul propagandei neocomuniste de la Chișinău. Pasională și pasionantă, „Sălbaticii copii dingo” e cartea unui mare prozator și a unui antropolog lucid care lucrează pe cont propriu. Memorialistică, eseu și roman de formație – a lui Ernu și a generației sale – „Sălbaticii copii dingo” e prietenoasă și copleșitoare, una dintre aparițiile cu adevărat importante din ultimii 30 de ani.

Cristian Teodorescu

 

”Sălbaticii copii dingo” a lui Vasile Ernu e o carte extraordinară, care are toate șansele să devină o carte cult. (…) Lucrul cel mai important, la Ernu, nu e cum scrie, nu e cultura lui, cunoștințele lui, ci experiența lui de viață și capacitatea de a gândi onest asupra acestei experiențe. Vasile Ernu a citit foarte mult, dar nu e un autor cultural. E un tip real, care gândește la lucruri reale. Acesta e cel mai important lucru, lucrul cu adevărat important. În “Sălbaticii copii dingo” a ajuns la un maxim al acestei experințe, inclusiv la nivel afectiv. Iar experiența unică a anilor 1987 – 1989, care ține de fundamentul formării sale, face din cartea lui ceva cu totul și cu totul special, care nu a mai fost scris până acum. După părerea mea, “Sălbaticii copii dingo” e o carte.

Arthur Suciu

 

Citesc „Sălbaticii copii Dingo”, noile amintiri din copilărie și adolescență ale lui Vasile Ernu, o bildungautoficțiune cu respirație de roman rusesc. Fluxul memoriei curge într-o albie largă, aparent neglijent, colocvial, fără ecluze, canalizări, regularizări, și tocmai asta te prinde. Fostul copil al imperiului sovietic muribund, din ale cărui fantasme eretice se hrănește și a cărui implozie dramatică o evocă, nu mai are nevoie de trucuri, de găselnițe-cadru; surfează liber, încercînd să înțeleagă, sine ira et studio, „lumea prin care a trecut” și care l-a format (o spun mereu, Vasile e unul dintre rarii noștri gînditori politici autenticiști în proză; cărțile lui sînt gîndire vie, defășurată în istorii și povești de viață cu IQ de eseu socio-antropologic. E, poate, cel mai „outside the box” scriitor român de azi.)

Paul Cernat

 

Sălbaticii copii dingo este o carte care trebuia scrisă. Nu poți judeca conținutul unui astfel de volum operînd cu instrumentele specifice unei analize literare. Cum spuneam și la început, este foarte greu de încadrat stilistic un astfel de demers (…). Curajul este una din trăsăturile principale ale personalități lui Vasile Ernu, de aceea cărțile lui pot fi citite de cititori dintre cei mai diverși. Curajul lui și curiozitatea cititorilor fac casă bună cînd se întîlnesc, de aceea cărțile lui sînt căutate de oameni din toate categoriile sociale, cu studii medii sau superioare, cu pregătiri din cele mai diverse.

Nona Rapotan

 

În cele din urmă, cred că umanitatea care strălucește de pe fiecare pagină din Sălbaticii copii dingo conferă adevărata valoare cărții. O umanitate complicată, plină de lumini și umbre, dar profund autentică (…) Într⁠–⁠o postare pe Facebook, Cristian Teodorescu spune despre Sălbaticii copii dingo că este „cartea unui mare prozator și a unui antropolog lucid.” Nu pot decât să fiu de acord cu el. La Ernu, talentul de povestitor se întâlnește cu fina observație socială. Stilul său nu este deloc sofisticat și tocmai asta îl ridică. Sub vălul simplității se ascunde un scriitor care își stăpânește perfect arta.

