INTRARE LIBERĂ TVR| “GENERAȚIA CANIBALĂ”, CEL MAI RECENT VOLUM AL LUI VASILE ERNU
INTRARE LIBERĂ | “GENERAȚIA CANIBALĂ”, CEL MAI RECENT VOLUM AL LUI VASILE ERNU #tvrcultural
Mirela Nagâț: “O discuție pasionantă despre anii ‘90, pornind de la recentul volum al lui Vasile Ernu, ,,Generația canibală”.
Cu o privire de antropolog, Vasile Ernu spune o poveste a formării, cartografiind totodată realitatea: de la fenomene (disponibilizări, Caritas…), la peisaje (nonstop-ul, chioșcul, bazarul), recuperări culturale (interbelicii, telenovelele, ,,bizareria” Twin Peaks), chiar și obiecte (sucul la TEC, reșoul pe placă de BCA)”.
Cu: Vasile Ernu, scriitoarea și scenarista Cecilia Stefanescu, scriitorul și medicul Florin Chirculescu, scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu și eseistul și scriitorul Arthur Suciu.
Tvr Cultural, 29 aprilie 2025
Producător: Anca Lăzărescu
Vasile Ernu, autorul lunii mai: „În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”
Născut în 1971 în URSS, Vasile Ernu este unul dintre scriitorii care nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind aproape imposibil să nu-l asociem în mod direct și inevitabil cu romanul său, „Născut în URSS”, un bestseller încă de la prima apariție, care și-a depășit această titulatură, devenind, după aproape douăzeci de ani, ceea ce se numește un longseller. Volumul a deschis un fel de „cutie a Pandorei” nostalgică, transformându-se într-o „carte-manifest a unei identități în răspăr”, așa cum o descrie Paul Cernat pe coperta patru. În 2006 primește Premiul pentru debut al României literare și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, bucurându-se de numeroase traduceri – rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară, polonează și georgiană.
La Editura Polirom au apărut următoarele cărți: „Ultimii eretici ai Imperiului” (2009), „Ceea ce ne desparte” (în colab., 2010), „Sectanţii” (2015, 2017, 2020), „Bandiţii” (2016, 2017, 2021); „Izgoniţii” (2019, 2022), „Sălbaticii copii dingo” (2021, 2022) și „Generaţia canibală” (2024).
Cu ocazia reeditării romanului său de debut, „Născut în URSS”, publicat pentru prima dată la Editura Polirom în 2006 și ajuns în 2025 la cea de-a șasea ediție și a apariției la aceeași editură a celei mai recente cărți, „Generația canibală”, o docu-ficțiune despre începutul anilor ’90 în România și Republica Moldova, l-am invitat pe Vasile Ernu să povestim despre ritualuri de scris și citit, despre generațiile trecute și prezente, despre importanța memoriei – cum o păstrăm și cum o purtăm ca pe-o oglindă de-a lungul unei ape, dar și despre scriitorii ruși care l-au format ca autor, despre mirosuri, mâncăruri și obiceiuri specific basarabene și nu numai.
Ioana Zenaida Rotariu: În același timp în care citeam Născut în URSS, reeditarea de anul acesta, apărută la Editura Polirom, mai aveam pe noptieră o carte pentru un club de lectură, Dostoievski îndrăgostit de Alex Christofi, publicată în colecția Anansi, cu o traducere de Petru Diamandi. În vremea când lucra la Demonii ritualul de scris al lui Dostoievski arăta cam așa – „În toamna anului 1872, Feodor se trezea în fiecare zi la ora două la prânz, se spăla pe față, se pieptăna și se așeza la masa de scris îmbrăcat într-o haină veche. Își răsucea o țigară și o fuma pe îndelete, bea două cești de cafea fierbinte sau un ceai cât mai tare. Samovarul este nelipsit în viața de fiecare zi a rușilor. Cel mai mult scria noaptea târziu, după ce Anna și copiii se băgau în pat – adesea lucra până la șapte dimineața.” În interviurile pe care le-ați acordat am descoperit că faceți duș după fiecare pagină scrisă și că atunci când vă așezați la masa de lucru, ușa camerei în care vă aflați trebuie să fie închisă. Ce alte tabieturi inedite mai are scriitorul Vasile Ernu? Aveți un drink, cum spun cei foarte tineri, care e neapărat să vă însoțească? Scrieți noaptea?
Vasile Ernu: Da, în perioada în care lucrez efectiv la scriere – căci există şi perioada de documentare care e altceva – am nişte tabieturi care-mi produc un confort psihic. Mai întâi: lucrez după un program bine stabilit cu minimum zece ore de muncă pe zi. În aceste ore nu am nimic deschis precum telefon sau reţele, care au devenit ustensile cam nocive. Caut să fiu singur – preferabil în alt loc decât acasă. Prefer zona urbană – sunt mai productiv în urban decât în natură. Nu mă întreba de ce. Nu ştiu. Adică bănuiesc. Am nevoie de mult ceai: negru. Am nevoie de ceva pe cap: am douăzeci de tiubiteici orientale. Mă ajută să mă concentrez. Şi ţin uşa închisă la cameră chiar dacă sunt singur în casă. Uneori îmi pun la îndemână câteva cărţi clasice pe care le admir şi mai citesc din ele. Folosesc imagini legate de zona sau tema la care scriu. Mă ajută. Dacă ies serile în care scriu, prefer să ies cu oameni din alt domeniu, să nu discut despre domeniul meu: prefer muncitori, ţărani, sudori, constructori – orice, dar nu intelectuali. Ultimii te termină cu prostii şi discuţii inutile. Glumesc, dar cam aşa funcţionează.
Ioana Zenaida Rotariu: Cea mai recentă carte, Generația canibală, apărută în 2024 la Editura Polirom, surprinde începutul anilor ’90, căderea comunismului în blocul estic și intrarea într-o nouă lume, marcată de o libertate nelimitată și infinite mărfuri, privilegii care nu rămân lipsite de pericole – șomaj, inflație, dezindustrializare. În acest punct de creștere a tentațiilor și de schimbare a ritualurilor se naște noua generație – generația canibală despre care spuneți astfel – „Generația canibală a produs un soi de generație vegetală. Nu e peiorativ. E un alt tip de sensibilitate.” Povesteați și cum elevii cu care ați stat de vorbă nu înțelegeau cum e să trăiești fără bani – doar cu pachet, troc sau schimb de produse -, așadar, pentru tinerii din ziua de azi, generația acelor ani poate părea o generație dispărută și singura lor sensibilitate este asociată cu suprasaturația, cu imediatul, cu cerințele urgente și îndeplinirea acestora în decurs de câteva zile, dacă nu chiar ore. O generație care nu poate susține lipsa, golul, neajunsul, dar, până la urmă, nu de aici se nasc poveștile? Cum le explicăm asta?
Vasile Ernu: E normal să nu înțeleagă anumite lucruri aşa cum nici noi nu înțelegeam lumea bunicilor şi părinţilor noștri din epocile anilor ’30, ’40, ’50. Şi această neînțelegere vine din faptul că s-a schimbat total baza materială, economică şi politică. Există anumite continuități, dar sunt epoci care au multe discontinuități şi nu înțelegeam. Eu, copil născut şi trăit sub Brejnev – epoca cea mai stabilă a secolului XX – îmi era foarte greu să înţeleg epoca stalinistă. Aparent același regim, dar nu e chiar aceeași lume. Epoca stalinistă şi cea brejnevistă sunt epoci foarte diferite, chiar dacă regimul pare că e acelaşi. Şi între noi şi părinţi existau aceleași conflicte generaționale. Povestesc asta în cartea adolescenţei – Sălbaticii copii dingo.
La baza acestei neînțelegeri stă materia economică, socială şi politică din care e compusă fiecare epocă şi spiritul ei. Ea poate fi depășită parțial prin discuție, cunoaștere, înțelegere. Una dintre mizele acestor două cărți – Sălbaticii copii dingo şi Generația canibală – e acest dialog al cunoașterii şi înțelegerii. Eu încerc să explic prin povești două epoci. Pentru cei mai tineri, pentru cei ce nu cunosc, dar şi pentru generația noastră cu scopul de a reflecta pentru că nici noi nu pricepem bine ce s-a întâmplat cu noi. Munca de explorare, cunoaştere şi înţelegere e o muncă constantă, care porneşte de la nevoia de a depăşi necunoaşterea şi are la bază interogaţia. E bine să ştim să punem întrebările corecte – să lucrăm metodic prin îndoială şi întrebare.
Pentru mine această muncă de cunoaștere, de înțelegere şi dialog intergeneraţional este fundamentală.
Ioana Zenaida Rotariu: Într-o discuție la RFI cu Mihaela Dedeoglu, la emisiunea Zebra ați făcut o distincție foarte interesantă în legătură cu generațiile dinainte și cele actuale – înainte oamenii se întâlneau să bea pentru a se deconecta, în vreme ce acum acest pretext este folosit în încercarea oamenilor de a se conecta. Am devenit atât de insensibili și deconectați de propriul sine, de realitate și de ceilalți încât pare că trăim o nevroză a replay-ului – actualitatea ne oferă posibilități, noi trebuie să răspundem, prietenii ne cheamă, noi trebuie să ne ducem, ceilalți participă, noi nu putem rămâne în urmă. Într-una dintre scrisorile adresate lui Bogdan-Alexandru Stănescu, în cartea Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte, publicată la Editura Trei, spuneți foarte frumos că, în timp, oamenii alături de care poți să taci devin foarte importanți – „E așa un sentiment că ne scriem nu ca să ne răspundem, ci ca să ne completăm cumva în meditațiile noastre. Ne cunoaștem poate prea bine. Ne simțim poate prea confortabil în această relație: putem să și tăcem, nu e neapărat să ne vorbim. […] Textele noastre par o continuitate a tăcerii. Le așteptăm, le citim ca pe o proprie tăcere.” E dificil să tăcem astăzi? Avem senzația că tăcerea înseamnă deconectare, dispariția de pe rețelele sociale și ștergerea din memoria celorlalți?
