Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Noutati

Pe mormântul imperiului răsărit-au flori

Lucian Sârbu  în revista Argeș /  noiembrie 2021

Înainte de 1990, chiar în ultimul an de „comunism”, tatăl meu reuşise să se aboneze la două reviste sovietice. Prima dintre ele era Sputnik, un mini-almanah lunar, scris în limba franceză, care grupa cele mai importante articole din presa de la Moscova, intrată deja de ani buni în era glasnost. Cealaltă era Literatura și arta, un săptămânal cultural de la Chişinău care era scris în limba română, dar cu caractere chirilice, şi în care semnau nume cunoscute ale literaturii basarabene din acea perioadă: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi etc. Prima revistă, a cărei colecţie din perioada ianuarie-noiembrie 1989 (numărul din decembrie, evident, s-a pierdut în negura istoriei şi nu a mai ajuns niciodată la Bucureşti) m-a familiarizat la acea vreme cu realităţile sovietice dominate de conceptele-cheie perestroika şi glasnost, despre care la noi, în îmbâcsitul ceauşism de zi cu zi, nu se sufla o vorbă. Cealaltă m-a ajutat să descopăr lupta unei întregi generaţii de scriitori basarabeni, luptă care avea să se concretizeze încetul cu încetul, mai întâi, în trecerea la grafia latină, apoi în independenţa republicii de dincolo de Prut.

Mai am şi acum colecţia Sputnik din acei ani şi îmi reapare mereu în minte, ca un flash, o poză în care se pot vedea doi tineri marinari – îmbrăcaţi corect în uniforma epocii, cu pantaloni bleumarin închis, tricou vărgat şi bonetă cu panglici albastre – entuziasmaţi de concertul pe care cei de la Pink Floyd l-au susţinut la Moscova în vara lui 1989. Multe lucruri nu-mi mai aduc aminte din acea serie de mini-almanahuri tipărite color, pe o hârtie de o calitate excepţională, dar poza aceea mi-a rămas şi azi în cap fiindcă a fost, poate, una dintre puţinele pe care am privit-o cu jind, gândindu-mă la cât de norocoşi păreau să fie acei tineri sovietici.

Nu îmi puteam închipui că peste 30 de ani voi citi o carte care porneşte fix de la trăirile de zi cu zi ale acelei generaţii de tineri sovietici, pe care ajunsesem să o invidiez fiindcă putea asista pe viu la un concert Pink Floyd. Deşi nu îşi propune să scrie propriu-zis un roman, rămânând fidel stilului de tip docufiction care la consacrat ca scriitor, Vasile Ernu reuşeşte, în Sălbaticii copii dingo – căci despre această carte este vorba – să creioneze portretul unei lumi apuse în care, dincolo de formalismul obligatoriu al epocii, noua generaţie se pregătea să ia deja cu asalt viitorul post-sovietic. Metafora care dă titlul cărţii face referire, fireşte, la celebra specie de câine australian despre care se zice că ar fi de fapt un animal resălbăticit, şi referinţa e mai mult decât transparentă la ultima generaţie de tineri ai imperiului care, deşi au pornit la drum cu cravata roşie agăţată de gât, şi-au pierdut-o pe parcurs, învăluiţi în farmecul reclamelor occidentale şi al blugilor americani.

Fără a avea un fir narativ bine conturat, cartea lui Ernu porneşte de la micile şi marile trăiri ale adolescenţei – intrarea la liceu, idilele etc. – pentru a ţese în jurul lor o adevărată enciclopedie a unei lumi care nu mai există. Situată, real sau imaginar, într-un Chişinău din secolul trecut, mai precis în cartierul muncitoresc Ciocana, povestea din Sălbaticii copii dingo începe cu o escapadă la mare, în multi-naţionala Crimee (oraşul Feodosia fiind descris ca un tărâm în care trăiau pe lângă ruşi „şi tătari, şi veşnicii armeni, şi gruzini, păstrând urme şi influenţe greceşti, genoveze şi veneţiene”) şi ia sfârşit cu tineretul basarabean cântând exaltat în piaţa centrală din Chişinău „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!”. Ceea ce e interesant din punct de vedere al cititorului de după 30 de ani este felul în care tineretul „sovietic”, care iniţial era „cetăţean al URSS” şi încadrabil strict într-o categorie socială tipică lumii sovietice – băiat de periferie, gopnic, recrut în Afganistan, afganeț, băiat de centru (inclusiv de centru al societăţii), copil de aur şi tot aşa – se trezeşte, încetul cu încetul, în viitorul post-sovietic, în care apartenenţa naţională devine principala identitate pe care i-o mai exprimă buletinul. Murind imperiul, se nasc popoarele. 1989 a fost un nou 1918, numai că la o scară mult mai mare.

Materia, „materialul” joacă un rol foarte important în universul lui Ernu, în tot acest proces prin care imperiul sovietic, în care nu mai credea nimeni, începe să se descompună, mai întâi, prin stilul de viaţă al tineretului, apoi al tuturor, lăsându-şi liberi – anarhic de liberi – supuşii. Aici lucrurile sunt comune cu ceea ce se petrecea şi în România în aceeaşi perioadă, în care un videoplayer de calitate ajunsese în 1989 să coste cât o Dacie. Se pare că la fel stăteau lucrurile şi dincolo de Prut, în împărăţia „marelui frate de la Răsărit”. Blugii, walkmanul, video-ul, „adidaşii” – în limba română marca a devenit substantiv comun –, pepsi-ul şi câte şi mai câte erau tot atâtea bunuri, branduri şi obiecte care „dădeau o fericire care dura câteva zile şi se consuma precum o casetă”. Cele mai multe pagini ale cărţii sunt construite în jurul documentării minuţioase a diverselor aspecte ale vieţii tineretului sovietic şi a impactului pe care obiectele fermecate din Apus îl aveau asupra lor. Perestroika lui Gorbaciov o fi vrut să reformeze împărăţia lui Lenin, dar a ajuns să eşueze într-un melanj straniu de filme americane şi „hare krişna”.

Bulgarii, care ieşiseră şi ei oficial din comunism în 1989, deja începuseră din primii ani de perestroikă moscovită să dea la televizor – e drept, pe la miezul nopţii – filme şi seriale în care mai vedeai un sân sau un pubis dezgolit. Filmul Micuța Vera a rulat şi la Bucureşti în 1990. Îmi aduc aminte că, pentru noi, marea atracţie era dată de faptul că personajul principal se dezbracă pe ecran: micuţa Vera rămânea la un moment dat goală puşcă. Noi abia eram în faza în care asociam Occidentul cu dezinhibarea şi libertatea permisivă. Chiar şi prin acest fapt sovieticii ni se păreau mai avansaţi decât noi. Abia după 30 de ani, e drept, nemaiavând curiozitatea de a revedea filmul, i-am înţeles esenţa, citind Sălbaticii copii dingo: de fapt, Vera nu era modernă şi dezinhibată, ci, pur şi simplu, confuză şi debusolată. Un trup născut în URSS şi îmbrăcat în ţoale stridente care imitau ieftin abundenţa şi sclipiciul occidentalilor. Vera – o fiinţă „trans-” avant-la-lettre, numai că dimensiunile diferite între care pendula eul ei ţineau de istorie, nu de sexualitate.

Cartea surprinde inclusiv momentul de cumpănă al imperiului: războiul din Afganistan. Pentru Vasile Ernu acel război şi întoarcerea atâtor tineri în simbolicul sicriu de zinc sigilat – denumit Gruz 200 – a fost începutul sfârşitului pentru ţara sovietelor. Gruz 200, de altfel, este şi titlul unui film din 2007 al unui foarte bun regizor rus, Aleksei Balabanov. Filmul e, bineînţeles, despre dezintegrarea URSS-ului. Pe ruinele acestui imperiu în derivă, din cine ştie ce subterane, renaşte sentimentul naţional: poate că nu întâmplător românitatea autorului e (re)descoperită pornind de la teluricul vers bacovian. De la Plumb şi Lacustră. Pe mormântul unui imperiu aveau să înflorească nişte vieţi noi.

