Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Noutati

Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței

    Elena-Brândușa Steiciuc / Jupânu / Suceava / 2 Septembrie 2021
     „Fericirea are o calitate foarte stranie: ea există atîta timp cît nu o conștientizezi și nici măcar nu o dorești. Fericirea există atunci cînd nu dai  doi bani pe ea, cînd nu o apreciezi, cînd nu-i simți prezența. Fericirea există atunci cînd fugi de ea. Fericirea începe să aibă sens și valoare  abia atunci când o pierzi. E ca sănătatea: cît o ai, nu o apreciezi. Da, fericirea era în altă parte. Fericirea noastră se pare că era bine ascunsă în nefericirea noastră. Ea se păstra atâta vreme cît o țineam ascunsă acolo, fără să o scoatem, fără să o forțăm să iasă.” La această concluzie ajunge scriitorul basarabean Vasile Ernu, care în „Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței” face o incursiune în perioada cea mai frumoasă a vieții sale – copilăria și adolescența – într-o tentativă de a recompune peisajul identitar/cultural/lingvistic/economic/politic al Moldovei de dincolo de Prut în care s-a format,  în anii ‘80.
     Apărut la editura Polirom în 2021 cu ilustrații de Roman Trolici, romanul  autobiografic al lui Vasile Ernu incită din mai multe motive: stilul direct, profunzimea introspecției, construcția narativă, informația densă despre spiritul epocii din perioada pe care aici, în România, am cunoscut-o destul de puțin: descompunerea  Imperiului sovietic, un monstru pestriț și avid.             Născut în 1971 în Basarabia sovietică, autorul a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității „Al. I. Cuza”, pentru ca mai apoi să urmeze un masterat în același domeniu, la Universitatea „Babeș-Bolyai”. Redactor-fondator al revistei „Philosophy & Stuff”, titular al unor rubrici de opinie în „România literară”, „Hotnews”, „Timpul”, „Adevărul” și al unor rubrici permanente în „Noua literatură”, „Suplimentul de cultură” și „Observator cultural”, Vasile Ernu și-a făcut debutul literar în 2006 cu volumul „Născut în URSS”, care a fost un adevărat „coup de maître”: Premiul pentru debut al „României literare” și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Menționez, de asemenea, următoarele titluri: „Ultimii eretici ai Imperiului” (Polirom, 2009); „Intelighenția rusă azi” (Cartier, 2012); „Sînt un om de stînga” (Cartier, 2013); „Mică trilogie a marginalilor. Sectanții” (Polirom, 2015, Premiul Matei Brâncoveanu pentru literatură în același an); „Jurnal la sfârșitul lumii” (Cartier, 2019); „Războiul pisicilor” (Cartier, 2019); „Mică trilogie a marginalilor. Izgoniții” (Polirom, 2019, Premiul Agențiadecarte.ro). Nu pot trece cu vederea interesantele volume coordonate de Vasile Ernu: „Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale raportului Tismăneanu” (alături de Costi Rogozanu, Ciprian Șiulea, Ovidiu Țichendeleanu, Cartier, 2008); „Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la războiul civil” (împreună cu Florin Poenaru, Tact, 2014); „Republica Moldova la 25 de ani. O încercare de bilanț” (co-autorii sunt Petru Negură și Vitalie Sprînceană, Cartier, 2016).
     Dedicat  „prietenilor din adolescență și copiilor lor, pe care nu i-am cunoscut” romanul „Sălbaticii copii dingo” se deschide ca un portal spre o lume în care luminile se împletesc cu umbrele, în care plăcile tectonice ale istoriei planetare sunt puternic zguduite de implozia sistemului comunist, de apariția capitalismului mai mult sau mai puțin sălbatic, într-o margine a Imperiului sovietic – Basarabia – unde am pătruns, prin lectură, ghidată de această tulburătoare poveste. Cum a fost educat, cum s-a format un autor de un imens talent dincolo de Prut,  în amestecul acela identitar și lingvistic, într-un context multicultural destul de bine asimilat de fiul unei familii de neoprotestanți din satul Colibași ?
     De la bun început Vasile Ernu face câteva precizări asupra termenilor folosiți, conturînd astfel peisajul social și politic: „gropnik”, numele dat copiilor născuți și crescuți (ca la noi și în tot lagărul comunist) în căminele și cartierele muncitorești, care umblau în bandă, avînd o cultură specifică, o coeziune aparte; „copiii de aur”, fiii și fiicele nomenclaturii din vîrful puterii sovietice, ai „aristocrației roșii”; „copiii din centru”, organizați în așa-numitele „tusovka”,  o categorie intermediară între primele două, numele indicând nu apartenența geografică, ci apartenanța la clasa de mijloc, coagulați de hobbies și cultură comune ; „Korenizația” – proiectul sovietic de tip „nation building” vizînd educarea populațiilor locale, prin crearea unei infrastructuri educaționale, culturale și sanitare, totul contribuind la dezvoltarea grupurilor etnice, formînd o elită locală precum și o clasă de mijloc modernă, instruită, care în perioada perestroikăi „avea să se răzvrătească și să lovească din plin, asemenea unui bumerang, puterea sovietică.” (p. 8).
     „Memoria așază trecutul altfel. Memoria așază lucrurile și evenimentele cu totul diferit față de o carte de istorie care de obicei e contrafăcută.” (p. 17) Privind retrospectiv, într-o stare de somn-vis al adultului pe care îl „pândește cel de-al cincizecilea an”, naratorul enumeră evenimentele istorico-politice-sociale   notabile ale copilăriei și adolescenței : moartea lui Brejnev, Andropov, Cernenko; venirea lui Gorbaciov „acest Ioan Botezătorul al lumii noi care se anunța”; apariția fenomenelor „glasnost” și „perestroika”; intervenția sovietică din Afganistan și „ieșirea umilă și dezonorantă” de acolo; Cernobîlul și „imensele lui traume”; explozia drogurilor de tot felul („de la iarbă <anașa> și mac la cele de mare risc”); apariția SIDA și frica de contaminare; protestele politice  de stradă;  venirea americanilor în URSS-ul încă existent; explozia fenomentului religios, a „misticii de rit nou”, ba chiar și a „misticii banilor, a mărfii și a consumului”; fenomenul „renașterii naționale”, noua mistică identitară din Basarabia; arestarea lui Gorbaciov și demisia marelui leader; puciul GKCP, lovitura de stat, apoi căderea și destrămarea URSS.
     Compus circular, textul romanului se deschide cu capitolul „Vara”, care narează unul dintre cele mai emoționante episoade de la vârsta de 16 ani: escapada a doi băieți și două fete care pleacă din Chișinău  spre Simferopol, apoi Ialta și Evpatoria: „Drumul acela spre Crimeea avea să fie drumul spre marea noastră adolescență, care urma să se prelungească destul de mult […] Eram strălucitori ca soarele de vară al sudului, eram nespus de fericiți.” Este prima călătorie inițiatică, în care cei patru membri ai „bandei” – Vasea, Ghenură, Liuda și Nadia – pleacă de acasă, au rucsacul burdușit de cărți ( în special „Diavoliada” lui Bulgakov) și  se pregătesc simtă emoțiile adolescenței timpurii, să descopere corporalitatea, erotismul.  Cu precizia unui antropolog,  cu  umor fin, autorul face o descriere amănunțită a pitorescului peisaj feroviar societic, în care vocea „mătușii de la gară” anunța sosirea trenurilor și „când spunea ceva se auzea în fiecare cotlon […]. Puteai să fii chiaun de somn sau mort de beat, lucru nu rar întîlnit în gările sovietice, dar vocea asta te trezea și din morți.” (p. 29) Cei patru pentru care adolescența începe în Crimeea în acea vară ajung la Ialta, apoi la Livadia unde – chiar dacă nu au un loc de cazare – merg să viziteze celebrul palat, reședință de vară a țarului Alexandru al II-lea, devenit emblematic pentru istoria mondială prin Conferința de la Ialta (4-11 februarie 1945), în urma căreia s-a semnat tratatul de finalizare a celui de-al doilea război mondial de către reprezentanții celor trei mari puteri: Stalin, Churchill și Roosevelt. Spre marea lor mirare, tînăra muzeografă stagiară – aflând că cei patru nu au unde petrece noaptea – le oferă șansa de a dormi chiar în Palatul Livadia: „Avea să fie cea mai  ireală noapte din viața noastră : eram ca într-o poveste de realism magic. Ca în romane ale autorilor pe care-i citeam cu nesaț atunci: Bulgakov și Marquez.” (p. 56) Este un moment de graniță temporală,  pentru că  hălăduind de capul lor  prin  palatul în care bîntuiau fantomele trecutului, unde „s-au plimbat cei mai puternici oameni ai lumii” nu-și dau seama că se petrece „începutul sfârșitului copilăriei”.  Cu noaptea din fabulosul palat începe „cea mai lungă și mai fericită vară din viața noastră”, așa cum rememorează adultul de azi.
     „Toamna”, cartea a doua, face o incursiune în anii de formare. Vasea se maturizează treptat devenind elev la „ucilișce”, școală profesional-tehnică, un soi de liceu tehnic –  după cum spune – care în fosta Uniune Sovietică era foarte prost cotat, pregătind „scursura societății”. Devine și muncitor la uzina de frigidere, se integrează  în țesutul social, instalându-se într-un cartier estic al Chișinăului, cu o structură socială tipică pentru acei ani:  „La Ciocana avea să-mi fie noua casă. Aici aveam să cunosc nu doar un Chișinău total diferit, ci și o lume mult mai aspră, dură, violentă, dar în același timp demnă, corectă, plină de viață și farmec. Trebuia doar să ai răbdare să o cunoști, trebuia să fii curios, dar să nu o arăți. Ciocana iubea oamenii curajoși.” (p. 97) Aici devine membru al bandei de „gropnici” extrem de inteligenți și duri, „copiii ghetourilor proletare de periferie”, cunoaște iubirea, îndrăgostindu-se de Sonia, o fată care „la doar 16 ani îi putea îngenunchea pe cei mai temuți bandiți ai celui mai temut cartier din oraș” (p. 100)
     O altă experiență formatoare este cea de la uzina  de frigidere, în care lucrează conștient de faptul că locul lui nu e acolo. „Numele intreprinderilor sovietice aveau ceva inuman, erau un soi de coduri pe care să nu le poată rosti nici dușmanul, nici cei ce lucrau aici generații după generații.” Preluat cu o anumită compasiune de colegii de muncă, în special de femeile puternice din acest mediu proletar, minorul Vasea lucrează numai în schimbul 8-16. Visătorul băiat observă atent în uzină „o lume dură, violentă, o lume plină nu doar de suferință, ci și de multă bucurie de viață” unde „sub niște chipuri foarte dure se pot ascunde niște suflete imense și curate”.
     Identitatea protagonistului prinde contur treptat, Vasea este tot mai puternic angrenat în peisajul social al anilor ’90, despre care dă informații precise, într-o radiografie perfectă. Foarte importantă este, după cum știm, pe orice meridian, chestiunea limbii, cu atât mai mult în Basarabia: „În Chișinăul acelor ani conta foarte mult limba în care vorbeai. Limba era o marcă foarte importantă care producea o anumită ruptură, un anumit conflict, determina o anumită poziție în ierarhia socială a capitalei. Marca de superioritate o avea limba rusă vorbită bine; aceasta arăta apartenența la grupul urban dominant, grupul de putere și de prestigiu. Aici puteau fi nu doar ruși, ci și multe alte naționalități vorbitoare de rusă. Vorbitorii de rusă curată, fără impurități etnice. Limba pură a puterii. Și moldovenii puteau face parte din acest grup, cu condiția să vorbească corect rusa. Să o vorbească nu doar bine, ci și fără accent.” (p. 179) Clasificând fondul sonor al epocii, Vasile Ernu rememorează „lupta pentru a scăpa de accent” a basarabenilor românofoni, importantă pentru  propulsarea lor, dintr-un fel de „cameleonism social și cultural”, devenind astfel… mai ruși decît moscoviții. Totuși, este perioada în care spiritul național reînvie,  apare gruparea așa-numiților „patrioți” din Chișinău, care adoptă sintagma „limba română” în loc de cea oficială („limbă moldovenească”), citesc multă literatură română, folosesc simbolurile naționale. Bref,  încearcă să reînnoade „firul pierdut undeva în secolul al XIX-lea.” (p. 189)
          În structură socială complexă a vremii, tinerii din generația viitorului scriitor sunt grupați fie în „tusovka”, fie în banda „gropnicilor”, ultimii distingându-se printr-o atitudine de revoltă și violență, imitând cultura pușcăriașilor, provocând prin vestimentație și maniere brutale. Aceștia ascultă cu predilecție „șansonul” banditesc, au un adevărat cult pentru muzica lui Vladimir Vîsoțchi și Viktor Țoi, leader al formației Kino, „unificatorul” care „surprinde cel mai bine spiritul timpului său”, ale cărui texte sunt integrate pe parcursul  romanului  autobiografic. Superbe ecouri intertextuale !
     Are loc o adevărată schimbare de paradigmă, rock-ul și muzica „metaliștilor” pătrund în URSS, apare moda culturismului, apar chiar și grupări de „neofa” (care, purtând zvastica,  răsturnau istoria și interpretările), apar „bikerii” (tinerii „cu motoarele veșnic pornite”). După cei 70 de ani de comunism și ateism obligatoriu, libertatea cultului este garantată, se petrece  o adevărată  explozie religioasă, și dintr-o dată apare „Babilonul religios” în care toate etniile din Basarabia își regăsesc identitatea religioasă, apar pe străzi chiar și tineri adepți ai hinduismului îmbrăcați în haine ciudate și cântând încontinuu mantra „Hare Krșna”. În stilu-i inconfundabil, Vasile Ernu  ajunge la concluzia următoare : „La sfârșitul anilor ’80, acea țară cenușie și uniformă care se presupunea că a construit un om unic, unitar – homo sovieticus – s-a trezit cu un Babel format dintr-o mulțime de triburi de o diversitate amețitoare. În acele zile, toată lumea credea în orice, cu excepția comunismului. Când URSS ne-a văzut în ce hal eram a făcut infarct și a dispărut.”
     Adolescentul dependent de cărți și de lectură trece printr-o stare de derivă, „un soi de indiferență și ironie cinică față de tot”, o atitudine definită prin termenul „pofig”, care în românește ar putea fi tradus prin „miserupism”: „Mîrîiam mereu ceva – pofig la orice” (p. 96). Este perioada cînd devine pasionat și de cea de-a șaptea artă, frecventează cu religiozitate cinematografele din Chișinău și „videosalonul” (sală privată unde se difuzau casete cu filme occidentale). Vasea descoperă piața neagră de carte și se construiește intelectual prin lectura volumelor cu care face un mic trafic. Iată cum narează autorul – cu o nedisimulată autoironie – un episod semnificativ: „Sioma, evreul cu care lucram, m-a chemat și mi-a dat comanda: <Mergi la Odessa și cumpără de la Drujba asta. Am o comandă mare.> Am citit: un oarecare George Călinescu, <Istoria literaturii române>. O nimica toată: dimineața plec, seara vin. Un pachet mic de zece cărți, floare la ureche. Aveam să blestem toată literatura română: de unde să știu eu, un adolescent naiv,  că acest Călinescu a scris o carte cît toate zilele? Așa am făcut cunoștință cu literatura română, despre care în ’88 nu știam mai nimic, cu excepția cronicarilor și a clasicilor. Am tîrîit-o, am blestemat-o și am iubit-o. Aveam să o iubesc și mai tîrziu.” (p. 208)
     Ultimul an de liceu este marcat de mediul boem al Chișinăului. Vasile Ernu face o descriere amănunțită a Școlii nr. 1 din spatele primăriei, dar și a cafenelelor frecventate, unde grupul său de prieteni are ocazia de a întâlni membri marcanți ai intelighenției basarabene a epocii: scriitori (Emilian Galaicu-Păun, pe care îl alintă „Jesus” …„pentru că era slab și avea părul lung”), actori (Mihai Fusu, Petru Vutcărău,  Andrei Sochircă, Boris Cremene, Ion Sapdaru, Nelly Cobzaru), pictori, jurnaliști (Seva Cernei, Vlad Butnaru), care-și duc viața aici într-o abulie etilică : „La Fulgușor și Moldova toți luptau cu timpul care se oprise în loc. Pământul se învârtea al naibii de încet și ei ar fi vrut să-l pornească. Dar după ce beau puțin își dădeau seama  că era mai bine să-l pornească alții, iar ei aveau să li se alăture ceva mai târziu, după încă un rând.” În aceste cafenele unde se bea cafea la ibric și se practica un passtime oriental – ghicitul în cafea – s-a format gruparea „neformalilor”, pe care se va sprijini perestroika, adică „organizații, grupuri sociale constituite pe diverse interese, nu neapărat politice. Ei își petreceau timpul împreună, bombănind împotriva regimului: aveau destule motive.” (p. 339)
     Familiarizat în egală măsură cu marea cultură rusă, dar și cu Orientul, membru al ultimei generații de basarabeni care a scris cu litere chirilice, Vasile Ernu își face un autoportret lucid, notând principalele caracteristici ale „copilului Imperiului” crescut să vadă „totul de la înălțime, pe întinderi mari” și privind cu superioritate spre România. Îndrăgostindu-se de literatura română după lectura lui Bacovia („Eram sigur că e punkist”…), nu-și neagă apartenanța la confesiunea neoprotestantă: „Sunt copil de sectant, am un sentiment religios profund, o <mistică sectară> care, recunosc, mi se pare foarte atrăgătoare. Este sensibilă, este protectoare, oferă sens, oferă emoții, chiar dacă e mai puțin rațională” (p. 349) Vasea, împreună cu Ghenură și Johnny – tineri „prea romantici și inconștienți” – este   implicat deja în contextul politic și lucrează câteva luni cu viitorul prim-ministru Mircea Druc.  În 10 noiembrie 1989 (Ziua Miliției sovietice) organizează un protest pașnic  contra regimului, pregătind cîteva pancarte dintre care cea mai originală este „Să dăm la topit bastoanele pentru prezervative”. În scurt timp, tinerii sunt ridicați, încătușați, iar curajul lor declanșează la Chișinău „o noapte nebună, cu ministerul în flăcări, cu lupte de stradă cum nu s-au mai văzut” (p. 355)
     Călătoria spre maturitate încheie cercul. Exaltat, plin de speranță, Vasea pleacă la studii în România, „o țară a făgăduinței, o țară pe care o știam doar din povești, cărți și filme.” Va avea loc o a doua naștere a protagonistului, o inițiere în vârsta adultă, care se va petrece în spațiul despre care avea cunoștințe pur livrești și pe ai cărei locuitori nu-i întâlnise încă.  Secvența acestui început narat de ultimul capitol merită reținută: „Am urcat în trenul Chișinău-Ungheni. Nu aveam un bagaj prea mare: cîteva rînduri de haine, ceva de mîncare, o periuță de dinți și un săpun Fa.  Mai aveam două cărți, iar în buzunar 20 de dolari americani. Era toată averea mea. ” (p. 363). O pauperitate materială contracarată de o imensă bogăție culturală și spirituală. Tinerii basarabeni ce pleacă la studii în România împărtășesc aceeași stare: „Eram ca niște avioane gata de decolare. Atîta speranță și entuziasm era în noi, încît timpul care  în urmă cu câțiva ani se scurgea prea încet, acum explodase.[…] Noi eram atât de exaltați, că aproape levitam. Pluteam pe deasupra istoriei.” (p. 364-365) Copiii-dingo, pe cît de sălbatici, pe atît de nostalgici, se îndreaptă spre o altă lume, „cu alte icoane, cu alți demoni, cu alte bucurii și dureri” spre o nouă utopie.
   Sunt „ultimii copii abandonați ai acestui secol”, o iau de la capăt făcînd tabula rasa de secolul XX, pregătindu-și  debutul în secolul XXI.
     Termin lectura acestui roman original și profund, în care Vasile Ernu navighează ușor pe fluviul memoriei, cu un talent de povestitor care nu este egalat decât de  acuitatea observației antropologice. Romanul poate fi parcurs în mai multe chei de lectură, la intersecția cărora se află adevărul despre o întreagă generație de români basarabeni și, mai ales, despre un tânăr care s-a integrat perfect în contextul noi sale țări, România.
     „Mergeam spre viitor, eram aproape fericiți și nu știam că fericirea noastră se apropie de sfârșit căci viitorul deja începuse.” Copilul-dingo pasionat de Tarkovski, Bulgakov, Bacovia, Kino, va reuși să-și contureze identitatea în noua patrie, devenind unul dintre cei mai pregnanți autori romîni contemporani.
-
24 September, 2021
Niciun comentariu