Vasile Ernu: Tipul de deconectare se schimbă foarte tare şi rapid din cauza tipului de muncă şi consum al timpului. Alcoolul, specific generațiilor industriale şi rurale, presupune o deconectare care durează în timp. Alcoolul e o deconectare prin socializare căci e de lungă durată. Pentru a te deconecta prin alcool e nevoie de timp. Timpul, munca clasică permit asta. Structura socială permite asta – oamenii au timp de mese lungi şi băute cu timp lung de 3-5 ore pe zi.
Perioada postindustrială schimbă viteza pentru că se schimbă munca: culmea oamenii muncesc mai mult, dar altfel. Deconectarea nu mai ţine de socializare ci de individualizare. E nevoie de rupere imediată şi de revenire imediată căci tipul şi munca postindustrială nu permite asta. De aici şi nebunia cu consumul în masă de substanțe – te deconectezi instantaneu, dar ai și soluții de revenire imediată. Totul e individual, nu colectiv sau comunitar, pentru că drogurile nu sunt pentru socializare. Chiar şi consumul de alcool s-a schimbat: toate chefurile de azi pe bază de alcool sunt pe shot-uri: mici şi intens – rupere rapidă. Înainte nu cunoşteam așa ceva. Existau prostii de amestecuri de vodkă cu bere, dar erau din cauza sărăciei. Acum shoturile sunt scumpe şi au efect rapid. Mimează efectul de drog cu tentă de socializare. E o clonă a vechii lumi în context nou de rupere instantă.
Încă o chestiune: crâșmele au început să se închidă mult mai devreme. De ce? Din două motive: viaţa a devenit mult prea scumpă. Noi eram mult mai săraci, dar ne permiteam să stăm cu săptămânile în crâşme – de neimaginat azi. Atunci viața era ieftină chiar şi în sărăcie. Azi totul e mult prea scump până şi pentru cei care lucrează mult şi au venituri decente. Asta în primul rând. În al doilea rând, studenții au început să muncească, ceea ce înainte era de neconceput. Studenția era ruptă de muncă. Munceai ocazional, doar vara, dar nu în timpul anului. Studenția era o epocă a educație prin cunoaștere și învăţare, nu prin muncă. Asta ne permitea să stăm nopţi la rând în cârciumi, iar ele deveneau a doua noastră facultate, uneori chiar mai importantă pentru că se discuta mult. Azi mai toţi studenții lucrează şi ultima bere e la ora zece în cursul săptămânii. E firesc, a doua zi sunt la birou. Asta a schimbat total ritmul de viaţă, consum şi relaționare. E bine, e rău? Judecăm şi tranşăm. Cert este că e diferit.
Cât privește tăcerea? Trăim într-o epocă bazată total pe comunicare. Comunicarea a devenit un job suplimentar căci dacă nu comunicăm ieşim din circuitul existențial: nu mai existăm. Chiar și în acest vacarm şi luptă pentru a exista prin comunicare, a tăcea face parte tot din actul de comunicare. Mai mult, uneori tăcerea devine un act de curaj şi chiar libertate, și chiar o formă de rezistență. E tare utilă ca practică subversivă şi de regăsire.
Ioana Zenaida Rotariu: Cărțile dumneavoastră mă fac să mă gândesc, inevitabil, și la scrierile lui Gheorghi Gospodinov, mai ales la romanul lui, Fizica tristeții, apărut în colecția Anansi, în traducerea Cătălinei Puiu, o superbă pledoarie pentru trecut și nostalgie, pentru obiectele de altădată și relația oamenilor cu acestea. Dumneavoastră amintiți de primii djinsî și prima geacă de blugi, de jvacika – guma de mestecat Made in URSS, de Habarnam și Buratino, în timp ce Gospodinov își amintește de casetofoane, mașini de scris, videocasete, VCR și telegrame, iar despre tamagotchi-uri are chiar câteva paragrafe – „Cinema pentru săraci. Ca tamagotchi-ul pentru săraci din bancul ăla vechi. Tamagotchi, dacă cineva își mai amintește, erau acele gadgeturi asemănătoare pagerelor (oare trebuie să explic și ce e un pager?), cu care ai grijă de animăluțul tău electronic, îi dai să mănânce la o anumită oră, îi dai apă, te joci cu el când începe să plângă. Iar când te plictisești, îl abandonezi zile întregi până moare de foame. Unde au dispărut toate tamagotchi-urile alea? La pagerele vechi. Omul nu realizează câtă moarte poate produce.” Și aici nu pot să nu citez și continuarea – „Să termin mai întâi bancul. Deoarece tamagotchi costa și el bani, a apărut tamagotchi pentru săraci. Și știți ce era? Un gândac de bucătărie într-o cutie de chibrituri. Fix așa. Poate nu vi se pare haios, dar țin să adun și aceste mărunțișuri, toate lucrurile care au dispărut deja, nu mai sunt, sunt moarte. Știu că trecutul e neroditor ca o iapă stearpă. Dar tocmai de aceea mi-e și mai drag.” Cum priviți ceea ce afirmă Gospodinov? Ce înseamnă trecutul pentru dumneavoastră?
Vasile Ernu: Culmea e că eu am fost primul editor al lui Gospodinov la Editura Cartier, graţie lui Gheorghe Erizanu şi cel care l-a adus înpreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu şi Oana Boca în România la festivalul nostru de pe vremuri. Adică ştiu ce face.
Ambii suntem pasionați de munca cu memoria – lucrăm pe paliere destul de asemănătoare chiar dacă avem obsesiile noastre. Pe mine mă atrage partea socială. E pasionant să încerci să vezi cum funcţionează memoria, cum selectează, ce păstrează şi să încerci să explici de ce e important să o menții în diversele ei forme. Ce păstrăm şi cum păstrăm. Poate principala mea muncă este legată de un soi de „politica a memoriei”, mai ales că eu sunt obsedat de cei fără putere, cei care de obicei nu au dreptul la memorie. Şi memoria e o chestiune de putere – cine şi cum decide ce rămâne. De exemplu, cei săraci nu prea au voie la memorie. Vezi cimitirele ţăranilor – sunt precum iarba: la două, trei generaţii le putrezesc crucile, iar în memoria colectivă rămân cei are au avut bani de piatră pentru mormânt.
Apoi sunt insectele şi animalele. Eu am scris multe povești despre animale sau insecte, dar pe zona de dresaj şi devenire. Până şi titlul cărţii, Sălbaticii copii dingo poartă cu sine acest joc al devenirii sociale. Ce e un câine dingo? Ce e un câine? Un câine e un fost animal sălbatic, un lup domesticit. Ce eu câine dingo? Un câine lup domesticit şi resălbăticit dar care nu mai e lup sau câine ci un soi de corcitură: nici domestic şi nici sălbatic. Am multe povești despre dresatul purecilor, papagalilor, ciorilor etc. Da, se poate dresa un purice şi din asta se pot învăța enorm de multe. Astea erau gadgeturile noastre. O lume fascinantă.
Ioana Zenaida Rotariu: Apropo de casete îmi amintesc un fragment din Generația canibală despre viața din „microsocietatea studențească”, așa cum o numiți, în care, una din camerele de cămin fusese transformată în cinema non-stop. În timp ce faptele cotidiene se derulau, „un video conectat la un televizor Alfa produs în Chișinău învârtea casetele VHS fără să se oprească. Lumea se mai schimba, dar el mergea continuu.” Apoi capitolul se încheie cu o imagine superbă, chiar și pentru mine care nu am trăit neapărat acele momente, dar sunt sigură că putem spune că devin nostalgică prin contaminare – „Ne beam nesurile privind cum se depărtează acel Alfa Romeo din ale cărui difuzoare se auzea urlând Holograf: «Banii vorbesc, banii vorbesc / Unii te ridică, alții te lovesc. / Banii nu tac, banii se fac, Totul e în mâna lor, / Banii vorbeeeesc.»” Tot dumneavoastră spuneți într-un interviu „Am trăit vremuri tragice și glorioase.” Ce vremuri trăim astăzi? Și, mai ales, cum ne vom aminti oare de ele? Va mai fi loc de nostalgie și „melancolie într-o lume în descompunere”?
Vasile Ernu: Ai ales bine pasajele pentru a mă face curios până şi pe mine. Sunt tare pasionat de a găsi noile instituţii ale vremurilor despre care scriu: de la non-stopul de la colţul blocului la consignaţii şi săli video. Aşa cum mă pasionează să pot povesti o epocă prin culoare, miros, sunet: ce haine îmbrăcam, ce muzică ascultam, ce consumăm etc.
Epoca ’90 – westernul estic, resălbăticirea noastră – a avut o formă de schimbare atât de radicală pe atâtea paliere şi atât de repede că pare o nebunie că am rămas în viaţă. De asta spun că eu abia deschid un imens şantier după care vor veni mulţi alţii să povestească şi să scrie. Am trăit prea multe, prea intens şi prea repede. De aceea avem enorm de multe lucruri să ne amintim şi chiar multe de care nu vrem să ne amintim. Avem o tăcere intimă care ţine de ruşine şi traume. Suntem o generaţie foarte traumatizată, dar altfel decât voi.
Ce vremuri trăim azi? E cel mai greu de răspuns pentru că suntem prea aproape, prea în interiorul evenimentelor. Iar pentru a înţelege e nevoie de distanţă, de detaşare. E prea aproape. E cel mai greu să înţelegi şi să explici ceea ce trăieşti acum. Mai sunt şi emoţiile directe etc.