Vasile Ernu şi-a câştigat un loc aparte în literatura noastră încă de când a publicat Născut în URSS. E, fără îndoială, unul dintre cei mai originali scriitori contemporani de azi, şi nu degeaba. Pe de o parte, avem stilul acesta de docufiction, despre care e greu să spui cât e ficţiune, cât e memorialistică şi cât e istorie orală. Aş zice că, dacă în Mica trilogie…, cel puţin stilistic, proza e mai apropiată de ficţiune, în Sălbaticii copii dingo asistăm la o revenire în forţă la stilul care l-a consacrat pe autor în cartea de debut, unul mai degrabă memorialistic, atâta doar că lipseşte registrul ludic atât de prezent acolo, cartea aceasta fiind scrisă mai degrabă într-un registru tragic. Zic „tragic”, pentru că sentimentul care ar putea-o descrie cel mai bine e cel anunţat pe la început: „eram fericiţi şi nu ştiam că suntem”. Nici eroii tragediilor antice nu ştiau cum sunt şi ce-i cu ei… Pe de altă parte, Ernu e singurul scriitor de limbă română care deţine cheia către o lume la care noi nu am avut niciodată acces: un imperiu multicultural în pragul disoluţiei. E foarte bine, aşadar, că şi-a găsit, ca scriitor, această nişă, pentru că avem nevoie de o literatură în limba română despre ceea ce a însemnat viaţa fraţilor noştri moldoveni în URSS, la fel cum în muzică avem nevoie de Zdob și Zdub sau Alternosfera, trupe moldoveneşti care practică, permisă-mi fie ireverenţa, o muzică rock de mii de ori mai valoroasă decât sound-urile comercial-banale din Apus (tocmai pentru că e un tip de rock cu rădăcini multiple, mult mai complex decât cel occidental).

Şi dacă tot am ajuns să vorbesc despre muzică, iată ce mi-ar fi plăcut să găsesc în carte: nişte coduri QR pentru fiecare piesă la care autorul face referire. Codurile ar putea duce spre Youtube: sunt sigur că undeva, acolo sus, în cloud, încă mai există cântecele pe care le fredonau „sălbaticii copii dingo”. Aş fi vrut să le ascult, chiar dacă nu le înţeleg limba. Poate într-o ediţie viitoare?

-
20 November, 2021
Niciun comentariu

INTERVIU/ Scriitorul Vasile Ernu, născut în URSS și stabilit la București: Trebuie să spun adevărul așa cum îl gândesc în pofida curentului. Să înjuri azi comunismul și să faci osanale capitalismului e cel mai facil

Scriitorul Vasile Ernu

Zeci și sute de interviuri, apariții în presă și pe social media, eseuri, cronici și comentarii pe cele mai diverse subiecte ( de la ură la literatură și de comunism la capitalism), cărți de top și proiecte ambițioase, experimente și polemici – toate acestea îl califică pe scriitorul Vasile Ernu, originar din Basarabia sovietică și stabilit de ani buni la București, drept o persoană publică prolifică, easy to go, mult iubită și apreciată (dar, evident, și ușor detestată pe alocuri) de mediul cititorilor, colegilor  și urmăritorilor săi. Discutăm cu Vasile Ernu despre actualitatea politică și mai puțin politică trântită ca o sirenă leneșă în apa Prutului ce leagă și dezleagă cele două maluri perfect românești ale sale – România și Republica Moldova.

Născut într-un URSS (deloc detestat „en gros” de dvs, după cum e moda) cu un mediu ostil identității noastre românești, dar plecat și stabilit în România. Om de stânga, dar cu pretenții de libertate deplină (a opiniei, cel puțin) de dreapta. Ce îmi scapă, dle Ernu?

Să le luam pe rând. Locul, timpul de naștere nu ți-l alegi. Nici limba sau părinții. Nici regimul în care te naști. Asta e: m-am născut și crescut până la 19 ani în Imperiu. E un dat. Sunt ultimul copil al imperiului: eu nu mă rușinez de asta – ba chiar mă comport ca atare: am trăit infinitul, am văzut nemărginirea, am văzut cele mai mari tragedii ale lumii și experimente ei colosale. Asta e o experiență unică. Suferința este o mare școală.

Vin dintru-un mediu profund anticomunist: radical conservator. Sunt „sectant” la a treia generație: „sectanții” mei au înfundat toate pușcăriile posibile și imposibile de la epoca țaristă trecând prin rebeliunea legionară care-i vâna, până la regimul sovietic. La mine în familie nu a existat niciun membru al Partidului Comunist. Ba mai radical: spre deosebire de tine și toate generațiile de dinainte eu nu am fost nici măcar komsomolist. De ce? Pentru că nu ne permitea credința: noi nu depuneam jurământ nimănui. Erau acceptate trei jurăminte: armată, medicină, Dumnezeu. Ai jurat credință partidului – ești părtaș. Jurământul nu e o joacă pentru noi.

Atenție însă: kibuțul din care vin avea o practică foarte socialistă. Ca la evanghelii: să redistribuim, să împărțim cu cel în nevoie și necaz. Economia familiei a fost o economie a darului, nu a acumulării. Asta povestesc pe îndelete în Sectanții, prima carte a trilogiei marginalilor.

De asemenea, în anii perestroika, am fost printre primii membri ai cenaclului Mateevici și am fost activ în Frontul Popular. Am fost și arestat: a fost un caz celebru cu arestul a nouă tineri în fața Ministerului de Interne în toamna lui 1989, pe 10 noiembrie. În urma acestui fapt au avut loc proteste de masă cu demisia prim Secretarului PC al RSSM, Semion Grossu, și venirea lui Petru Lucinschi. Eram în clasa a X-a.

Nu am făcut niciodată caz de asta, nu am trecut la CV, nu vreau merite. Mi-ar fi jenă. Adică eu am luptat cu regimul comunist autoritar în perioada comunistă, nu după. După au venit anticomuniștii de meserie care au profitat din asta. Nu accept lecții de anticomunism de la foști membri de partid sau comsomoliști. Ca să ironizez.

Mda, e o practică uzuală și acum eroismul de după regimul lui Plahotniuc al celor care pe timpul lui erau „pragmatici”, să zicem… Dar să continuăm cu trecutul mai îndepărtat…

Cum mă raportez la trecut? Trecutul nu e unitar. Comunismul ca regim a fost divers: una a fost anii 50, alta anii 60, altfel anii 70 și cu totul altfel 80. E o istorie socială, politică, culturală și economică complexă. La fel: regimul nu a funcționat la fel pentru toate categoriile sociale. Într-un fel a fost comunismul pentru țărani, altfel pentru muncitori, altfel pentru intelectuali și cu totul altfel pentru birocrați sau nomenclaturiști.

Sunt un om puțin prea inteligent și bine educat ca să cad în patima prostiei care reduce un proces colosal, cu efecte sociale și culturale foarte complexe, la trei etichete de borcan. Simplu spus: trecutul nu trebuie iubit sau urât ci înțeles și asumat. Cu bunele și relele lui – e trecutul nostru.

A fost un regim violent? Represiv? O, da, mult mai represiv decât cred anticomuniștii post-factum. Dar aceste fenomene trebuie analizate la rece și explicate. În mare parte victima și călăul au fost parte integrantă a societății, din aceeași familie.

Da, în comunism au avut loc transformări colosale, cu suferințe teribile, cu crime devastatoare dar acolo s-a și trăit, iubit și construit. Au fost multe realizări, nu putem arunca totul la gunoi. Eu cunosc bine cum arăta societatea noastră în anii 40 și cum arăta în anii 60, 70. E trecutul nostru și trebuie să fim corecți cu el. În cărțile mele vorbesc și despre aceste lucruri. Eu sunt scriitor de școală veche: trebuie să spun adevărul așa cum îl gândesc în pofida curentului. Să înjuri azi comunismul și să faci osanale capitalismului e cel mai facil. Eu spun că o adevărată critică e critica puterii dominante care azi e cine? Banul, Capitalul. Lenin și Stalin demult s-au privatizat.

Și, privind „stângismul” dvs…

Se știe în rest că sunt un intelectual care-și asumă poziția de stânga, ca mai toată intelectualitatea semnificativă europeană. Adică un social-democrat de rit vechi, mai degrabă socialist cu tentă narodnicistă (am mai avut unul, Constantin Stere). Dar eu mi-am asumat această poziție în România când eram cam singur și arătat cu degetul „de lumea bună” și plimbat precum ursul în piață: devenisem „stângistul de serviciu”, să nu râdă Europa de noi – avem și noi „stângistul nostru”. Asta într-o țară profund conservatoare și deloc liberală, că „de stânga” însemna iadul în anii 2000.

Cu liberalii împart dragoste pentru libertate. Pentru mine drepturile sunt nu doar politice cum deseori ni se spune, ci şi economice şi sociale.  Drepturile politice dacă nu sunt dublate de drepturi sociale și economice nu au nicio putere. Sau au una minimă. Dar mă opresc aici că nu mai termin.

Pentru conservatori spun: crezul meu e Predica de pe munte înțeleasă în stil laic, social. Știu: azi la modă e să te afișezi cu cei bogați și puternici – eu sunt de partea cerșetorilor și oamenilor săraci.