Sălbaticii copii dingo de Darius Brașov / Timpul

Sălbaticii copii dingo de Darius Brașov / Timpul nr 5-6 din 2021

Avertisment: Textul de față își propune doar analiza celui mai recent roman semnat de Vasile Ernu. Pretențiile pseudointelectuale (romanul-ăsta-e-de-stânga sau ce-părere-ai-despre-postneomarxism) sunt neavenite din start. Afilierile politice (și, deci, religioase) sau identitățile colaterale se vor dovedi inutile. Am ales să scriu câteva cuvinte despre romanul lui Ernu și nu despre animalele de companie ale vreunui oarecare Vasile CriticAtac. Așadar, Sălbaticii copii dingo.

Amicii mei prin viață merg în marș forțat

Jungla proletară. Industria abandonului, fabrici de indiferență. Moloz ezoteric & Tolstoi în blugi. Ernu evocă o istorie „perversă”, dezaxată temporal și așezată peste ruinele colhozului. Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, anii ’80. Revoluția e pregătită în mod tacit, aproape involuntar. În mod aparent absurd, tinerii nu vor să mai ia parte la istorie.

În rândul adolescenților, spiritul e dominat de o indiferență corozivă, pofigul absolut, un exod din timp printr-un simplu nu-mi pasă. Copiii cântă perestroika, abandonul e un microcosmos necesar și comod: „Noi eram abandonați și pofig în derivă. Pofig ascundea însă și o violență fără direcție și o agresivitate indiferentă. Mârâiam mereu ceva – pofig la orice.”

Ghetoul temporal în care evoluează tinerii e dominat de rockul formației Kino și de o imobilitate aproape „obraznică”, în răspăr cu timpul firesc acceptat de părinți: „Noi însă refuzam să fim viitorul. Noi neam oprit din mers: cel mai departe mergeam până la chioșc după bere.” Prezentul adoptat de copiii dingo are mitologia proprie: homo sovieticus nu mai înseamnă nimic, RSSM e anihilată de noii titani, Coca-Cola, blugii americani și casetofoanele japoneze. Declinul e iminent, cum acoperim ruinele imperiului?

Și îi opresc gheretele de bere numai

Subiectul romanului se desfășoară într-un mozaic temporal, strategie perfectă pentru surprize narative. Asistăm la multiple episoade esențiale pentru fresca propusă, schimbările de ton fiind analizate de tânărul Ernu: de la melancolie în sepia pentru anii ’70 reprezentați de momentul Tarkovski la un vhs dinamic cu Bruce Lee în rol principal și încheiat cu vidul bacovian (O, vino odată, măreț viitor), fiecare episod pare să susțină un stop-cadru ca portal către un timp ,,doar al nostru”.

Regăsim câteva situații în care evadarea se realizează cu succes: excursia în Crimeea, întâlnirile la Moldova și Fulgușor (cafenelele rezistenței), momentele petrecute la videosalon. Cu toate acestea, istoria mică e invadată constant. Lupta de clasă anihilează orice încercare de ,,unificare” a grupurilor, gopnicii se opun cu îndrăzneală copiilor de aur.

Deși copilul Ernu reușește să se integreze în fiecare grup, imposibilitatea unei omogenizări sociale îi este evidentă și o acceptă tacit. Această imposibilitate e revelată inclusiv la nivel lingvistic, limba fiind un brand esențial al grupului. De altfel, limba română e doar un mecanism de generare lingvistică a unei utopii, căci, strict ideatic, România nu se apropia nici măcar tangențial de spațiul RSSM.

O, vino odată, măreț viitor

Am menționat anterior că autorul pregătește niște surprize narative. Fără îndoială, romanul lui Ernu are o miză. Deși istoria apropiată e mai mult decât accesibilă, indiferența față de alteritate definește contemporaneitatea. Mă bucur nespus să văd că Ernu ne-a scos din pofig, lucrarea sa se bucură de succes în librării și toți cititorii au de câștigat.

Dar Sălbaticii copii dingo nu e doar o lecție de istorie sau doar un roman care trebuia scris. Ernu redă o imagine perfectă a viitorului ca ruină. Tinerii din bandă sunt abandonați printre dărâmăturile istoriei și domesticiți într-un spațiu propriu, un spațiu tarkovskian unde cântă Kino și se citește Bacovia până dimineața. Tocmai pentru că această alienare nu se poate permanentiza, copiii sunt resălbăticiți în istoria mare.

La căderea imperiului, adolescenții maturizați forțat ajung din nou printre ruine. Nu ne vom integra niciodată într-un măreț viitor pentru că nu îi aparținem: „Din est nici Hristos și nici Lenin nu aveau unde să plece, pentru că erau deja parte a acelui corp care murea și renăștea.” Ernu & Compania nu sunt decât niște stalkeri ajunși în camera dorințelor și rămași fără dorințe. Industria ruinelor, fabrica de absolut. Aici intervine surpriza narativă. Întrucât întoarcerea la o istorie „mai bună” e imposibilă, putem încerca încă o evadare. E un element metatextual subtil și extrem de frumos. Întâlnirile adolescentului Ernu cu Mitru (Dumitru Crudu) și Tatiana (Țîbuleac) nu sunt deloc întâmplătoare. Ele fac dovada că literatura permite evadarea absolută, însă nu ca formă de escapism într-o lume mai bună, fantezistă. Soluția e plasarea deasupra istoriei. Consemnarea istoriei ca ieșire din istorie. Mai mult, Ernu face istorie și livrează un roman necesar cu o miză de excepție, urmărită atent până la capăt.

 

 

-
24 August, 2021
Niciun comentariu

Ce cărţi punem vara asta în bagaj? (I) Luminița Corneanu / Adevărul

Nonfiction   Vasile Ernu – Sălbaticii copii dingo.

 

Cartea adolescenţei Editura Polirom, 2021 Vasile Ernu este un excepţional autor de nonficţiune. Cărţile lui sunt un melanj de memorialistică, proză şi document de epocă foarte aparte. „Trilogia marginalilor” (care include cele trei cărţi ale lui anterioare, Sectanţii, Bandiţii şi Izgoniţii) cuprinde nu doar fresce sociale care nu sunt la îndemâna oricui, dar şi o galerie de personaje memorabile, desprinse parcă din romane.

Ultima apariţie editorială a lui Vasile Ernu, „Sălbaticii copii dingo”, vorbeşte despre adolescenţa lui în Moldova sovietică.  Ce faci dacă eşti un copil de la ţară care iubeşte cartea şi ajungi singur într-un Chişinău necunoscut, în plin comunism? Ce citeşti, ce prieteni ai, ce muzică asculţi, ce filme vezi şi mai ales unde? Cum te distrezi? Dar dacă brusc ajungi într-un cartier periculos, în care pumnul face legea?  „Eram convins că fericirea se află într-un player mic, un walkman. Când a apărut, m-am gândit că nu există nimic pe lume care să mă facă mai fericit decât acest aparat care se prindea la curea şi în care încăpea o casetă. Doamne, cât am visat să am walkmanul meu!” De la fuga din Chişinău, cu gaşca, pentru a merge la mare în Crimeea, la amorul platonic cu Sonia, fata-gopnic, care-l apără în mediul macho al cartierului muncitoresc din Chişinău, până la experienţa de muncitor la fabrica de frigidere, toate amintirile sunt învăluite în nostalgie, culoare şi parfum de epocă.  „Dar pe atunci nu ştiam că sîntem fericiţi”.

Dincolo de poveşti, multe savuroase, şi dincolo de valoarea documentară, frapează în cartea lui Ernu un aspect de care în România de azi ne-am dezobişnuit: dragostea de carte, dragostea de cultură, dorinţa de a citi, de a şti şi de a înţelege. Volumul acestea musteşte de referinţe literare şi generic culturale – autorii pe care-i citea adolescentul Vasile Ernu – care mă tem că unui adolescent de azi i-ar da dureri de cap.

Citeste mai mult: adev.ro/qwjrwx

-
24 August, 2021
Niciun comentariu

Mini-recenzii la Sălbaticii copii dingo

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Sălbaticii copii dingo”, o carte de o profunzime și de o complexitate excepționale, termină cu imaginea în alb-negru a vieții din Republica Moldova în perioada sovietică, cu ceața idilismelor patriotarde și cu jegul propagandei neocomuniste de la Chișinău. Pasională și pasionantă, „Sălbaticii copii dingo” e cartea unui mare prozator și a unui antropolog lucid care lucrează pe cont propriu. Memorialistică, eseu și roman de formație – a lui Ernu și a generației sale – „Sălbaticii copii dingo” e prietenoasă și copleșitoare, una dintre aparițiile cu adevărat importante din ultimii 30 de ani.

Cristian Teodorescu

 

”Sălbaticii copii dingo” a lui Vasile Ernu e o carte extraordinară, care are toate șansele să devină o carte cult. (…) Lucrul cel mai important, la Ernu, nu e cum scrie, nu e cultura lui, cunoștințele lui, ci experiența lui de viață și capacitatea de a gândi onest asupra acestei experiențe. Vasile Ernu a citit foarte mult, dar nu e un autor cultural. E un tip real, care gândește la lucruri reale. Acesta e cel mai important lucru, lucrul cu adevărat important. În “Sălbaticii copii dingo” a ajuns la un maxim al acestei experințe, inclusiv la nivel afectiv. Iar experiența unică a anilor 1987 – 1989, care ține de fundamentul formării sale, face din cartea lui ceva cu totul și cu totul special, care nu a mai fost scris până acum. După părerea mea, “Sălbaticii copii dingo” e o carte.

