Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Noutati

Prezentare Sălbaticii copii dinco – la filosfofie

Am avut puține emoții la copiii de la filosofie București

Aproape două ore. Of.

Și la un ceai după

Data viitoare mai mult

Mulțumesc tuturor

#vasileernu

#sălbaticiicopiidingo

+2

-
19 April, 2023
Niciun comentariu

Jargonul filosofiei românești – în vizită la filosofie în vremuri nonreflexive și total depresive

M-au invitat cei de la filosofie București joi să vorbim despre cartea – Sălbaticii copii dingo. Mă rog – un pretext de a ne vedea și povesti.

Cândva am făcut și eu filosofie. Filosofia este un fel de jargon: se poate învăța. Cum? Of – altădată.

Eu nu știam că va cădea URSS așa că mă pregăteam pentru Moscova în anii 88 – era cea mai bună școală, nu exista altă șansă. A venit brusc 89 și s-a schimbat totul. Am început la Iași în 90 și am continuat la Cluj în 96 și după. Azi sunt distant – ”tovarăș de drum”.

În Est filosofia este o struțo-cămilă stranie: un amestec de teologie cu literatură și istorie cu sociologie. Dar toate aceste elemente sunt destul de occidentale pentru că estul este mimetic. Estul este un soi de occident ”de mâna a doua”: ruda săracă de la țară. Estul este al naibii de interesant prin această mutație mimetică care are totuși o altă religie, altă istorie și altă practică. Estul este un soi de occident care-și permite luxul timpului și spațiului: nu e strâmtorat.

Estul este un alter ego al Vestului. Ambii au la bază aceiași axiomă: dubito ergo cogito cogito ergo sum. Doar că Vestul pune accent pe Cogito iar Estul pe Dubito.

Cogito la ei e un soi de legalism reflexiv. Pe când la noi Dubito e un soi de gândire suspicioasă. Ei sunt al naibii de buni în a ordona reflexiv lucrurile – noi în a fi suspicioși și dizolva totul. Noi suntem ”deconstructiviști” prin tot ce facem. Noi suntem ”fii risipitori ai Vestului”

Revenim la praxis. În 90 era o concurență nebună la filosofie. Mă credeți? Iar copiii care veneau erau – cum să spun să nu sperii: atât de buni că azi pare SF. Genul care puteau da și la filosofie, și medicină, și inginerie, și la arte – simultan: așa erau vremurile.

E adevărat: științele umaniste la noi erau pe filologie – de unde și ”ura și disprețul” nostru față de “literaturocentrism”.

În anii 60-90 cu care sunt familiar exista un prestigiu imens al facultății – mai ales medicină și cele tehnice dar și ideea de prof avea un statut superior. Facultatea avea funcția averii de azi pentru grosul populației. Facultatea era un soi de jackpot – juvetele. De ce? Era cel mai sigur ascensor social și funcționa. Vrei să ieși din sărăcie să ai o viață mai ușoară? Faci nu bani ci școală. Direcția școală-facultate: gratuit, universal, accesibil tuturor. Azi de neimaginat – costul vieții devine prea mare și al școlii la fel. E scump chiar să mori.

Primul – prestigiul imens. Doi – pregătirea foarte ridicată a copiilor. Acesta este un element important: că veneai de la Constanța, Vaslui, Bacău, Bârlad, Tecuci, Roman, Pașcani, Suceava, Vatra Dornei sau chiar sate mai mari – vorbim de Universitatea din Iași – nivelul era foarte ridicat, iar concurența dementă. Personal nu prea cred că se putea trișa: nu am studiat subiectul, firește erau găuri în sistem, dar 99% al copiilor care veneau erau cu un nivel de pregătire foarte ridicat.

Și încă un element tare important: distribuția destul de echilibrată pe regiuni și pături sociale. Adică nu aveai două trei orașe dominante ci toate orașele și orășelele regionale erau bine reprezentate. Și aveai colegi așa: de la copii de profesori universitari până la copii de muncitori și chiar țărani. Iarăși un fenomen care a dispărut total.

Această ”democrație la bază” astăzi e greu de înțeles unde totul este super ghetoizat pe clase, caste, grupuri determinat de bani. Banii sunt sursa ierarhie nu cunoașterea și nevoia. Practic azi copiii din rural cu cei din urbanul mare, sau cei din ghetourile sărace cu cei din ghetourile de lux, nu se mai intersectează aproape niciodată. Școlile noastre au devenit ”școli de clasă” – de ”clasă socială”.

