Moscova – Bucureşti
Moscova – Bucureşti
Jurnalul vremurilor de inflaţie
(text aparut in Noua literatura unde voi tine o rubrica pe aceasta tema… inainte de a citi textul recomand Nochnie snaiperi – Katastraficheski)
Să fi fost iarnă, să fi fost vară? Dar nu cred că acest lucru vă interesează. Ştiu că era cald în compartiment, dar nu ştiu daca era de la soarele dogorîtor de vară, de la sistemul de încălzire folosit iarna, de la ceai sau mai ştiu eu ce licori care se folosesc din abundenţă pe rutele interminabile ale unei ţări în care distanţele se măsoară în timp. Da, însă îmi aduc bine aminte că nici un geam nu se deschidea şi că, indiferent dacă mă duc sau mă întorc, voi coborî peste două zile.
Trenul cu „perdeluţe” se urni din loc. Lumea începu să se foiască încolo şi încoace pe holul cu covoraş persan roşu iar, în câteva minute sunetul atît de specific spaţiului rusesc al linguriţei amestecînd zahărul în ceaşca de ceai începu să se audă din toate compartimentele. Cum ruşii sînt mari băutori de ceai, acest sunet se aude în toate bucătăriile şi cafenelele ţării. Cel mai mare şoc pe care l-am avut legat de acest procedeu a fost prima mea întâlnire cu un grup de englezi, şi ei mari băutori de ceai, dar care reuşeau să nu scoată nici un sunet folosind aceleaşi tehnici.
Plecam totuşi, căci mergeam să mă văd cu cel pe care eu îl numesc Marele Instigator. Cine este acesta? El este născut în Moscova într-o familie de ţărani mutate în capitala tânărului stat sovietic în anii `20 ai secolului trecut. A fost din tinereţe un socialist convins, a intrat la facultatea de filosofie, iar la sfârşitul anilor `30 a creat o mică organizaţie teroristă care avea ca scop lichidarea lui Stalin. Este deconspirat şi condamnat la moarte. Din fericire pentru el în acea perioadă începe al II-lea război pentru apărarea Patriei şi este trimis în prima linie. Mai tîrziu, cînd deja devenise un nume de referinţă în toată lumea, îi plăcea să spună că „Marile catastrofe din viaţa mea m-au salvat!”. În anii `60 este unul din cei mai cunoscuţi intelectuali din spaţiul sovietic, este expulzat din ţară pentru opiniile incomode, iar odată ajuns în Occident unde este aşteptat ca un mare disident, devine un personaj controversat din cauza atitudinii critice şi faţă de această lume. De aceea eu l-am numit Instigatorul. Toate cărţile şi opiniile lui sînt surprinzătoare, imprevizibile, incomode şi te pun pe gînduri.
Am ţinut foarte mult să-l cunosc şi am reuşit acest lucru destul de tîrziu. Am corespondat cîţiva ani buni, iar acum merg cu trenul cu „perdeluţe” să mă întîlnesc cu el. S-a întors în ţară, nu duce o viaţă uşoară în aceşti ani nebuni de tranziţe, în aceşti ani de mare inflaţie economică, politică şi mai ales culturală, însă a rămas acelaşi Mare Instigator. Desfac pachetul cu scrisorile primite de la el şi le pun în ordine pentru o eventuală publicare a lor şi dau peste una de care uitasem şi care făcea parte din seria „Emigrantul sovietic/comunist în Occident”.
„ Dragă…
O să continui povestea aventurii mele în Occident. Vreau să-ţi spun că pentru omul sovietic şi în general cel educat în spaţiul comunist, a trăi în Occident nu e deloc uşor, ba e chiar foarte greu. Şi o să-ţi dau numai doua exemple. Primul exemplu e legat de hîrţogăraia birocratico-juridică. Gînd locuiam acasă acest aspect nu mi-a creat niciodată probleme şi nu am avut această grijă. Cartea mea de muncă era undeva înregistrată şi nu am văzut-o decît cînd am fost dat afară. Acasă aveam paşaportul şi cam atît. Da, mai trebuia să te înregistrezi la noul domiciliu dacă îl schimbai. Ei bine, aici însă în decurs de un an am primit atîtea hîrtii pe care nu numai că trebuie să le păstrez, ci la care trebuie să şi reacţionez într-un fel. Aici dacă nu ai un raport constant cu hîrtiile birocratice nu exişti. Un stat juridic fără astfel de proceduri nu poate exista, iar ca să reacţionezi normal la aceste proceduri trebuie să fii obişnuit de mic.