Dar vedem anumite trăsături, caracteristici. Eu caut mereu cuvinte-cheie, evenimente-cheie, stări specifice. Cert este că e o perioadă deprix, cu foarte puţine elemente ale epocii noastre precum speranța şi entuziasmul. Acum este invers: depresii, lipsă de speranţă – tinerii sunt mult mai aplicaţi şi pragmatici – lipsă de romantism de şcoală veche. Emotivitatea se traduce astăzi altfel. Viaţa nu se mai trăieşte în triburi, ci într-un soi de individualism pe grupuri mici căci societatea e spartă. Emotivitatea este mai intimă şi mai mediată tehnologic: eu numesc asta – noua sensibilitate. Ea e mult mai interiorizată decât la noi şi e puţin vizibilă – e această faţă poker a generaţiei tinere. Ea e foarte diferită, dar foarte interesantă pentru mine. Eu o studiez de ceva ani şi sper la anul să scot o carte pe acest subiect: Părinţi şi copii în vremuri depresive.
Ioana Zenaida Rotariu: În 2018, cu prilejul lansării cărții Bandiții afirmați așa – „Bandiții sunt pentru mine un pretext de a vorbi despre educație radical diferit decât suntem obișnuiți. Eu am observat din experiența directă și din lecturi că modelul negativ, interdicția, eroul negativ, pedeapsa, băiatul rău, un anumit tip de violență sunt mult mai eficiente în educația noastră decât elementul pozitiv, eroul bun. Răul este mai fascinant, mai atractiv și mai formativ decât binele.” Extrapolând din ficțiune în viața reală, cine e Vasile Ernu? Băiatul bun sau băiatul rău?
Vasile Ernu: Sunt ambele ca în Faust (Goethe):
„Cine eşti tu, la urma urmei, spune?
O parte din acea putere
Ce veşnic răul îl voieşte
Şi veşnic face numai bine.”
În viaţă e deseori pe invers – să dorești binele şi să faci rău. E o luptă continuă. Structural sunt modest pentru că sunt prea inteligent şi obsedat prin educaţie de a face bine. Dar demonii ies din noi când lumea nu se așteaptă. Şi nici noi. Toată viaţa încercăm să-i îmblânzim: totul e să nu-i lăsăm să ne posede precum Demonii lui Dostoievski. Am o serie de poveşti cu Demoni şi Sfinţi – sunt despre aceleași persoane care pot fi şi una şi alta. Aşa suntem noi oamenii. Cu toate că vrem să credem că binele învinge. În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.
Ioana Zenaida Rotariu: Aveți un erou negativ de care sunteți atașat? Sau o carte pe care o (re)citiți tocmai pentru acest personaj?
Vasile Ernu: Eu sunt estic pur sânge şi eroii negativi deseori ne sunt mai dragi căci ne solidarizăm cu suferința lor, cu faptul că ei nu mai au nimic din dragostea celor din jur. E un tip de compasiune foarte stranie: ne plac păcătoșii nu pentru că ne plac actele lor, ci pentru că ei rămân singuri – probabil nici Dumnezeu nu-i mai iubeşte. Păcătoșii au nevoie de iubirea noastră. De asta nu prea mă pasionează sfinţii – mi se par aroganţi. Sacrificiul lui Hristos e pentru păcătoși nu pentru sfinţi.
Ioana Zenaida Rotariu: Se spune foarte frumos că basarabenii „merg în ospeție” și tare ne-ar fi drag să mergem și noi alături de ei, cum fac și personajele autorului turc Burhan Sönmez – recent ați și publicat un interviu cu el -, în unul dintre romanele sale, Istanbul Istanbul. Stând de mai multă vreme într-o închisoare subterană, fără hrană sau apă, cei patru protagoniști își imaginează cum iau parte la tot felul de ospețe și desfătări culinare descrise de unchiul Küheylan. Acesta așază imaginar pe masa prietenilor raki, pește, legume de la aprozar, ceai și alte delicatese, stârnindu-le imaginația și păcălindu-le foamea. Aveți chiar și un interviu, acordat Florinei Pîrjol despre mâncare, despre simpatiile dumneavoastră mediteraneene și balcanice din zona culinară, despre mirosurile de toamnă din Bugeac, pe care le regăsim în „Mică trilogie a marginalilor”, o memorie a mirosurilor prezentă și în alte cărți pe care le-ați scris, cum ar fi Sectanții sau Bandiții, despre borșurile și tocanele pe care le preferați oricăror feluri de mâncare, dar și despre cel mai important element care însoțește mesele din Basarabia – povestea, atmosfera care se creează în jurul mesei, bucuria de a fi alături de ceilalți și de a împărți, dincolo de protocol sau etichetă, plăcerea de a chefui împreună. Vă invit să ne luați alături de dumneavoastră în acest exercițiu de imaginație și să ne povestiți cum petrec basarabenii Paștele? Când începe această sărbătoare și când se termină?
Vasile Ernu: Eu vin dintr-o comunitate protestantă cu filiere iudaice. Dar am trăit în mediul ortodox dominant. Cum scriu aceste rânduri în Vinerea Mare – să vorbesc altfel de Paşte.
Primul şoc important religios pe care l-am avut legat de ortodoxie a fost ritualul de Paşte, al serii de Înviere. Eu am văzut cam toate ritualurile posibile şi imposibile din spaţiul creştin: de la catolici, pravoslavnici, staroveri şi molocani până la penticostali, emişi, evrei mesianici şi harismaţi. Dar recunosc că nimic nu m-a impresionat mai mult decât ritualul pravoslavnicilor de Înviere. Protestanţii te pot face să plângi la predicile lor profesioniste, catolicii impun respect prin coregrafiile lor fastuoase, însă pentru felul în care pravoslavnicii fac seara de Înviere nu există un echivalent creştin. Şi aici o spune un om care priveşte detaşat şi cumva destul de critic spaţiul pravoslavnic. Însă acum nu-mi mai permit să fiu ignorant şi prost. Mai ales după ce am cunoscut ceva mai la rană oamenii de acolo.
Ortodocșii sunt impresionanți la priveghi și înmormântări. Cum Paștele e și un ritual al morții, Paștele pravoslavnic/ ortodox este de o frumusețe și încărcătură complexă unică. Așa ceva vezi rar și nimeni nu-i egalează în zonă. O spune unul care ani buni nu i-a suferit. Sunt cei mai buni la înmormântări. Așa că dacă e să faci o formulă ideală în stilistica creștină, ea ar fi așa: Nașterea o dai catolicilor – doamne, ce spectacol fac! Gestiunea o dai protestanților – o au cu etica de fațadă și cu retorica, mai rar vezi așa ceva. Moartea o lași pe seama pravoslavnicilor: doamne, cum te îngroapă ei de leșină și îngerii.
Poţi să fii ateu, agnostic, sectant, pocăit, catolic, protestant, musulman, budist, mozaic. Ce vrei tu. Dar nu poţi rămâne indiferent la o slujbă reuşită a unei comunităţi pravoslavnice în plină noapte. Sunetele clopotelor în noapte sunt ceva din altă lume: când încep să dăngăne clopotele lor fac infarct şi îngerii. Acea mulţime cu lumânări aprinse cântând te impresionează profund. Bătrânii cu acele bărbi imense coborâţi parcă din icoane ducând steaguri în timp ce cântă, şi cântă, şi cântă. O muzică ce îţi dă sentimentul că zbori. Muzica polifonică corală a ortodocșilor slavi pe mine m-a înnebunit şi cucerit definitiv. Cum produceau acea atmosferă magică „aceşti leneşi, beţivani şi necivilizaţi”? E greu de crezut. Aceşti „leneşi necivilizați” dacă făceau doar această seară şi această muzică puteau sta şi bea restul anului împrejur liniştiţi. Dacă un Dumnezeu există şi e drept cum se spune, cu siguranţă îi va fi iertat şi-i va ţine în preajmă. Îl înţeleg perfect: cu astfel de oameni vrei să stai să te odihneşti. Nu? Că doar nu cu harnicii habotnici şi austerii mereu grăbiți și plicticoși. Nu cu acest gen de oameni stătea Hristos? Între păcătoși și declasați, nu între cărturari, farisei și lume bună.
Ah, am uitat de miros: mirosul nopţii îmbibat cu tămâie şi lumânare arsă, flori, pască, miel şi vin. Mistica umană a omului sărman, dar fericit. În acest sens înţeleg nevoia profundă a creştinilor ortodocși de a ieşi în această seară. Învierea la ortodoxia românească e la fel de importantă şi spectaculoasă. Nu-i judec. Cine sunt eu să-i judec? Sunt destul de inteligenţi pentru a face ce trebuie: cu moartea pe moarte călcând! Dar azi: cu viaţă pe moarte călcând! Cu noi ceilalţi bunii, harnicii, civilizaţii, dar care nu ştim să cântăm „Doamne miluieşte”, e mai greu! Dar să sperăm că trecem cu toţii peste pandemie.
Ioana Zenaida Rotariu: Acum doi ani am fost în tabără la Sângeorz-Băi alături de Moni Stănilă și Sandu Vakulovski. La un moment dat, Moni ne-a spus că Sandu s-a gruzit, iar noi ne-am crucit :)) glumesc, pentru că nu înțelegeam. Moni ne-a explicat că a te gruzi înseamnă nu neapărat a te supăra, cât mai mult a te întrista și așa traduceți și dumneavoastră acest termen – „gruzul e un soi de tristețe foarte stranie.” Detaliați un pic aici, cum se gruzește de fapt un basarabean? Gruzul e un fel de frate al spleen-ului?
Vasile Ernu: Noi nu prea ştiam în adolescență de depresie – încă nu era un concept popular. Era mai degrabă ceva exclusivist, medical, pentru profesioniști. Asta nu însemna că ea nu exista – ci că nu era o cultură a depresiei la nivel discursiv.
Generaţia mea era marcată de două străi specifice: pofig şi gruz. Primul era o chestiune de atitudine, un fel de miserupism. Era un fel de revoltă pasivă despre care povestesc multe în Sălbaticii copii dingo. O revoltă faţă de regim şi generaţia mai mare prin miserupism definit ca o formă de indiferenţă şi sabotare. Noi ne revoltam prin neprezenţă, prin indiferenţă. Era o strategie al naibii de eficientă şi iritantă pentru putere şi cei mari. Noi nu mai respectam nici măcar ritualurile puterii, boicotam codurile sociale. În loc să stăm drepţi noi ne trânteam pe asfalt – adoram locurile sumbre, beciurile, subsolurile şi uniforma o degradam – o purtam pe invers.