Universitățile la fel: copii din rural mai ajung acolo un 3%. Asta și pentru că școlile din rural sunt abandonate. Școlile au devenit total antidemocrate – pentru că au devenit comerciale. Educația nu poate fi fundamentată ”pe profit” – asta știm de câteva mii de ani. Bun.

Personal cred că aceasta este cea mai mare pierdere: în România și Est – cei mai buni copii vin din sărăcie. E regulă verificată. Asta nu înseamnă că trebuie păstrată sărăcia – ci că trebuie să oferim șanse săracilor – grosului. Energiile care veneau de acolo erau colosale. Azi sunt aruncate la coșul de gunoi al istoriei: în loc să ajungă la școală culeg căpșuni pe plantații. Țara asta e făcută de copiii săraci, flămânzi – a te baza pe ”elită” e sinucidere.

Revenim la filosofie. Era prestigioasă în 90 – mai avea aura asta de ”chestie complicată” și ”serioasă”: filosofia era materia aceea care răspunde la întrebarea – Care este sensul vieții 1,2,3 😉 Deseori ca să scăpăm de discuțiile acestea serioase când erai întrebat ”la ce ești?” – răspundeam: la mașini agricole. Clar și fără discuții.

Cum s-a dezvoltat materia filosofie instituțional în anii 60-70-80 în Est e destul de interesant – au avut loc mutații stranii. E puțin cercetat fenomenul la noi dar și în Est. Sunt destul de familiar cu această istorie pe flancul estic: Țările Baltice, Rusia, Ucraina, Georgia și chiar Uzbekistan. Mai ales că poți compara cu spațiu francez, german și anglo-saxon. Și la noi e puțin studiat fenomenul: sunt mici încercări ceea ce e bine.

Anii 90 românești îmi sunt familiari – mai ales axa Iași-Cluj.

În anii 90 explodează regăsirea unei identități ”mistice„: anii 90 sunt anii regăsirii individualismului feroce cu un misticism identitar și economic de o violență pe care nici azi nu o înțelegem. Era o libertate imensă, o iraționalitate totală și o vioiciune bolnavă. Se năștea ceea ce eu am să numesc: Generația canibală. Aveam să câștigăm libertatea de a ne mânca între noi devorând totul în jur. Noi atunci nu știam asta.

Școala de filosofie era slabă – la Iași aveam un singur prof foarte bun – Ștefan Afloroaei. Dar asta puțin conta: conta contextul, colegii, nebunia descoperirilor. Atmosfera era totul: deschiderea. Începuseră să circule cărțile noi și faimoasele xeroxuri – cărți trase la xerox aduse din afară. Colegii care plecau afară veneau cu multe comori: copii xerox la cărți. Se citea în draci.

La Cluj lucrurile erau puțin diferite de Iași – voi povesti în următoarea carte. Acolo aveai filiera structuralistă-post structuralistă – Aurel Codoban & Claude Karnoouh – și direcția nouă care se descoperea – French Theory: Foucault, Derrida, Deleuze, & Co – prin Ciprian Mihali & co. Cumva pe această direcție am mers mulți.

În ambele Universități am avut colegi buni – cei din Cluj erau mai tineri și de aici și anumite diferențe. Era și proximitatea CEU Budapesta care a schimbat configurația ideologică – aici e de discutat mult. Majoritatea lor au plecat la studii afară: master, doctorat etc.

Cu București nu am avut treabă niciodată. Ei cumva erau din altă constelație și probabil ceva mai protejați prin natură disciplinară a profesorilor.

Cert este că în acest moment filosofia de la București pare a fi singura care stă cât decât mai bine în picioare. Clujul pare a fi terminată: Ciprian Mihali a revenit dar pare că energiile sunt pe alte unde. Iași pe linia de plutire – chiar dacă acolo ai oameni buni precum George Bondor, Diana Mărgărit, Alexandru Tofan ș.a. Mă rog: așa se vede de la distanță. Sper să greșesc.

La București văd că se mișcă mai ales că au mulți profi foarte activi din generații ceva mai tinere. Cei pe care-i urmăresc dau semne – foarte pregătiți și cu domenii atractive, actuale: Cristian Iftode, Costea Vica, Daniel Nica, Paul Sandu. Mai sunt dar pe ei îi știu mai bine.