Într-una din zile am primit un pachet cu acte oficiale. Am încercat să citesc, dar nu am înţeles nimic şi mi-am dat seama că pe lîngă limba literară mai trebuie să ştii şi un limbaj birocratic. Nici localnicii nu cunosc bine acest limbaj, însă ei completează formularele maşinal, din obişnuinţă. A trebuit să apelez la un amic care la rîndul lui m-a recomandat la o firma care ar face pentru mine acest serviciu. Aşa că eu i-am anunţat că voi plăti dublu numai să nu mai văd aceste hîrtii niciodată. Nu am scăpat fireşte de hîrtii. Plicurile au început să vină tot mai des şi de fiecare dată mi se par tot mai groase. Mi-am cumpărat un dulap şi le pun pe toate acolo fără să le mai desfac folosind vechiul principiu sovietic: daca au ei nevoie de mine mă vor găsi şi vor veni după mine.
O altă mare problemă cu care mă confrunt e legată de a alege. Aici mereu sînt pus în situaţia de a alege, lucru cu care omul sovietic nu e obişnuit. Cînd eşti pus să alegi dintr-o varietate de lucruri, te confrunţi cu problema responsabilităţii şi a mustrărilor de conştiinţa care rezultă din ea. Am fost zilele trecute la magazin şi am văzut o cămaşă care mi-a plăcut. Ca un om sovietic am înhăţat-o ca şi cum ar fi fost singurul produs şi acela ocazional şi am plecat spre casă fericit de marea mea achiziţie. În drum spre casă la un alt magazin vad aceeaşi cămaşă la un preţ mult mai mic. Buna mea dispoziţie a început să-şi piardă din intensitate. Peste cîteva zile văd aceeaşi cămaşă de două ori mai ieftină, iar peste două săptămîni era aproape gratis. Acum nu mai pot s-o mai văd în faţa ochilor. Am pus-o în şifonier ca un simbol al incapacităţii mele de adaptare la lumea occidentală.
Despre restaurant ce să mai zic! De fiecare dată intru în panică cînd trebuie să comand. Fie că îmi comand lucruri scumpe, fie că îmi comand lucruri ieftine, tot am surprize. Aşa că am renunţat să mai fac experimente şi indiferent dacă sînt la Roma, Paris, Londra sau Berlin comand sigur şniţel vienez. Îmi invidiez colegii occidentali care nu numai că ştiu ce să comande, ci ştiu şi ce anume mănîncă.
Însă am observat un lucru interesant: că viaţa lor socială este strîns legată de aceste activităţi ale persoanelor individuale. Noi sîntem lipsiţi de o mulţime de griji pe care ei le au din plin. În acest sens, noi avem o viaţă mult mai liniştită. Aşa că am decis la ultima conferinţă să vorbesc despre acest lucru. Le-am explicat că noi avem o viaţă mai liniştită şi fără griji, iar acest lucru se plăteşte scump. Pentru o viaţă mai liniştită trebuie să renunţi la un nivel mai ridicat al bunăstării şi la anumite libertăţi. Am încercat să fiu sincer cu ei şi le-am spus că această idee, îmi vine deseori in minte şi ca aş fi tentat să o pun în practică. După această conferinţă, o bună parte din invitaţi au încetat să mă mai salute.”
Compromisuri vechi si noi
Compromisuri vechi si noi
VASILE ERNU
Bucurestiul cultural nr 22 (supliment la Revista 22)
Cand mi-am propus sa scriu cartea Nascut in URSS am pornit de la ideea ca, indiferent in ce sistem traiesti, indiferent cu ce forma de represiune te confrunti, economica sau politica, viata este cel mai de pret lucru: asa ca am incercat, astfel, sa inteleg viata din acea perioada. A doua idee importanta a cartii, care ma obseda de mult timp, e cea legata de problema compromisului. Cred ca varianta facila a celor mai tineri e sa-i condamne pe cei care au trait in comunism si au avut inconvenientul de a fi pusi in fata unor alegeri, situatii care aveau in spate un intreg aparat de represiune. Inainte de a-i condamna, eu sustin ca e bine sa incercam sa-i intelegem. Si, pentru a-i intelege mai bine, am incercat sa raspund la o intrebare simpla: ce as fi fost eu, cum m-as fi comportat eu, daca sistemul comunist ar fi continuat? Si raspunsul meu este la fel de simplu: cred ca, indiferent in ce sistem traiesti, esti pus in fata acelorasi probleme esentiale, iar compromisurile, la randul lor, sunt aceleasi. Fireste, unele sisteme sunt mai subtile, mai sofisticate, iar altele mai brutale. Ca sa ne dam seama cum ne-am fi comportat in vechiul regim, putem sa analizam faptele noastre din noul sistem. Compromisurile pe care le facem astazi sunt cel putin la fel de grave precum cele pe care le-am fi putut face in comunism.