Gruz – este o stare psihică apropiată de depresie dar una moale: e un amestec de tristeţe, melancolie care nu are o cauză clară şi o țintă clară. E ceva nedefinit. E cumva dincolo de cauzalităţile sociale care se rezolvau prin pofig. Gruz-ul ţinea mai mult de existenţial, de sens, de rost în viaţă.
Spleen se apropie de descrierea acestei stări. Păcat că româna nu are acești termeni exacți pentru diversele stări, căci ele sunt universale, cred. Daa, gruz sună bine: în traducere înseamnă – încărcătură, iar verbul gruziti – a încărca. În argou era foarte ofertant.
Ioana Zenaida Rotariu: „O carte citită te trimite la alte cărți”, lucru care s-a întâmplat și în cazul acestui interviu. Cărțile dumneavoastră m-au făcut să găsesc legături cu alte cărți și mărturisesc că mi-a plăcut ideea aceasta, pe care am furat-o tot dintr-un interviu pe care l-ați acordat în trecut. Ca încheiere aș vrea să propunem o rubrică nouă – „un interviu cu un autor te trimite la alte cărți”, așadar, recomandați-ne câteva titluri spre care să ne îndreptăm atenția în perioada următoare, mai ales că se apropie și Târgul de carte Bookfest, care va alea loc la București, în perioada 28 mai – 1 iunie.
Vasile Ernu: Of, e greu să recomanzi. Urmăresc foarte atent ce scot în materie de poezie şi proză cei foarte tineri: sunt curios de noua lor sensibilitate şi la problematicile pe care le aduc în discuție. Dar acum sunt într-o fază în care recitesc câteva romane clasice. Recitesc ultimul roman al lui Tolstoi – Învierea, Demonii lui Dostoievski, Franzen – Crossroads. Din mai multe nevoi – personale, dar şi legate de ce studiez acum. În rest, multă literatură română contemporană – probabil trecem prin cea mai bună perioadă a literaturii noastre scrisă vreodată.
Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală
Vasile ERNU, Generația canibală, Editura Polirom, Colecția „Ego-grafii“, Iași, 2024, 560 p.
Cu Generația canibală, Vasile Ernu continuă investigarea transformărilor din societatea românească postdecembristă, mutînd accentul de pe problematica marginalilor pe relația dintre tinerii din anii ’90 și cei de astăzi, relație care îi permite numeroase observații de substanță privind mutațiile produse într-un interval aparent scurt, dar extrem de intens, în care s-au petrecut metamorfoze spectaculoase și dureroase. Interval în care lumea veche (așezată și predictibilă) a murit, fiind înlocuită cu o lume nouă, dominată de afaceriști capabili să se adapteze rapid, o lume în care educația și munca s-au demonetizat, cedînd locul speculei și îmbogățirii prin orice mijloace.
Volumul este, de fapt, radiografia prăbușirii unei orînduiri socio-economice, o radiografie bazată pe o documentare solidă, la firul ierbii, fiindcă Vasile Ernu face muncă de teren, conștient că pulsul unei societăți îl dau piețele, gările, cîrciumile, și nu cifrele seci. El refuză adevărurile prefabricate și se desparte, asumat, de percepția elitist-arogantă asupra realității, optînd pentru o interpretare proprie, nemediată. E, pînă la urmă, o chestiune de metodă, care asigură cărții credibilitate: „Cînd revin într-o localitate după mulți ani, ca să pricep cum funcționează lucrurile pe acolo, mă uit mai întîi nu la «istoria locului», ci mai degrabă la «transformările materiei». Mă interesează mai întîi un soi de «istorie a materiei» care poartă mult mai bine amprenta schimbărilor și transformărilor unei localități într-o epocă dată“. Acest interes este trecut prin filtrul lui dubito ergo sum: „Eu sînt un european devotat metodei îndoielii: cel care pune totul la îndoială pentru a putea gîndi rațional și sistemic“. Prin extensie, metoda se aplică și colectivităților mai mari, permițîndu-i să vorbească nu doar despre destine individuale, ci și despre dinamica relațiilor politice internaționale.
Cartea analizează, la rece, „descompunerea Estului“, pe care Vasile Ernu o consideră „o mină de aur pentru Turcia, iar mai tîrziu pentru întregul Occident. Cadavrul însîngerat al Estului a fost o perfuzie imensă pentru Vampir: o nouă piață, resurse materiale și mai ales umane imense. Mult sînge proaspăt s-a vărsat pe trupul tremurînd și aparent îmbătrînit. A avut loc marea resuscitare. Vampirul s-a lins pe bot de plăcere, iar noi ne-am lins rănile de durere“. Descompunere care a afectat din plin atît România, cît și Basarabia, manifestîndu-se pe multiple paliere. Proces prin care vechile instituții și-au pierdut autoritatea, cedînd locul unora noi. Simptomatice pentru democrația postdecembristă – spune Ernu – au fost nonstopurile (cu dozatoarele TEC), crîșmele (cu votca Săniuța) și căminele (cu bairamurile aferente). Lumea ca spectacol și lumea ca iluzie, iată reperele. Numai așa a fost posibil Caritasul, cea mai cunoscută dintre ingineriile financiare postdecembriste, care au distrus viețile a milioane de români. Un alt palier pe care s-au manifestat aceste schimbări agresive au fost oamenii, Ernu considerînd că relevanți pentru Estul sălbatic au fost vameșii, portarii, șomerii, contrabandiștii și șoferii. Dar, dincolo de categoriile socioprofesionale, esențiali rămîn prietenii, care l-au salvat, nu o dată, de la pierzanie. Și, nu în ultimul rînd, obiectele, care, odinioară, aveau o viață a lor: reșoul din BCA, hainele de la ajutoare (cu miros de mort), bagajele, nesul frecat sau coșurile tricolore din Cluj, semn al patriotismului funariot.
Dintr-un alt unghi, Generația canibală ridică o serie de întrebări dureroase privind responsabilitatea pe care o avem față de generațiile care vin, pe care, sugerează Vasile Ernu, le-am sacrificat egoist, dintr-un amestec de teamă și oportunism. În primul rînd teama de sărăcie, care ne-a făcut să proiectăm asupra lor neputințele noastre și să-i modelăm nu în funcție de nevoile lor, ci în funcție de nevoile noastre. Ceea ce i-a făcut vulnerabili, fiindcă nevoile lor erau altele decît ceea ce le-au oferit părinții. O nepotrivire totală care a dus la o ruptură previzibilă. De aceea, finalul cărții este apăsător, insistînd asupra vinovăției generației canibale: „Știți ce s-a întîmplat? Ne-am abandonat copiii. Le-am pus în pericol viața visînd la o lume mai bună care e de fapt o himeră. Și ei știu asta. Ei trăiesc asta. Le-am văzut ochii. Nimic nu arată mai cutremurător decît ochii unui copil abandonat. Vă avertizez: se vor răzbuna mai tîrziu, să fiți siguri. Și noi știm că i-am abandonat, dar nu vrem să privim adevărul în față pentru că doare. Pentru că e o mare tragedie ce ni se întîmplă, iar noi ne prefacem că e o victorie, o reușită. Nu, e o mare înfrîngere, fiindcă ne-am sacrificat viitorul“.
Spre deosebire de alții, Ernu nu ezită să spună lucrurilor pe nume, atingînd teme inconfortabile, cum este vinovăția. Ba mai mult, el consideră asta o datorie a oricărui intelectual onest, fiindcă singura șansă de a învinge răul este de a-l înfrunta, nu de a ne preface că nu există. Din acest motiv, Generația canibală e o carte curajoasă și necesară: „Da – am înfrînt total. Am crezut mult timp că ultimul nostru război va fi despre cum să nu ne ascundem înfrîngerea, cum să renunțăm la ură și revanșă și cum să ne arătăm toate rănile. Să arătăm că am fost înfrînți pe toate planurile. A recunoaște înfrîngerea și catastrofa este un punct din care poți începe să speri: o reinventare a speranței. Să arătăm rănile purulente și ficații praf. Pentru ca ceilalți ce vin după noi să nu repete acest traseu al canibalismului vesel în care am trăit: rana ca punct final pentru un nou început“.
Generația canibală este, în egală măsură, un elogiu adus femeii. Studentelor din cămin, care găteau dumnezeiește, drămăluind cu pricepere puținele provizii ale băieților, studentelor care făceau respirabil aerul îmbîcsit din camerele mirosind a sudoare și tutun prost, studentelor care se dichiseau pentru întîlniri sau învățau pe rupte pentru examene. Care, de fapt, făceau ordine în haos, dînd sens existenței unor masculi în devenire. Mamelor care au știut să reziste crizelor care au urmat disponibilizărilor și inflației. Mamelor care și-au păstrat capul pe umeri atunci cînd soții lor au căzut în patima alcoolului, incapabili să accepte ce se întîmpla și să găsească soluții pentru a-și întreține familiile. Bunicilor care și-au crescut frumos copiii și nepoții, în spiritul unor valori tari ca solidaritatea și sentimentul apartenenței la grup, ceea ce i-a ajutat să supraviețuiască mai ușor. Într-un cuvînt, un elogiu femeii-zeitate, protectoarea tribului.