Arthur Suciu

 

Citesc „Sălbaticii copii Dingo”, noile amintiri din copilărie și adolescență ale lui Vasile Ernu, o bildungautoficțiune cu respirație de roman rusesc. Fluxul memoriei curge într-o albie largă, aparent neglijent, colocvial, fără ecluze, canalizări, regularizări, și tocmai asta te prinde. Fostul copil al imperiului sovietic muribund, din ale cărui fantasme eretice se hrănește și a cărui implozie dramatică o evocă, nu mai are nevoie de trucuri, de găselnițe-cadru; surfează liber, încercînd să înțeleagă, sine ira et studio, „lumea prin care a trecut” și care l-a format (o spun mereu, Vasile e unul dintre rarii noștri gînditori politici autenticiști în proză; cărțile lui sînt gîndire vie, defășurată în istorii și povești de viață cu IQ de eseu socio-antropologic. E, poate, cel mai „outside the box” scriitor român de azi.)

Paul Cernat

 

Sălbaticii copii dingo este o carte care trebuia scrisă. Nu poți judeca conținutul unui astfel de volum operînd cu instrumentele specifice unei analize literare. Cum spuneam și la început, este foarte greu de încadrat stilistic un astfel de demers (…). Curajul este una din trăsăturile principale ale personalități lui Vasile Ernu, de aceea cărțile lui pot fi citite de cititori dintre cei mai diverși. Curajul lui și curiozitatea cititorilor fac casă bună cînd se întîlnesc, de aceea cărțile lui sînt căutate de oameni din toate categoriile sociale, cu studii medii sau superioare, cu pregătiri din cele mai diverse.

Nona Rapotan

 

În cele din urmă, cred că umanitatea care strălucește de pe fiecare pagină din Sălbaticii copii dingo conferă adevărata valoare cărții. O umanitate complicată, plină de lumini și umbre, dar profund autentică (…) Într⁠–⁠o postare pe Facebook, Cristian Teodorescu spune despre Sălbaticii copii dingo că este „cartea unui mare prozator și a unui antropolog lucid.” Nu pot decât să fiu de acord cu el. La Ernu, talentul de povestitor se întâlnește cu fina observație socială. Stilul său nu este deloc sofisticat și tocmai asta îl ridică. Sub vălul simplității se ascunde un scriitor care își stăpânește perfect arta.

Mihai Lucian Popescu

 

Deși ne aflăm abia la jumătatea anului, nu îmi este greu să afirm că Sălbaticii copii dingo este una dintre cele mai importante apariții editoriale ale anului și un pretendent cu mari șanse la premiile culturale din România. Dacă este aceasta cea mai valoroasă carte a lui Vasile Ernu rămîne o întrebare deschisă, însă cu siguranță Sălbaticii copii dingo conține printre cele mai bune pagini ale acestui „ultim romantic industrial“, aşa cum se defineşte autorul.

Victor Cobuz

 

La fel ca și cărțile mai vechi ale autorului, ea poate fi citită din mai multe perspective: ca o narațiune autobiografică, ca un reportaj despre Basarabia anilor ’80 și despre agonia Imperiului Sovietic, dar și ca un roman al Chișinăului, care devine (ca toate orașele pe care le iubim) un spațiu aproape magic, pe care scriitorul îl privește nostalgic, ca pe un paradis al adolescenței, pierdut pentru totdeauna. Ceea ce e nou și oarecum surprinzător în această carte a lui Ernu este lirismul, amplificat și de citatele abundente din cîntecele trupelor rusești ale epocii, care exprimau perfect starea de spirit a unei generații debusolate, ce nu-și mai găsea reperele existențiale, după ce idealurile „constructive“ ale comunismului poststalinist se înecaseră în lehamite și oboseală.

Octavian Soviany

 

Vasile Ernu nu ne livrează o biografie, nici nu compune amintiri de junețe – copilăria va fi abordată cu un alt prilej, nici nu face memorialistică politico-ideologică (nu lipsesc astfel de bune pasaje), ci încearcă – și-i reușește pe deplin acest demers – să se reinventeze ca trestie gînditoare. (…) Viața în comunism a fost mai altfel decît o percepem noi azi. Cine e interesat de istoria Europei de Est – a românilor de pe ambele maluri ale Prutului în mod special – nu poate ocoli cărțile lui Vasile Ernu. Literatură? Da, o bună literatură pe deasupra.

Cristina Manole

 

Paginile lui recompun, ca într-un experiment dintr-un centru de cercetare din deșertul Negev, un întreg biotop în cele mai fine, extrem de neliniștitoare detalii. Un bildungsroman, dar și un roman al RSS Moldovenească, industrializate, grădină de legume și fructe a URSS, ieșită pe urmă din țîțîni, forjîndu-și în fine identitatea românească, lăsîndu-se vrăjită și pe urmă învrăjbită de vibe-ul naționalist. Evrei, ruși, lituanieni, germani, americani și, evident, o mulțime de moldoveni mișună, foșgăie în paginile Sălbaticilor copii dingo. Rar un asemenea apetit pentru portret, pentru analiză psihologică.

Ștefan Manasia

 

Vasile Ernu a scris un volum autobiografic despre melancolia generației sale. Melancolia e de fapt conceptul-cheie al cărții. Semnifică tristețea difuză a celui care a pierdut fericirea pe care doar inocența tinereții sau inconștiența o oferă. Sau, mai aproape de spiritul cărții, e tristețea care însoțește maturizarea, sfîrșitul copilăriei la pachet cu un fel de păcat originar. Acestea într-o combinație de Bildungsroman și explorare antropologică a stratificării sociale și a stilurilor de viață din Republica Moldova din perioada perestroikăi.

Adrian Hatos

 

Ca de-obicei, Ernu scrie despre trecut – dar, pentru a-l recupera încă o dată, nu mai frunzărește cărți vechi, nu-i mai întreabă pe cei mai bătrîni dintre noi, ci cotrobăie în propriul sertar cu amintiri. Agățîndu-se de cea mai melancolică dintre vîrste, adolescența, nici nu-i era greu, cu Sălbaticii copii dingo, să propună o carte traversată de romantism în stare pură, care își abandonează platoșa eseistică în bătaia emoției autentice.

Victor Morozov

 

Romanul lui Ernu este filozofic, dilematic; pentru mine – un urlet din rărunchi, chiar dacă melancolic (putem urla și în tăcere, nu?): despre fericirea simplă pe care nu știm să o gustăm, despre liniștea sufletului versus bmwuri și vile, despre prieteni adevărați (pe care viața îi cerne), despre un corp bătrîn și unul tînăr (mi-a plăcut mult pagina despre bătrîna la malul mării), despre o societate visată, ideal pentru care noi doar am părut că luptăm.

Zara Serinella

 

Scris cu detașare, fără nuanțe de regret sau entuziasm, întregul volum este tabloul unei lumi care se destramă și rămîne în fața unei simple și redundante alegeri: Pepsi sau Coca-Cola? Adică America sau America? Occident sau Occident? Capitalism sau privatizare? (…) Cărțile de istorie sînt scrise de unii care, de obicei, nu au trăit evenimentele ori au ordin să le scrie într-un anume fel. Din acest punct de vedere volumul este unul valoros – oferă o perspectivă realistă din interior. Știu că românii își imaginează că știu cum este sau cum a fost viața în Basarabia, cum sînt basarabenii, cum gîndesc dar nu e așa. Cunoașterea poate să înceapă și de aici.

Natalia Onofrei

 

Am citit-o cu creionul in mâna, ca in studenție, e toată însemnată, subliniata, cu pasaje întregi încercuite. Pe fiecare pagina se găsește un paragraf care capătă sens prin consistentă, chiar și luat separat.

De mai bine de o ora încerc sa scriu ceva consistent, o analiza, o sinteza, ceva, ca sa va conving s-o cititi, știți ca nu încerc sa fac asta in fiecare zi, deși doar in in ultimul an, al pandemiei, am citit peste 50 de volume. Dar cartea “Sălbaticii copii dingo” trebuie citita de orice roman care vrea sa-și înțeleagă mai bine trecutul.

Gigi Ghinea

 

… din cele mai bune cărți ale acestei veri, poate chiar ale lui 2021, cine știe? Cartea aceasta profundă, teribilă în blândețea ei, te împinge spre est, spre lumea aceea de care cu toții vrem să fugim. Descoperim în ea valori adânci, o tristețe întinsă cât taigaua rusă, o respirație egală și melancolică, de roman rusesc, unde e loc pentru toți pierduții și rătăciții, fiindcă doar ei sunt capabili, la o adică, să scape lumea de la pierzanie.

Voicu Bojan 

În loc de mască, port o carte  – ultima carte a lui Vasile Ernu, „Sălbaticii copii dingo”. E cartea în care Vasile se demaschează. Spre deosebire de precedentele, e o carte mult mai personală, o carte trăită și simțită. Poate din cauza asta, dar și din cauză că fiecare pagină trezește în mine ecouri și amintiri, cred ca e cartea mea preferată din tot ce a scris el până acum. Magia rodiilor din Caucaz, foșnetul mestecenilor din Chișinău, tristețea peisajului industrial, autobusul Ikarus cu mirosul lui de motorină, toate astea sunt extrem de personale și pentru mine. Dincolo de subiectivismul și nostalgiile mele, Vasile a scris o carte de istorie, în care istoriile personale se întâlnesc și se ciocnesc cu Istoria, în care zorii vieții unor adolescenți coincid cu amurgul unui mare imperiu. Cu o melancolie de care nu îl credeam capabil pe Vasile, strunită însă de spiritul său rece-analitic, ne povestește de sub-cultura gopnik, de războiul din Afganistan, de glasnosti-ul lui Gorbaciov, de fenomene culturale și artistice, de Kino, Țoi, Micuța Vera și multe altele.

Cartea începe cu un vis în care un înger mahmur îl trimite pe Vasile înapoi, în anii 80. Pentru mine, îngerul ne-mahmur care m-a trimis acolo și a dat timpul înapoi e nimeni altul decât Vasile – drept pentru care îi mulțumesc

Victoria Stoiciu

 

După încheierea excelentei Trilogii a marginalilor (Sectanții, Bandiții, Izgoniții; personal, Bandiții mi s-a părut cel mai reușit roman al seriei), Vasile Ernu revine cu un material care filtrează, întocmai ca în eforturile literare precedente, experiențele personale din timpul copilăriei și ale adolescenței, de data aceasta prin intermediul subculturilor de tineret din Moldova sovietică a sfârșitului anilor 1980.

Emanuel Copilaș

 

Vasile Ernu este un excepţional autor de nonficţiune. Cărţile lui sunt un melanj de memorialistică, proză şi document de epocă foarte aparte. „Trilogia marginalilor” (care include cele trei cărţi ale lui anterioare, Sectanţii, Bandiţii şi Izgoniţii) cuprinde nu doar fresce sociale care nu sunt la îndemâna oricui, dar şi o galerie de personaje memorabile, desprinse parcă din romane. Ultima apariţie editorială a lui Vasile Ernu, „Sălbaticii copii dingo”, vorbeşte despre adolescenţa lui în Moldova sovietică.  Ce faci dacă eşti un copil de la ţară care iubeşte cartea şi ajungi singur într-un Chişinău necunoscut, în plin comunism? Ce citeşti, ce prieteni ai, ce muzică asculţi, ce filme vezi şi mai ales unde? Cum te distrezi? Dar dacă brusc ajungi într-un cartier periculos, în care pumnul face legea?  (…)

De la fuga din Chişinău, cu gaşca, pentru a merge la mare în Crimeea, la amorul platonic cu Sonia, fata-gopnic, care-l apără în mediul macho al cartierului muncitoresc din Chişinău, până la experienţa de muncitor la fabrica de frigidere, toate amintirile sunt învăluite în nostalgie, culoare şi parfum de epocă.  „Dar pe atunci nu ştiam că sîntem fericiţi”. Dincolo de poveşti, multe savuroase, şi dincolo de valoarea documentară, frapează în cartea lui Ernu un aspect de care în România de azi ne-am dezobişnuit: dragostea de carte, dragostea de cultură, dorinţa de a citi, de a şti şi de a înţelege. Volumul acestea musteşte de referinţe literare şi generic culturale – autorii pe care-i citea adolescentul Vasile Ernu – care mă tem că unui adolescent de azi i-ar da dureri de cap.

Luminița Corneanu

 

La căderea imperiului, adolescenții maturizați forțat ajung din nou printre ruine. Nu ne vom integra niciodată într-un măreț viitor pentru că nu îi aparținem: „Din est nici Hristos și nici Lenin nu aveau unde să plece, pentru că erau deja parte a acelui corp care murea și renăștea.” Ernu & Compania nu sunt decât niște stalkeri ajunși în camera dorințelor și rămași fără dorințe. Industria ruinelor, fabrica de absolut. Aici intervine surpriza narativă. Întrucât întoarcerea la o istorie „mai bună” e imposibilă, putem încerca încă o evadare. E un element metatextual subtil și extrem de frumos. Întâlnirile adolescentului Ernu cu Mitru (Dumitru Crudu) și Tatiana (Țîbuleac) nu sunt deloc întâmplătoare. Ele fac dovada că literatura permite evadarea absolută, însă nu ca formă de escapism într-o lume mai bună, fantezistă. Soluția e plasarea deasupra istoriei. Consemnarea istoriei ca ieșire din istorie. Mai mult, Ernu face istorie și livrează un roman necesar cu o miză de excepție, urmărită atent până la capăt.

Darius Brașov

 

Vasile Ernu ne prezintă o proză vie, cu imagini stridente, puternice, în care istoria personală se îmbină cu istoria locului, dând naștere unui hibrid literar care îmbină ficțiunea cu antropologia și istoria (printre altele).Spațiul narativ se ridică pe fundația amintirilor autorului, având în centrul discuției (dincolo de micile incursiuni ale tânărului Vasea prin câteva orașe ale Uniunii Sovietice) Chișinăul ultimilor ani de comunism și al primilor ani de independență, un Chișinău pestriț, cu cartierele sale, cu oamenii săi și, mai cu seamă, cu toate ierarhiile sale, straficări care dictau, de multe ori, destinele celor care picau între feluritele lor pliuri. Sălbaticii copii dingo este un roman al esențelor unei epoci, dar și o carte a oamenilor acelor timpuri sau, mai bine spus, a celor care au trăit, fără să știe, la marginea timpului lor.

Radu Bejan

 

 

Romanul  autobiografic al lui Vasile Ernu incită din mai multe motive: stilul direct, profunzimea introspecției, construcția narativă, informația densă despre spiritul epocii din perioada pe care aici, în România, am cunoscut-o destul de puțin: descompunerea  Imperiului sovietic, un monstru pestriț și avid.

Elena-Brândușa Steiciuc 

 

Nona Rapotan scrie în articolul ei despre Sălbaticii… că Ernu este prin vocaţie povestitor, iar acest lucru se vede la nivelul oralităţii textului. Dacă mă gândesc la Ion Creangă, oralitatea e primul atribut al scriiturii sale care îmi vine în minte din toate reziduurile cu care am rămas din şcoală. Dacă acesta nu e încă un argument indirect pentru care Vasile Ernu ar trebui să fie considerat prozator (mai ales pentru Sălbaticii copii dingo), atunci nu‑mi rămâne decât să încerc cu mai multe argumente data viitoare. Și/Sau să‑i conving şi pe alţii, ca să am cu cine deturna „revoluţia”.