Ca postfatator al cartii, mi-am ales un intelectual care este unul dintre cei mai autorizati intelectuali romani, la care tin mult, care este acceptat de majoritatea gruparilor de la noi si cu care, chiar daca nu esti de acord, poti construi o platforma de dialog. Pe atunci nici nu banuiam ca cel in cauza, respectabilul profesor de la CEU, Sorin Antohi, va deveni in doar cateva luni exemplul perfect al tezei la care tin atat de mult: indiferent de sistem, suntem pusi in fata acelorasi alegeri si facem aceleasi compromisuri. Cand am aflat de colaborarea dumnealui cu Securitatea, am acceptat ca, in conditii de santaj si presiune, oamenii cedeaza, mai ales la o varsta atat de tanara. Mi-a fost insa foarte greu sa-i inteleg lunga tacere si, mai ales, accesul la functii in comisii si comitete care implicau obligativitatea de a fi o persoana care nu are nici un acord de colaborare semnat cu aceasta institutie (cel putin). In ce priveste compromisul facut in lumea libera, pe langa faptul ca acesta complica mult situatia lui Sorin Antohi, il si scoate din circuitul academic in care parea destul de bine ancorat. Il scoate din acest circuit fara a-i lua meritele, fara a i se pune la indoiala calitatile si competenta. Este scos din sistemul academic, sistemul birocratic universitar, pentru ca el a intrat in acest sistem apeland la o minciuna fondatoare, iar acest lucru iese din regulile jocului. Daca, in primul caz, Sorin Antohi ne-a pus la dispozitie un text si ne-a promis o carte, in cazul al doilea nu am primit un minimum de explicatii (cu toate ca explicatiile trebuie sa le dea in primul rand institutiei care i-a acordat incredere), ci doar o promisiune ca va reveni.
Cazul lui Sorin Antohi este un exemplu important si semnificativ pentru noi, datorat anvergurii si nivelului la care a avut loc, insa nu este decat un caz particular. Ceea ce mi se pare mult mai grav si care trece dincolo de aceste forme si cazuri particulare, este tacerea care se asterne in jurul acestor dezvaluiri. Modul in care se raporteaza intelighentia romana (cu foarte mici exceptii, si acelea vin din zone periferice, de la cei implicati direct sau de la tineri cercetatori romani din afara tarii) nu face decat sa contribuie la un proces mai larg de delegitimare a sa. Procesul de delegitimare a intelectualitatii romane a inceput cu mult timp in urma. Ea s-a petrecut si prin felul in care s-a raportat intelectualitatea romana fata de perioada legionara si prin tacerea care s-a asternut in comunism, ca sa nu mai vorbim de colaborationism. Ea se petrece si in modul in care discursul anticomunist ni se prezinta ca un discurs critic, cand el este de fapt un discurs postfactum, care nu reprezinta astazi decat avantaje (fireste, asta nu inseamna ca perioada comunista nu trebuie analizata si criticata).
Acum, in acest caz ma intreb: cum se poate ca o astfel de minciuna sa fie ascunsa atata timp de catre cei care au stiut? Cum se face ca, dupa ce am aflat de acest lucru, tot establishment-ul cultural, care de obicei nu scapa nici un moment sa-i puna la punct pe “deviationistii morali”, nu ia nici o atitudine in acest caz? Ba, din contra, exista mai degraba o tendinta de solidarizare. De ce pe “ai nostri” ii tratam preferential, iar pe “ai lor” nu-i iertam? “Lor” nu le-o iertam nici macar pe femeia de serviciu, cu toate ca “al nostru” a avut responsabilitati infinit mai mari.
Discut cu foarte multi prieteni si amici pe aceste teme si exista un raspuns pe care-l primesc destul de frecvent: da, ei au gresit, da, ei sunt vinovati, insa ei sunt de partea cea buna. Acest raspuns ma ingrozeste: de cand decidem noi cu atata seninatate si convingere care este partea buna si de cand putem noi accepta impostura doar pentru a salva “partea buna” a lucrurilor?