Sînt evocate, în paginile cărții, numeroase figuri feminine, adevărate tovarășe de drum, grație cărora autorul a răzbit în viață. Sînt întîlniri admirabile, plasate sub semnul destinului, fiindcă au contribuit, într-un fel sau altul, la ceea ce Ernu a devenit. De la Simona, tătăroaica din căminul P7, la eroinele necunoscute care au supraviețuit dezastrului economic de după dizolvarea URSS, un lung șir de femei exemplare populează volumul, confirmînd un matriarhat de facto, o extraordinară capacitate de rezistență a femeilor în fața tuturor vicisitudinilor: „Povesteam eu cu prietena asta a mea, Pippi Șosețica Lungă, care la maturitate s-a făcut o fată de o frumusețe rară, amintind de un mesteacăn toamna. Noi doi am trecut prin multe situații asemănătoare – am lunecat, dar nu atît de grav încît să nu nimerim centrul Bucureștiului. Ne aminteam nostalgici primul drum cu autobuzul de la sat spre școală. Toată munca asta imensă – cu aventuri teribile. – Ai mai porni de la capăt, întreb. – Fără nici o îndoială, Vasika, aș lua-o de la capăt… “.
S-a discutat prea puțin despre umorul lui Vasile Ernu. Un umor făcut, nu unul născut. Un umor cerebral, nu unul sentimental. Umor de basarabean deprins greu cu bășcălia dîmbovițeană, contrariat multă vreme de glumele „romicilor“, substanțial diferite de rîsul sovietic, grav, incompatibil cu miștocăreala balcanică. Un umor convertit de Ernu în instrument pentru a descrie situații și a caracteriza oameni. El se împletește cu observația morală, probînd capacitatea autorului de a se raporta, cu suficientă detașare, la situațiile descrise. Încetineala ardelenilor, spre exemplu, este tratată cu bonomie de basarabean, conștient de propriile defecte: „ – Cuuuuum săăăăă-ți spun, doooooomnul meeeeeeeu? Eu între timp am luat cafeaua, m-am uitat la ceas, am scos o carte. M-am prins că va dura prea mult: puteți să-mi arătați doar direcția. Cu mîna dacă se poate și fără cuvinte. Sînt prea multe vocale pentru mini. Eu eram obișnuit cu iiiiiii-urile moldovenești, nu cu acele ooooooooooouuuuuuuuaaaaaaaaa ardelenești. Oooooo-urile lor mă omoară: mori cu zile. Prea multe. Moldovenii folosesc vocalele ca pe un nai sau un fluier: multe și scurte. Huiuiuiuiu – vocalele lor te trimit direct la beci sau la horă. Cele scurte sînt vesele, cele multe și lungi sînt de jale. Ardelenii au vocalele precum fagotul și buciumul. Și cînd rîd e de jale: vocalele lor sînt leneș-tăcute. Trebuie să bei multă palincă să le poți rezista. Ajung la facultate înainte să-și termine fraza dooooomnul“. Sau importanța pachetelor de acasă, care capătă proporții hiperbolice, fiind tratată în același registru umoristic: „Regimurile cad, se schimbă. Imperiile se năruie – bagajul nu se pierde“.
Transcrise într-un limbaj simplu, direct, analizele și observațiile lui Vasile Ernu capătă farmecul taifasului. Citind o asemenea carte, ai senzația că stai de vorbă cu un prieten vechi, că poți bea o bere cu el sau poți aprinde oricînd o țigară, ceea ce face ca lectura să meargă ușor și să placă. Rețeta este cea a povestașilor și vine dintr-o dublă sursă: educația (de acasă și din școală) și experiențele trăite la intersecția a două culturi, care l-au influențat deopotrivă, învățîndu-l să scrie accesibil și atractiv, ferindu-se de rigorile și prețiozitățile unui limbaj academic inhibant.
Amestec de studiu antropologic, reportaj și proză de idei, Generația canibală este o carte despre fiecare dintre noi. Despre ceea ce am fost și ceea ce am devenit, dar mai ales despre ceea ce ni se poate întîmpla dacă nu vom ști să învățăm din lecțiile trecutului.
Oana Paler – Generația canibală – Vasile Ernu
Ar fi banal să zic că Vasile Ernu oferă o călătorie de 550 de pagini cu mașina timpului, nu? Nu-i nimic, o zic oricum, că nici autorul nu se ferește de clișee/locuri comune, ba mai mult, și le asumă și le și disecă, până la urmă clișeul pe niște adevăruri cimentate se bazează (uneori și pe prejudecăți, dar nu e cazul aici).
Ernu e, și în „Generația canibală” (Polirom, 2024), cum îl știm: un învingător, un optimist, un adaptabil, un sociabil, un bun observator. Are și metodă de investigare, și discurs cultivat, articulat cu referințe și concepte (actual & accesibil, fără a fi facil), ține pasul cu noul și mai ales știe să se uite în urmă fără mânie și fără patimă.
De data asta se uită spre epoca de postcomunism timpuriu, anii ’90 adică, o etapă care a creat unei generații un puternic sindrom posttraumatic.
Ernu are mai multe metode de investigare a acestei epoci, sociologice, antropologice, narative. Găsim în carte o privire de ansamblu, dar și o atenție la detaliul semnificativ, inteligent selectat din bazarul de imagini iconice ale trecutului recent.
Instituțiile, obiectele, obiceiurile, oamenii-personaj, bornele istorice, cărțile, muzica, școlile, trenurile, localurile, spațiile de locuit, orașele, toate devin „obiect de studiu” în câte un capitol special rezervat lor sau condensate în fraze de raisonneur.
Retrospectiva e minuțioasă și documentată profesionist, dincolo de vasta experiență biografică a autorului de origine basarabeană.
În lumina asta, de oraș scufundat și recuperat de autor într-o carte-document, apar anii ’90, ani istorici, unici și sălbatici. O junglă postcomunistă, în care am rămas deodată goi, neprotejați, părăsiți de istorie, dar cumva liberi, o libertate nevrotică și vampirizantă, care a dus fie la tragedii, fie la exaltări.
Ernu face o cronică a „Epocii Western a Vestului” în paralel cu istoria vieții personale, al cărei centru îl reprezintă perioada studiilor la Iași și la Cluj. Ce e interesant și atractiv în cartea lui Vasile e acea memorie a materiei, „istoria materiei lasă uneori urme mai profunde decât istoria ideilor”, zice autorul, așa că recurge la o inventariere a spațiilor și a obiectelor tranziției: bicurile, nesul frecat, nonstopul, secondurile, căminele, dozatoarele TEC, hainele de la ajutoare, primele televizoare, ziarele, reșoul de BCA, primul Nokia 2010 etc, adică toată recuzita anilor ’90, ani ai extremelor, ani marcați de crize identitare, politice, economice, de tragedia disponibilizărilor în masă, de isteria Caritasului, de capitalismul sălbatic tradus în bișniță, de foame, de insecuritate.
Limitele istorice ale anilor ’90 (teoretizate de autor într-un capitol de la început), sunt reprezentate tot prin intermediul unui obiect-metonimie, coșul de gunoi-tricolor-funarian, pe care timpul l-a învestit cu diverse funcții, altele în afară de cea practică: nationalist-politică, artistic subversiv politică și apoi comercială. După ce coșul e furat, își schimbă funcția și intră în circuitul artei contemporane, iar apoi este vândut la licitație. Punctul din urmă marchează „dizolvarea” anilor ’90.
În libertatea aia toxică se regăsesc, ca o gură de aer proaspăt, spațiile clujene de cultură alternativă, dar și revista „de gândire underground”, Philosophy & Stuff, fondată de Ernu și prietenii săi, tipărită și distribuită tot haiducește, în aceeași stilistică a anilor ’90. Spațiile alternative sunt populate de cititori de Foucault, Derrida, Deleuze & co, există dialoguri vii și fertile care marchează ruptura culturală de „tradiția humanitas”, ei alcătuiesc boema evocată de autor ca să creeze o oază de echilibru într-un ocean de nefericire națională.
All in all, e o carte plăcută, în ciuda titlului scary, o carte a recuperărilor, dar și a amintirilor dureroase (povestite însă pe un ton firesc, blând și cu umor, fără întunecări, de un autor care alege să expună ororile tranziției într-o manieră mai puțin dramatică), semn că timpul a trecut, că lucrurile s-au mai așezat, am supraviețuit și că, vorba autorului, oricum în viață/în istorie „nimic nu e pierdut și nimic nu e câștigat definitiv”.
CE-AI MAI CITIT?, cu Vasile Ernu
TVR Iași
CE-AI MAI CITIT? 23 FEBRUARIE, ORA 19.00 Se împlinesc 3 ani de la invazia Rusiei în Ucraina. Războiul are chip și formă, are viață proprie și moarte pe toate fronturile. Tragedia continuă cu “negocierile de pace” dintre Putin și Trump, condiții umilitoare pentru victime, inacceptabile. Lumea liberă stă în apnee, instituțiile și structurile Europei păstrează tonul civilizat, dar perplex. De ce suntem aici? O privire înapoi, spre anii ’90, cu scriitorul Vasile Ernu. “Generația Canibală” (IAȘI, Polirom, 2024) privește înapoi, spre anii ’90, cu uimirea lui Angelus Novus, un timp aglomerat în evenimente și transformări uimitoare, pe care l-am trăit cu toții în goană și autofagie. Realizator, Oana Lazăr. Duminică, 23 februarie, ora 19.00
CULT | NEBUNII ANI ’90 SAU „GENERAȚIA CANIBALĂ”
Euronews România 11 Feb 2025
Despre anii ’90 și cum au modelat ei istoria actuală a societății românești, am stat de vorbă cu scriitorul Vasile Ernu. Am pornit discuția de la volumul său recent, „Generația canibală”, un titlu care continuă un parcurs literar și documentar al autorului, acela al „sălbaticilor copii Dingo”. „Generația canibală” este despre transformările sociale din România anilor ’90. Cuvântul „canibalism” face referire, de fapt, la violența din societate, la fragmentarea acesteia și, nu în ultimul rând, la felul în care toate acestea au marcat și modelat, ulterior, ceea ce suntem astăzi.