Problema mare – copiii: lipsa lor. Prestigiul s-a dus: nu doar prestigiul filosofiei ci a școlii în sine. Școala e în totală degringoladă. Copiii cei mai pregătiți pleacă ”la export” iar cei ce rămân trebuie să lucreze. Plus ideea ”meseriei de piață” – viața e piață de ceva timp.

Viața studențească și universitară arată halucinant pentru mine – mai ales prin ”preț” și ”muncă”. Viața studențească a devenit ”exclusivistă” datorită prețului – e prea scumpă pentru a fi liberă. Și doi – munca: inadmisibil ca un student să aibă job constant în timpul studenției. Asta nu e studenție ci altceva.

Înțeleg: puțini părinți își permit să țină copilul la școală datorită prețului prea mare de viață. Au trecut vremurile când un muncitor sau țăran putea ține 3 copii la facultate. Astăzi e un lux imens: Universitatea devine curtea burgheziei doar – artele sigur.

Cred că școala și Universitatea ar trebui scoase din câmpul comercial și economic de tip – profit. De ce? La prețul acesta de viață nu-ți permiți să fii liber și mai ales să gândești. De la un anumit nivel al prețului nu mai există gândire.

Dar despre toate acestea – joi la un cei, cine apucă. Vă garantez că nu o să vă plictisiți o clipă.

Joi 23 martie, ora 18.00 – Facultatea de Filosofie – amfiteatrul Mircea Florian.

-
19 April, 2023
Niciun comentariu

Oborul lumii vine curând – Prin piețele lumii.

Parcă m-aș duce până la Obor. E zi frumoasă și nimic nu se compară cu o piață de dimineață. E terapeutic.

Dar am uitat să zic: am tradus o carte pentru copiii de la 5 la 99 de ani: Prin piețe lumii. Apare la excepționala Editura Frontiera. O carte de neratat pentru iubitorii de piețe.

E din seria aceea cumva care a apărut și O sută de ani în casa noastră de Aleksandra Litvina.

Prin piețele lumii de Maria Bahareva cu ilustrații de Anna Desnițkaia – e o carte care deja face înconjurul lumii fiind tradusă în multe limbi. Ingenios gândită și excepțional ilustrată.

Știam de acest proiect și alte astfel de proiecte: cam știu tot ce apare în Est. M-am bucurat că editura Frontiera s-a apucat de această carte.

Eu când am luat cartea am avut , firește, câteva obiecții: nu poate apărea în română fără Obor. Aș fi vrut și piața centrală din Chișinău – care este ceva unic.

Am discutat cu cele două artiste, cu editura și am stabilit că fără Obor se pierde sensul vieții. Artistele au fost deschise și au decis să prezinte Oborul cu tot cu mici și au mai ales o piață – să-mi ogoiască ”imperialismul piețar românesc” – Piața din Brașov.

Așa că acum piața din Obor va intra în această carte care face o carieră globală destul de frumoasă.

Pentru iubitorii de piețe – va fi o mare surpriză: ca un obiect frumos și inteligent pe care vrei neapărat să-l ai. Iar pertu copiii de toate vârstele va fi și util și frumos.

În curând va apărea – o vom lansa în Obor, firește.

Hai că fug până la Obor.

#Obor#piațaobor

Ar putea fi o ilustraţie cu 3 persoane

-
19 April, 2023
Niciun comentariu

Scriitorul român și cititorul japonez

Înțeleg greu ce spun japonezii când spun. Nu știu să decodez felul lor de a gândi. Dar învăț.

Îmi scriu doi cititori japonezi: cred destul de tineri.

”Citesc cartea ta tradusă în japoneză și parcă aș citi despre copiii și copilăria din Epoca Shōwa. Mai ales partea oficial/neoficial e atractivă”

”Jucam eu Atomic Heart și am dat peste cartea ta și acum o citesc – e ca un joc video: dau ceața la o parte”

Epoca Shōwa? Atomic Heart? Mamăăăă…

Acuma eu recuperez – Epoca Shōwa și jocul Atomic Heart.

Clar vreau să ajung în Japonia. Până acum nu aveam nici cea mai mică atracție.

-
19 April, 2023
Niciun comentariu

Jurnal la sfîrșitul lumii

Jurnal la sfîrșitul lumii

Jurnal II – 2023 – curând

Jurnal I – 2019

De la Ararat la Dunăre – Inițial mergeam pe ideea: de Sfârșitul lumii ca Sfârșitul geografiei și am ajuns la Sfârșitul istoriei.