Cărți de Vasile Ernu

De ce atâta interes pentru marginali? De ce săpați acolo unde societatea evită a se uita și nu se regăsește în reflecțiile din cioburile de oglinzi? Cine sunt marginalii de astăzi în România, dar și în Republica Moldova?

Ce este un marginal? Noi confundăm deseori marginalul cu minoritarul. Marginalul nu ține de număr ci de putere. Cum spune și cuvântul: e cel de la margine, omul fără putere. Marginali sunt de obicei grupurile asupra cărora se răsfrâng cele mai dure și violente reacții sociale, politice și economice.

Știi, când vânătorul povestește cum a vânat căprioara sau iepurele. Și cum a ochit și tot așa. Istoria vânătorului care transformă victima în trofeu sună într-un fel. Dar  eu spun: dar hai să ascultăm povestea celui vânat. Cum sună povestea celui care privește pușca și simte glonțul cum îi curmă viața?

Despre asta încerc eu să povestesc în cele trei volume din Mică trilogie a marginalilorSectanții, Bandiții și Izgoniții.

Sectanţii este saga unei familii din Bugeac: istoria unor marginali religioşi în Imperiul rus, România Mare şi URSS. Este aventura supravieţuirii unei comunităţi sub multiple forme de represiune: religioase, politice, economice. E practic istoria familiei mele din Bugeac: un amestec de evrei mesianici, staroveri ruși și protestanți germani în sânul unei comunități românești dar amestecate.

Bandiţii vine să dea un răspuns personal întrebării: de ce în viață un om devine Abel şi altul Cain, ce face ca unul să omoare pe altul? Cum se instituie legea şi mecanismele de educație. De ce educația în negativ e mai puternică decât cea în pozitiv? Mitul crimei şi legii: totul povestit prin istoria unei relații dintre un copil şi un bandit din zona noastră.

Izgoniții, ultima parte a trilogiei marginalilor, vine să răspundă unei alte teme majore. Tema centrală este una veterotestamentară: lupta dintre cei doi gemeni Iacov şi Esau, fiii patriarhului Isaac. După cum știți, Esau, care conform legii trebuie să devină moștenitorul, pierde tot în fața lui Iacov care cu ajutorul mamei îi fură binecuvântarea tatălui iar cu un blid de mâncare îi „cumpără drepturile” flămândului Esau. Asta este tema. Povestea este însă cu totul alta. Eroii cărții repovestesc acest mit fondator al războiului civil printr-o istorie a unei familii de evrei din Chișinău de la început de sec. XX.  Este istoria a doi frați: Sara şi Aaron. Viaţa şi aventura lor au loc în Imperiul țarist între 1903 – primul Pogrom cu rezonanță globală care are loc la Chișinău – şi 1917 – Revoluția rusă. Istoria copiilor pogromului de la noi: cartea adolescenților începutului de secol XX. E o carte tristă a violenței, a visurilor și a dezamăgirilor.

Cine sunt marginalii de azi la noi? Of, azi avem prea mulți marginalii – marginalii azi tind să devină prea mulți. Pentru că e legat de sărăcie, de precaritate, de lipsa accesului la job. Cum am distrus statul social și instituțiile statului lăsând totul în mâna „pieței” care poate fi teribil de violentă, marginalii apar peste tot: de la bătrâni la copii, de la tineri la bolnavi etc.

Oricum, indiferent de distanța de la această „margine” existențială la care ne aruncă „piața”, avem nevoie de sens în viață pentru a depăși starea vegetativă, pentru a o trăi plenar, energic. O țară are și ea nevoie de un sens al existenței sale? Care ar fi cel al Republicii Moldova?

Discutam pentru Contrafort cu Vitalie Ciobanu pe temă. Ce visam noi în 89? În primul rând, libertate. Dar mai visam și mai multă bunăstare, mai multă dreptate, mai multă echitate, mai multă cultură etc. După 30 de ani putem trage o linie. Nu mai avem dreptul de a ne minți. Am câștigat libertate? Cu siguranță. Adică am câștigat dreptul la opinie, dreptul de a alege între un partid și altul. Dar ce am făcut cu statul, cu instituțiile sociale, de cultură, educație și sănătate? Le-am cam distrus. Fără ele suntem morți. De 30 de ani distrugem continuu minimul stat social pe care-l aveam.

Cum ne spune Carta drepturilor omului după care se conducea Europa socială a bunăstării: avem nevoie nu doar de drepturi politice ci și de drepturi sociale și economice. Dreptul politic, pentru a avea un sens și o putere, are nevoie de a fi dublat de drepturi sociale și economice: dreptul la muncă, la educație, la sănătate, la odihnă, la bunăstare etc. Degeaba am libertatea politică de a alege între Plahotniuc și Dodon când știu că rezultatul va fi același: jaf fără limite. Practic Moldova are nevoie de un proiect care să reprezinte interesele câtor mai multe pături sociale nu doar a unui grup din centrul Chișinăului. Moldova are nevoie de un nou contract social. Va reuși noua putere?

Vasile Ernu, alături de sciitorul Radu Cosașu. Premiul „Observator cultural 2017 pentru Eseistică / Publicistică”

La această întrebare retorică există un singur răspuns deocamdată: vom vedea… Dar, analizând fenomenele de dincolo de „bula” în care acestea se derulează, cum vedeți situația actuală de la Chișinău? Ce e bine și ce nu e bine? Cum ne descurcăm între est și vest, avem vreo șansă de a redeveni, vorba partenerilor de dezvoltare, „un proiect de succes”?

După 30 de ani putem face o mică contabilitate și spune simplu: am construit un stat care a abandonat interesele fundamentale și esențiale ale cetățenilor săi. Avem un stat capturat care și-a transformat instituțiile în afaceri de clan sau familie. Avem un stat care nu reprezintă decât interesele unor grupuri care nu depășesc 20-30% din întreaga populație. Acest stat cu instituțiile lui nu-și mai deservește cetățenii, ci doar camarila care l-a capturat. Grosul cetățenilor însă sunt doar forță de muncă ieftină pentru interior sau „resursă umană” de export pentru piața externă. Atât. O formă de neoiobăgie.

Practic ce avem? Un stat capturat care și-a abandonat grosul populației: instituțiile praf sau subordonate grupurilor de interese, educația și sănătatea la pământ – demult nu mai sunt universale și gratuite – iar cultura cu instituțiile ei sunt praf. Câte școli, câte spitale și instituții culturale importante s-au construit în ultimii 30 de ani pentru cetățeni? Dar câte s-au distrus? Despre soarta muncitorilor și țăranilor mai bine tac: țara e într-o profundă stare de dispersie socială, în moarte clinică.

În acest moment eu am îndoieli că putem deveni curând „un proiect de succes” pentru că 30 de ani am demantelat statul și societatea, am construit o „elită prădătoare” și am izgonit peste graniță o masă imensă de oameni activi. „Covorul moldovenesc” social arată ferfeniță – nu mai ai masă critică. Instituțiile statului sunt moșii ale unor clanuri și grupuri, educația și sănătatea sunt la pământ. Și totuși cred că ceva se poate face. Orice societate-și poate reveni chiar și din infarctul social în care ne aflăm.

Nu vă întreb cum o poate face, cred că răspunsul acum e în buzunarul noii puteri și… vom vedea. Să revenim la scris. „Sălbaticii copii dingo” (Polirom, 2021) este o carte despre ultima generație a celor născuți în URSS, a celor trecuți prin atâtea evenimente istorice, încât ar trebui să se considere remarcați (sau marcați ca și Gorbaciov pe frunte?!) de Creatorul acestei lumi. Totuși, ce se va alege de noi, cei aflați la 45-50-60 de ani, epuizați de atâtea euforii și depresii, urcușuri, speranțe și prăbușiri devastatoare? Un sens al vieții, ceva, un rost?

În Sălbaticii copii dingo încerc să spun povestea adolescenței. Am pornit de la ideea că nu mai înțeleg adolescenții actuali. Ca să-i înțeleg am zis să încerc să spun povestea adolescenței mele din Chișinăul anilor 87-89. Practic adolescenții de azi sunt copiii noștri: eu le povestesc adolescența părinților lor.

Ce este adolescența? Dacă perioada copilăriei este un soi de Paradis, locul siguranței și al protecției totale, unde tata și mama sunt alături, iar maturitatea este un soi de Purgatoriu – locul responsabilității și muncii permanente – atunci adolescența este epoca transformărilor. Totul se transformă: corpul, vocea, emoțiile, sensibilitățile. Este perioada anarhică dar și liberă: adolescența este perioada omului în afara instituțiilor. E atunci când te revolți. Corpul tău se revoltă: se schimbă permanent, înveți senzații noi, emoții noi. Toți se tem de adolescenți pentru că nu-i înțeleg. E cea mai dificilă și complicată perioadă.