Scriitorul Vasile Ernu: „Valoarea cea mai mare a Iașului, evident, constă în oameni” / INTERVIU ZDI
De Andreea POPA / Ziarul de Iași / vineri, 21 februarie 2025,
„Culegem niște roade ale unor epoci care sunt o reacție la niște inegalități, la niște dezechilibre, la abandonul unei populații pe care nimeni nu a mai reprezentat-o, la excesele altor grupări politice care au fost înainte și au creat tot soiul de imagini false”, afirmă scriitorul Vasile Ernu despre ascensiunea discursului extremist și naționalist din România și Europa, într-un interviu pentru „Ziarul de Iași”.
Vasile Ernu a fost prezent la Iași pentru lansarea volumului Generația canibală, publicat la Editura Polirom, o carte care analizează transformările societății postcomuniste și modul în care generațiile de după 1989 au preluat puterea. În interviul acordat, autorul vorbește atât despre moștenirea anilor ’90, diferențele dintre generații și orașul Iași, cât și despre contextul politic actual din România și războiul ruso-ucrainean.
- „Generația canibală” este o carte care explorează transformările profunde ale societății postcomuniste, analizând modul în care generațiile au preluat puterea după 1989. Cine sunt acești „canibali” despre care vorbiți? Ce anume consumă și ce lasă în urmă?
„Generația” este luată ca o parte a celei mai active societăți, cei care aveau, să zicem așa, grosso modo, între 16 ani și 35 de ani – generația foarte vie, cea mai dinamică a societății – chiar dacă într-o epocă sunt mai multe generații, de exemplu, este cea a părinților noștri, spre 40 de ani, care au fost loviți altfel, sau cea a copiilor care au perceput altfel această epocă. Sunt anii ’90 și, cumva, am vrut să vorbesc despre cei care erau cei mai activi și ne reprezintă, din care făceam și eu parte.
„Canibală” este o metaforă foarte dură și puternică, dar care pentru mine este reprezentativă pentru ce s-a întâmplat în acea epocă. Adică a fost o epocă care a canibalizat trecutul, l-a consumat, l-a devorat și chiar l-a negat în totalitate, care e de înțeles pentru ura față de comunism și de tot ce s-a întâmplat înainte, dar n-a vrut să fie ca o epocă a continuității, ci ca o epocă de ruptură a discontinuității. Mai sunt câteva informații legate de felul în care ne-am comportat, felul în care am început să devenim canibali între noi și față de noi, prin acest nou accent foarte mare pe consum, pe individualism, pe puterea feroce, unul împotriva altuia, adică a unei societăți care nu mai avea aproape nimic cu ceea ce moștenise, cu ceea ce era vechi.
Vasile Ernu: „Ce am semănat în anii ’90, acum vom culege”
- Credeți că „generația canibală” este un fenomen specific spațiului postcomunist sau este o tendință globală?
Eu cred că astfel de epoci au existat în diverse alte zone. Nu cred că este specifică nouă. Eu consider că epoca anilor ’90 un soi de western, doar că westernul Estului, adică, așa cum vedem noi în filmele americane, când iei pușca și te duci tu singur, îți rezolvi toate problemele. Tu ești statul, tu ești legea, tu ești tot, pentru că ai puterea asupra vieții celuilalt. În occident s-au întâmplat lucrurile acestea, doar că diferența este că ce s-a întâmplat la ei în 200-300 de ani la noi s-a întâmplat în vreo 10 ani. Densitatea schimbărilor a fost foarte mare într-o perioadă prea scurtă de timp și asta a produs o epocă foarte intensă, aproape ca un drog. Asta este diferența între Est și Vest. Procesul acesta de canibalizare, de modernizare accelerată, de intrare într-o paradigmă occidentală s-a întâmplat, doar că la nivel foarte intens și foarte rapid, iar asta a lăsat traume destul de mari.
- Privind înapoi, considerați că această tranziție din anii ’90 putea fi gestionată altfel?
Asta e o întrebare la care e foarte greu de răspuns. Eu tind să cred acum, chiar și dacă ne uităm în cadrul întregului spațiu ex-comunist, că observăm cum tranzițiile au fost destul de diferite –unele au fost mai mari, unele mai violente, unele mai controlate, altele liberalizate total, cu tot soiul de economii de șoc. Deci însăși ideea că trebuie să-i facem pe oameni să treacă printr-un șoc e o chestie violentă.
Astăzi, cred că noi am fi putut trece tranziția mai lent, mai puțin violent și cu pierderi mai mici. Ceea ce spun eu în general și dau de înțeles în carte este că pierderile Estului în această epocă de tranziție au fost mult prea mari. Pe mine nu mă deranjează atât de mult sau nu mă interesează atât de mult pierderile la nivel de infrastructură, de instituții, de resurse, de fabrici, uzine și așa mai departe. Reprezintă o pierdere importantă, dar se pot ușor reface. Ceea ce mie mi se pare că am pierdut este la nivel de resurse umane, iar asta e foarte greu de refăcut, aproape imposibil.
Pe de o parte, e bine să învățăm din povestea asta, să sperăm că nu mai trecem prin această epocă ’90. Pe de altă parte, trebuie să înțelegem că ceea ce am pus la baza societății noastre în anii ’90, adică ce am semănat atunci, noi acum vom culege. De asta spun că ceea ce se întâmplă astăzi pe scena locală și globală este legat foarte mult și de anii ’90, de felul în care am construit noi lumea noastră și lumea globală în acei ani, pentru că atunci s-au construit bazele.
Scriitorul spune că cei care emigrează au mai puține șanse decât cei care rămân
- Mulți dintre tinerii din acea perioadă au plecat spre Occident cu speranțe mari. Cât de diferite au fost șansele celor care au rămas față de a celor care au plecat?
Cert este că pe termen mediu și lung, de obicei, se pare că cei care pleacă pierd mai mult decât cei care rămân. Aici nu e vorba doar despre poziții sociale, statut și așa mai departe, ci despre un anumit tip de confort cu sine însuți, cu societatea, cu viață și așa mai departe. Migrația e o chestiune complicată, dorită și de multe ori e o chestiune care nu se vede, e ascunsă. Cei care au rămas aici au trecut și ei prin multe forme de violență, dar au trecut construind aici, într-o societate care cumva e a lor.
Dacă ne uităm acum la populație, mai ales dacă vorbim despre generația mea, observăm o nemulțumire destul de mare. Chiar dacă au un nivel de trai bun sau au un nivel de poziții sociale, există totuși o nemulțumire foarte mare, pentru că eu cred că ei trăiesc un soi de nemulțumire a unui preț prea mare plătit. Ne e foarte greu să ne gândim la faptul că mai mult de jumătate dintre prietenii noștri sunt aruncați în toate colțurile lumii, că pe mulți i-am pierdut pe drum, că au fost multe tragedii, ne-am distrus sănătatea, familia și așa mai departe. Lucrurile astea se cuantifică și la un moment dat îți dai seama că e un preț cam mare pentru asta.
Cum poate să înțeleagă un tânăr viața din anii ’90? Trăind o săptămână fără bani
- Dacă i-ați putea explica unui tânăr român din 2025, din generația Z, de exemplu, ce a însemnat să trăiești în România anilor ’90, ce i-ați spune?
Eu încerc întotdeauna să le explic cum ar fi să trăiești o săptămână fără bani. Astăzi e greu, aproape de neimaginat ca un copil să poată trăi fără bani. Noi am trăit foarte mult timp fără bani, adică ne bazam pe alt tip de relații, de troc, de schimb, de pachet, de bișniță, de orice. Sau să trăiască într-un cămin în care nu curge apa. E foarte interesant să expui la astfel de situații copii care pur și simplu nu își imaginează că asta poate funcționa sau că poți trăi în astfel de condiții. Noi nu le vedeam ca mari tragedii, lucrurile astea le vedeam ca pe niște banalități care trebuie rezolvate. Astăzi, ar fi, probabil, niște tragedii pentru ei.
- Sunt șansele lor mai mari acum?
Șansele nu sunt date întotdeauna de nivelul de bunăstare pe care îl ai, fiindcă acesta este combinat cu un anumit tip de motivație și de infrastructura pusă la dispoziție. Da, putem spune că au mai multe șanse, pentru că au la dispoziție mult mai multe elemente. În același timp, observ că au mult mai puțină motivație, pentru că deja sunt o mulțime de lucruri pe care le au de la sine primite. În acest sens, da, lor le e mai ușor decât părinților lor, dar asta nu înseamnă că vor produce lucruri peste ce au produs părinții lor.
Vasile Ernu: „Nu cei foarte pregătiți ajung să conducă țara, ci niște oameni care ar trebui să ajungă cel mult un vânzător de chioșc”
- Generația care a crescut în anii ’90 este astăzi cea care domină viața publică, politică și economică. Credeți că această generație și-a asumat responsabilitatea pentru haosul acelei perioade sau a perpetuat un model distructiv?
Când vorbim despre structurile de vârf sau ale politicului și așa mai departe, este clar că e foarte important să fi păstrat instituțiile funcționale. E clar că noi am distrus sau am avariat foarte multe instituții importante ale statului, ale societății, am demantelat foarte multe elemente importante din societate, am lovit în stat și în instituțiile lui destul de mult, pentru că l-am urât. Noi am crezut foarte mult în această alternativă a pieței libere, a unui stat minimal. E la fel de drept că lumea politică a avut mecanisme de contra selecție. Acesta e un fenomen foarte interesant, pentru că de multe ori eu râd cu prietenii mei, fiindcă e foarte greu să ne transpunem acum în anii ’90, știind ce copii pregătiți eram în anii ’90.
Probabil am fost cea mai pregătită generație a României și ne gândim că, dintre noi, nu cei foarte pregătiți ajung să conducă țara, ci niște oameni foarte puțini pregătiți, adică oameni care ar trebui să ajungă cel mult un vânzător de chioșc. Iată că a fost o contra selecție pe diverse motive, diverse cauze și care s-a dovedit că a produs un anumit tip de clasă politică.