Câteva gânduri despre ele de la Ștefan Baghiu, Ion Vianu, Paul Cernat și Arthur Suciu.

”Vasile Ernu traduce în general prin cuvinte extrem de dificil de găsit, tocmai pentru că sunt accesibile oricui, realități care se află atât de aproape de noi încât ne este imposibil să le mai observăm.”

Ștefan Baghiu

„A fost comunismul sovietic o paranteză a istoriei care nu a lăsat omenirii decât amintirea unei vârste unei apocalipse ratate sau a fost o tragedie istorică de uriașe proporții, produsul unei dorințe exacerbate de bine care a decurs în chip atroce și, în felul acesta s-a constituit într-o tragedie a Umanității? A fost produsul unui cinism

dus la extremă a unor manipulatori fără scrupule sau printre intrigile malefice au răzbit și vocile unor iubitori de oameni? Seamănă societatea post comunistă cu lumea justiției și adevărului la care au visat rezistenții, disidenții? Unor astfel de întrebări dă răspuns Vasile Ernu pe care îl califică nu numai faptul că este Născut în URSS dar și o sensibilitate de-a percepe semnificația faptului banal, o precizie a analizei care te stimulează intelectual și când nu ești de acord cu ea.”

Ion Vianu

”Jurnal la sfîrșitul lumii e o cronică subiectivă la cald, alcatuită din consemnări „facebook-iste” ale ultimilor ani din România noilor conflicte ideologice (2014-2018). O nouă formulă de „literatură totală” made in Vasile Ernu. E, de fapt, o abordare eseistică directă a nevrozelor vieții noastre publice, împănată cu digresiuni confesive savuroase, cu reflecții antropologice despre lumea Estului post-sovietic și, nu în ultimul rînd, despre puterea subversivă a literaturii. O terapie mentală de șoc pentru toate opțiunile ideologice (benefică, indiferent de efectele adverse) care nu ratează aproape nimic important din ce ni se întîmplă în spațiul public.

Autorul e, am mai spus-o, un post-imperial anti-hegemonic, a cărui gîndire critică neînregimentată provoacă toate taberele; un contrabandist de idei în răspăr care sparge, surîzător, liniile de front; nu un activist subordonat unei ideologii (ca „om de stînga” asumat ce se află), ci un gînditor social independent și un umanist paradoxal, cu o inteligență artistică și o mobilitate intelectuală ieșite din comun. Are în dotare o înțelepciune jucăusă de țadic, o versatilitate bonom-ironică și o știință dezarmantă în a dribla ideile primate. Inclusiv pe cele despre sfîrșitul lumii și al istoriei, care se tot amînă.

Autorul acestei cărți spunea cîndva despre I.L. Caragiale că este cel mai bun scriitor politic al nostru. Eu cred că Ernu – un est-caragialian trecut prin Ilf si Petrov, vecin cu „extremismul de centru” al lui Radu Cosașu – este cel mai bun scriitor politic al literaturii române de azi.”

Paul Cernat

“Genul de carte care-mi place mie – poți s-o citești de oriunde, ca și s-o reticești. Pare ciudat ca un autor de stânga să scrie jurnale, dar tocmai aici e tot schepsisul. Ernu are o latură existențială și o melancolie productivă, care se cere tratată prin scris. În același timp, deși e jurnal și deși include texte publicate în mediul online, nu este un text narcisist. Autorul nu te sufocă în problemele lui personale și nu suferă de egolatrie. Nu e lipsit însă de o anumită căldură sapiențială, care trimite la Vechiul Testament. Cartea preferată a lui Ernu nu cred că e “Capitalul”, ci Biblia.

Lucrarea principală a lui Ernu este “Mică trilogie a marginalilor”, din care urmează să apară ultimul volum. Dar “Jurnal la sfârșitul lumii” nu e cu nimic mai prejos. Dacă din toată opera lui Ernu ar rămâne doar acest jurnal, am avea garanții că vom afla ce a gândit Ernu. E, probabil, cel mai ironic text al său. Un fel de Ernu fără armura ideologică din “Ultimii eretici ai Imperiului”.