Acesta e un palier. Al doilea: adolescența noastră are loc într-o epocă dementă, perestroika: epoca marilor transformări radicale. Imperiul începe să se năruie. Societatea se transformă, regimul și imperiul se destramă, lumea iese din țâțâni. În timp ce Imperiul se dizolvă corpurile noastre și emoțiile se construiesc.

Al treilea lucru: mă interesează mult să povestesc viața cotidiană a orașului și a oamenilor lui. Cum arăta acel oraș în 1988, cum era stratificat, care erau ”triburile” orașului, cum arătau cinemaurile, video salonul, cu ce se ocupau oamenii, unde se distrau, ce mâncau, ce muzică ascultau, care erau cafenelele etc. Povestesc viața de la Moldova și Fulgușor – cafenelele rezistenței. Pentru că istoria reală este compusă mai degrabă din materie: din această viață cotidiană care se uită.

Mă interesează mult să explic, să povestesc sensul, spiritul acelei epoci, genealogia ei și materia din care era construită, trecută prin filtrul adolescenței și vieții cotidiene. E cartea generației mele. Epoca marilor speranțe. Mă bucur de succesul ei: în trei luni are deja două ediții la Polirom.

Ce se va alege de noi? Dingo este acel câine care a fost un animal sălbatic domesticit și iarăși sălbăticit. Au venit anii 90, a venit „speranța” care s-a transformat treptat în violență și disperare: o violență sistemică pe care atunci nu am înțeles-o. A venit epoca în care a fi a fost înlocuit cu a avea: am început să fim reînsălbăticiți. Am distrus și ne-am împrăștiat ca niște haite de lupi sălbatici. Ne-am mâncat între noi veseli, cu o plăcere nebună. A venit apoi epoca canibală. Dar despre asta va fi vorba în următoarea mea carte: Generația canibală, care sper să apară în 2022.

Aha, deci răspunsul la întrebarea mea s-ar putea să-l găsim acolo. Așteptăm! Revenind la „dingo” – în carte vorbiți despre lucruri atât de familiare nouă, ăstora numiți copii dingo, încât ea ar putea face parte din albumele cu poze și scrisori de familie transmise urmașilor noștri drept moștenire: iaka, na, vezi cine a fost tat-tu! De exemplu, hai să vedem dacă modul în care ați aflat că vorbiți limba română, este o chestie comună sau, cel puțin, din același registru.

În carte am multe povești legate de limbă: despre cum funcționa limba ca instrument politic, ca statut social în Basarabia. E o temă pentru noi importantă. Dar ei povestesc cum era la țară, cum era în centrul orașului sau la gopnicii de la Ciocana. Povestea de care spui e așa.

De mic am folosit sintagma: limba moldovenească la ceea ce vorbeau ai mei şi ceilalţi din jur. Se vorbea în sudul Basarabiei o limbă foarte curată. Apropos, la noi,  ţăranii sunt cei care au salvat limba nu „elita”. Mai ales femeile – căci nu făceau armată: necunoaşterea limbii dominante, rusa, a conservat perfect limba română. Elita intelectuală şi urbanul s-au conformat primii cu „limba puterii”. Asta aşa printre altele. În carte explic de ce și cum.

Sunt ultima generaţie care am scris cu litere chirilice. Am dat examenul – BAC-ul – cu chirilice. După noi au trecut la alfabetul latin. Şi noi trecusem neoficial. Recunosc că şi acum literele chirilice îmi sunt mai intime decât cele latine. Mintea mea e construită pe fonetică chirilică. Ador literele – Ӂ, Ы, Я, Ь,Э,Ю,. Literele latine mi le-am însușit citind Biblia – Cornilescu şi m-am împrietenit şi cu ele timpuriu. Sunt bine familiarizat cu războaiele limbilor, identităţilor etc. Şi astăzi folosesc sintagma limbă moldovenească deseori fără încărcătură ideologică – ci mai degrabă ca marcă retro a unei memorii intime. Nu fac distincție între limbă moldovenească şi limbă română – sunt mărci convenţionale. Aşa e, oficial e limba română. Dodonismele identitare molodveneşti sunt nişte aberaţii.

Dar primul şoc legat de această sintagmă a fost prin 82 cred.  Ştiam să citesc déjà bine cu ambele alfabete. Eram familiarizat bine cu ambele, dar „ale mele”, în capul meu de copil, erau cele chirilice. Ce era cu „latine” era străin. Foarte interesant cum mintea copilului face distincții care pot fi construite destul de uşor.

Așa… și? Cum s-a întâmplat „revelația”?

În toamna cu pricina, anul 82 cred, în clasă a intrat un profesor înalt, îmbrăcat straniu – sacou cu maneci scurte, cu pantaloni scurți, cu sandale cu care umbla iarnă şi vară – cu o barbă mare şi roşie şi cu ochelari groşi. S-a prezentat – Viktor Ghenadievici Grebenşcikov, profesor de istorie. Atenţie: vorbea o moldovenească ca la Radio București. Puţin neobișnuit pentru un „moldovan”.

Aveam să aflăm că omul nostru straniu avea enorm de multe studii – a fost distribuit aici la ţară din întâmplare. Era orășean. Așa era în Est. Vorbea nenumărate limbi – mitul spune că peste 10 limbi. Mergea prin sat mereu cu un radio mic, îl ținea la ureche şi se auzeau doar limbi străine. El m-a învăţat să deosebesc multe limbi – poloneză de sârbă, georgiană de armeană. Ne-a învăţat tenis de masă şi multe lucruri deosebite: de la el am învățat destul de multe lucruri extrașcolare.

Dar el a fost primul care mi-a spus clar şi fără echivoc: limba moldovenească şi limba română sunt limbi identice. Punct. Cu argumente să priceapă şi un copil. El a făcut posibilă dizolvarea acestui mister: de ce pot înţelege o limbă străină fără să o învăţ şi pot asculta TVR şi Radio România, care transmit într-o limbă străină. Proful cu barbă roşie mi-a descifrat misterul. Eram clasa a 4-a, a 5-a maxim.

Cine era acest profesor?  Profesorul era un rus de la mama lui din Siberia de pe Baikal, care însă vorbea o română perfectă. Că aşa-i în Imperiu – necunoscute sunt amestecurile Babilonului. Era fascinant cum mergea în sandale prin zăpadă iarna…

Despre această fascinație și despre multe altele cititorii noștri vor afla din cartea „Sălbaticii copii dingo”. Să le lăsăm această plăcere, să nu fim spoileri! După destrămarea URSS, Republica Moldova a căzut în plasa unei invenții – a statalității sale. Cum ieșim din invenția asta? Sau continuăm să trăim în această fantezie politică, ca și cum ar fi o realitate justificată prin o mie de argumente solide, imbatabile? Sau, poate, chiar este perfect justificabilă și nu mai e nimic de făcut?

Republica Moldova ca stat este o invenție nouă în contextul destrămării URSS. Statele în general sunt constructe politice, sociale, economice, teritoriale care pot căpăta multiple forme. Să nu uităm că din 1812 Basarabia este parte a Imperiului țarist și după a URSS. Cu o mică pauză de puțin peste 20 de ani când face parte din România Mare. Modernitatea noastră noi am petrecut-o în Imperiu, în cu totul alt tip de infrastructură, administrație, experiență socială și economică. Chiar dacă anumite lucruri sunt universale noi nu am fost social, economic și politic cuplați la principate (România încă nu exista) și mai târziu la România. Practic nu am avut experiența unei proprii statalități chiar dacă aveam o administrație, instituții locale, birocrație locale.

După 90 ne-am trezit cu un stat cadou. Erau două posibilități. Stat nou autonom sau unire cu România. Și acum cam tot acest lucru îl avem. Cert este că noi avem acum un stat. Adică aveți pentru că eu nu am și nu am avut niciodată cetățenia Republicii Moldova: eu de la cetățenia sovietică am trecut direct la cea românească. Nu mi-am făcut niciun act moldovenesc. Dar sunt de aici.

Problema mare e că ce am făcut noi cu acest stat arată puțin îngrijorător: noua elită politică de după 90 a fost una prădătoare. Toate guvernele se fac vinovate: unele mai mult, altele mai puțin. Practic „ai noștri” au fost mai prădători decât ocupantul rus sau sovietic. Nici un Gulag, nici o represiune, nici un război nu a fost mai distructiv pentru regiunea noastră așa cum au fost ultimii ani. Astea sunt datele problemei. Știu, aceste cuvinte dor, supără. Dar acesta este adevărul și realitatea. Putem face un stat funcțional, îl putem scoate din mâna „ocupantului nostru”? Avem masă critică să producem un stat funcțional pentru toți, nu unul captiv care să deservească o elită hapsână? Eu am mari îndoieli.