Astăzi suntem vinovați toți, nu doar clasa politică e vinovată, suntem vinovați mai mult, dar ei au o responsabilitate mai mare. Noi am produs o clasă socială, o pătură socială și un grup politic în care astăzi e cumva destul de jenant să ne regăsim. Nu ne regăsim în el, pentru că noi știm cât de bine am fost pregătiți, noi știm cine sunt acești oameni, dar asta este realitatea. Dacă nu reușim să punem oameni mai buni, mai pregătiți, e și problema noastră.
Cea mai mare valoare a Iașului: oamenii
- Între anii ’90 și ’96 ați locuit la Iași. Cum era Iașul anilor ’90 comparativ cu cel de astăzi? Ce s-a pierdut și ce s-a câștigat?
Sunt două Iașuri foarte diferite. Valoarea cea mai mare a Iașului, evident, constă în oameni. Eu întotdeauna consider că este orașul cu cea mai bună resursă umană pe care eu am întâlnit-o vreodată, datorită unei istorii a acestui oraș, instituțiilor, tradiției liceelor, școlilor și așa mai departe. Este printre primele cel puțin trei orașe ale țării.
Partea interesantă a acestui oraș este un anumit stil de târg molcom. De exemplu, în partea urbană, mie îmi place foarte mult la Iași, dar acum dispare din păcate, zona de mahalale cu grădini, case și curți, lucru care e un soi de rural urbanizat. Adică ai impresia că parcă ești la țară, dar nu ești la țară, ești la oraș.
Pentru mine a fost foarte important, de exemplu, ușurința cu care oamenii sunt dispuși să se deschidă sau să te ajute. Eu nu am mai întâlnit asta nicăieri atât de mult într-un oraș mare, fiindcă la țară e altceva. Oamenii aveau grijă de noi, ne dădeau de mâncare, ne ajutau. Orașul este interesant prin felul lui molcom de a fi.
Astăzi, este vizibil într-o creștere destul de dinamică. Cred că în acest moment este printre cele mai dinamice orașe ale României, probabil cu cea mai mare creștere din acest moment din România, pentru că a avut și un decalaj.
E greu să mă obișnuiesc cu aceste multe blocuri noi, multe centre comerciale imense. Acestea fac parte din dezvoltarea orașelor din ultimii 20-30 de ani. E un oraș într-o dezvoltare foarte puternică. Deja este alt oraș, cu toate că, în același timp, eu zic că aici încă mai este unul dintre puținele orașe în care oamenii mai au timp. Adică mai poți să stai să mai povestești pe îndelete, lucru care nu se mai întâmplă în alte orașe unde totul e în mare viteză. De exemplu, eu îmi petrec aproape toate sărbătorile de iarnă la Iași, pentru că ne simțim cel mai bine, pentru că oamenii sunt cei mai deschiși, iar asta spune ceva despre mine și relația cu acest oraș. Îl iubesc foarte mult!
- În carte aveți un capitol dedicat crâșmelor din Iași. Vorbiți despre contrastul dintre biserici și crâșme. Care era „ritualul” unei seri într-o crâșmă ieșeană a anilor ’90? Ce făcea din aceste locuri un spațiu unic?
Înainte, erau foarte puține și erau niște locuri care se închideau devreme. Au explodat în anii ’90. Au devenit foarte importante în viețile oamenilor, mai ales ale studenților. Chiar dacă erau puțini bani, foarte interesant era tocmai acest timp fără limite. Adică te duceai oricând, veneai oricând. Și ceea ce e foarte interesant e că nu trebuia să te duci cu bani. Eu nu știu de unde ne găseam noi bani să mai bem câte o bere, că noi tot timpul n-aveam, dar niciodată n-am avut sentimentul că nu o să găsim, că nu o să consumăm ceva.
Era acest aer de libertate, era un loc unde lumea se cunoștea. Acolo am cunoscut zeci și sute de oameni – studenți de pe la alte catedre și facultăți, studenți din toată regiunea. Mi-am făcut multe relații și am cunoscut mulți copii – din Suceava până la Constanța, de la Bacău până la Chișinău. Veneau studenți de peste tot. Te cunoșteai mai mult la crâșmă decât la facultate. Acolo învățai, citeai, discutai și povesteai. Astăzi, crâșmele au cu totul altă funcție, nu se mai întâmplă asta. Crâșme e un termen generic pentru locul în care se bea, adică ceea ce numim noi baruri.
Vasile Ernu: „Ce am trăit noi în anii ’90 la nivel regional, acum s-ar putea să trăim la nivel global”
- Având în vedere contextul politic actual din România, inclusiv alegerile prezidențiale și ascensiunea discursurilor extremiste, ce spun aceste lucruri despre direcția în care se îndreaptă România?
Din păcate, dacă ar fi doar România să îndrepte într-o direcție, ar fi simplu, pentru că s-ar găsi niște țări mai mari să ne pună la punct. Dar am impresia că tot globul a luat-o într-o direcție. Din păcate, eu îi ironizez puțin și spun că acum s-ar putea să începem să trăim o epocă ’90, dar la nivel global. Adică ce am trăit noi în anii ’90 la nivel regional, acum s-ar putea să trăim la nivel global, pentru că e vorba despre dizolvarea unor instituții, despre un anumit tip de isterie mistico-comercială. Există un accent pe o instabilitate foarte mare. Nu se prevestește nimic foarte bun. Eu cred că vom trece prin niște fluctuații destul de mari, dar sper să nu fie foarte violente. Aceasta este singura mea speranță.
Dorința de extremism și naționalism vine din probleme nerezolvate în timp. „Un Georgescu și un Trump nu apar de nicăieri”
- Așa cum ați spus, observăm o creștere a discursului extremist și naționalist, atât în România, cât și în Europa. De unde vine această tendință și cât de periculoasă este?
Ea vine din niște niște nemulțumiri, din niște probleme nerezolvate în timp. E clar că s-au făcut multe greșeli. Adică, practic, ceea ce spuneam mai devreme, că noi culegem acum niște roade ale unor epoci, pentru că ele sunt o reacție la ceva, la niște inegalități, la niște dezechilibre, la abandonul unei populații pe care nimeni nu a mai reprezentat-o, la excesele altor grupări politice care au fost înainte și au creat tot soiul de imagini false. Toate lucrurile acestea au contribuit, pentru că un Georgescu și un Trump nu apar de nicăieri. Până și un Putin nu apare de nicăieri. Sunt niște cauze, iar acum vedem efectele acestor lucruri. E clar că am lăsat multe probleme nerezolvate și acum ele dau roade.
- Societatea pare tot mai atrasă de mesajele populiste și extremiste. Intelectualii, scriitorii și jurnaliștii ar trebui să le contracareze, pentru a ajuta la salvarea democrației?
E de datoria noastră, ca scriitori și jurnaliști, să pledăm pentru aceste valori umaniste și împotriva oricărui oricărei forme de extremism. Însă, dincolo de munca noastră de a explica, de a scrie și de a ne pronunța, cred că cheia problemelor se află în zona politicului și mai ales a politicului care decide zona economicului. Acolo sunt cheile principale. Deci, practic, noi, ceea ce ar trebui să facem mai mult, dincolo de discurs și text, este să facem presiune pe politic în care să se ia niște decizii și să facă niște politici care să amelioreze viața oamenilor, să stopeze tot soiul de furii, fobii și așa mai departe. Oamenii au nevoie de niște răspunsuri și aici se poate lucra mult mai eficient pe zona asta.
- Credeți că există forțe democratice capabile să reînvie speranța în politică sau vom asista la o lungă perioadă de stagnare și conflict?
Am avut o perioadă parte de un anumit tip de prosperitate și un anumit tip de libertate, care eu cred că nu ne-a displăcut. Adică am făcut multe prostii, dar avem și lucruri pe care merită să le ținem. Nu cred că am vrea foarte mult să intrăm într-o zonă de autoritarism, după ce ne-am bucurat de o libertate destul de decentă mulți ani de zile.
Vasile Ernu despre războiul ruso-uncrianean: „Eu cred că e de datoria noastră să ne solidarizăm cu victimele și să condamnăm agresorul”
- Aveți o legătură personală cu spațiul ex-sovietic, sunteți născut în Odesa, iar războiul din Ucraina este un subiect esențial în contextul actual. Cum ați trăit, din punct de vedere personal, momentul în care războiul a ajuns atât de aproape de locurile copilăriei?
Am scris foarte mult atunci, în perioada aia. Chiar cartea se termină cumva cu această poveste, că eu consideram că va exista o revanșă și revanșa a venit sub formă de război. Recunosc că eu nu am crezut până în ultima clipă că va exista acest război și eu cred în continuare că el putea fi ocolit, prevenit. Pentru mine, a fost o tragedie. Zona aceea din Ucraina mi-e foarte apropiată, am copilărit acolo, am umblat pe acolo. E ca și cum s-ar duce războiul în grădina bunicilor și între doi colegi de bancă.
În același timp, am avut o poziție foarte clară. Eu cred că e de datoria noastră să ne solidarizăm cu victimele, iar victima în cazul dat este Ucraina, și să condamnăm agresorul, care în cazul dat este Rusia. Niciodată n-am avut un dubiu asupra acestor lucruri. Putem discuta, evident, despre cauze și așa mai departe. Însă, în primul rând, trebuie să condamnăm agresorul și să ne solidarizăm cu victima. Acesta este un lucru important și mai ales pentru mine, ca intelectual, ca scriitor, care cunosc ambele părți destul de bine.
- România a adoptat o poziție fermă în sprijinul Ucrainei, dar există și voci care contestă acest ajutor. Este România într-un real pericol?