Jurnalul la sfârșitul lumii e cel mai important jurnal. Este acel jurnal în care lucrurile cele mai actuale sunt și lucrurile ultime. Actualitatea este, astăzi, importantă pentru că se întrepătrunde cu sfârșitul, cu ceea ce o distruge (sau o întemeiază). Acest jurnal este despre această actualitate apocaliptică, însă fără înfiorarea din ultima carte a Bibliei, ci cu acel umor al marilor autori ruși (la care, cum bine a spus Paul Cernat, a fost adăugat Caragiale). Tocmai acest umor face apocalipsa suportabilă, o amână prin disimulare.”

Arthur Suciu

-
19 April, 2023
Niciun comentariu

De la „copiii Imperiului” la „copiii dingo”

Sălbaticii copii dingo, de Vasile Ernu

 Natalia Onofrei Memorialistică, jurnal, biografii  aprilie 11, 2023

De la „copiii Imperiului” la „copiii dingo”

Autor: Eugen Ion


Vasile Ernu face parte din acea categorie de scriitori români postdecembriști cu înclinații politico sociale de stânga. În cărțile sale el încearcă să treacă dincolo de etichete, sondând psihicul și sufletul omenesc și extrăgând de acolo noi înțelesuri care să-i permită atât lui, cât și nouă, cititorilor, să privim altfel situația „marginalilor”, după cum îi numește el.


În penultima sa carte, Sălbaticii copii dingo (2021), o operă dificil de încadrat stilistic, a cărei acțiune se întinde pe perioada anilor ’80, când Vasile Ernu era adolescent, autorul povestește, printre altele, despre experiențele lui din cadrul școlilor prin care a trecut, interacționând cu persoane din toate clasele sociale, de la temuții gopnici ai clasei muncitoare din cadrul SPTU, un tip de ucilișca (școală profesional-tehnică) situată în cartierul rău famat Ciocana din Chișinău, la elevii de elită din cadrul Școlii nr. 32 din centru.


Nu întâmplător, textul este împărțit în patru părți, corespunzând celor patru anotimpuri: Vara, Toamna, Iarna, Primăvara. Prima parte se prezintă inocent, cu aventurile unor copii aflați în ciclul inferior al liceului, care întreprind o călătorie în peninsula Crimeea. Atmosfera de vacanță este pretutindeni prezentă. În acea perioadă autorul părăsise casa părintească din sudul Basarabiei pentru a se muta la Chișinău și a se înscrie la o altă școală.

Avea 16 ani. Față de celelalte părți ale textului, în „Vara” se vorbește mai puțin despre diferența dintre clasele sociale și se pune accent pe trăirile specifice adolescenței mijlocii. Pe ici, pe colo, autorul simte nevoia să precizeze accesibilitatea serviciilor și produselor din „Imperiu”. În partea a doua Vasile Ernu povestește despre începerea cursurilor la SPTU și angajarea la uzina de frigidere din cartierul Ciocana. Este primul contact direct și profund cu membrii clasei muncitoare și copiii acestora. Sunt primii pași într-o lume a tristeții, alcoolului și sărăciei, motiv pentru care această parte se și numește „Toamnă”. Cu unii dintre copii se împrietenește. De exemplu, cu Sonia, șefa unei bande de gopnici care, de la o atitudine zeflemitoare ajunge să-l aprecieze pe autor și chiar să țină la el.


Cu Sonia va merge pentru prima dată la videosaloane, niște spații insalubre aflate de obicei la demisolurile blocurilor, în care erau rulate filme occidentale celebre la o calitate îndoielnică, dar care trezeau mari emoții și așteptări în sufletul celor care le priveau. Atunci autorul a văzut pentru prima dată că există și alte lumi în afară de lumea cu care era obișnuit. Toate acele personaje pline de patos, agitate, aflate în contrast cu personajele blazate și „cuminți” ale filmelor sovietice, au produs o ruptură în sufletul tinerilor, o ruptură care a dus la conflicte interioare, la sentimentul de revoltă și la o năzuință puternică pentru schimbare. Senzația de abandon devine din ce în ce mai apăsătoare, apare revolta față de „cei mari” și dorința de încălcare a normelor. Cu alte cuvinte, o „sălbăticire”: „Coboram în subsoluri, unde ne simțeam bine – întuneric, umed, miros urît –, și ni se rupea de tot și de toate. Beam vin prost, mîncam pîine, chefir și conserve proaste, ascultam muzică rock tristă care se auzea prost din niște casetofoane care știau doar să înghită banda”.