Traian Basescu vazut de la Moscova
Traian Basescu vazut de la Moscova
Romania Libera, Sambata, 25 Noiembrie 2006 – Un articol de Vasile ERNU
Despre Romania s-a scris destul de putin in presa ruseasca. In ultima perioada se scrie insa ceva mai mult, iar majoritatea textelor sunt legate de Romania si raporturile ei cu Republica Moldova si Transnistria, NATO si integrarea in UE. Mai nou, sunt comentate afirmatiile presedintelui Traian Basescu, care sunt privite cu o anumita doza de exotism.
Proiectele si afirmatiile legate de politica externa trezesc in cel mai bun caz nedumerire. Un proiect ambitios precum “Axa Bucuresti-Londra-Washington” nu poate fi privit decat cu scepticism si ironie. Si ei, ca si noi, stiu foarte bine lectia elementara de istorie si politica externa: o alianta inegala pe termen mediu si lung este contraproductiva, iar cei care au de castigat sunt cei puternici. Statele mici vor iesi mereu sifonate din astfel de aliante. In ce priveste proiectele regionale mai realiste, precum Forumul Marii Negre pentru Dialog si Parteneriat, Rusia a fost marea absenta, considerand ca deja existenta Organizatie de Cooperare Economica a Marii Negre (OCEMN) este suficienta in gestionarea problemelor zonale. Iar in solutionarea conflictului transnistrean prezenta Romaniei nu a fost considerata necesara.
In ce priveste afirmatiile recente ale presedintelui Romaniei, acestea nu fac decat sa il plaseze in zona politicienilor populisti care trateaza raportul cu Rusia in maniera vechii politici bipolare “good guys – bad guys”. Daca privim atent la declaratia domnului Basescu legata de raportul dintre UE si gazul rusesc, vom observa cateva probleme grave. In termenii de politica externa nu se pune problema daca Basescu are sau nu dreptate, ci daca Romania are de castigat sau de pierdut in urma unei astfel de abordari. Ceea ce ar trebui sa stim foarte bine e ca afirmatia lui Traian Basescu vine cu intarziere si, mai mult decat atat, e in contratimp cu ceea ce s-a intamplat cu ceva timp in urma in politica si presa occidentala. Numai ce a avut loc in octombrie summit-ul din Finlanda intre membrii UE si Rusia, unde UE si-a prezentat strategia, politica energetica si pozitia unitara fata de Rusia. Aceste lucruri au fost spuse si semnalate de presa occidentala. Aceasta problema a fost analizata si rasturnata pe toate partile de specialisti in domeniu, nu de presedinti de stat. Fara a uita de existenta unei reale probleme in acest domeniu, statele europene au trecut demult la proiecte concrete si pragmatice cu Rusia, proiecte din care Romania cam lipseste. Romania, din pacate, nu a fost capabila nici macar sa-si negocieze pretul gazului, apeland la intermediari care nu fac decat sa-l creasca.
Ceea ce e si mai deranjant pentru Rusia e modul in care administratia Basescu propune solutionarea problemei legate “de presiunea politica” a Gazpromului asupra UE. Pe langa faptul ca e un sfat tardiv si in afara unui cadru organizat si dedicat acestei probleme, ea vine cu solutia: “Asumarea NATO a riscurilor de securitate, inclusiv energetica”.
Aceasta propunere devine deja o problema serioasa. Mai intai, NATO este o chestiune sensibila pentru Rusia, iar in al doilea rand nu vii sa solutionezi o problema economica care are factori “de presiune politica” cu o structura politica si militara precum NATO. NATO, in termenii politicii occidentale actuale, poate fi intotdeauna o ultima solutie si nicidecum o prima solutie. O astfel de propunere, asemenea celei prin care presedintele Romaniei invita R. Moldova sa intre in UE odata cu Romania, nu tin de domeniul competentelor Romaniei, daca e sa respectam regulile jocului.
In timp ce Romania face declaratii populiste de maniera antisovietica, Rusia negociaza cu SUA, pe ultima suta de metri, intrarea sa in Organizatia Mondiala a Comertului, chiar daca i se cere rezolvarea problemelor cu Moldova si Georgia, iar Germania isi continua nestingherita dezvoltarea proiectelor economice comune. Romania, din pacate, inca nu a iesit din discursul ceausist al politicii externe in raport cu Rusia, o tara care trebuie tratata in primul rand cu mult pragmatism.