Iulia Stoichiţ 

-
23 June, 2021
Niciun comentariu

A câștiga pentru alții – O istorie subiectivă a ultimei generații sovietice

Emanuel Copilaș – Baricada / 14 iunie 2021

(foto: YouTube)

După încheierea excelentei Trilogii a marginalilor (SectanțiiBandițiiIzgoniții; personal, Bandiții mi s-a părut cel mai reușit roman al seriei), Vasile Ernu revine cu un material care filtrează, întocmai ca în eforturile literare precedente, experiențele personale din timpul copilăriei și ale adolescenței, de data aceasta prin intermediul subculturilor de tineret din Moldova sovietică a sfârșitului anilor 1980.

Deși evaluările social-politice sunt prezente la tot pasul, așa cum ne-a obișnuit deja, tonalitatea acestui ultim roman este profund melancolică. Probabil că nici nu avea cum să fie altfel: toți ne gândim cu o anumită melancolie, poate chiar nostalgie, la copilăria și adolescența care nu vor mai reveni niciodată. Totuși, în raport cu unele dintre lucrările precedente, inserțiile politice sunt parcă mai subtile, mai diluate, mai romantizate. Pe lângă melancolie, apare și sentimentul unei responsabilități istorice de proporții: aceea a înlăturării, de către generația autorului, a unui sistem sovietic funcțional în linii mari, care ar fi avut nevoie doar de anumite recosmetizări țintite pentru a se menține pe linia de plutire. Aici lucrurile se complică, așa cum vom vedea, și nu neapărat pe filieră ideologică, ci pe filieră metodologică: clasa ca unitate de analiză, deși este utilizată mai mult decât sporadic, trebuie să recunoaștem, în roman, este neglijată cu totul când vine vorba de hașurarea acestui complicat și dificil proces care a culminat cu dezintegrarea Uniunii Sovietice, în favoarea unor categorii de problematizare mult mai abstracte, mai fluide și mai incerte, cum sunt „generația” sau „tineretul”.

Cartea începe cu plecarea adolescentului Vasea din mediul rural de proveniență pentru continuarea studiilor la oraș – Chișinău. Este descoperită astfel o nouă lume, alcătuită din diferite subculturile întretăiate ale tinerilor: gopnicii, copii de muncitori, foarte violenți și irascibili, localizați mai ales la periferia marilor orașe sau în zone rău famate și organizați în bande; hippioții și metaliștii, proveniți mai ales din clasa sovietică de mijloc, consumatorii de muzică disco etc. Dincolo de departajarea pe criterii legate de muzică, care subîntindeau în mare măsură diviziunile sociale, de clasă, tineretul sovietic al anilor 1980 era polarizat și pe baze culturale, așa cum era cazul tinerilor grupați în diferite tusovka. Aceștia proveneau în special din rândurile claselor superioare ale regimului și se separau condescendent de restul tinerilor, mai ales de gopnici, invocând, pe lângă ținută, anumite gusturi literare și hobby-uri pretins superioare.

Pe scurt, o lume extrem de pestriță și de fluidă, în care apartenențele, deși nu erau suprapuse, fidelitatea față de grup fiind foarte importantă – nu puteau fi reduse niciodată la un singur criteriu, iar asta reiese foarte clar din faptul că bandele de gopnici și grupurile tusovka erau stratificate pe criterii sociale în primul rând, și de abia în al doilea rând pe criterii culturale (literare, muzicale, vestimentare etc.). Previzibil, autorul se integrează rapid într-un grup de gopnici, ale cărui strategii de funcționare/expansiune încearcă să le descifreze dintr-o perspectivă care se vrea și rămâne în cele din urmă exterioară, așa cum i se confirmă de altfel de către unul dintre liderii respectivei bande de gopnici, o tânără cu care adolescentul timid, șters și neintegrat în cadrul culturilor urbane de tineret ar fi avut, se pare, o aventură, chiar sub nasul prietenului foarte gelos și posesiv al acesteia. Vorba poetului: „În vremea asta Cătălin/ Viclean copil de casă…”. Experiențele formative din timpul adolescenței, mai ales cele sexuale, nu sunt deloc ignorate în roman, motiv pentru care mi-am permis această glumă care, la cum îl cunosc pe Vasile, va fi mai degrabă gustată decât repudiată de către autor.

Foarte interesante și inspirat plasate în roman sunt, în altă ordine de idei, analizele legate de procesul de nation-building din Moldova sovietică. Este vorba de un proces masiv de urbanizare și alfabetizare, bazat pe încercarea de a crea o nouă identitate națională, cea moldovenească. Demersul a avut rezultate ambivalente. A eșuat, pe de o parte, deoarece „limba moldoveanească”, o variantă de română relativ arhaică, înțesată cu neologisme sovietice, nu a reușit să devină niciodată limba țăranilor, marea majoritate a populației. A reușit, parțial, pe de altă parte, deoarece a pus în practică o modernizare accelerată a societății moldovenești care, oricum, avusese suficient timp să se familiarizeze cu realitățile administrative, respectiv cu cultura populară rusească, încă din secolul XIX. Însă tipurile culturale aparținând elitelor nu au lipsit nici ele. Cultura sovietică, prin intermediul limbii și literaturii ruse, a reprezentat, pentru secolul XX, un astfel de produs elitist. Însă nu putem vorbi aici de rezonanțe coloniale, așa cum foarte bine se grăbește să puncteze autorul, deoarece Uniunea Sovietică dorea crearea unor elite locale puternice și relativ independente de centru, în sens mai degrabă administrativ decât politic. În plus, „exploatarea” periferiilor sovietice de către centru, proces care a existat, fără doar și poate, s-a făcut pe baze categoric mai puțin asimetrice decât în Occident. Mai mult, investițiile centrului sovietic în periferii (sistem de educație publică, sistem de transport ieftin și, în linii mari, funcțional, sistem de sănătate publică, politici culturale și divertisment) – au fost mult mai consistente și mai echitabil socializate decât în cazul coloniilor occidentale.

Astfel au fost puse bazele unei societăți moderne restrictivă politic, este adevărat, care a recuperat însă, în numai două-trei generații, un decalaj enorm față de Occident. Ideologia sovietică urmărea astfel implementarea unei modernități necapitaliste și crearea unei societăți de consum mai echitabilă și mai puțin polarizată decât cea occidentală. Pe partea economică și socială, până la un punct, a reușit acest lucru. Evident, cu sacrificiile enorme care apar odată cu accelerarea amețitoare a unui proces de modernizare economică întins în Occident pe mai multe secole și care a produs și acolo tensiuni sociale și deposedări economice majore: dincolo de orice tratat impunător de sociologie, romanele lui Dickens despre societatea engleză din epoca victoriană sunt unele dintre cele mai concludente dovezi în acest sens.

Pe partea culturală, modernizarea sovietică a eșuat lamentabil. Ultimul roman al lui Ernu este mai mult decât elocvent pentru a proba această afirmație. A eșuat mai întâi la nivel propagandistic, dar aceasta este cu totul altă poveste. Paradoxal, nici protagoniștii principali ai culturii sovietice, scriitorii, cei care aveau avantaje substanțiale de pe urma colaborării cu autoritățile, nu erau mulțumiți de sistem. „Nu am mai văzut pe cineva care să aibă atâta timp liber cum aveau scriitorii. Practic ei erau angajați ca să aștepte salariul. Ăsta părea singurul lor efort. Și în timpul în care așteptau salariul înjurau puterea. Din cauza ei nu-și puteau scrie opera măreață. Comunismul le oferea un serviciu sigur, bani pentru o muncă de nimic, casă și condiții bune de viață, le oferea timp să înjure regimul și o justificare a ratării lor. După 90 au dispărut și banii, și timpul, și mai ales această legitimare a ratării. Pământul a început să se învârtă repede, iar ei s-au înecat în propria neputință. Noroc cu descoperirea «neamului» și a «anticomunismului». «Patriotismul» le-a dat un nou rost, iar comunismul defunct, un nou sens al ratării: dacă nu ar fi suferit în comunism, ce opere ar mai fi scris!” (p. 337).

Și acum, câteva observații. Aș începe cu una minoră. Este drept că hippioții sovietici aparțineau clasei de mijloc, dar aceștia nu doar au preluat mecanic un import cultural extern, ci au grefat pe el inserții proprii, uneori chiar foarte politice. Cartea lui Alexei Yurchak despre ultima generație sovietică, pe care autorul o citează, abundă de exemple în acest sens. Unul dintre ele face referință la un grup de tineri hipioți care simțeau nevoie să îl reconcilieze pe Lenin cu John Lennon, fără a vedea aici niciun fel de problemă aici, chiar dimpotrivă. Apoi, lăsându-i la o parte pe hipioți, mulți dintre metaliștii anilor 1980 aparțineau mediilor muncitorești din zonele miniere, nu clasei de mijloc, așa cum arată Sergei Zhuk în Rock and Roll in the Rocket City: The West, Identity, and Ideology in Soviet Dniepropetrovsk, 1960-1985 (John Hopkins University Press, Baltimore, 2010). Sigur că rock-ul metalic din Occident, din punct de vedere al versurilor, este mai degrabă elitist și republican, în sensul american al termenului – însă el a fost recuperat și adaptat viziunii tinerei generații muncitorești din URSS care, neavând acces la versurile reale ale melodiilor pe care le asculta, imagina propriile versuri pe muzica favorită, pe baza unor rezonanțe fonetice rudimentare. Iar trash-metalul, cu inserțiile sale punk, avea chiar și în mediile de proveniență occidentale o componentă anti-elitistă puternică. Admit, pentru o istorie subiectivă și generală a subculturilor sovietice, autorul prezintă o imagine de ansamblu satisfăcătoare, ba chiar onestă; însă aceste detalii nu sunt deloc neglijabile și pot contribui la rândul lor la elucidarea chestiunii aflate în discuție.

Componenta subversivă a popului și ulterior a rock-ului occidental a existat fără doar și poate, chiar așa naivă și incompletă, având ca finalitate reîmprospătarea, nu înlăturarea capitalismului occidental. Ea a deranjat atât în Occident cât și în Uniunea Sovietică, spații sociale și politice extrem de diferite, dar în care un fel de congruență conservatoare începuse să-și facă apariția încă din anii 1960, poate chiar mai devreme, alături de o congruență critică a tineretului. Nefiind capabilă din varii motive să reconcilieze consumerismul cu spectacolul politic, așa cum se proceda și se procedează în Occident, Uniunea Sovietică a părut mai vulnerabilă inițial față de această provocare a tineretului „rebel”, pe care a ajuns însă să o gestioneze și să o integreze fără probleme ulterior.

Însă „societatea spectacolului”, așa cum o numește Guy Debord, este inseparabilă de societatea consumeristă. Nu poți avea tipuri similare de consum fără a avea și tipuri similare de spectacol. Lucrul acesta nu a fost înțeles de autoritățile sovietice. Sau a fost înțeles, dar nu s-au putut face prea multe în privința asta. Nu mi se pare însă că ar fi fost problematizat prea mult de către autor, care se rezumă, din acest punct de vedere, la niște lamentații elaborate și neputincioase despre cum cultura populară occidentală a învins fără drept de apel cultura populară sovietică, respectiv ce tragedie istorică de proporții a însemnat acest deznodământ. Procesul este însă destul de clar din acest punct de vedere. Spectacolul fagocitează progresiv consumul, vorbim aici în primul rând de consumul claselor neprivilegiate, iar acesta din urmă ajunge să fie văzut drept un impediment în calea unei libertăți și a unei bunăstări nemaivăzute până atunci.

Da, tineretul sovietic nu se mai simțea reprezentat de comunism, ba chiar îl ura cu pasiune. Elita politică sovietică, odată cu ascensiunea lui Gorbaciov, se deplasa în aceeași direcție. Adulții și vârstinicii erau tot mai apatici și sau lucizi, fără ca acest lucru să îi orienteze în altă direcție decât în cea a unui cinism convolut. Un model de societate se epuizase, și nu pentru că ar fi fost neapărat disfuncțional, deși avea carențe enorme, evident – ci pentru că nimeni nu mai credea în și nu se mai simțea reprezentat de el. Iată un mare paradox: educația sovietică a oferit tinerilor posibilitatea înțelegerii unor alternative politice, chiar dacă imaginate și edulcorate; le-a oferit astfel acestora armele intelectuale necesare suprimării ei, alături de un nivel de trai de neimaginat în epocile anterioare.

Totuși, spectacolul, și stângăcia lui în variantă sovietică – rămâne o explicație insuficientă pentru colapsul comunismului de tip sovietic. Nemulțumirea socială generalizată, mai ales a tineretului, la fel. Chiar dacă toți tinerii disprețuiau și ridiculizau sistemul, nu toți au contribuit în aceeași măsură la răsturnarea lui. Dincolo de noțiuni vagi și imprecise, percutante poate, dar cu valoare analitică redusă – spectacol, cultură, tineret, generație – trebui să descifrăm, mai în profunzime, mecanismele de clasă care, dincolo de sinergia culturală globală dintre capitalism și comunism, au contribuit pe plan socio-economic la răsturnarea modelului de societate sovietic. Este vorba aici desigur de elitele politice sovietice, de marea burghezie sovietică – ale cărei aspirații spre un trai mai bun erau ținute în frâu de egalitarismul forțat profesat la nivel oficial. Socialismul rudimentar disponibil pentru toți a fost înlocuit astfel, după 1991, de un socialism oligarhic mult mai eficient, dar numai pentru o infimă minoritate, respectiv de un capitalism agresiv neîncorsetat de plasele sociale de protecție anterioare – pentru marea majoritate a populației. Tocmai elitele locale, construite cu atâta efort de către autoritățile centrale, s-au aflat – așa cum afirmă autorul – în fruntea acestui proces, în numele libertății. Libertatea de a se îmbogăți fără încorsetări legale și morale pentru unii, libertatea de a fi concediați, libertatea de a emigra sau a lucra pe salarii minime și a fi abuzați de angajatori pentru alții, incomparabil mai mulți. Iluzia consumului nelimitat a fost înlocuită de realitatea spectacolului nelimitat, pe măsură ce consumul și acapararea resurselor se muta în sfera noilor elite ale tranziției postcomuniste, iar spectacolul, redus de cele mai multe ori la publicitate agresivă de proastă calitate sau la simplă pornografie – cobora la nivelul restului societății.

Rezultatele acestei noi dinamici erau anticipabile încă din perioada gorbaciovistă. Redau aici un alt pasaj incisiv din roman, o afirmație a unui prieten al autorului care se pregătea să emigreze, la finalul anilor 1980, în Israel: „ Asistăm la un uriaș proces de contrarevoluție de sus în jos. Contrarevoluția se va termina cu restaurația. O sută de ani am trăit degeaba. Am ajuns de unde am pornit. Comunismul nu a fost decât o formă de pregătire accelerată a unei imense zone subdezvoltate, medievale, agrar-feudale pentru capitalism. Am construit industrie, educație, știință, orașe pentru a le da gata la cheie. Ce au făcut ei în 500 de ani noi am făcut în 70. Ne-am sacrificat pentru ca noua aristocrație parvenită care vine să aibă de toate. În aceste vremuri cel mai bine este să te ferești din cale tăvălugului istoric: restaurația va fi la fel de violentă ca revoluția. Și va face praf tot. Și o vom lua de la capăt” (p. 214).