Un amic care e cercetător la unul dintre cele mai solide instituții germane de sociologie îmi povestea că au făcut un soi de simulare: care vor fi primele state care vor dispărea din Europa. Primul pe listă? Republica Moldova. Firește nu e un adevăr ci o simulare, dar asta spune ceva.

Și despre Unire?

Dacă putem alege calea Unirii? Da, dar pentru asta ai nevoie de forțe politice de ambele părți ale Prutului care să pregătească terenul sistematic și să facă posibil acest lucru. E un proces destul de complicat, cu riscuri multiple. Avem astfel de forțe? Nu. De ambele părți avem elite prădătoare cărora le convine situația actuală, Avem elite politice din păcate tot mai slabe în România. Nici în RM nu e mai vesel. Dar acum există o mică speranță legată de actuala putere. Să sperăm.

În timp ce sperăm, să vorbim puțin despre istoria predată în școli… Spuneți undeva că sunteți sceptic privind istoria canonică. Aveți vreo idee cum putem schimba lucrurile? Cum putem transforma acest studiu din învățarea anostă a poziției oficialităților în cunoașterea unui proces viu cu toate derivatele lui, și bune și rele?

Cum se spune, cel mai nesigur lucru este trecutul. Istoria este un obiect de studiu destul de ideologizat de unde și nesiguranța și instabilitatea trecutului. Să nu ne mințim: istoria de azi e la fel de deformată ca și cea din vechiul regim doar că mai finuț, deci mai manipulator. De asta e bine să folosim mai multe surse, mai multe „variante ale istoriei”. Acum avem la îndemână acest lucru. Nu există o „istoria oficială”. Firește avem date, dar ele pot fi interpretate în multe feluri.

Mie nu-mi place de exemplu cum e tratată epoca comunistă. După 30 de ani de la căderea comunismului ar trebui să fim ceva mai raționali, Nu putem să folosim o „istorie revanșardă”. Cu cine ne luptăm, pe cine ne răzbunăm? Cu noi înșine împotriva noastră. Eu sunt pentru o istorie a continuității, a concilierii. Să avem rațiunea de a ne împăca cu istoria, să o putem analiza,  să distingem lucrurile. Acum, sincer, dacă scoți „comunismul” din Chișinău mai rămâi cu zece clădiri și câteva biserici. A fost o epocă foarte complexă: trebuie tratată ca atare. Crimele la crime, construcțiile la construcții. Noi nu am cunoscut niciodată o dezvoltare mai spectaculoasă pe toate palierele, de la resurse umane la infrastructură, precum cea din anii 50-80 ai secolului trecut. Anii 60 mi se par un soi de „epoca noastră renascentistă”. Vezi școli, studii, arte, infrastructură și chiar sat. Satul și orașele în anii 60 recapătă o nouă viață. Este epoca unui entuziasm și a unor speranțe enorme. Prin comparație cu moartea satelor de azi și depresia socială actuală e o diferență de la cer la pământ. Cum explicăm asta? Ce facem cu epoca aceea? O aruncăm la gunoi? Dar acesta era un trend global.

Acum suntem într-o epocă a descompunerii și depresiei totale. Satele mor într-un ritm avansat. Populația care e vie fuge din țară, iar cea care rămâne nu mai e capabilă să reproducă viață. Pe toate palierele suntem într-un soi de moarte clinică. Trăim pentru că mai suntem cuplați la niște aparate care ne mai dau oxigen și mai ajută să pulseze inima. Dar eu sunt optimist. Eu cred că viața are resursele ei nebănuite. Deși, situația nu e tragică ci catastrofală. Cum am ajuns aici? Cum vom ieși de aici? Eu nu am un răspuns clar. Bâjbâi, mă frământ să înțeleg.

Vasile Ernu: În fiecare an îmi petrec timpul prin sate și orășele.

Pe final, vă rog să vă referiți la procesele de interconectare, de dezvoltare a relațiilor, de construcție a spațiilor comune moldo-române. Unde am reușit și unde avem restanțe? Instituțiile de profil existente sunt capabile să realizeze comuniunea despre care vorbim sau rămân a fi „o catastrofă”, așa cum le spuneați acum mulți ani?

În fiecare an îmi petrec timpul prin sate și orășele. Din România, dar de vreo 7 ani și în Basarabia. O fac cu treburi, cum e cazul la Cahul, unde sunt implicat într-un festival de film documentar – Moldox, dar și pentru mine. Încerc să înțeleg ce se întâmplă. Sunt scriitor și trebuie să fac teren mult, să vorbesc cu oamenii, să merg prin piețe, cartiere sărace etc. Merg mult cu stopul, trenul, marșrutka. Ce am observat la acest capitol. Într-un sat din sud am întrebat cum ajung copiii la școală în satul vecin unde făceau școala? Cu „autobusul românesc”, mi s-a spus. Am observat că investițiile statului român în lucruri solide (școli, spitale, drumuri, instituții etc.) devin elemente esențiale în construcția imaginii pozitive și a relațiilor de lungă durată. Nu „poduri de flori” și bani aruncați pe „patrioți de meserie” ci chestiuni durabile care să folosească comunității. Asta produce un efect pozitiv foarte eficient și durabil care bate orice propagandă.

La Cahul se termină de construit teatrul nou pe banii statului român. Da – asta e soluția. Ar trebui mai mult în educație, în sănătate. Unul alt exemplu de proiect solid al statului român față de Basarabia este cel privind bursele de studiu acordate elevilor și studenților.

Eu, în calitate de contribuabil român, vreau acest tip de proiecte. Vreau să nu se arunce banii pe „gargară patriotică”. Cum zice  Saltîkov-Șcedrin: „Atunci când se vorbeşte mult despre patriotism, înseamnă că undeva, ceva s-a furat”…

Oh, cât de vizionar a fost, totuși, acest Saltîcov-Șcedrin! Vă mulțumesc mult, domnule Vasile Ernu, pentru interviu și sper să revenim la unele întrebări esențiale cu alte răspunsuri – ceva mai marcate de realizări pozitive. Ne mai auzim pe ernu.ro

Interviu de Angela Aramă

-
12 November, 2021
Niciun comentariu

Impresii de lectură – Sălbaticii copii dingo de Claudia Postelnicescu

Voiam mai de mult să vă recomand cartea lui Vasile Ernu, „Sălbaticii copii dingo”, dar mereu m-am luat cu politica, crizele și meseria mea, care uneori îmi ia toată energia. În plus, îmi făcusem câteva note și nu apucasem să le pun în ordine. Dar nu cred că era un moment mai potrivit altădată decât acum, uite cum se aliniază evenimentele și planetele

Vasile Ernu vorbește despre o generație pierdută, a noastră, dominată de o lipsă de credință în viitor și în prezent și cu o anumită ură față de trecut, bașca ceea ce el numește gruz, ceva nedefinit, dincolo de tristețe, ce ne însoțește oriunde ne-am duce și orice am face.

Dincolo de politică și ideologie, prin filtrul alegerilor personale, Ernu vorbește despre un copil și un adolescent curios, care observă tot, se bagă peste tot, citește tot ce prinde, își pune întrebări, călătorește. Un copil al imperiului care privește România ca pe o țară străină, superior, dar care se simte ca acasă în celelalte teritorii ale imperiului, înțelege suferința marginalilor și pe cea a soldatului din Afganistan. Observă, retroactiv, dar cu memoria copilului și adolescentului de altădată, introspectiv și curios, cum sovieticii au știut să-și organizeze teritoriile, ceea ce se pare că americanii nu au înțeles, iată de ce e bine ca politicienii și soldații să citească și literatură. Trecut prin mai multe școli, Ernu are șansa să cunoască mai multe medii sociale și să înțeleagă ierarhizarea socială în caste implicite, care s-a păstrat până astăzi, copiii nomenclaturiștilor, proletarii, copiii de intelectuali, săracii marginali, ceea ce îl ajută să capete un spirit inclusiv, umanitar, care îi oferă posibilitatea de a se conecta cu toți și de a pătrunde în universul gopnicilor și a suferinței lor, dincolo de etichetele pe care noi le punem celor căzuți în alcoolism și disperare.

 Povestea lui Ernu este o incursiune politică, în anii ’80, dinaintea revoluționarilor ani ’90, dar și una intimă, a unui copil și adolescent curios, căruia nu îi trebuia neapărat programa școlară pentru a citi enorm, a visa cu ochii deschiși în drumul spre școală și a citi enorm, de a explora lumea din jur împreună cu prietenii în cafenelele din centru, în discuții interminabile, zilnice, uneori pe bordură, cu pâine și kefir. O lume dispărută astăzi, ceea ce oferă cititorului nostalgia inerentă oricărei pierderi, dar și o rememorare binevenită pentru alți copii dingo.