Vladimir Vysotsky
Vladimir Vysotsky
From Wikipedia, the free encyclopedia
Vladimir VysotskyVladimir Semyonovich Vysotsky (Влади́мир Семёнович Высо́цкий) (January 25, 1938 – July 25, 1980) was a great Russian singer, song-writer, poet, and actor, whose career has had an immense and enduring effect on Russian culture. The multifaceted talent of Vladimir Vysotsky is often described by the word bard that acquired a special meaning in the Soviet Union, although he himself spoke of this term with irony. He thought of himself mainly as an actor and writer, and once remarked, “I do not belong to what people call bards or minstrels or whatever.” Though his work was largely ignored and suppressed by the official Soviet cultural establishment, he achieved remarkable fame during his lifetime and to this day exerts significant influence on many of Russia’s popular musicians and actors who wish to emulate his iconic status.
(SOS)
Biography
Vladimir Vysotsky as HamletVladimir Vysotsky was born in Moscow. His father was an army officer and his mother a German language translator. His parents divorced shortly after his birth, and he was brought up by his stepmother of Armenian descent, “aunt” Yevgenia. He spent two years of his childhood living with his father and stepmother at a military base in Eberswalde in the Soviet-occupied section of post-WWII Germany (later GDR). In 1955, Vladimir enrolled in Moscow Institute of Civil Engineering but dropped out after just one semester to pursue an acting career. In 1959 he started acting at the Aleksandr Pushkin Theatre where he had mostly small parts.
Vysotsky’s first wife was Iza Zhukova. He met his second wife, Ludmilla Abramova, in 1961. They were married in 1965 and had two sons, Arkady and Nikita.
(El nu s-a intors din razboi)
In 1964, on invitation of director Yuri Lyubimov, who was to become his paternal friend, he joined the popular Moscow Theatre of Drama and Comedy on the Taganka. He made headlines with his leading roles in Shakespeare’s Hamlet and Brecht’s Life of Galileo. Around the same time he also appeared in several films, which featured a few of his songs, e.g., Vertikal (“The Vertical”), a film about mountain-climbing. Most of Vysotsky’s work from that period, however, did not get official recognition and thus no contracts from Melodiya, the monopolist of the Soviet recording industry. Nevertheless, his popularity continued to grow, as, with the advent of portable tape-recorders in the USSR, his music became available to the wide masses in the form of home-made reel-to-reel audio tape recordings and later on cassette tapes. He became known for his unique singing style and for his lyrics, which incorporated social and political commentary into often humorous street vocabulary. His lyrics resonated with millions of Soviet people in every corner of the country; his songs were sung at house parties and amateur concerts.
Living in divorce, Vysotsky fell in love with a French actress (of Russian descent) Marina Vlady, who was working at Mosfilm on a joint Soviet-French production at that time. Marina had been married before and had 3 children, while Vladimir had two. Fueled by Marina’s exotic status of a Frenchwoman in the USSR, and Vladimir’s unmatched popularity in his country, their love was passionate and impulsive. They were married in 1969. For the 10 years the two maintained a partially long-distance relationship, while Marina made compromises with her career in France in order to spend more time in Moscow, and Vladimir’s friends pulled strings in order for him to be allowed to travel abroad to stay with his wife. Marina eventually joined the Communist Party of France, which essentially gave her an unlimited-entry visa into the USSR, and provided Vladimir with some immunity to prosecution by the government, which was becoming weary of his covertly anti-Soviet lyrics and his odds-defying popularity with the masses. The problems of his long-distance relationship with Vlady inspired several of Vysotsky’s songs, including “07” and “She Was In Paris.”
(Ea a fost la Paris)
By the mid-1970s Vysotsky had been suffering from alcoholism for quite some time and was also struggling with morphine (and other opiates) addiction. Many of his songs from the period deal – either directly or metaphorically – with alcoholism, insanity, mania and obsessions. This was also the height of his popularity, when, as described in Vlady’s book about her husband, walking down the street on a summer night, one could hear Vystotsky’s recognizable voice coming literally from every open window. Unable to completely ignore his musical phenomenon, Melodiya did release a few of his songs on disks in the late 1970s, which, however, constituted but a small portion of his creative work, which millions already owned on tape and knew by heart.
At the same time, Vysotsky gained official recognition as theater and film actor. He starred in a hugely popular TV series Mesto Vstrechi Izmenit’ Nel’zya about two cops fighting crime in late 1940s Stalinist Russia. In spite of his successful acting career, Vysotsky continued to make a living with his concert tours across the country, often on a compulsive binge-like schedule, which, it is believed, contributed to the deterioration of his health. He died in Moscow at the age of 42 of heart failure, which was possibly triggered by a drinking binge or a drug overdose.