Chiar și așa, responsabilitatea pentru căderea comunismului sovietic nu revine tuturor tinerilor, ci doar celor aparținând „aristocrației sovietice”, așa cum o numește autorul. Și nici măcar tinerilor „aristocrați”, cât mai degrabă părinților acestora, care doreau un viitor mai bun pentru copiii lor. Și l-au obținut. Deși toți tinerii au urât „sistemul”, nu toți au contribuit în aceeași măsură la subminarea lui, în ciuda protestelor în care au intervenit forțele de ordine și a altor mici gesturi naive de așa-zisă rebeliune. Un tânăr provenind din mediul rural, așa cum era pe atunci autorul, nu este nici pe departe la fel de responsabil pentru căderea Uniunii Sovietice ca un tânăr din elita politică de la Moscova, de exemplu, aflat în fața unei cariere de succes. Cu atât mai puțin responsabil este un astfel de tânăr din mediul rural în raport cu părinții tânărului privilegiat, pentru a păstra exemplu de mai sus. O astfel de responsabilitate mimată pare mai degrabă o strategie de marketing cultural decât o adecvare la un moment istoric dat.

În termeni hegelieni (și marxiști), romanul oferă măsura unui uriaș proces de alienare (diferit de cel din societățile capitaliste) care începuse în Uniunea Sovietică mult mai devreme și care, invariabil, afectează orice tip de societate mai devreme sau mai târziu. Alienarea socială și economică se află în strânsă legătură, pe lângă ceea ce Marx numește forțe și relații de producție, cu reprezentarea politică. Iar o societate care își hrănește și educă relativ decent membrii, dar nu îi reprezintă în mod corespunzător, sau cel puțin nu le oferă impresia că ar fi reprezentați în mod corespunzător, este o societate foarte fragilă, care se va confrunta odată și odată cu mari probleme. Cum reprezentarea politică trece tot mai mult prin spectacol, în sensul invocat anterior, se pune astfel o nouă cărămidă la edificiul argumentației de mai sus. Spectacolul simulat și totodată antrenant al unei oligarhii care pare că alternează la putere prin intermediul diferitelor sale facțiuni numite partide politice reprezintă, de multe ori, o soluție mai eficientă decât spectacolul rudimentar și ridicol al unei oligarhii care, fără a se diviza politic pentru a continua să fie relevantă economic, nu se oferă decât pe sine societății, în nuditatea sa obtuză, incapabilă astfel de a încetini vizibilitatea propriei perimări. Chiar dacă această ultimă oligarhie dă totuși dovadă de un sentiment de responsabilitate socială de care se simte însă tot mai încorsetată, așa cum cei care alcătuiesc obiectul acestei responsabilități se simt tot mai nemulțumiți.

Așa că fiecare generație are dreptul să se ia la trântă cu alienarea ontologică pe care o resimte în termenii ei proprii, ne spune Hegel. Și chiar să greșească, extrapolând anumite interese de clasă ale unei mici părți ale respectivei generații la nivelul întregului. Poate că din greșelile acestea vor învăța ceva viitoarele generații. Cum ar fi, de exemplu, să nu se mai înțeleagă pe sine preponderent în termeni de generație. Și să dea spectacolului politic ceea ce îi aparține – pluralismul, pentru a îi putea pretinde ceea ce spectacolul nu va înceta să le sustragă niciodată, în măsura în care este lăsat să o facă: propriile condiții de definire a libertății. Să sperăm că aceste generații care vin și care au venit deja să nu mai afirme vreodată, așa cum face autorul, că au învins, dar „pentru alții” (p. 340).

Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței, Editura Polirom, Iași, 2021

-
23 June, 2021
Niciun comentariu

O societate în care „nimeni nu mai credea în nimic“

Observator cultural / 04-06-2021Nr. 1064 / Ovidiu ŢICHINDELEANU & Vasile ERNU

Sălbaticii copii dingo: cartea adolescenței (Polirom, 2021) explorează (cel puțin) trei direcții: recuperează și oferă demnitate  experienței individuale în socialismul real; e o istorie socială a Chişinăului de la sfîrşitul anilor 1980; şi aduce observaţii în direcția unei analize a fenomenului de clasă, adică a reconfigurării ierarhiilor, diviziunilor şi conflictelor sociale interne, specifice ultimei perioade a URSS-ului. Afectele şi simţurile (în special mirosul şi muzica) au un rol central în desfăşurarea cărţii, avînd rolul de a media între dimensiunea individuală şi cea socială.  În acest sens, afectul definitoriu e melancolia, ce defineşte atît experienţa adolescentului, cît şi momentul istoric: „Acea Меланколие – aşa o scriam noi atunci – mă făcea să zac în pat cu zilele. O tristeţe ciudată mă urmărea. Dorul după ceva pierdut, pe care nu reuşeşti să-l identifici. Dar cea mai puternică senzaţie era aceea că istoria se oprise. Nu doar eu, ci toată lumea mea, a bunicilor şi părinţilor, toată ţara aceea cu istoria ei colosală, cu suferinţa ei imensă se oprise“.

 

Melancolia e afectul dominant; unicul afect care i se apropie e dispreţul superior (de pildă, pentru sovok) – un afect care ştim că s-a prelungit şi a devenit dominant în postcomunism. Accentul pus pe melancolie impune o schimbare de registru, nu e vorba de frică, care e afectul predominant în literatura anticomunistă despre „comunism“. Dar cartea explorează şi violenţa ca răspuns compensator al celor inferiorizaţi, de unde întrebarea mea: ce se întîmplă, în această perioadă, cu sentimentul de furie? 

Foarte corecte observațiile tale. Firește că eu îmi construiesc cartea de aproape 400 de pagini după un scenariu. Am o narațiune amplă pe care vreau să o acopăr: adolescența. Dar ea se întîmplă într-o epocă concretă. Adolescența este o temă al naibii de atractivă, mal ales că noi, acum, sîntem la vîrsta în care avem copii adolescenți. Cam fiecare scriitor rus important a dedicat o carte acestei vîrste. E o temă care îi frămîntă pe toți.

De ce? Ce este adolescența? Adolescența este un soi de vîrstă de frontieră – între hotare: no man’s land. O vîrstă între raiul copilăriei și iadul maturității. E vîrsta în care corpul o ia razna și emoțiile explodează. E vîrsta cînd ești, poate pentru singura dată în viață, autentic și sincer, independent și autonom, revoltat și nesupus. E vîrsta care-i sperie pe toți – e singura vîrstă neinstituționalizată. Toți se tem de această vîrstă explozivă: și părinții, și Statul. Încerc să pătrund în aceste taine prin propria experiență și experiența generațională.

Al doilea lucru pe care îl am în vedere este epoca. Adolescența este o experiență universală, are patternuri comune. Însă există o marcă a vremii. Generația dingo, ultimii copii ai imperiului, ultimii copii sub comunism au o experi­ență foarte complexă. Nu doar corpul și emoțiile o iau razna, ci și societatea. Copiii dingo prind explozia extraordinară care are loc în anii ’87‑’89: societatea se dizolvă, Statul se năruie, imperiul se sfarmă, regimul cade, vechii idoli sînt aruncați la gunoi, fascinația noilor idoli le ia mințile. Acești adolescenți trebuie să-și gestioneze nu doar propriile probleme, ci și să-și trăiască viața într-o demență socială totală. E aproape ca la război – dar războiul e doar a­nun­țat: războiul sînt canibalii ani ’90. Aveau să urmeze: să nu ne grăbim. În ciuda faptului că în anii ’85-’89 noi trăiam ceva destul de diferit față de România, există anumite patternuri sociale care se păstrează, sînt comune în tot Estul.

Tema melancoliei este foarte importantă, cred că e „pasta“ în care ne naștem. Ea nu este direct o marcă a generației mele, ci a celor din generația anilor 1970: părinții, frații mai mari. Noi ne naștem și ne trăim copilăria în epoca brejnevistă, epoca stagnării. Marca acestei epoci este melancolia totală.

Cînd am început noi să trecem dinspre copilărie spre adolescență, acesta era sentimentul dominant: melancolia, o marcă destul de burgheză. Însă melancolia sovietică, puternic burgheză – epoca acumulării, a confortului, a comodității, descoperirea privatului, a apartamentului, a casei de odihnă, a mașinii, a carierei comode – este marcată și de un sentiment de oprire a timpului și a istoriei. Pămîntul se oprise, timpul părea că e un soi de borcan cu miere care curge greu, istoria nu mai producea decît ritualuri. E destul să dai drumul la un post de radio sau o emisiune de atunci și totul îți devine clar – toată cinematografia sovietică e despre asta, toată estrada pop e despre asta: Melancolie, dulce armonie, cum cînta Sofia Rotaru. De asta eu încerc în cîteva capitole să explic ce e cu anii ’70. Și în acest context se declanșează nebunia Perestroika, care ne va arun­ca lumea în aer. În ce privește furia și ruptura între copiii dingo, copiii generației Perestroika și părinți, e puțin altfel.

Spiritul epocii – chipul veacului

Melancolia generaţiei de adolescenţi de la sfîrşitul anilor 1980 se transpune în abulie şi un refuz al viitorului: „Nu voia nimic, ca noi toţi“; „un soi de oameni ai nimănui, starea era de abandon total“; „stăteam trîntiţi“; „abandonul existenţial to­tal“. Cum legi observaţiile acestea, referitoare la abulia generaţiei de la sfîrşitul Uniunii Sovietice, de generaţia actuală de adolescenţi/tineret, despre care ai scris de cîteva ori observaţii asemănătoare?

Miza mea foarte mare e să marchez nu atît elementul politic, cît „noua sensibilitate“ și „transformările materiei“. Încerc să schimb radical grila mea de interpretare de pînă acum. Eu nu mai privesc istoria prin prisma factuală, evenimențială, ci prin „noile sensibilități“ și prin felul în care se transformă materia. Cred că asta ajută mult mai mult la înțelegerea acelei epoci și a noastră în acea epocă.

Încerc să răspund la întrebări de tipul: care sînt mărcile sensibile, noua sensibilitate a epocii, a tinerilor și care sînt mărcile centrale în ce privește transformarea materiei – materialitatea din jurul nostru. De asta merg mult pe descifrarea emoțiilor, a sentimentelor centrale, a modelor, transformarea hainelor, a uniformelor, a locurilor de întîlnire, a ritualurilor, petrecerea timpului liber. Pentru că asta este fundamental pentru a prinde spiritul epocii – chipul veacului. Pentru a înțelege asta e nevoie să faci un pas în spate. Eu cred că noi putem înțelege cît de cît mai bine maxim două generații anterioare. Mai departe, percepția ne e strict speculativă. Generația mea, de exemplu, nu pricepe mai nimic din epoca stalinistă. Nu are o experiență a ei directă, căci ea este filtrată foarte puternic, chiar dacă anumite elemente s-au transmis: prin imagini, prin poveștile celor în vîrstă, prin anumite materii și sentimente, pentru că istoria are continuitate, curge din una în alta, chiar dacă apar filtre și baraje.

Anii 1960 sînt ceva mai clari – o generație pe care cumva am prins-o în plină viață, chiar dacă deja în forma anilor ’70. Generația ’60, generația Sputnik (generația Beat), este definită de explozia speranței, a poftei nebune de viață și decolare – s-au aruncat în cosmos. Este cea mai optimistă și pozitivă generație a secolului al XX-lea: este generația decolării și construcției. Pentru ei, totul era posibil, nimic nu‑i speria: credința nebună în rațiune, știință, frumos, umanism. În Est este marca epocii dezghețului. Ea nu a durat foarte mult: undeva după moartea lui Stalin și Congre­sul al XX-lea, cu de­nunțarea sistemului stalinist (anii 1953-1956), pînă în 1968 – intervenția sovieticilor în Praga. Acolo se frînge acea epocă.

După ’68, intrăm în epoca lungă a stagnării brejneviste marcate de ceea ce spuneam: stabilitate, conformism, acumulare, îmburghezire. Timpul devine materie, se oprește, iar speranța se transformă în dorință de acumulare. E generația care aterizează. Cum o numește un bun prieten: generația dembel – generația demobilizării. Noi nu mai vrem să luptăm pentru un vis: aterizăm din cosmos și începem să săpăm după comori în pămînt – descoperim petrolul și resursele naturale. Descoperim stihia pămîntului: revenim la glie, cultură rurală, religie, națiune, intimitate, privat, etno. Reve­nim la humus, sînge, privat. Totul, într-un conformism teribil.

În ciuda acestei aterizări, epoca stagnării marcată de o teribilă melancolie și de o stabilitate de oțel este ultima renaștere estică, fie și descompusă, pentru că s-a produs imens în acea epocă puțin înțeleasă și studiată. Și, culmea, s-a construit imens de mult, poate cel mai mult. Ea durează între ruptura 1968 pînă spre 1984-1985. Se rupe cu Andropov, iar cu Gorbaciov începe altceva. Din punct de vedere ideologic, va deveni o epocă foarte liberală și conservatoare.  Societatea și „elita“ au un contract social stabil cu puterea: conformism pe toată linia – noi respectăm ritualurile, voi ne lăsați în pace. Anii ’70 reprezintă marca a unui soi de U-turn: intelighenția sovietică/comunistă estică devine ultima intelighenție salvatoare la nivel global a liberalismului de tip capitalist nou, dar mai ales a conservatorismului. Ma­rele paradox. Astăzi vedem rezultatele.

Și apărem noi pe scenă: copiii acestor oameni care trăiau stabil, binișor, confortabil și destul de unitar. Cîinii dingo sînt foștii cîini sălbatici, ca orice animal cîndva sălbatic, acum domestic. Însă canis lupus dingo – sînt cîinii domestici, lăsați liber, care au redevenit sălbatici. Asta e metafora. Reacția noastră la cultura părinților noștri e foarte stranie: eu o numesc pofig –miserupism. Este un soi de refuz exis­tențial. Adică, în timp ce ei investesc în noi enorm de mult și ne spun că pentru a reuși nu trebuie decît să păstrăm convențiile și ritualurile, noi spunem „nu“. Dar nu e un „nu“ de confruntare, căci noi nu ne confruntăm cu ei, ci le abandonăm proiectul. Melancolia este înlocuită de gruz, o tristețe existențială feroce, dar care nu e depresie. Noi nu mai vrem să purtăm nici măcar uniforma aia banală de școală – o purtăm pe dos, aiurea, fără noimă. Un soi de plictis existențial. Nici măcar în bănci sau în rînd nu mai vrem să stăm – ne întindeam pe asfalt, ne retragem în subsoluri. E un fenomen foarte interesant – nu cucerim universitățile și locurile centrale pregătite pentru noi, ci le refuzăm și ne refugiem în subterană. Nu mai visăm să fim ingineri, medici și cosmonauți, ci măturători și fochiști. Imnul și lozinca noastră erau: „Vrem să devenim măturători de stradă şi paznici de noapte“. Iată cum se schimbă noile sensibilități și forme ale materiei.