-
10 November, 2021
Niciun comentariu

Interviul săptămânii cu scriitorul Vasile Ernu

 “Sălbaticii copii dingo”, o carte care se citeşte cu mare drag de cei din Republica Moldova, dar în aceeaşi măsură, are succes şi în România. O carte despre Chişinăul anilor ’87-89. De vorbă cu Vasile Ernu, autorul ei, luni, 21 iunie, de la ora 18.30, la “Interviul săptămânii”.

-
9 November, 2021
Niciun comentariu

Vasile Ernu la #eveniment / la Spiru Haret

“Eu susțin că trecutul nu trebuie nici iubit, nici urât, ci înțeles și asumat”- Vasile Ernu. Astăzi lansăm în exclusivitate primul episod al proiectului #eveniment. Invitatul nostru este scriitorul Vasile Ernu, care și-a prezentat recenta sa carte ”Sălbaticii copii dingo”. #eveniment este un produs realizat de către echipa Laboratorului Multimedia al Liceului ”Spiru Haret”.

Marca: Laboratorul Multimedia / Premiera a avut loc pe 24 sept. 2021

 

-
9 November, 2021
Niciun comentariu

Episodul 68. Vasile Ernu. Sălbaticii copii dingo

Recomandare marca: Ovidiu Ivancu.

”Am reluat seria recomandărilor de lectură pe canalul meu de yt cu excelentul roman al lui Vasile Ernu, “Sălbaticii copii dingo”. Sper să ma întâlnesc la un moment dat cu Vasile Ernu, deși, ca regulă generală, prefer să nu cunosc personal scriitorii despre care vorbesc. E o formă de libertate…”
Sper să ne vedem cândva la un ceai.
Și da, urmează anii 90, am și titlu: Generația canibală.

Sper din tot sufletul să o termin pentru 2022.

-
9 November, 2021
Niciun comentariu

Lilia Calancea despre Sălbaticii copii dingo

Eu nu sunt critic literar, eu sunt fata de la Ciocana 🙂 Nu de la Ciocana veche sau nouă (Ciocana e mare), dar exact cea de sub furnalele de pe copertă.

 În lucrarea lui Vasile Ernu n-o să mă găsiți, adică să nu credeți că suntem druji/amici și de asta scriu despre carte. Nu zic, poate ne-am intersectat prin 1987, cu vreun baton de 16 kopieci în mână, un covrig sau bidon de cvas, dar conștient, ne-am văzut, abia luna trecută, în 2021. Să trăiască cărțile care ne aduc față în față!

Am cântărit mult, recunosc, înainte de a citi lucrarea. Mi-era teamă că mă așteaptă un soi de ficțiune care, pentru a câta oară (întâlnită la atâția autori/devenind ștamp) va stoarce seva din violența și agresivitatea unui regim. Eu nu sunt nici romantică, nici idealistă, nici nostalgică. Sunt o fană cumsecade a lui Cehov. Realist, pragmatic, medic… Nu-ți dă nicio șansă, dacă n-o ai. Omul nu se va schimba niciodată etc. Dar nu încurajez cruzimea suptă din deget. Reamintesc, n-am pretenții de critic literar, scriu ca o fată de la Ciocana.

 Un argument vizual a fost coperta. Greu îmi venea să cred că cineva s-a apucat să scrie (chiar și un capitol) despre străduțele pe care nu le cunosc nici măcar snobii de prin centrul Chișinăului. Ce subiecte să storci de pe strada Uzinelor sau Maria Drăgan? Hai, pentru un blog, mai merge, am câteva proze, dintre care una („Taxatoarea”), publicată într-o revistă literară. Anii 90, o femeie de la Ciocana își începe diminețile, în parcul de troleibuze, plângând zile și luni la rând, distribuind tichetele călătorilor. Toată ziua printre oameni și nimeni nu se interesează de ce plânge. Femeia a existat. Precum a existat și tragedia ei. Precum a existat, probabil, și pe vremea lui Cehov, birjarul Iona cu mârțoaga lui. Кому повем печаль мою? Cui îi voi împărți a mea tristețe? (Tristețe, A. Cehov, traducere Diana Iepure). Oamenii nu se schimbă…

La tusovka din 15 septembrie, la Chișinău, i-am spus și lui Vasile, „eu caut grăunciorul de omenie în orice text, chiar și unul documentar. Indiferent de epocă, subiect și așa mai departe… Un grăuncior. Nu cer mai mult. Dacă nu-l găsesc, îmi pierd orice interes față de carte. Să se ocupe criticii literari de ea, dar pe mine, cititorul, m-a pierdut”.

În Sălbaticii copii Dingo am găsit mai multe repere umane (mai mult decât mă așteptam) și m-am liniștit. O pot recomanda fără remușcări prietenilor. Curios, e o carte ce te face să scormonești în tine, un soi de cunoaște-te pe tine însuți. Dovada, vedeți, în loc de carte, vorbesc mai mult despre mine.

Unde eram eu când Vasile a trăit asta? Ce făceam? Ce simțeam? Ce muzică ascultam? Întreb de unul, altul. Scormonesc prin casa de la Ciocana, caiete, albume, fotografii? Caut pe FB prietenii din copilărie, de la școala de la Ciocana. Profesorii. Trec cu taxiul pe lângă truba de la TĂȚ și iar mă gândesc la Vasile)) Dacă nu scormonea atâtea în mine cu cartea lui, eram oare mai liniștită?

 Dacă trăiam în Chișinău, poate că da. Numai că fiecare kilometru care mă desparte de furnalele de la Ciocana îmi aduce aminte cine sunt eu și de ce sunt anume așa. Nu altfel.

Bunăoară, fata de la Ciocana. Vasile a descris doar un tip. Eu mai cunosc câteva. Prieteneam cu o colegă de clasă care făcea parte din clanul de bandiți. Cu ea aveam un acord. Ea spunea părinților că doarme la mine (telefoane nu erau, nu puteau verifica), în timp ce umbla nopțile cu banda. Eu eram alibiul ei perfect: eminentă, fiică de bibliotecară, colega care-i șoptea ce trebuie la examene.

Ce aveam în schimb? Puteam umbla și noaptea prin păduricile Ciocanei, ca predsedateliu prin cucuruz. Banda ei știa mai bine decât mine cine sunt. Eu abia acum descopăr. Și mi-e frică, vă spun drept…

 Vasile, oare cum ar fi scris cartea ta o fată de la Ciocana?:)

 De câteva ori m-a însoțit întrebarea asta pe durata lecturii. Ce și cum ar povesti ea, din perspectiva ei feminină, perioada de la Ciocana? S-ar putea să ne alegem cu multe surprize, revelații și chiar momente șocante.

La tusovkă, am atins un punct-cheie în discuții. Cât de important e faptul să specificăm perioada descrisă într-o carte. Pentru a nu mai fi numiți nostalgici după perioada sovietică. URSS nu a durat cinci ani, zece sau douăzeci, ci generații întregi. Fiecare generație a trăit fricile și tragediile sale. Generația 70-80 își permitea lucruri/libertăți pentru care generația din 40-50 putea fi deportată în Siberia, până la asfințitul soarelui.

 Sunt foarte multe detalii care trebuiesc puse la locul lor, explicate și descrise. Tocmai de asta îmi pare binevenită cartea și ca un motiv foarte bun pentru a ridica întrebări/discuții despre o perioadă pe care fiecare a trăit-o și a înțeles-o, paradoxal, diferit.

-
11 October, 2021
Niciun comentariu

Cele mai bune cărți ale acestei veri, poate chiar ale lui 2021, cine știe?

Voicu Bojan / 25/09/2021 / pressone.ro 

Vasile Ernu. Sălbaticii copii dingo

din cele mai bune cărți ale acestei veri, poate chiar ale lui 2021, cine știe?

Anii ’80 – o mână de copii pleacă spre Crimeea din gara Chișinău. Sunt încă fragezi, nevinovați și mai ales, lipsiți de griji. Doar că peste ei vor năvăli teribilii ani 90, anii când toți copiii își pierd inocența, fiindcă lumea lui a fi e e cucerită de lumea lui a avea.

Existențele lor în formare vor fi invadate de cuvinte noi cum ar fi glasnost sau perestroika. Pe lângă acestea, cad ploaie noi nenorociri, nemaivăzute: explozia drogurilor, Cernobîl, SIDA sau războaie infame, cum ar fi cel generat de invazia rusească în Afganistan.