(Corabiile)
Vysotsky’s graveVysotsky’s body was laid out at the Taganka Theatre, where the funeral service was held. He was later buried at the Vagankovskoye Cemetery, Moscow. Thousands of Moscow citizens left the stadiums (as it was the time of the Olympics) to attend the funeral. Although no official figure was released, it was later estimated that over one million people attended Vysotsky’s funeral [1], almost as many as that of Pope John Paul II in 2005. The Soviet authorities, taken aback by the unexpected impact on the masses of the death of an underground singer, and agonized over the country’s image during the already highly controversial Olympics, ordered troops into Moscow to prevent possible riots. In the years to come, Vysotsky’s flower-adorned grave became a site of pilgrimage for several generations his fans, the youngest of whom were born after his death. His tomb stone too became the subject of controversy, as his widow had wished for a simple abstract slab, while his parents insisted on a realistic gilded statue. Although probably too serious to have inspired Vysotsky himself, the statue is believed by some to be full of metaphors and symbols reminiscent of the singer’s life. One of the more obvious symbols is the angel-like wings that wrap the statue’s body. The angel wings are supposed to symbolize Vysotsky’s importance to all oppressed peoples; they are wrapped around his body to represent the fact that he was never allowed to fully spread his talent and flourish during his lifetime due to the oppressive regime.
Shortly after Vysotsky’s death, many Russian bards wrote songs and poems about his life and death. The best known ones are Yuri Vizbor’s “Letter to Vysotsky” (1982) and Bulat Okudzhava’s “About Volodya Vysotsky” (1980).
Every year on Vysotsky’s birthday, festivals are held throughout Russia and in many communities throughout the world, especially in Europe. Vysotsky’s impact in Russia is often compared to that of Bob Dylan in America.
Years after her husband’s death, urged by her friend Simone Signoret, Marina Vlady wrote a book about her years together with Vysotsky. The book gives tribute to Vladimir’s talent and rich persona, yet is uncompromising in its depiction of his addictions and the problems that they caused their marriage. The book was written in French and translated into Russian in tandem by Vlady and a professional translator. It is widely read in Russia by fans seeking to understand the man who gave them so many beloved songs.
The asteroid 2374 Vladvysotskij, discovered by Lyudmila Zhuravleva, is named after Vysotsky (orbit image).
(Gimnastica de dimineata)
Music
The poet accompanied himself on a Russian guitar, with an intense voice singing ballads of love, peace, war, and every-day Soviet life. He had the ring of honesty and truth, with an ironic and sometimes sarcastic touch that jabbed at the Soviet government, which made him a target for surveillance and threats. In France, he has been compared with French singer Georges Brassens. In Russia, however, he was more frequently compared with Joe Dassin, in part because they were the same age and died in the same year. Vysotsky’s lyrics and style greatly influenced Jacek Kaczmarski, a Polish songwriter and singer who touched similar themes.
(Vinatoarea de lupi – ultima filmare a lui Vysotsky)
The songs—over 600 of them—were written about almost any imaginable theme. The earliest were Street songs. These songs were based either on the city romance of Moscow (criminal life, prostitution and extreme drinking) or on life in the Gulags. Vysotsky slowly grew out of this phase and started singing more serious, though often satirical, songs. Many of these songs were about war. These war songs were not written to glorify war but to expose the listener to the emotions of those in extreme, life threatening situations. Most Soviet veterans would say that Vysotsky’s war songs described the truth of war far more accurately than more official “patriotic” songs.
Nearly all of Vysotsky’s songs are in the first person, but almost never as himself. When singing his criminal songs, he would borrow the voice of a Moscow thief and when singing war songs he would sing from the point of view of a soldier. This created some confusion about Vysotsky’s background, especially during the early years when information could not be passed around very easily. Using his acting talent, the poet performed his role play so well that until told otherwise, many of his fans believed that he was indeed a criminal or war veteran. Vysotsky’s father said that “War participants thought the author of the songs to be one of them, as if he had participated in the war together with them.”
Many film soundtracks, especially those featuring the singer, incorporated Vysotsky’s songs. One of the most notable examples is Vertikal.
Not being officially recognized as a poet and singer, Vysotsky performed where and whenever he could – in the theatre, in the university, in village clubs and under open air. It was not unusual for him to have several concerts per day. He used to sleep little, using the night hours to write. In his last years, he managed to perform outside the USSR and held concerts in Paris, Toronto and New York City.