Melancolia şi gruz-ul caracterizează o societate în care „nimeni nu mai credea în nimic“. Cu toate astea, după cum se vede foarte clar din carte, anii ’80 sînt fără putinţă de tăgadă şi anii unei explozii a subculturilor şi contraculturilor în Uniunea So­vietică. Literatura anticomunistă le-a totalizat pe mai toate sub titulatura „disidenţei“, şi le mai recuperează încă în orizontul redefinit al „libertăţii“ postcomuniste. În ce măsură şi în ce fel sînt însă toate acestea nişte fenomene interne ale societăţii sovietice şi ce posibilităţi deschideau ele în propria logică, dincoace de recuperări?

Eu încerc să ies din această logică dominantă, teribil de nedreaptă, care reduce experiența a milioane de grupuri de o varietate copleșitoare, a unei țări de peste 300 milioane de locuitori, la experiența unui grup restrîns precum cel al disidenței. Și ea prost tratată, pentru că ni se prezintă numai două-trei grupuri disidente. Căci nu știe mai nimeni ce s-a întîmplat cu disidența grupurilor socialiste, a grupurilor religioase, a grupurilor științifice și chiar cu disidența marxistă din URSS, cu diversele grupuri culturale și etnice sau cu disidența feministă și cea a minorităților sexuale. Ca să nu mai vorbesc de grupurile economice și de piața neagră, una dintre cele mai autentice disidențe: bandiții și sectanții au făcut cam singura disidență structurală, restul nu. Grupurile disidente nu sînt nereprezentative pentru experiența colosală a acestui spațiu, cu tot respectul pentru ei. Ea este strict un instrument politic pentru lupta globală și discursul cultural hegemonic. Pe mine asta nu mă interesează, e prea simplist. Eu încerc să arăt din alt unghi cum e structurată societatea pentru un adolescent care se învîrte în mai multe medii, între periferia și centrul orașului, între diverse grupuri, pături sociale și culturi, într-un oraș mediu din URSS în acea epocă. Iar asta mi se pare teribil de interesant și mult mai revelator pentru a înțelege o epocă.

Tipologia diversităților cu care m-am intersectat

Lumile sociale diferite între care circulă eroul cărţii evocă apariţia organică a unor noi ierarhii şi diviziuni, în locul suprimă­rii anunţate a societăţii împărţite pe clase. Sistemul de învăţămînt, mediul lingvistic şi dinamica socială a oraşului, între centru şi cartiere, sînt scenele pe care se profilează cel mai bine aceste diviziuni. În acelaşi timp, subliniezi că diversitatea socială în interiorul unei clase obişnuite de şcoală era mai mare ca în prezent. Cum compari asta cu situaţia actuală a inegalităţilor şi diviziunilor sociale? Cine mai parcurge lumile sociale diferite?

Mă confrunt deseori cu aceste stereotipuri care tratează lumea din comunism ca pe o masă amorfă, unitară. Mi se pare total nedrept și nociv să tratăm așa situația. Nu doar că nu semănăm de la o epocă la alta, dar nici măcar de la un cartier la altul. Tot aud „în comunism era așa“ – negru, sumbru și recitam toți o poezie. Serios? Care comunism, în ce epocă, la țară sau la oraș, pe care palier social, pe ce stradă, în ce școală?

Eu încerc să fac o topologie doar a diversităților cu care eu m-am intersectat: de la stilistica vestimentară pînă la preferințele muzicale, stilurile de viață, cutumele de grup. E o diversitate care azi pare nebună. Acum, globalizarea a uniformizat totul cum nici Stalin nu visa – toți folosim aceleași haine produse în China și aceleași programe, softuri etc. Trăim o uniformitate totală, ceea ce nu era cazul nostru. În acel sistem politic unitar, controlat autoritar și total, noi trăiam o diversitate destul de complexă. Da, existau clase sociale, pături diverse, ghetouri diverse. Încerc prin diverse povești să arăt cum era stratificată societatea, cum „triburile“, care erau foarte multe, negociau între ele, care erau instrumentele de lucru. Firește că încerc să pun totul în povești.

Perestroika ne-a găsit întinși pe asfalt

În cîteva rînduri, observi o serie de pîrghii ale autocolonizării, ce aveau să domine postcomunismul: consumul fără limite de filme americane în videosaloane: „În aceste videosaloane a început marea convertire la o nouă religie socială, economică şi politică“; modul elitnîi în care era interpretat un autor ca Bulgakov în anii 1980 („un profund dispreţ faţă de cîinele proletar Poligraf Poligrafovici“); o viziune ierarhică despre lume: „Ştiam deja că «toţi domnii sînt la Paris»“. Pe o altă bandă a aceleiaşi direcţii de afirmare a elitismului, subliniezi rolul korenizaţiei, a filozofiei sovietice de modernizare a provinciilor prin crearea de elite locale, în apariţia etnonaţionalismului virulent de la sfîrşitul anilor 1980 – începutul anilor 1990, cu rolul său în destrămarea URSS. Într-un fel, vedem conturîndu-se împreună poluri opuse după 1989-1992. Dar în acele momente de cristalizare din anii 1980, ce se opune – chiar dacă nu are cîştig de cauză – acestor direcţii elitiste? Şi ce rămîne azi din „conştiinţa populară“?

Ca să revenim la generația sălbaticilor copiii dingo: ultimii copiii sovietici, „comuniști“. Perestroika ne-a găsit întinși pe asfalt, pofig-miserupiști și gruz-triști: am abandonat nu doar istoria, ci am devenit un abandon existențial. Perestroika a repornit istoria, a accelerat timpul și ne-a aruncat într-o altă dimensiune: vechii idoli se năruiau și veneau noii idoli sclipitori care ne-au cucerit și devorat pentru totdeauna. S-a declanșat ceva nebun – ca în Matrix. Am luat toți o pastilă.  Ce se va întîmpla vom afla în anii ’90: într-o altă carte.

Însă în acest context are loc un transfer foarte straniu al unor obsesii din trecut spre noi și spre viitor. Poate au ieșit atavismele la suprafață? Din acel universalism și umanism comod, brusc încep să iasă noi identități: o explozie de identități. Pofig-ul și gruz-ul, indiferen­ța și tristețea s-au umplut de speranță și dorințe. O speranță nebună. Planeta se pregătea să iasă de pe orbită.

Apar noii idoli și zei împărțiți de mine în trei mari categorii, trei mari zeități: Religia, Națiunea, Capitalul. O explozie a fenomenului religios incredibilă. Dar e vorba de o religiozitate diferită, un soi de mistică stranie. Eu ironizez puțin situația: nimeni nu mai avea habar de Lenin și Marx, însă toți știau toate divinitățile lumii, nimeni nu mai știa Manifestul Comunist, însă toți recitau Hare Krishna și Tatăl nostru. La televiziunea centrală seara se dădea emisiuni cu guru nr. 1 al URSS – Kașpirovski – un soi de vraci taumaturg. În țara ateismului, în ’89, toți erau în transă mistică. La orele de seară, orașele erau pustii: erau în transa lui Kașpirovki – acest Rasputin al epocii Perestroika. Imperiul s-a dizolvat sub un asediu mistic ca în Maestrul și Margareta.

Urmează explozia identităților naționale, o altă identitate la limita mistică: toată lumea și‑a redescoperit brusc identitatea etnică. Totul s-a spart în 1.001 de naționalități, care mai de care „mai aleasă“. Urlam pe stradă: „Treceți, batalioane române, Carpații“. Cîntece, poezii, icoane, neam și sînge. Era ca într-o transă totală, redescoperirea puterii sîngelui.

Iar ultimul element a fost și cel mai puternic: credința dementă în capitalism. Chiar am o poză celebră cu un afiș pe care scrie: Capi­talism – te rog să ne ierți pentru tot, vino și ne salvează! Un strigăt religios. Era divinitatea supremă pentru care eram dispuși la orice sacrificiu. Estul se oferea ca o ultimă transfuzie de sînge proaspăt pentru noul idol – Capitalul. Vampirul tandru – cum cînta NAU – avea să ne sugă nu doar sîngele, ci și mințile și sufletul. Mistica banilor, ca în secolul al XIX-lea, revine, doar că acum are o forță teribilă. Mi-e foarte greu să înțeleg această trecere, au fost declanșate în noi niște mecanisme mistice colosale. Societatea și-a ieșit efectiv din minți. A fost ca o transă socială totală. În ’89, noi credeam în orice, cu excepția comunismului. Ce a urmat este deja subiectul următoarei mele cărți, Generația canibală, unde încerc să povestesc ce s-a întîmplat cu acești „copii dingo“.

În Sălbaticii copii dingo încerc să descifrez această ruptură imensă care a avut loc în timpul adolescenței noastre. Am scris toate astea mai ales cu gîndul la copiii noștri care devin adolescenți. Pe noi, adolescența ne-a prins în Perestroika – zece vieți în trei ani –, pe ei i-a prins în pandemie, stînd în casă.

Interviu realizat de
Ovidiu ȚICHINDELEANU

-
9 June, 2021
Niciun comentariu

„Ultimul romantic industrial“

Observator Cultural / 04-06-2021Nr. 1064 / Victor COBUZ

Dacă ar trebui să întocmesc un top al celor mai bune cărți românești din ultimul deceniu, Trilogia marginalilor semnată de Vasile Ernu nu ar lipsi din această listă. Originală atît prin formula practicată – de docuficțiune, mai populară în cinematografie decît în literatură, dar cîștigătoare de premii importante (Goncourt-ul în 2017 pentru Ordinea de zi de Éric Vuillard) –, cît și prin subiectele abordate, Trilogia marginalilor este un demers cultural și artistic unic în spațiul românesc, cu importante mize sociale și politice.

Teza fundamentală a operei lui Vasile Ernu, care transpare în tot ce scrie autorul, poate fi formulată astfel: oamenii pot trăi doar împreună, comunitatea fiind egală cu salvarea (socială, politică, religioasă), iar pentru asta trebuie cultivată identitatea și memoria colectivă, cea mai eficientă cale fiind cea a povestitului, a dezbaterii și a schimbului de experiență prin dialog.

Adolescenţii de la periferia „Imperiului“

Sălbaticii copii dingo (Polirom, 2021, cu ilustrații de Roman Tolici), noul volum al lui Vasile Ernu, continuă acest ambițios proiect, dar aduce și cîteva lucruri noi care îl ajută pe autor să evite redundanța stilistică și tematică. Un element care demonstrează validitatea ambelor premise este referentul textelor din carte. Așa cum în centrul discuțiilor din Trilogie… se aflau niște grupuri clar definite (sectanții, bandiții, evreii din Chișinăul începutului secolului al XX-lea), așa și în această nouă carte atenția se îndreaptă spre o categorie bine conturată: adolescenții ultimilor ani ai URSS-ului, surprinși însă la periferia „Imperiului“, la Chișinău. Chiar și așa, grupul acesta al adolescenților este mai deschis și mai cuprinzător decît comunitățile marginale ermetice, cu sistemul lor fix de reguli și ritualuri, descrise în cărțile anterioare.

Născut în URSS și Sectanții sînt cărțile lui Vasile Ernu care se întorc cel mai mult la copilăria sa, pentru a pleca de acolo în discutarea unor aspecte relevante pentru temele centrale ale povestirilor respective. Acum, autorul își concentrează experiențele adolescenței sale într-o singură carte, oferind o imagine coerentă și detaliată a generației tinere de atunci, precum și a societății sovietice aflate la apus.

Nu cred că exagerez cînd afirm că s-a conturat o a doua trilogie a lui Vasile Ernu, una incognito, construită pe model tolstoian, care a început cu vîrsta copilăriei, s-a continuat cu adolescența, pregătind, cel mai probabil, tinerețea în teribilii ani ’90. În foarte multe locuri din Sălbaticii copii dingo, anii ’90 planează amenințător asupra celor relatate. Primejdia este constantă, introdusă de autor retrospectiv și nu din perspectiva adolescentului. Cunoaște­rea celor ce au urmat oferă o nouă optică asupra perioadei surprinse în carte. În această privință, din fericire, idealizarea trecutului este înlocuită de o nostalgie nevinovată și de o atitudine de recunoștință pentru cele trăite.

„Perioada de luptă a sufletului între domesticire și resălbăticire“

În Sălbaticii copii dingo, Vasile Ernu încearcă să cartografieze toate zonele și nu­anțele universului generației tinere din anii ’80, de la tusovka, forma de organizare a copiilor burgheziei și a aristrocrației sovietice, pînă la bandele celebrilor gopnici, copiii proletarilor de la periferie. Nu sînt uitați nici afganii, acei tineri care și-au făcut stagiul militar în războiul din Afganistan și care s-au întors de acolo cu traume profunde, asta dacă au reușit să scape cu viață.

Trimiterea la cîinii dingo (acea specie din Australia care s-a resălbăticit după ce a fost o vreme domesticită) din titlul cărții se află în strînsă legătură cu modul în care autorul își descrie atît generația din care face parte, cît și complicata vîrstă a adolescenței. În cuvintele sale, aceasta din urmă este „perioada de luptă a sufletului între domesticire și resălbăticire“. Poate mai mult decît părinții și bunicii lor, generația perestroika a simțit din plin condiția aceasta de cîine dingo, de luptă între două lumi și moduri diferite de a trăi. „Ro­man­tică, melancolică, ironică și fără viitor“ ar scrie pe cartea de vizită a generației care „se născuse cu o totală lipsă de credință în prezent și viitor, cu ură și dispreț față de trecut“.

La fel ca în Trilogia marginalilor, relația grupurilor discutate cu Puterea primește multă atenție și în Sălbaticii copii dingo. Ce reușește însă Vasile Ernu să demonstreze cu această nouă carte, mai ales cu subcapitolul-manifest „Fiara adormită din noi“, e că poziționarea tinerei generații față de mainstream și de Putere nu se prezenta ca un monolit – o atitudine disidentă unică împărtășită de toți adolescenții perioadei.

În acest sens, una dintre cele mai importante nuanțe pe care le aduce autorul este legată de consumul cultural al tinerilor sovietici. Mai exact, genuri muzicale ca rock și punk, care în Occident erau o parte integrantă a contraculturii, erau în URSS apanajul copiilor din centru (social și geografic), a căror revoltă nu era îndreptată atît de mult împotriva „sistemului“ cît a părinților și a generațiilor mai în vîrstă care căutau confortul unei vieți burgheze. Critica Puterii nu mai era de interes pentru copiii clasei de mijloc care aveau un simț acut al dezmembrării sociale și existențiale și care se simțeau abandonați, dorindu-și, în consecință, să abandoneze tot.

Imaginea devenită clișeică a tinerilor revoltați care ascultau rock sau punk (cu toate subgenurile lor și stilurile aferente) nu e decît o parte a mai largului tablou generațional. Pe lîngă „copiii din centru“ existau și gopnicii, copiii „elitei proletare“ ce populau periferia și ascultau popsa – „un soi de pop apropiat de șanson“.

Un punct forte al cărții este genealogia și morfologia conceptului de gopnik pe care Vasile Ernu le face foarte instructiv. Găsim aici adevăratul portret al acestui grup devenit emblematic pentru spațiul postsovietic, pe care noi cei născuți mai aproape de sfîrșitul secolului îi cunoaștem sub forma memei squatting slavs – rezultatul procesului prin care Occidentul și-a apropriat imaginea grupului, reducînd-o strict la acest aspect al său, adică la o simplă estetică.