Mihai Lucian Popescu

 

Deși ne aflăm abia la jumătatea anului, nu îmi este greu să afirm că Sălbaticii copii dingo este una dintre cele mai importante apariții editoriale ale anului și un pretendent cu mari șanse la premiile culturale din România. Dacă este aceasta cea mai valoroasă carte a lui Vasile Ernu rămîne o întrebare deschisă, însă cu siguranță Sălbaticii copii dingo conține printre cele mai bune pagini ale acestui „ultim romantic industrial“, aşa cum se defineşte autorul.

Victor Cobuz

 

La fel ca și cărțile mai vechi ale autorului, ea poate fi citită din mai multe perspective: ca o narațiune autobiografică, ca un reportaj despre Basarabia anilor ’80 și despre agonia Imperiului Sovietic, dar și ca un roman al Chișinăului, care devine (ca toate orașele pe care le iubim) un spațiu aproape magic, pe care scriitorul îl privește nostalgic, ca pe un paradis al adolescenței, pierdut pentru totdeauna. Ceea ce e nou și oarecum surprinzător în această carte a lui Ernu este lirismul, amplificat și de citatele abundente din cîntecele trupelor rusești ale epocii, care exprimau perfect starea de spirit a unei generații debusolate, ce nu-și mai găsea reperele existențiale, după ce idealurile „constructive“ ale comunismului poststalinist se înecaseră în lehamite și oboseală.

Octavian Soviany

 

Vasile Ernu nu ne livrează o biografie, nici nu compune amintiri de junețe – copilăria va fi abordată cu un alt prilej, nici nu face memorialistică politico-ideologică (nu lipsesc astfel de bune pasaje), ci încearcă – și-i reușește pe deplin acest demers – să se reinventeze ca trestie gînditoare. (…) Viața în comunism a fost mai altfel decît o percepem noi azi. Cine e interesat de istoria Europei de Est – a românilor de pe ambele maluri ale Prutului în mod special – nu poate ocoli cărțile lui Vasile Ernu. Literatură? Da, o bună literatură pe deasupra.

Cristina Manole

 

Paginile lui recompun, ca într-un experiment dintr-un centru de cercetare din deșertul Negev, un întreg biotop în cele mai fine, extrem de neliniștitoare detalii. Un bildungsroman, dar și un roman al RSS Moldovenească, industrializate, grădină de legume și fructe a URSS, ieșită pe urmă din țîțîni, forjîndu-și în fine identitatea românească, lăsîndu-se vrăjită și pe urmă învrăjbită de vibe-ul naționalist. Evrei, ruși, lituanieni, germani, americani și, evident, o mulțime de moldoveni mișună, foșgăie în paginile Sălbaticilor copii dingo. Rar un asemenea apetit pentru portret, pentru analiză psihologică.

Ștefan Manasia

 

Vasile Ernu a scris un volum autobiografic despre melancolia generației sale. Melancolia e de fapt conceptul-cheie al cărții. Semnifică tristețea difuză a celui care a pierdut fericirea pe care doar inocența tinereții sau inconștiența o oferă. Sau, mai aproape de spiritul cărții, e tristețea care însoțește maturizarea, sfîrșitul copilăriei la pachet cu un fel de păcat originar. Acestea într-o combinație de Bildungsroman și explorare antropologică a stratificării sociale și a stilurilor de viață din Republica Moldova din perioada perestroikăi.

Adrian Hatos

 

Ca de-obicei, Ernu scrie despre trecut – dar, pentru a-l recupera încă o dată, nu mai frunzărește cărți vechi, nu-i mai întreabă pe cei mai bătrîni dintre noi, ci cotrobăie în propriul sertar cu amintiri. Agățîndu-se de cea mai melancolică dintre vîrste, adolescența, nici nu-i era greu, cu Sălbaticii copii dingo, să propună o carte traversată de romantism în stare pură, care își abandonează platoșa eseistică în bătaia emoției autentice.