During his decline due to age, Breshnev made a big censorship slip and allowed Vysostsky to preform life on Soviet television. This was the first time something or someone so cynical was allowed on TV. The most infamous songs he played was “I do not like”, where he not so subtly lists those things he does not like about the Soviet Union. He would later perform the song on American television in an interview with 20/20, but he never made any verbal political stance against the USSR.
With some exceptions, he had no chance to publish his recordings with “Melodiya”, which held a monopoly on the Soviet music industry. His songs were passed on through amateur recordings on magnetic tapes, resulting in an immense popularity; cosmonauts took his music on tape cassette into orbit. — His writings were all published posthumously.
Musical Style
Musically, virtually all of Vysotsky’s songs were written in a minor key, and tended to employ from three to seven chords. Vysotski composed his songs and played them exclusively on the Russian seven string guitar, often tuned a tone or a tone and a half below the traditional Russian “Open G major” tuning. This guitar with its specific Russian tuning makes a slight yet notable difference in chord voicings than the standardly tuned six string Spanish guitar, thus it became a staple of his sound. Because Vysotsky tuned down a tone and a half, his strings had lesser tension, which also colored the sound.
His earliest songs usually were written in C minor (with the guitar tuned a tone down from DGBDGBD to CFACFAC), using the following chord shapes:
(Na Bolishoi Karetnii)
Chord name Fret numbers (bass to tenor string)
C minor [0 X 3 3 2 3 3]
A sharp 7 rootless [X 0 5 5 3 5 5]
A major [X 5 5 5 5 5 5]
E major [X X 6 X 5 6 7]
F 7 rootless [X X 7 7 5 7 7]
D minor [X 0 8 8 7 8 8]
F major [2 2 2 2 2 2 2]
Songs written in this key include “Stars” (Zvyezdi), “My friend has left for Magadan” (Moi droog uehal v Magadan), and most of his songs about criminals.
At around 1970, Vysotsky began writing and playing exculsively in A minor (guitar tuned to CFACFAC), which he continued doing up to his death. The main chord shapes he based his songs on were:
Chord name Fret numbers (bass to tenor string)
A minor [X X 0 4 4 3 4]
A major [X X 4 4 4 4 4]
D minor [X X 5 5 4 5 5]
E 7 [X X X 4 3 2 2]
F major [2 2 2 2 2 2 2]
C major [X X X 0 2 3 4]
A 7 rootless [X X 4 4 2 4 4]
Vysotski used his fingers instead of a pick to pluck and strum, as was the tradition with Russian guitar playing. He used a variety of finger picking and strumming techniques. One of his favorite was to play an alternating bass with his thumb as he plucked or strummed with his other fingers.
Oftentimes, Vysotsky would neglect to check the tuning of his guitar which is particularly noticeable on earlier recordings. According to some accounts, Vysotsky would get upset when friends would attempt to tune his guitar, leading some to believe that he preferred to play slightly out of tune as a stylistic choice. Much of this is also attributable to the fact that a guitar that is tuned down more than 1 whole step (Vysotsky would sometimes tune as much as 2 and a half steps down) is prone to intonation problems.