Ernu, personaj

Pe lîngă șirul de instantanee din societatea acelei perioade, ce oferă valoare acestui volum este implicarea mai directă ca niciodată a autorului în cele povestite.  Deși și în celelalte cărți ale sale Vasile Ernu pornește de la biografia sa pentru a prezenta lumea marginalilor sau viața de toate zilele în URSS, Sălbaticii copii dingo este cel mai personal și mai intim volum al său.

Vasile Ernu nu mai apare în textele ce alcătuiesc noua carte ca un simplu personaj-martor, ci ca unul dintre protagoniști. Por­tretul pe care și-l face este mult mai generos și are ca scop și surprinderea unor trăsături ale generației. Astfel, Ernu-personaj este „jumătate gopnik de Ciocana, jumătate boem romantic, artistic și intelectual de centru“. Capacitatea aceasta de a se plimba între cele două lumi îi oferă șansa de a reda cît mai credibil toate mediile caracteristice tinerilor din acei ani.

Noutatea aceasta se află în strînsă legătură și cu modul în care și-a asamblat Vasile Ernu ultimul volum. Structura cărții – patru părți, fiecare reprezentînd un anotimp care stabilește și atmosfera celor discutate – sugerează posibilitatea unei prezentări secvențiale a experienței de adolescent a autorului. Cu toate acestea, Vasile Ernu (încă) se ferește să construiască o narațiune la nivelul întregului, deși de la compozitul Născut în URSS pînă la Izgoniții se poate observa o tendință către o organizare mai unitară a textelor ce alcătuiesc volumele.

Direcția aceasta este mai vizibilă în prima jumătate a Sălbaticilor copii dingo, unde există o legătura mai strînsă între capitole, o continuitate organică care contribuie la imersiunea cititorului în poveștile autorului. Totuși, configurația mozaicală caracteristică textelor lui Vasile Ernu revine în a doua jumătate a cărții, deși putem identifica și aici un subtil fir roșu care încearcă să țină împreună diversele incursiuni în cotidianul tinerilor din anii ’80 – discreta și ironica tranziție dintre sfîrșitul unui capitol ce surprinde plecarea din țară a două fete din aristocrația sovietică și începutul următorului capitol în care un afgan se întoarce de pe front.

Prezența mult mai activă a figurii autorului în text și înlinația spre o mai mare coeziune a întregului se răsfrîng și asupra stilului cărții. Din acest punct de vedere, Sălbaticii copii dingo este mai narativ, mai „povestit“, mai aproape de literatură, dar în nici un caz mai „fals“ sau mai „inventat“. Din contră, autenticitatea poveștilor cuprinse în acest volum este potențată de toate inovațiile aduse de Vasile Ernu scrisului său, ajungînd la un nivel mai ridicat decît în cărțile sale anterioare.

Dezacorduri şi inadvertenţe

Ajunși aici, trebuie să fac precizarea că este departe de mine dorința de a forța asupra acestei cărți o „ordine“ prea puțin caracteristică felului în care își aranjează Vasile Ernu materialul. Deși consider că tendința către un întreg mai coeziv este o îmbunătățire binevenită, nu pot să nu recunosc că scrisul acesta dezordonat face parte din farmecul său, oferindu-i acea naturalețe la care mulți scriitori aspiră.

Chiar și așa, în Sălbaticii copii dingo această scriitură „neîngrijită“ se întoarce împotriva autorului și a demersului său. Lăsînd la o parte că divagarea și săritul din subiect în subiect sînt la apogeu în destul de haoticul capitol „Oameni obișnuiți, locuri obișnuite: aban­don, pofig și zenmarxism“, există în carte destule momente în care pare că Vasile Ernu se contrazice singur.

Legat de școlile din acea perioadă și de modul în care erau ierarhizate acestea, autorul afirmă: „cîți copii de muncitori aveai în școala de elită, cam tot atîția copii din clasa de mijloc aveai în SPTU“ (școală profesional-tehnică), concluzionînd că „la o distanță de 40 de minute trăiau două lumi complet rupte una de alta“. În paginile următoare, Vasile Ernu insistă pe această problemă, dar de data aceasta susține că pe atunci „lumea încă nu se ghetoizase“, „scolile erau instituții democratice, nu ca acum“, iar „în clasă aveai toate grupurile sociale“.

Dezacordul persistă și cîteva pagini mai încolo aflăm că unele „cămine și spații locative ale muncitorilor se aflau alături de blocuri ale altor categorii sociale“, că „uneori locuiau cu toții în același bloc“ și că existau totuși „locuri mai bine delimitate, cum erau cele de pe lîngă fabrici și uzine sau căminele acestora“.

Confuzia din această parte a cărții ar fi putut fi evitată dacă autorul nu ar fi fost atît de categoric atunci cînd a comparat școala de elită cu cea profesional-tehnică. Atunci cînd a emis această judecată, Vasile Ernu s-a gîndit cel mai probabil la școala de pe lîngă uzina de frigidere din Ciocana în raport cu școala școala de elită nr. 1, două dintre acele „locuri mai bine delimitate“, care admit prea puțini outsideri sociali. În rest, e posibil ca amestecul de clase din școli să fi fost la ordinea zilei. Neînțelegerea aceasta este doar una dintre inadvertențele din carte care îl pot priva de multe informații relevante pe cititorul care nu își oferă răgazul de a clarifica toate aceste aspecte.

Deși ne aflăm abia la jumătatea anului, nu îmi este greu să afirm că Sălbaticii copii dingo este una dintre cele mai importante apariții editoriale ale anului și un pretendent cu mari șanse la premiile culturale din România. Dacă este aceasta cea mai valoroasă carte a lui Vasile Ernu rămîne o întrebare deschisă, însă cu siguranță Sălbaticii copii dingo conține printre cele mai bune pagini ale acestui „ultim romantic industrial“, aşa cum se defineşte autorul.

-
9 June, 2021
Niciun comentariu

Pogromul, sionismul și revoluția

Observator cultural / 12-05-2021Nr. 1061 / Octavian SOVIANY 

Vasile ERNU
Izgoniţii
Editura Polirom, 2019, 304 p.

Începînd din 2015, Vasile Ernu a început să publice volumele unei „mici trilogii a marginalilor“: Sectanții (2015) și Bandiții (2017), care vădesc o gîndire politică originală și nonconformistă, încercînd să răspundă la întrebarea ce înseamnă să fii „antisistem“ într-un stat de tipul celui sovietic. Din acest punct de vedere, scriitorul are o bogată experiență de viață: s-a născut și a fost educat în mijlocul unei familii de sectanți din Bugeac, unii dintre acei sectanți sovietici care au descoperit mijloace sui-generis de a se sustrage autorității de stat, iar anumite împrejurări biografice i-au permis ulterior să pătrundă în mediul „bandiților“ („nume dat de putere și de oamenii de rînd celor care încalcă sistematic legea. De obicei, bandiții își spun hoți. Cîteodată folosesc și termenul de bandit, dar fără conotația negativă atribuită de putere, ci doar ca o modalitate de autoidentificare“).

Sectanții și bandiții reprezintă fața diurnă și fața nocturnă a marginalității, dar între ei există, în mod nu neapărat paradoxal, și anumite puncte de convergență. Și unii, și alții consideră că adevărata libertate poate fi dobîndită nu contestînd Statul, ci ignorîndu-l; ei își construiesc astfel un univers perfect autonom, cu propriile sale legi și valori, căutînd să atingă o marginalitate apropiată de absolut, deoarece cu cît ești mai aproape de centru, cu atît ești mai puțin liber.

Trilogia „marginalității“ va fi încheiată în 2019 cu volumul Izgoniții (Editura Polirom), care evocă o altă lume a „marginii“, universul uman al comunității evreiești din Chișinău, cu dramele și frămîntările sale specifice. Dacă în cărțile sale mai vechi, Vasile Ernu era preocupat de fenomenul descompunerii lente a Uniunii Sovietice, de data aceasta evenimentele prezentate de scriitor se desfășoară în epoca de agonie a regimului țarist, fixîndu-se asupra unei epoci care debutează  odată cu marele pogrom de la Chișinău din 1903 și se sfîrșește undeva în apropierea Primului Război Mondial și a Revoluției bolșevice. Este o perioadă extrem de zbuciumată din istoria Rusiei, care include înfrîngerea din războiul Ruso-Japonez, revoluția din 1905, intensificarea activității organizațiilor revoluționare, proliferarea atentatelor teroriste apariția în societatea petersburgheză a lui Grișa Rasputin, manifestările antisemite care se declanșează după principiul „evreul e întotdeauna de vină“.

Pe fundalul acestei epoci, care poartă semnele prevestitoare ale prăbușirii țarismului și în care toată lumea aștepta – unii cu speranță, alții cu spaimă – revoluția, se desfășoară povestea celor doi frații, Aaron și Sara, care încearcă să se sustragă condiției de  „suboameni“, la care îi supuneau legile, jocurile de interese, mentalitățile, o condiție pe care o împărtășeau toți evreii, cu excepția celor foarte bogați.

Ca și lumea sectanților sau cea a bandiților, lumea evreimii este o lume închisă, conservatoare, care își urmează tradițiile ancestrale și nu-și propune decît să supraviețuiască, supunîndu-se legilor, plătindu-și taxele către Stat, mituindu-i pe reprezentanții autorităților și trăind cu sentimentul pericolului permanent care le amenința nu numai bunurile, ci și viața. Pogromul de la Chișinău din 1903 a arătat în ce măsură o mulțime fanatizată de instigările unui gazetar veros poate ajunge, în absența poliției (care dispăruse ca prin minune în timpul masacrului), la cele mai cumplite acte de violență. Dar, în timp ce generația vîrstnică își acceptă cu resemnare condiția, tinerii încep să caute soluții de viață, vor să-și depășească statutul de paria.

Frații Kaliminovici aleg drumuri diferite: Aaron alege soluția sionismului, asumîndu-și pînă la capăt condiția de evreu, în timp ce Sara optează pentru „universalismul“ doctrinelor socialiste, devenind o activistă de vază a Partidului Socialist Revoluționar, artizanul marilor atentate politice ale epocii. Două căi total incompatibile, dar viabilă fiecare în felul ei: „Amîndoi erau cunoscuți și respectați în grupările lor atît de diferite. Era greu să nu afle unul de celălalt. Dar se detestau. Sau, mai degrabă, fiecare îl ura nu atît pe celălalt, cît alegerea pe care o făcuse, pentru că din cauza acestei alegeri ei erau în război. Căile lor erau două răspunsuri radical diferite la aceeași problemă crucială. Pozițiile lor nu erau compatibile. Într‑o teacă poate încăpea o singură sabie. Ei erau două săbii ale aceleiași lupte. Una îndreptată împotriva celeilalte“.

Trecînd de la universul lui homo sovieticus la lumea agonizantă a regimului țarist, Vasile Ernu abordează în Izgoniții și o nouă formulă narativă. Dacă în precedentele volume scriitorul recurgea la o modalitate apropiată de aceea a reportajului literar și întrebuința un bogat material autobiografic, de data aceasta Ernu e mai apropiat de formula romanului, iar „autorul“ nu-și face apariția decît într-un capitol final, în care amintește de relația lui de rudenie cu familia Sarei.

Dintr-o asemenea perspectivă, Izgoniții poate fi privit foarte bine ca un roman istoric, care urmează tradiția realismului și plecînd de la dramele unei mici capitale de gubernie să configureze tabloul de ansamblu al societății rusești de la începutul secolului al XX-lea. Alături de mediile evreiești, în carte este prezentă lumea marilor demnitari, ca ministrul von Plehve și cneazul Urusov, guvernatorul Basarabiei, apar figuri reprezentative ale intelectualității ruse (Korolenko), polițiști corupți și agenți ai ohranei, sînt evocate cercurile revoluționare și sioniste și chipuri de teroriști. Detaliile realiste (mai cu seamă cele comportamentale) dau concretețe acestor personaje. Iar în buna tradiție a romanului rusesc, dialogurile au caracterul dezbaterilor de idei cu caracter politic, moral sau existențial.

Dacă în legătură cu primele volume ale trilogiei semnalam afinități între scrisul lui Ernu și cel al lui Egon Erwin  Kisch, Curzio Malaparte sau Geo Bogza, de data aceasta ingenioasa îmbinare de ficțiune și documentarism din Izgoniții mă trimite cu gîndul la Soljenițîn.

-
12 May, 2021
Niciun comentariu

Lumile de dincolo de râu

Citind Sălbaticii copii dingo, am simțit o lipsă. Nu în carte, ci în mine și în jurul meu. Îmi (de fapt, „ne”) lipsesc reperele esențiale (sau, cel puțin, ceea ce Vasile Ernu consideră repere esențiale) ale vieții de zi cu zi în RSS Basarabeană. Nu cunoaștem acronimele, instituțiile, politicile, războaiele, nici numele, obiectele, locurile, trupele; nici amărăciunile, nici bucuriile. Mai mult, ne lipsește înțelegerea raportării la lume și viață a moldoveanului sovietic. De obicei, preferăm să construim basarabeanul, nu să⁠–⁠l cunoaștem. Ne este mai la îndemână să privim atât trecutul, cât și prezentul Basarabiei prin ochelarii strâmbi ai discursului naționalist. În egală măsură, ne lipsesc mărturiile despre copilăria și tinerețea din Basarabia de dinainte de ‘91. Dacă experiența maturizării în România comunistă a fost portretizată abundent, atât în literatură, cât și în film (și bine că a fost), nu se poate spune același lucru despre adolescența trăită dincolo de Prut.

Această lipsă contribuie la insolitul cărții lui Ernu. Noutatea care ne este dezvăluită este irezistibil fascinantă. Căci e greu să nu fi fascinat de diversitatea culturilor și subculturilor, de practicile de locuire, de încrengăturile aparatului birocratic sovietic, de ritualurile vieții în comun, de dinamica socială, de ierarhia politică, în fine, de abundența lumii pe care o zugrăvește autorul. Abundență care ar putea părea paradoxală unui cititor obișnuit cu o viziune sumbră asupra condițiilor de trai din ultimii ani ai Uniunii Sovietice. Într⁠–⁠adevăr, abundența despre care vorbesc nu vizează materialul, ci, dacă îmi este permisă naivitatea, vitalul. Acumularea detaliilor de viață naște impresia de bogăție cu care textul ne lovește. După cum ne amintește și autorul în ultimele pagini, în locul și timpul pe care le descrie „a fi” este mai important decât „a avea”. Iar, aș adăuga, „a fi” este infinit mai abundent decât „a avea”.

Într⁠–⁠o postare pe Facebook, Cristian Teodorescu spune despre Sălbaticii copii dingo că este „cartea unui mare prozator și a unui antropolog lucid.” Nu pot decât să fiu de acord cu el. La Ernu, talentul de povestitor se întâlnește cu fina observație socială. Stilul său nu este deloc sofisticat și tocmai asta îl ridică. Sub vălul simplității se ascunde un scriitor care își stăpânește perfect arta. Grăitoare în acest sens este strategia prin care este construită iluzia oralității. În timp ce citeam cartea, nu puteam să nu observ un fapt sâcâitor: autorul se repetă, fraze întregi și anumite întâmplări sunt reluate doar la un capitol distanță. Mai întâi, am luat aceste repetiții ca pe semnul unei delăsări. Apoi, mi⁠–⁠am dat seama că ele încearcă să reproducă, deloc pedant, natura recursivă a memoriei și a fluxului vorbirii. Ilustrațiile esențializante ale lui Roman Tolici completează acest recurs la structura internă a aducerii aminte. Textul curge cu naturalețea unei conversații prietenești.