Victor Morozov

 

Romanul lui Ernu este filozofic, dilematic; pentru mine – un urlet din rărunchi, chiar dacă melancolic (putem urla și în tăcere, nu?): despre fericirea simplă pe care nu știm să o gustăm, despre liniștea sufletului versus bmwuri și vile, despre prieteni adevărați (pe care viața îi cerne), despre un corp bătrîn și unul tînăr (mi-a plăcut mult pagina despre bătrîna la malul mării), despre o societate visată, ideal pentru care noi doar am părut că luptăm.

Zara Serinella

 

Scris cu detașare, fără nuanțe de regret sau entuziasm, întregul volum este tabloul unei lumi care se destramă și rămîne în fața unei simple și redundante alegeri: Pepsi sau Coca-Cola? Adică America sau America? Occident sau Occident? Capitalism sau privatizare? (…) Cărțile de istorie sînt scrise de unii care, de obicei, nu au trăit evenimentele ori au ordin să le scrie într-un anume fel. Din acest punct de vedere volumul este unul valoros – oferă o perspectivă realistă din interior. Știu că românii își imaginează că știu cum este sau cum a fost viața în Basarabia, cum sînt basarabenii, cum gîndesc dar nu e așa. Cunoașterea poate să înceapă și de aici.

Natalia Onofrei

 

Am citit-o cu creionul in mâna, ca in studenție, e toată însemnată, subliniata, cu pasaje întregi încercuite. Pe fiecare pagina se găsește un paragraf care capătă sens prin consistentă, chiar și luat separat.

De mai bine de o ora încerc sa scriu ceva consistent, o analiza, o sinteza, ceva, ca sa va conving s-o cititi, știți ca nu încerc sa fac asta in fiecare zi, deși doar in in ultimul an, al pandemiei, am citit peste 50 de volume. Dar cartea “Sălbaticii copii dingo” trebuie citita de orice roman care vrea sa-și înțeleagă mai bine trecutul.

Gigi Ghinea

 

În loc de mască, port o carte  – ultima carte a lui Vasile Ernu, „Sălbaticii copii dingo”. E cartea în care Vasile se demaschează. Spre deosebire de precedentele, e o carte mult mai personală, o carte trăită și simțită. Poate din cauza asta, dar și din cauză că fiecare pagină trezește în mine ecouri și amintiri, cred ca e cartea mea preferată din tot ce a scris el până acum. Magia rodiilor din Caucaz, foșnetul mestecenilor din Chișinău, tristețea peisajului industrial, autobusul Ikarus cu mirosul lui de motorină, toate astea sunt extrem de personale și pentru mine. Dincolo de subiectivismul și nostalgiile mele, Vasile a scris o carte de istorie, în care istoriile personale se întâlnesc și se ciocnesc cu Istoria, în care zorii vieții unor adolescenți coincid cu amurgul unui mare imperiu. Cu o melancolie de care nu îl credeam capabil pe Vasile, strunită însă de spiritul său rece-analitic, ne povestește de sub-cultura gopnik, de războiul din Afganistan, de glasnosti-ul lui Gorbaciov, de fenomene culturale și artistice, de Kino, Țoi, Micuța Vera și multe altele.

Cartea începe cu un vis în care un înger mahmur îl trimite pe Vasile înapoi, în anii 80. Pentru mine, îngerul ne-mahmur care m-a trimis acolo și a dat timpul înapoi e nimeni altul decât Vasile – drept pentru care îi mulțumesc

Victoria Stoiciu

 

După încheierea excelentei Trilogii a marginalilor (Sectanții, Bandiții, Izgoniții; personal, Bandiții mi s-a părut cel mai reușit roman al seriei), Vasile Ernu revine cu un material care filtrează, întocmai ca în eforturile literare precedente, experiențele personale din timpul copilăriei și ale adolescenței, de data aceasta prin intermediul subculturilor de tineret din Moldova sovietică a sfârșitului anilor 1980.

Emanuel Copilaș

 

 

-
23 June, 2021
in: Blog, Cronici, Noutati, Presa   
Niciun comentariu

Comments

Leave a Reply