Noi suntem într-o structură politică, comunitatea europeană și NATO. Asta ține de o decizie a statului, a cetățenilor români. Ne-am asumat asta, trebuie să mergem pe această cale, chiar dacă, din când în când, trebuie să mai punem în discuție anumite lucruri, dar cred că e bine ce am făcut în acest sens. Nu cred că suntem mai puțin în pericol decât celelalte state, adică fiind parte a acestor structuri, noi cumva avem niște reguli de joc comune. În acest moment, eu tind să cred sau sper foarte mult că se va pune capăt acestui război prin diplomație, evident, fără a sacrifica Ucraina. Eu sper foarte mult la o pace echitabilă. Cred că un război e ultimul lucru pe care l-am dori în zona noastră
„Războiul este probabil cea mai mare tragedie care se poate întâmpla unei populații”
- Cunoașteți foarte bine ambele tabere. Ce credeți că ar trebui să înțeleagă românii în urma acestui conflict aflat chiar la granițele țării?
Ceea ce e foarte important să înțelegem acum este că o mulțime de chestiuni pe care credem că le-am depășit nu sunt depășite definitiv. O mulțime de valori, o bunăstare, o libertate pe care am câștigat-o, nu sunt câștigate definitiv și oricând pot fi pierdute. E foarte important să înțelegem că multe lucruri bune câștigate le putem pierde foarte ușor și trebuie să ținem la ele. Așa cum nu cred că trebuie să credem că nimic nu e ireversibil. De multe ori sunt reversibile, ba chiar în mai rău. Și de asta eu zic că e foarte important în această lecție să înțelegem că trebuie să știm să facem un anumit tip de compromisuri de politică care să nu ducă în niciun caz la un conflict militar, pentru că războiul este probabil cea mai mare tragedie care se poate întâmpla unei populații. Și mai ales, să învățăm că ceea ce avem trebuie să prețuim foarte mult și să ținem la el.
Despre Vasile Ernu
Vasile Ernu s-a născut în Odesa, URSS, în 1971, este un scriitor, eseist și comentator politic roman. A fost redactor fondator al revistei „Philosophy & Stuff” și a colaborat cu publicații precum „România liberă”, „HotNews”, „Adevărul”, C„riticAtac” și „Libertatea”. A debutat cu volumul Născut în URSS (2006), o lucrare apreciată, premiată și reeditată de mai multe ori. A publicat cărți precum Ultimii eretici ai Imperiului, Sectanții, Bandiții sau Jurnal la sfârșitul lumii. De asemenea, a coordonat volume colective pe teme politice și sociale, fiind unul dintre fondatorii platformei CriticAtac.
Bogdan Crețu despre volumul “Generația canibală”, de Vasile Ernu, Editura Polirom, 2024
23 Februarie 2025, 16:07
Vasile Ernu “încearcă să lucreze ca un antropolog, încearcă să restituie cît mai mult din fenomenul pe care și l-a ales drept țintă: anii ’90.”, spune criticul Bogdan Crețu.
Acultați aici Radio România Cultural
Cartea celei mai libere epoci din istorie – Generația canibală, de Vasile Ernu
De Arthur Suciu în revista Argeș – februarie 2025
S-a remarcat destul de des stranietatea privirii lui Vasile Ernu din Trilogia marginalilor, dar s-a insistat prea puțin, cred eu, asupra conștiinței sale imperiale (deși temeiurile sunt evidente). În Generația canibală, Ernu se autodenumește „ultimul copil al Imperiului”, poate cu trimitere la Ultimii eretici ai Imperiului, cartea care mie mi-a plăcut cel mai mult și care e cel mai puțin citită). Această conștiință este exprimată sub multiple forme. Crescut cu Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Ernu e învățat să privească de la nivelul marii literaturi rusești, care este o literatură imperială. Tot ceea ce se vede de la acest nivel, cu atât mai mult literatura română, este mai mic. De aceea, în ciuda faptului că Ernu e un bun cunoscător al literaturii române, cu excepția lui Bacovia, de care e atras pe filieră… moldovenească, nu prea citează din autori români. Această perspectivă imperială e intricată și în antropologismul care caracterizează toate cărțile lui – ochiul imperiului care privește periferia, atracția față de infraroșu. Există așa ceva la Ernu, fără îndoială, după cum există și o limită în receptarea umorului balcanic, adesea vulgar. Ernu nu e deloc un om vulgar și nu e nici acomodant balcanic. Trăsătura sa cea mai evidentă e seriozitatea. Or, umorul e partea cea mai profundă a unei limbi și a unei civilizații.
Această perspectivă imperială se răstoarnă însă și devine o perspectivă periferică. Ea devine periferică tocmai prin alegerea de a trăi în România, dar și prin schimbările care au loc la începutul anilor ’90, căci căderea URSS este și o periferizare a imperiului. El este „un copil al Imperiului”, dar un matur al Periferiei, în care caută să-și determine poziția de luptă. Nu cred că există, în acest moment, un om care să cunoască mai bine România. Oriunde merge, chiar și pe vârf de munte, există cel puțin câteva persoane care vor să-l vadă. Probabil că ultimul intelectual care s-a mai aflat în această situație este Adrian Păunescu.
La Ernu, imperialismul se convertește în periferism, dar mereu e prezentă o dialectică între cele două. Generația canibală nu e cartea unui om imediat, ci a unui filosof indirect, care are nevoie de cunoaștere ca să ajungă la sine. Am avut eu însumi un parcurs asemănător: de la Iași, Ernu a plecat la Cluj, apoi la București. Eu am plecat de la Cluj la Iași, apoi la București, unde l-am și cunoscut pe Vasile Ernu. Toată această „migrațiune” permanentă apare dintr-o insuficiență ontologică. Totuși, dacă eu am fost prin excelență un singuratic, Ernu e un om care nu poate trăi decât în mijlocul oamenilor. Acolo este el în elementul său, iar Generația canibală e o carte a frumoasei prietenii a tinereții.
Dacă Trilogia marginalilor este stranie, Sălbaticii copii dingo și mai ales Generația canibală au introdus acea familiaritate de contemporan, eu făcând parte din aceeași generație cu Vasile Ernu. Am citit peste 500 de pagini din Generația canibală, recunoscând tot: hainele second hand, cablul TV, ness-ul frecat, non-stopul, bazarul din Suceava, căminele din Copou, Gardu’ verde, Clujul etc. Două pagini sunt dedicate cârciumilor din Iașii începutului anilor ’90 – o enumerare exhaustivă. Singurul lucru de care m-am mirat și de care se miră și Vasile Ernu este: cum de am scăpat vii din acei ani? De fapt, unii dintre noi n-au scăpat, iar ceilalți au rămas cu sechele. Anii ’90 au fost cei mai liberi din istorie, dar și cei mai violenți. Generația canibală e unică în primul rând prin tratarea acestui subiect tare. Noile generații cred, în parte, că anii ’90 au fost un fel de continuare a comunismului. Nu e nimic mai fals. Cum spune Vasile Ernu, au fost anii unei mari dislocări, anii în care totul a fost dat peste cap. Generația noastră nu a trăit (încă) războiul. În schimb, a trăit această experiență a rupturii sociale totale. Dacă ți-ai trăit tinerețea în anii ’90, e greu să mai crezi în ceva. Totul a fost halucinant.
Cu Generația canibală, Vasile Ernu încheie un ciclu foarte amplu. Cartea aceasta e, într-un fel, un sfârșit pentru că se termină cam acolo unde începe cariera publică a lui Ernu – publicarea cărții Născut în URSS (2007). În același timp, cartea e scrisă din perspectiva prezentului, având un aer apocaliptic. Generația noastră a ajuns la un fel de scadență, iar Vasile Ernu vorbește chiar despre o revanșă sau despre nevoia unei revanșe. Da, suntem o generație chinuită, am fi meritat poate mai mult de la viață. În noi e multă furie, melancolie, frustrare. Există o nevoie de revanșă, deși ea poate să semene cu un soi de revoluție a zombiilor. O revoluție a celor pe care i-a lăsat ficatul, care stau prost cu tensiunea, iar pe unii nici pancreasul nu-i prea ajută. Nu mai spun de depresie. În viața acestei generații s-a băut mult și s-a băut lucid. Nu a fost genul acela de beție care te aruncă în transă, cum era în comunism. Beția din postcomunism e mereu trează sau aproape. O beție care nu îmbată, ci trezește. Și în cartea lui Vasile Ernu se bea mult, firește.
Generația canibală este o carte care trebuia să fie scrisă pentru a putea retrăi anii ’90. Pentru că, deși anunță o revanșă (dar, atenție, această revanșă nu are caracterul unei vendete politice, așa cum e cea actuală), cartea este dureros de luminoasă și de fericită, cel puțin pentru mine. E o carte pe care unul ca mine o citește și plânge, așa cum plângi atunci când auzi un hit din tinerețe (cartea lui Vasile Ernu are un playlist de anii ’90 aproape complet). Ce tinerețe liberă! Așa ceva nu a mai fost niciodată! Și probabil nici nu va mai fi. Am trăit acel scurt moment dintre două regimuri când libertatea e posibilă. Și s-a întâmplat că exact atunci aveam 18 de ani.
Victor Cobuz – Revista Cultura – Best of 2024
Cu riscul de a mă repeta, dar fără niciun regret că voi menționa unele cărți a doua sau chiar a treia oară, nu vreau să închei textul fără a recomanda câteva dintre aparițiile editoriale remarcabile ale anului 2024.
În primul rând, ca să revin la ideile enunțate în introducerea textului, aș vrea să amintesc două cărți care se întâlnesc în câteva puncte, deși sunt foarte diferite: „Generația canibală” de Vasile Ernu și „Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie” de Andrei Gorzo, ambele publicate la editura Polirom.
Ambele cărți oferă o imagine a tranziției de la comunism la capitalism, perioadă complicată din punct de vedere social și politic, în care se găsesc rădăcinile multora dintre problemele enunțate în introducerea acestui articol.
Dacă Vasile Ernu realizează un portret al generației sale la prima tinerețe, privind-o cu ochiul antropologului, Andrei Gorzo disecă un caz particular, al tatălui său și al familiei sale, prins într-o încrengătură de probleme, pe care încearcă să le descifreze ca într-un veritabil roman detectivistic.