Despre drumurile cu troleibuzul 1, Ernu scrie:

„Mi⁠–⁠a plăcut întotdeauna să mă uit pe geam, să meditez pierdut în imaginile care mi se derulează prin față. Îmi plăcea mai ales să mă uit la oameni și să⁠–⁠mi imaginez povești cu ei. Cine erau, unde mergeau, de ce și ce era cu viața lor în general? Și ce căutam eu printre ei?”

Curiozitatea pentru lumi diverse și pentru oamenii care le locuiesc pare să⁠–⁠i fi rămas neștirbită autorului, cum depun mărturie și alte cărți ale sale, în special Trilogia marginalilor. Însă această curiozitate este una antrenată, care nu se aruncă aleatoriu asupra obiectului său. În observațiile sale, Ernu urmează consecvent o anumită orientare: „Istoria umană este o istorie a materiei, nu a ideilor.” Materialismul asumat al autorului, care a servit drept principiu de organizare pentru Născut în URSS, este evident și în volumul de față. Chiar dacă formula lui Ernu poate părea uzată, neobișnuitul și autenticitatea poveștilor pe care le ni le înșiră nu ne permit, încă, să ne plictisim.

Descoperim în Sălbaticii copii dingo un mod aparte de a conviețui cu arta. Ea este înțeleasă nu ca un vehicul de idei, ci în concretețea ei cea mai dură. Mai întâi, se pune problema accesului la artă. Descrierea librăriilor, a anticarilor, a cinematografelor și a sălilor video ocupă câteva pagini memorabile. Apoi, este vorba despre experiența comună a artei. Lectura este o activitate socială: toate personajele care citesc vorbesc cu alții despre ce citesc. Liantul grupurilor disparate, între care autorul se mișcă, sunt versurile trupelor care aveau succes pe atunci în URSS, în frunte cu Kino, făcute accesibile publicului românesc grație traducerilor iscusite ale lui Igor Guzun, Mihail Vakulovski și Veronica Ștefăneț. Aceste versuri îl ajută pe cititor să înțeleagă starea de spirit a generației pe care o descrie Ernu. Nu în ultimul rând, arta, și în special poezia, are o importantă miză politică, care se concretizează în momentul „renașterii naționale” de la sfârșitul anilor ‘80. A citi poezie românească devine un act de angajament politic.

Problema limbii se integrează în dihotomia fundamentală pe care autorul o propune în observațiile sale: centru⁠–⁠periferie. De altfel, această polaritate l⁠–⁠a interesat pe autor în mai toate cărțile sale. De⁠–⁠a lungul textului, asistăm la diverse încarnări ale acestor extreme. Centrul înseamnă limba rusă, aparatul de partid, școlile bune, localurile cu pretenții, în timp ce periferia înseamnă limba română, lumea subterană a traficanților, școlile profesional⁠–⁠tehnice, mâncarea ieftină. Lista de opoziții ar putea continua. Concluzia la care ajunge Ernu este că periferia reușește mereu să⁠–⁠și ia revanșa față de centru. Un exemplu ar fi, iată, situația limbii române: ținută în viață de femeile din satele Basarabiei, nu de elitele de la Chișinău, ea dă lovitura de grație limbii ruse la finalul vieții URSS⁠–⁠ului, grație, în mare parte, politicilor impuse de centru.

Sălbaticii copii dingo are toate ingredientele pentru a irita anumite categorii de cititori. Că Vasile Ernu este un om de stânga știm deja de mult. Consecvența cu care⁠–⁠și apără luările de poziție deloc populare și deloc comode pentru societatea din jur este mai mult decât lăudabilă. Critică de stânga se găsește, din plin, și în acest volum. Și mai deranjante, probabil, sunt demitizarea imaginii pe care românii o au despre Basarabia și despre basarabeni și semnificația nuanțată a revenirii românismului.

Dinamitând stereotipurile, autorul ne pune în fața relației concrete cu celălalt. Respectul pe care îl arată pentru personajele descrise este remarcabil. Dată fiind materia cărții, ar fi fost foarte ușor pentru Ernu să scrie poverty porn : cartiere mărginașe, gopnici, veterani din Afganistan… Dar nu o face. În nici într⁠–⁠un punct narațiunea sa nu dă impresia plăcerii provocate de descrierea durerii celuilalt. Suferința, unde și când este prezentă, este luată ca atare și tratată ca oricare alt obiect al observației autorului. Tratează personajele conservându⁠–⁠le demnitatea, dând dovadă de tandrețe, fără a aluneca în sentimentalism. Situațiile individuale de viață sunt discutate fără a fi disecate. Nu trebuie uitat faptul (semnalat de autor la începutul cărții) că personajele sale sunt, într⁠–⁠o mare măsură, oameni reali. Din nou, ar fi fost foarte simplu să nu⁠–⁠și impună niciun fel de granițe. În această perspectivă, respectul arătat de Ernu este cu atât mai demn de admirație.

În cele din urmă, cred că umanitatea care strălucește de pe fiecare pagină din Sălbaticii copii dingo conferă adevărata valoare cărții. O umanitate complicată, plină de lumini și umbre, dar profund autentică.

-
10 May, 2021
Niciun comentariu

Liniștea industrială

 de Ștefan Manasia / Revista Tribuna – NR. 446 • 1-15 aprilie 2021

Am citit într-o stare extatică, pe care Nabokov o reclama lecturilor de calitate, dar pe care mi-o procur destul de rar, noul volum publicat de Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo. E un bildungsroman experimental de un rafinament neașteptat, totuși!, de la filozoful, eseistul, jurnalistul camuflat într-o serie suculentă de cărți autobiografice pînă acum. Metafora-titlu acoperă mai mult decît o generație de copii/adolescenți basarabeni, „născuți în URSS”, începînd procesul de maturizare accelerată în plină perestroika gorbaciovistă & depresie afgană (pentru că marele imperiu din est avea să se împotmolească în ținuturile paștune ca americanii în Vietnam). E o generație care își pierde inocența și nu mai găsește nici măcar confortul mental al unui ideal – șaizeciștii, șaptezeciștii mai credeau încă în basmul comunist. Și, în fine, e o generație „comună” în estul european, probabil în toate țările controlate de Moscova, plus în Iugoslavia nealiniată & nedezmembrată.

Pactizez, nu doar ideologic, cu universul descris de Ernu aici. Empatizez somatic. Redescopăr, ca într-un film în sepia, secvențe din copilăria și adolescența petrecute într-un cartier municitoresc comunist și pe urmă delirant postcomunist. Sălbăticia de rigoare. Cruzimea, violența – aduse poate și de natalitatea triumfalistă, vidată afectiv. Cîinii dingo au fost la origine cîini domestici aduși de aborigenii navigatori în Australia: s-au sălbăticit pierzîndu-se pe continentul vast, aproape nelocuit. Dingo, spune Ernu, au fost copiii sovietici care se transformau ușor-ușor în adolescenți, sub ochii cărora Imperiul colapsa: Afganistan, Cernobîl, morțile precipitate ale liderilor (Andropov, Cernenko), venirea lui Gorbi care nu mai credea nici el în sistem, în mit, în violența aia care trebuia executată ritualic, în control etc, etc. Totul era descurajant, totul îndemna la plonjare în subculturi de tip punk. Muzică, drog, alcool, masochism. Gri & ruină. Toate vestigiile subculturilor – vestimentație, gesturi, decoruri industriale – răsar în carte și din desenele lui Roman Tolici, din contrapunctul hipnotic al lyricsurilor alese preponderent din Viktor Țoi, liderul legendarei trupe Kino. Cred că sînt pentru prima dată aduse în prim-plan la noi (deși țin minte considerația fraților Vakulovski pentru rockul rusesc, imensa propagandă făcută în favoarea lui!). Versurile lui Țoi sînt simple și impactante ca ale Beatleșilor. Au o naturalețe, o profunzime pe care n-o găsești în rockul autohton. Depresive, exasperante, suicidare, scrise cumva în orizontul apocalipsului ecologic, social care avea să vină și pe care Zygmunt Bauman l-a numit elegant „societatea lichidă”. Eroul nostru e un Vasia care își poartă căștile & walkmanul pe ulițele unui sat din sudul Basarabiei sau pe străzile nasoale din Chișinău, ori pe bulevardele superbe, ba chiar pe falezele și plajele Crimeii. Walkman, casetă audio – ar trebui să trimit cititorul mai tînăr să acceseze pagina web a unui muzeu al tehnologiei! Ce vreau să spun e că rar mai vezi în proza românească un autor cu priză sociologică, cu nas de copoi pentru detaliile aparent insignifiante din orice domeniu: tehnică, industrie, religie, turism, economie, doctrine politice, lingvistică, gastronomie, vestimentație, chiar parfumerie!, istorie ș.a.m.d.

Paginile lui recompun, ca într-un experiment dintr-un centru de cercetare din deșertul Negev, un întreg biotop în cele mai fine, extrem de neliniștitoare detalii. Un bildungsroman, dar și un roman al RSS Moldovenească, industrializate, grădină de legume și fructe a URSS, ieșită pe urmă din țîțîni, forjîndu-și în fine identitatea românească, lăsîndu-se vrăjită și pe urmă învrăjbită de vibe-ul naționalist. Evrei, ruși, lituanieni, germani, americani și, evident, o mulțime de moldoveni mișună, foșgăie în paginile Sălbaticilor copii dingo. Rar un asemenea apetit pentru portret, pentru analiză psihologică. Dar, uneori, analizele astea sînt reluate – sub o nouă formă – și devin redundante, îndemnîndu-te să suspectezi autorul de un partizanat ideologic (care nu-I era necesar). E obsolet un pasaj precum acesta: „În adolescență, cel mai greu este să înțelegi cine ești și să-ți asumi ceea ce ești. Maturitatea vine abia atunci cînd te cunoști, știi să controlezi ceea ce ești și îți asumi fără jenă și rușine identitatea. Chiar și cînd greșești. Adolescența este perioada de luptă a sufletului între domesticire și resălbăticire, asemenea cîinilor dingo, cînd vrei să afli cine ești, ce poți face, cît te poți controla, care sînt limitele tale fizice și morale, psihologice și emoționale și înveți să le împaci și să ți le asumi.” (p.275) Dar vocea asta paternalistă (dostoievskiană) nu deranjează prea mult în economia cărții. Tonul pedagogic dispare repede-repede și haloul hipnotic se reinstaurează. Muzica vieților topite-n URSS. Rockul & punkul. Portretele adolescenților sălbatici, „gopnici” sau nu: extraordinar personajul Sonia, o prințesă dominatoare captivă într-un liceu industrial dintr-o favela comunistă. Aluziile cinefile, muzicale, poetice (Bacovia rules!) sînt sarea și piperul acestui Ștefan Manasia Liniștea industrială roman. Capitole și subcapitole funcționează ca niște metafore „ecumenice”, trimițînd la cinema, poezie, muzică, mistică: „Ascultînd muzică, miam amintit cumva de unde a început totul. Miam amintit de rodiul dăruit de tata și de fructul meu preferat, rodia. Da, unul dintre fructele mele preferate este rodia, Punica granatum. Noi îi ziceam granata.[…] Le vedeam în piețele din orașe, mă atrăgea culoarea lor. […] Tata mi-a spus că ele se cultivă undeva în Asia. Așa am aflat de Uzbekistan. De Tașkent, Andijan, Samarkand, Buhara. Uzbekistanul devenise în imaginația mea o a doua casă. Printre primele cărți pe care le-am citit a fost una care se intitula Arbi, viața unui copil uzbek. Am citit-o de nenumărate ori.” (p.20) Și poezia geografică se ramifică mai departe, rodiul adus de tată de la granița cu Afganistanul (unde duce provizii unui fiu trimis în război) fructifică. Supraviețuiește asprelor ierni moldovenești, încotoșmănat în coceni de porumb, pînă cînd Vasia pleacă la școală la oraș. Și arbustul lui, care-i mînjește tricourile, moare. Asemenea copacului arhetipal, din cîntecul omonim al lui Viktor Țoi: „Știu – copacul meu nu va trăi nici șapte zile”, „Știu – copacul meu va fi rupt de un elev mîine”. Excelente sînt și traducerile acestor lyricsuri (din multe trupe iconice rusești!) semnate de Mihail Vakulovski, Igor Guzun, Veronica Ștefăneț (probabil și alții pe care i-am uitat). Rodiul și ceaihanaua sînt ispitele orientale, recurente în universul tînărului basa. Rar am mai întîlnit așa un elogiu… pomicol, deși dacă mă gîndesc mai bine: Culoarea rodiei, genialul film al lui Paradjanov a fost, pesemne, la vremea lui, o „lectură” decisivă pentru Vasea, devenit – în cercurile tot mai naționaliste, patriotice – Vasile, spre finalul cărții. Empatizez, nu doar din pricina copilăriei comuniste, într-o zonă puternic industrializată, cu poezia industrială, autentică (poate numai în Scotch-ul Ioanei Bradea am mai întîlnit-o), ducînd la descărcări cvasierotice.

Ascult albumul Industrial Silence al norvegienilor de la Madrugada și notez spre sfîrșitul intervenției mele (textuale): „Erau trei furnale, dacă îmi amintesc bine. Imense, cilindrice, din care veșnic ieșea fum. Această imagine pe care am văzut-o zi de zi, timp de un an, îmi provoca atîta tristețe, atîta melancolie, încît mai mereu îmi dădeau lacrimile. Nu puteam să-mi explic de ce. Ce mă făcea atît de sensibil? Cum de monștrii aceia industriali trezeau în sufletul meu de adolescent începător atîta emoție? Nu cred că există pe lumea asta o poezie sau o pictură care să mă fi emoționat la fel de mult. Îmi plîngea sufletul cînd le priveam. Durerea era atît de profundă, încît îmi afecta corpul: îmi tremura carnea, simțeam intestinele cum se frămîntă împreună cu sufletul meu. Aveam și o senzație ciudată, de erotism involuntar. Acele coșuri imense, acele cazane industriale, ce-or fi fost, aveau asupra mea o putere mistică, metafizică.” (p.143) Am citat integral pasajul probabil cel mai frumos al cărții, de o puritate – pentru că erezie – blecheriană. Cumva, Sălbaticii copii dingo e complementul ideal pentru filmul Leto, al lui Kiril Serebrennikov, care ne-a încîntat acum două veri. Prelungește, în cazul meu, o formă specială de hedonism nostalgic, benign. Instaurat de Leto acum două veri și rotunjit aici. Mergeam, în copilărie, cu tata la grădina zoologică din Râmnicu-Vâlcea. Așteptam pînă timidul cîine dingo ieșea din bîrlog. Nu știam, pe vremea aceea, că bietul dingo eram fix eu.

-
5 May, 2021
Niciun comentariu
« go backkeep looking »