Debusolați, ultimii copii ai imperiului sovietic, copiii dingo ai lui Ernu, el fiind protagonistul cheie al poveștii, încearcă să se re-echilibreze citind romanele lui Bulgakov și poemele lui Arseni Tarkovski sau ascultând în buclă formația legendară KINO.

Cartea aceasta profundă, teribilă în blândețea ei, te împinge spre est, spre lumea aceea de care cu toții vrem să fugim. Descoperim în ea valori adânci, o tristețe întinsă cât taigaua rusă, o respirație egală și melancolică, de roman rusesc, unde e loc pentru toți pierduții și rătăciții, fiindcă doar ei sunt capabili, la o adică, să scape lumea de la pierzanie.

Spune frumos Ernu: „Căderea este cea mai mare șansă să-ți iei zborul. Doar cineva care a văzut iadul poate aduce speranța, doar un mare păcătos poate salva lumea. Un om care a suferit este autentic.

Ciudată e mintea omului. Cartea aceasta mi-a amintit de papucii maro de lac, cuminți și demni purtați de profesoara pensionară de engleză, care odată ne-a făcut un tur privat al metroului moscovit. Purta un taior pepit și avea poșetă asortată cu eșarfa. Vorbea timid și era atentă la sequence of tenses. Avea o căldură și o tandrețe dintr-o altă epocă. Când ne-am luat la revedere, parcă ne-am despărțit de o lume întreagă, de care știam că într-o bună zi, o să ni se facă dor.

Așa e și cartea lui Ernu, o poveste despre copii aruncați în lumea largă, o poveste despre dragoste și ispite, întreprinderi de frigidere și maistre cu sâni mari sau gopnici rătăcind prin cartierul Ciocana din Chișinău. Printre toate acestea, meditații despre lume și viață, venind de la un om de stânga, absolvent de filosofie.

„Istoria umană este o istorie a materiei, nu a ideilor. Ideile sunt secundare. Au rolul lor, dar pe noi ne formează materia, nu ideile. În anumite momente, ideile își ies din țâțâni și răstoarnă situații, însă materia revine repede și preia controlul.

Dacă vrem să înțelegem ceva despre trecut trebuie să facem o istorie a materiei, a formelor pe care le ia aceasta: forma sticlei de Coca-Cola este mai puternică decât unele curente literare. Un suc a format gustul a milioane de oameni mai mult decât unele școli de gândire.

Casele în care am locuit generații după generații ne-au format modul de a gândi și a simți mult mai mult decât congresele tuturor partidelor luate la un loc. Istoria materiei și a formelor ei de organizare ne-a modelat ne-a modelat gusturile, simțurile, comportamentul și a construit în noi o lume pe care nici o idee, oricât de revoluționară, nu o poate reformata.

Vasile Ernu – Sălbaticii copii dingo – Editura Polirom

-
29 September, 2021
Niciun comentariu

Vasile Ernu la #eveniment

“Eu susțin că trecutul nu trebuie nici iubit, nici urât, ci înțeles și asumat”- Vasile Ernu. Astăzi lansăm în exclusivitate primul episod al proiectului #eveniment. Invitatul nostru este scriitorul Vasile Ernu, care și-a prezentat recenta sa carte ”Sălbaticii copii dingo”.

-
24 September, 2021
Niciun comentariu

Lecturi paralele: Sălbaticii copii dingo

Iulia Stoichiţ / Arc nr 3, septembrie 2021
 O propunere, mai mult sau mai puţin, modestă pentru Sălbaticii copii dingo[1]

Prima dată când l‑am cunoscut (dar mai ales ce scrie) pe Vasile Ernu a fost într‑o iarnă, cred că era 2017. Venise la Braşov să‑şi lanseze a doua carte a trilogiei marginalilor, Bandiţii, şi, înainte de lansarea de la librărie, s‑a oprit la Litere Braşov, pentru o discuţie didactic‑detaliată cu Adrian Lăcătuş, decanul facultăţii, despre volum. Și m‑au prins povestea, perspectiva, discuţia în sine, cu toate că am ajuns să citesc Bandiţii abia câteva luni mai încolo[2]. Având în vedere că am citit şi celelalte două cărţi ale trilogiei + Ultimii eretici ai imperiului, îmi place să cred că am ajuns să cunosc temele, obsesiile autorului, pe care le nuanţează/ detaliază cu fiecare nouă carte. Asta se întâmplă şi cu Sălbaticii copii dingo, volum apărut anul acesta, care deja se află la al doilea tiraj.

Personal, am simţit‑o legată de un fir invizibil de Bandiţii[3]. Poate pentru că am recitit acest volum cu puţin timp înainte să citesc Sălbaticii copii dingo. Poate pentru că un anumit tip de atitudine faţă de putere se regăseşte în ambele volume (în esenţă, Vasile Ernu e un om de stânga, asta dacă prin „om de stânga” înţelegem cu toţii că acel individ se opune oricui e la putere într‑un moment dat). Poate pentru că, după recitirea Bandiţilor, simţeam că lipseşte istoria personală a naratorului (sau a autorului?, mai ales că în Sălbaticii… „Ernu” apare ca personaj, apropriind astfel cartea mai curând de autoficţiune, deşi in interviuri, Ernu autorul a declarat în repetate rânduri că scrie docu‑ficţiune), care să justifice alegerea şi apropierea de acest grup. Poate pentru că în Sălbaticii… aflăm cum şi de ce devin bandiţi unii adolescenţi (spoiler: prestigiul şi puterea, cel puţin în comunism, sunt responsabile de ascensiunea socială, privilegii etc. Cei care ajung bandiţi nu au acces la nimic din toate acestea). Cei respinşi de sistem îşi vor forma propriul sistem prin care să‑i excludă pe cei pe care îi exclud. Rezultatul va fi unul mult mai violent decât este sistemul deja existent, poate şi pentru a compensa lipsa plaselor de siguranţă.

Pe de altă parte, dintre volumele lui Vasile Ernu citite de mine, Sălbaticii… are cel mai mare potenţial de a se transforma în autoficţiune şi/ sau roman. Oricât îmi place să citesc argumentaţie, eseistică, momentele de naraţiune din volum (inevitabil sentimentală mai ales acolo unde contează, având în vedere că este vorba despre adolescenţa autorului, o perioadă formatoare) sunt deturnate de explicaţie. Și nu e nimic mai enervant într‑o poveste decât să ţi se explice ceva ce ai înţeles din naraţiune. Următorul exemplu mi‑a rămas în cap de la prima lectură: naratorul povesteşte cum se pregăteşte să plece de acasă şi se întreabă ce se va întâmpla cu rodiul adus de tatăl său dintr‑una din călătoriile în Orient. Rodiul moare în iarna de dinaintea plecării de acasă a naratorului. Aceasta ar fi explicaţia:

„În ultima iarnă petrecută acasă, cu părinţii, copacul s‑a uscat; nu‑şi mai avea rostul, probabil. Am suferit mult, am simţit că l‑am trădat, că el a înţeles asta, a înţeles că‑l voi părăsi, şi a refuzat să mai trăiască fără dragostea şi grija mea. […] Dar am mai învăţat ceva esenţial: că în viaţă poţi fi prieten şi cu plantele. Mai ales cu ele. Și că ele mor dacă nu sînt iubite şi îngrijite. Ca şi relaţiile dintre oameni.” (p. 22).

Îmi place să cred că şi Vasile Ernu ştie că poveştile sunt mai puternice decât explicaţiile/ explicarea acestora. Și, ca să‑mi duc reproşul până la capăt, mi se pare cu atât mai deconcertantă apetenţa sa pentru clarificarea sensului (deşi poate fi justificată prin prisma studiilor de filosofie) în contextul în care a crescut într‑o comunitate în care Biblia era studiată constant (şi ştim că în Biblie parabola, povestea sunt preferate). Nu exclud că, în fond, e vorba de proiecţiile mele de cititoare, dar pe de altă parte, în continuare cred că există un potenţial mai mare pentru poveste în ceea ce scrie Vasile Ernu şi îmi bazez această… credinţă (?)/acest argument pe existenţa Izgoniţilor, pe care l‑am perceput ca o colecţie de proză scurtă, cu naraţiuni care converg spre un numitor comun (un frate şi o soră care o iau pe căi diferite), şi prea puţin ca fiind docu‑ficţiune (speculez că nici nu a existat aceeaşi implicare emoţională în scrierea acestei cărţi ca la celelalte două din trilogie, iar distanţa a permis un alt tip de abordare tehnică).