De altfel, tot textul este străbătut de versuri muzicale și evocări ale trupelor punk-rock din acei ani, în care tinerii își găseau refugiu. „Copiii regimului” deveniseră „copiii dingo”. Toate aceste conflicte interioare sunt ilustrate în cea de-a treia parte a cărții, „Iarna”, care este și anotimpul hibernării, al introspecției, activitatea exterioară fiind limitată. Iarna se nasc cele mai înflăcărate idei. Nu întâmplător marile revoluții din Europa au avut loc în acest anotimp.


După acele luni de frământări interioare și jumătate de an petrecut în Ciocana, autorul se mută la una din școlile de elită din centru: Școala nr. 32. Prin această mutare debutează a patra parte, „Primăvara”, în care Vasile Ernu începe o nouă viață. În mod straniu, atunci când autorul vorbește despre perioada regimului comunist, ne spune că diferențele dintre clase erau mici, că „cămine și spații locative ale muncitorilor se aflau alături de blocuri ale altor categorii sociale”. De asemenea, ne spune că în sălile de clasă erau copii proveniți din toate păturile sociale, că învățământul era democratic (sau democratizat), spre deosebire de sistemul educațional postcomunist. În mintea cititorului se naște astfel confuzia, în special în momentul în care autorul ne vorbește despre ușurarea pe care a resimțit-o în momentul părăsirii școlii SPTU, a uzinei de frigidere și a cartierului Ciocana, care îi deveniseră de nesuportat.
Așadar, diferențele dintre clasele sociale erau prezente și nu erau tocmai mici.

Viața de centru i-a înlesnit accesul la literatura universală și la noi idei. Sfârșitul anilor ’80 se apropia cu pași repezi, iar tinerii educați cu care își petrecea timpul simțeau că va veni o schimbare. Zorii Perestroikăi sosiseră, iar prietenii din liceu se pregăteau să o ia fiecare pe drumul său. Ultimul capitol, „Sfîrșitul începutului. «O, vino odată, măreț viitor». În zbor spre visul de nicăieri”, ilustrează plecarea autorului în România la facultate, un eveniment inedit pe atunci, deoarece generațiile precedente plecau fie la Moscova, fie la Leningrad pentru studii. Venise primăvara, fără ca nimeni să știe dacă va fi urmată de o vară însorită sau ploioasă. Cu toate acestea, în sufletul tinerilor exista multă speranță: „În spate era un secol pe care-l disprețuiam și îl uram. În față era un secol pe care-l așteptam cu o speranță nebună. Eram ultimii copii ai imperiului, sălbaticii copii dingo”.


***
Vasile Ernu este o combinație neașteptată de emoție și realism, grefate pe o sensibilitate sufletească și o intuiție cum rar putem întâlni. Avantajul cel mai mare al scriiturii sale îl reprezintă autenticitatea, ceea ce îi permite să fie natural în povestire. Evocările pe care le face atunci când descrie anumite personaje sunt vii, în așa fel încât îți dau impresia că te afli în fața lor. Deși „disprețuiește regimul comunist” și „peisajul industrial”, apreciază școala comunistă și uzinele. Mai degrabă putem spune că autorul iubește emoțiile pe care aceste realități i le trezesc, emoții pe care nici el nu și le poate explica.

Sălbaticii copii dingo este un apel la înțelegere și deschidere, așa cum sunt multe cărți ale autorului, precum cele din cadrul Trilogiei marginalilor, în care ne sunt prezentate puncte noi de vedere asupra grupurilor sociale evitate și neacceptate de „oamenii buni”. Prin această carte Vasile Ernu își sensibilizează cititorii, pe care îi îndeamnă în mod indirect să-l înțeleagă pe celălalt înainte de a-l eticheta și izola. Pe lângă molime, ridicarea de ziduri invizibile între oameni reprezintă un alt motiv care duce la destrămarea unei societăți. De aceea Sălbaticii copii dingo este una dintre cele mai bune opere de analiză socială de după Revoluție, o carte ce merită citită de toți cei preocupați de problemele sociale și de cauzele care le determină.

-
19 April, 2023
Niciun comentariu

Jurnal la sfîrșitul lumii

Jurnal la sfîrșitul lumii

Jurnal II – 2023 – curând

Jurnal I – 2019

De la Ararat la Dunăre – Inițial mergeam pe ideea: de Sfârșitul lumii ca Sfârșitul geografiei și am ajuns la Sfârșitul istoriei.

Câteva gânduri despre ele de la Ștefan Baghiu, Ion Vianu, Paul Cernat și Arthur Suciu.

”Vasile Ernu traduce în general prin cuvinte extrem de dificil de găsit, tocmai pentru că sunt accesibile oricui, realități care se află atât de aproape de noi încât ne este imposibil să le mai observăm.”

Ștefan Baghiu

„A fost comunismul sovietic o paranteză a istoriei care nu a lăsat omenirii decât amintirea unei vârste unei apocalipse ratate sau a fost o tragedie istorică de uriașe proporții, produsul unei dorințe exacerbate de bine care a decurs în chip atroce și, în felul acesta s-a constituit într-o tragedie a Umanității? A fost produsul unui cinism

dus la extremă a unor manipulatori fără scrupule sau printre intrigile malefice au răzbit și vocile unor iubitori de oameni? Seamănă societatea post comunistă cu lumea justiției și adevărului la care au visat rezistenții, disidenții? Unor astfel de întrebări dă răspuns Vasile Ernu pe care îl califică nu numai faptul că este Născut în URSS dar și o sensibilitate de-a percepe semnificația faptului banal, o precizie a analizei care te stimulează intelectual și când nu ești de acord cu ea.”

Ion Vianu

”Jurnal la sfîrșitul lumii e o cronică subiectivă la cald, alcatuită din consemnări „facebook-iste” ale ultimilor ani din România noilor conflicte ideologice (2014-2018). O nouă formulă de „literatură totală” made in Vasile Ernu. E, de fapt, o abordare eseistică directă a nevrozelor vieții noastre publice, împănată cu digresiuni confesive savuroase, cu reflecții antropologice despre lumea Estului post-sovietic și, nu în ultimul rînd, despre puterea subversivă a literaturii. O terapie mentală de șoc pentru toate opțiunile ideologice (benefică, indiferent de efectele adverse) care nu ratează aproape nimic important din ce ni se întîmplă în spațiul public.

Autorul e, am mai spus-o, un post-imperial anti-hegemonic, a cărui gîndire critică neînregimentată provoacă toate taberele; un contrabandist de idei în răspăr care sparge, surîzător, liniile de front; nu un activist subordonat unei ideologii (ca „om de stînga” asumat ce se află), ci un gînditor social independent și un umanist paradoxal, cu o inteligență artistică și o mobilitate intelectuală ieșite din comun. Are în dotare o înțelepciune jucăusă de țadic, o versatilitate bonom-ironică și o știință dezarmantă în a dribla ideile primate. Inclusiv pe cele despre sfîrșitul lumii și al istoriei, care se tot amînă.

Autorul acestei cărți spunea cîndva despre I.L. Caragiale că este cel mai bun scriitor politic al nostru. Eu cred că Ernu – un est-caragialian trecut prin Ilf si Petrov, vecin cu „extremismul de centru” al lui Radu Cosașu – este cel mai bun scriitor politic al literaturii române de azi.”

Paul Cernat

“Genul de carte care-mi place mie – poți s-o citești de oriunde, ca și s-o reticești. Pare ciudat ca un autor de stânga să scrie jurnale, dar tocmai aici e tot schepsisul. Ernu are o latură existențială și o melancolie productivă, care se cere tratată prin scris. În același timp, deși e jurnal și deși include texte publicate în mediul online, nu este un text narcisist. Autorul nu te sufocă în problemele lui personale și nu suferă de egolatrie. Nu e lipsit însă de o anumită căldură sapiențială, care trimite la Vechiul Testament. Cartea preferată a lui Ernu nu cred că e “Capitalul”, ci Biblia.

Lucrarea principală a lui Ernu este “Mică trilogie a marginalilor”, din care urmează să apară ultimul volum. Dar “Jurnal la sfârșitul lumii” nu e cu nimic mai prejos. Dacă din toată opera lui Ernu ar rămâne doar acest jurnal, am avea garanții că vom afla ce a gândit Ernu. E, probabil, cel mai ironic text al său. Un fel de Ernu fără armura ideologică din “Ultimii eretici ai Imperiului”.

Jurnalul la sfârșitul lumii e cel mai important jurnal. Este acel jurnal în care lucrurile cele mai actuale sunt și lucrurile ultime. Actualitatea este, astăzi, importantă pentru că se întrepătrunde cu sfârșitul, cu ceea ce o distruge (sau o întemeiază). Acest jurnal este despre această actualitate apocaliptică, însă fără înfiorarea din ultima carte a Bibliei, ci cu acel umor al marilor autori ruși (la care, cum bine a spus Paul Cernat, a fost adăugat Caragiale). Tocmai acest umor face apocalipsa suportabilă, o amână prin disimulare.”