Dar şi aceste contradicţii au sens în context. Sălbaticii copii dingo este o carte a adolescenţei în fostul imperiu sovietic. Pe lângă contradicţiile evidente ale sistemului, mai ales spre finalul său, în anii 80, cele mai importante sunt cele identitare, inerente adolescenţei. Iar acestea se văd cel mai bine în cazul naratorului, care este nevoit să se mişte prin mai multe medii sociale, atât cele care i se potrivesc ca structură internă, cât şi cele în care este un corp dislocat şi vulnerabil. Naratorul poate povesti despre gopnici pentru că i‑a cunoscut de aproape timp de un an, cât timp a fost elev la o şcoală profesională sovietică, în Chişinău. Neavând cum ajunge la un liceu/o şcoală teoretică (nu avea viză de flotant şi doar şcolile profesionale primeau elevi fără această viză) în primul său an la Chişinău, aterizează în acest mediu care nu este pentru el (lucru subliniat constant atât de personajele care populează cartierul Ciocana, cât şi de narator). Un mediu marcat de multă violenţă, de forţă, pentru a ascunde, de fapt, sensibilitatea celor care trăiesc în el:

„Duritatea venea din multa lor [a bărbaţilor – n. m. I. S.] suferinţă. Am impresia că această duritate era felul lor de a se proteja, de a se sprijini să nu cadă. Căci pentru ei căderea era totală: nu aveau instrumente de sprijin […]. Se temeau de ea, iar teama dă naştere violenţei. Bunătatea, tandreţea erau pentru ei un semn periculos al căderii.” (p. 150).

Deşi în mod clar naratorul Ernu nu aparţine acestui mediu, asta nu înseamnă că nu se adaptează cât timp se află acolo, ajungând să cunoască de aproape aceşti oameni ignoraţi de toţi cei care aparţin păturilor superioare. Pe de altă parte, este evident că înţelegerea acestui mediu marginal aparţine naratorului adult, care nu numai că s‑a îndepărtat de evenimentele din acea perioadă, dar a şi citit destule cărţi teoretice despre comunism şi avatarurile sale.

Dar la finalul zilei, după exilul de un an în măruntaiele societăţii sovietice în descompunere, se va întoarce renăscut, cu o identitate nouă, în sânul alor săi, mic‑burghezia („copiii” din centru îi spun Vasile, nicidecum Vasea, ca oamenii de la Ciocana). În centru se loveşte de dispreţul burgheziei faţă de gopnici şi tot ce reprezintă ei. Conflictul, contradicţia devin evidente. Sălbaticii… poate fi văzut ca un volum în care naratorul îşi linişteşte conştiinţa, ruşinea de a nu‑şi fi asumat în perioada adolescenţei (mai ales după ce s‑a întors între ai săi, boemii, intelectualii) că i‑a cunoscut pe gopnici, că a fost prietenul lor, că a fost adoptat de ei pentru o perioadă. Ambele grupuri vin cu un anumit tip de discurs, prin care în esenţă îl contrazic/resping pe celălalt, iar acest lucru nu poate fi rezolvat nicicum, cu atât mai puţin de un adolescent, a cărui autocunoaştere abia începe. Capacitatea de negociere a multiplelor identităţi a unui adolescent este scăzută, în comparaţie cu cea a unui adult, care se presupune că e capabil de compartimentare (sau de a evalua o situaţie).

De altfel, pentru a‑mi susţine punctul de vedere legat că Vasile Ernu ar putea fi prozator, dacă şi‑ar propune, mai vreau să observ ceva despre Sălbaticii…: primele două părţi ale volumului, „Vara” şi „Toamna”, sunt cele mai coerente şi pregnante, legate între ele din punct de vedere narativ, dar şi cronologic. Cel puţin „Toamna”, în care e vorba în mare parte despre experienţa de la Ciocana, reprezintă punctul de greutate al volumului. În „Iarna” şi „Primăvara” pare că mai degrabă se întoarce la formula care l‑a consacrat, docu‑ficţiune. Cu toate că înţeleg demersul din aceste două părţi, care se axează mai degrabă pe istoria materiei, cum a numit chiar Vasile Ernu insistenţa asupra detaliilor care au ajutat la definirea generaţiei sale (muzică, filme, îmbrăcăminte, limba vorbită), ultimele două anotimpuri ajung să pară forţate în context, mai ales din prisma fluxului narativ. Pe de altă parte, această ruptură între „Vara”‑„Toamna” şi „Iarna”‑„Primăvara” are sens, pentru că se trage o linie între cele două identităţi: cea de la Ciocana şi cea de boem, de intelectual. Gopnicii se adună în jurul aceloraşi experienţe de viaţă, care presupun excluderea lor din preajma puterii (inevitabil violenţa îi aduce împreună), pe când burghezii mai degrabă se agregă în jurul gusturilor comune, iar acestea sunt acquired prin educaţie şi autoeducaţie, ascensiune socială, decât în jurul experienţelor comune ale unei generaţii.

E greu să te poziţionezi faţă de ceea ce scrie Vasile Ernu, mai ales într‑o societate care se tribalizează din ce în ce mai mult pe zi ce trece, iar a nu a avea o ideologie de apărat aproape că te descalifică social. Faptul că eu pledez pentru transformarea lui Vasile Ernu din antropolog, sociolog, docu‑ficţionar (sau oricare altă etichetă care nu‑l apropie de zona literară) în scriitor de beletristică ar putea reprezenta o inadecvare, dacă nu chiar o poziţie ideologică. Sau pură încăpăţânare din partea mea. Mai ales că premisa mea iniţială conform căreia Vasile Ernu se debarasează de parabolă în favoarea unui stil publicistic e invalidată chiar de el:

„De multe ori textele mele au ceva din construcţia parabolelor: un sens al poveştii. Bine, el de obicei este ascuns, subversiv, lunecos. Sau aşa ar trebui să fie ca să activeze cititorul. Nu‑mi plac cărţile care dau totul gata rezolvat – te fac pasiv.”[4].

Nona Rapotan scrie în articolul ei despre Sălbaticii… că Ernu este prin vocaţie povestitor[5], iar acest lucru se vede la nivelul oralităţii textului. Dacă mă gândesc la Ion Creangă, oralitatea e primul atribut al scriiturii sale care îmi vine în minte din toate reziduurile cu care am rămas din şcoală. Dacă acesta nu e încă un argument indirect pentru care Vasile Ernu ar trebui să fie considerat prozator (mai ales pentru Sălbaticii copii dingo), atunci nu‑mi rămâne decât să încerc cu mai multe argumente data viitoare[6]. Și/Sau să‑i conving şi pe alţii, ca să am cu cine deturna „revoluţia”.

 

[1] Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, cu ilustrații de Roman Tolici, Polirom, Iași, 2021, 369 p.

[2] Faptul că totuși am ajuns să citesc volumul în cele din urmă e un plus, având în vedere că am mai fost la lansări sau conferințe cu autori care mi-au stârnit interesul inițial, dar ulterior, deși le-am luat cărțile, n-am mai ajuns să le citesc.

[3] De altfel, Nona Rapotan, în articolul său din Suplimentul de cultură, asociază fiecărui volum din trilogia marginalilor cel puțin un anotimp din Sălbaticii… De exemplu, Sectanții este asociat cu „Vara”, iar Izgoniții cu „Primăvara”. Pentru mai multe detalii, vezi Nona Rapotan, Trilogia marginalilor are o continuare: Sălbaticii copii dingo, Suplimentul de cultură, nr. 725, 16 martie 2021, https://suplimentuldecultura.ro/34647/trilogia-marginalilor-are-o-continuare-salbaticii-copii-dingo/.

[4] Vasile Ernu, Interviu cu Vasile Ernu: ”La 30 de ani distanță de fenomen, am maturitatea să cercetez decent și detașat această experiență colosală – sfârșitul epocii comuniste și a sistemului sovietic”, CriticAtac, 1 martie 2021, http://www.criticatac.ro/interviu-cu-vasile-ernu-la-30-de-ani-distanta-de-fenomen-am-maturitatea-sa-cercetez-decent-si-detasat-aceasta-experienta-colosala-sfarsitul-epocii-comuniste-si-a-sistemului-soviet/.

[5] Nona Rapotan, Trilogia marginalilor are o continuare: Sălbaticii copii dingo, Suplimentul de cultură, nr. 725, 16 martie 2021, https://suplimentuldecultura.ro/34647/trilogia-marginalilor-are-o-continuare-salbaticii-copii-dingo/.

[6] În fond, oricum ar alege Vasile Ernu să scrie (sau să se eticheteze), mai mult ca sigur l-aș citi, la fel cum fac și cu alți scriitori, deși nu toate cărțile lor merită menționate (sau citite).

-
24 September, 2021
Niciun comentariu
keep looking »