Arthur Suciu

-
18 April, 2023
Niciun comentariu

Izgoniții – ediția II-a

Izgoniții (ediția II de buzunar) a ieșit din tipar.

E cea mai nedreptățită carte a trilogiei cred: chiar dacă s-a scris frumos despre ea și a luat și un premiu plus multe nominalizări.

E o carte diferită de celelalte.

Bogdan Alexandru Stănescu spunea că e cea mai bună cartea a mea. Iar Arhur Suciu – că e cea mai tristă carte a mea.

Veacul meu, fiara mea, cine ar putea

Să privească în pupilele tale?

Aici o prezentare

https://www.facebook.com/vasile.ernu/posts/10159084048429825

La Polirom deja se găsește

https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/7912

-
18 April, 2023
Niciun comentariu

Șerban Axinte, Cosmin Ciotloș, Vasile Ernu, Cristian Fulaș și Teodora Vasilescu, câștigătorii Premiilor AgențiadeCarte.ro pentru anul editorial 2021

Sursa

Joi, 13 octombrie 2022, juriul Premiilor AgențiadeCarte.ro pentru anul editorial 2021, format din scriitorii Dan Mircea Cipariu, Florin Iaru și Tudor Voicu, a anunțat următoarele cărți câștigătoare: ”Scrâșnetul dinților” de Șerban Axinte, Editura Cartier, și ”Fragil și aproape absurd” de Teodora Vasilescu, Editura Tracus Arte – secțiunea Poezie; ”Ioșca” de Cristian Fulaș, Editura Polirom – secțiunea Proză; ”Cenaclul de luni. Viața și opera” de Cosmin Ciotloș, Editura Pandora M – secțiunea Critică literară / Istorie literară / Teorie literară; ”Sălbaticii copii dingo” de Vasile Ernu, Editura Polirom – secțiunea Eseu / Publicistică / Memorialistică. Premiile vor fi decernate miercuri, 16 noiembrie 2022, ora 18.00, în cadrul unei ceremonii ce va avea loc în Sala Perpessicius a Muzeului Național al Literaturii Române din București (str. Nicolae Crețulescu, nr. 8). Diplomele și identitatea vizuală a Premiilor AgențiadeCarte.ro sunt realizate de artistul vizual Mihai Zgondoiu.

De 12 ani, AgențiadeCarte.ro propune un top anual al celor mai bune cărți. Pentru anul editorial 2021, echipa AgenţiadeCarte.ro a scanat nominalizările pentru Premiile Radio România Cultural, Observator Cultural și Gala Tinerilor Scriitori, dar şi propriile preferinţe ale editorilor. Cititorii AgenţiadeCarte.ro au putut vota și comenta titlurile alese de noi până la 31 august 2021. ”(s)top cele mai bune cărți ale anului 2019” a avut peste 24546 de vizualizări.

”Sunt bucuros că juriul, inspirat de votul popular de pe AgenţiadeCarte.ro, a ales câteva titluri pe care le consideră semnificative pentru o viitoare istorie a literaturii române contemporane. Sunt cărți care vor marca un an editorial, 2021, extrem de prolific, cu multe apariții remarcabile. Dintre cărțile nominalizate, am ales să ne bucurăm de lectura cărților scrise de editorialiștii și colegii noștri Claudiu Komartin și Cristian Teodorescu, votate pe site, cărți importante, premiate de alte jurii și care oferă certe delicii de lectură. Cei 5 autori pe care îi premiem sunt nume reprezentative pentru literatura română vie, nume capabile să producă o emulație pentru lectură și spirit critic.”, a declarat scriitorul Dan Mircea Cipariu, directorul AgențiadeCarte.ro.

Premiile AgențiadeCarte.ro sunt organizate de asociația Euro CulturArt și Muzeul Național al Literaturii Române din București, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii. Partener media: Radio România Cultural.

-
16 October, 2022
Niciun comentariu

Simona Popescu recomantă lecturi pentru tinerii de liceu

Dacă zice doamna profesoară lista de cărți – o credem.
Simona Popescu propune lista de lecturi pentru copiii de liceu.
Ea știe: ne executăm.
-
16 October, 2022
Niciun comentariu
« go backkeep looking »