(Inmormintarea)
Filmography
1959 — Sverstnitsy (Сверстницы) – Mosfilm; Director: V. Ordynskii
1961 — Karyera Dimy Gorina (Карьера Димы Горина) – M. Gorkii Studio Director: F. Dovlatyan & L. Mirskii
1962 — 713-ii Prosit Posadku (713-й просит посадку) – Lenfilm; Director: G. Nikulin
1962 — Uvolneniya na bereg (Увольнение на берег) – Mosfilm; Director: F. Mironer
1963 — Shtrafnoi udar (Штрафной удар) – M. Gorkii Studio; Director: V. Dorman
1963 — Jyvyi i mertvyi (Живые и мёртвые) – Mosfilm; Director: A. Stolper
1965 — Na Zavtrashnei Ulitse (На завтрашней улице) – Mosfilm; Director: F. Filipov
1965 — Nash Dom (Наш дом) – Mosfilm; Director: V. Pronin
1965 — Stryapuha (Стряпуха) – Mosfilm; Director: E. Keosyan
1966 — Ya rodom iz detsdva (Я родом из детства) – Belarusfilm; Director: V. Turov
1966 — Sasha-Sashenka (Саша-Сашенька) – Belarusfilm; Director: V. Chetverikov
1967 — Vertikal (Вертикаль) – Odessa Film Studio; Director: Stanislav Govorukhin & B. Durov
1967 — Korotkie vstrechi (Короткие встречи) – Odessa Film Studio; Director: K. Muratova
1967 — Voina pod kryshami (Война под крышами) – Belarusfilm; Director: V. Turov
1968 — Interventsyya (Интервенция) – Lenfilm; Director: Gennady Poloka
1968 — Hozyain taigi (Хозяин тайги) – Mosfilm; Director: V. Nazarov
1968 — Slujyli dva tovarischya (Служили два товарища) – Mosfilm; Director: E. Karyelov
1969 — Opasnye gastroli (Опасные гастроли) – Odessa Film Studio; Director: G. Yungvald-Hilkevich
1969 — Belyi Vzryv (Белый взрыв) – Odessa Film Studio; Director: Stanislav Govorukhin
1972 — Chetvyertyi (Четвёртый) – Mosfilm; Director: A. Stolper
1973 — Plohoi horoshyi chelovek (Плохой хороший человек) – Lenfilm; Director: I. Heifits
1974 — Yedinstvennaya doroga (Единственная дорога) – Mosfilm & Titograd Studio; Director: V. Pavlovich
1975 — Yedinstvennaya (Единственная) – Lenfilm; Director: I. Heifits
1975 — Begstvo mistera McKinley (Бегство мистера Мак-Кинли) – Mosfilm; Director: M. Shveitser
1976 — Skaz pro to, kak tsar Pyetr arapa jenil (Сказ про то, как царь Пётр арапа женил) – Mosfilm; Director: A. Mitta
1977 — Ök ketten (Они вдвоём) – Mafilm; Director: M. Mészáros
1979 — Mesto vstrechi izmenit nelzya (Место встречи изменить нельзя) – Odessa Film Studio; Director: Stanislav Govorukhin
1980 — Malenkie tragedii (Маленькие трагедии) – Mosfilm; Director: M. Shveitser
Bibliography
Wladimir Wyssozki. Aufbau Verlag 1989 (DDR) : Zerreißt mir nicht meine silbernen Saiten….
Vysotsky, Vladimir (1990): Hamlet With a Guitar. Moscow, Progress Publishers. ISBN 5-01-001125-5
Vysotsky, Vladimir (2003): Songs, Poems, Prose. Moscow, Eksmo. ISBN
Vysotsky, Vladimir / Mer, Nathan (trans) (1991): Songs & Poems. ISBN 0-89697-399-9
Vysotsky, Vladimir (1991): I Love, Therefore I Live. ISBN 0-569-09274-4
Vlady, Marina (1987): Vladimir ou Le Vol Arrêté. Paris, Ed. Fayard. ISBN 2-213-02062-0 (Vladimir or the Aborted Flight)
Влади М. Владимир, или Прерванный полет. М.: Прогресс, 1989.
Vlady, Marina / Meinert, Joachim (transl) (1991): Eine Liebe zwischen zwei Welten. Mein Leben mit Wladimir Wyssozki. Weimar, Aufbau Verlag. ISBN
Discography
[edit] Lifetime
Алиса в стране чудес / Alice in Wonderland (1977) [2 vinyls]
Musical play, an adaptation of Alice in Wonderland,
with Klara Rumyanova, Vladimir Vysotsky, V. Abdulov.
Lyrics and music: Vladimir Vysotsky
Post mortem
France
Le Monument (1995) [CD]
Le Vol Arrêté (2000) [CD]
Germany
Wir drehen die Erde (1993) [CD]
Lieder vom Krieg (1995) [CD]
Russia
На концертах Владимира Высоцкого / At Vladimir Vysotsky’s concerts
01, 02, 03, … 16 (1986–1990) [12″ vinyl]
Marina Vlady / Vladimir Vysotsky (1996) [CD] [Melodiya]
MP3 Kollektsiya: Vladimir Vysotsky [SoLyd Records]
Concert and Studio recordings
Disk 1
Disk 2
Disk 3
Disk 4 (period 1979–1980) (2002) [CD: MP3 192 kBit/s]
Platinovaya Kollektsiya: Vladimir Vysotsky (2003) [2 CDs]
Un nou razboi rece?
Incepind de azi voi avea o rubrica de opinie (pe zona estica… fost sovietica) in Romania Libera….
Un nou razboi rece?
In recenta mea calatorie la Moscova, ceea ce m-a frapat in mod special au fost preturile. Cunosteam destul de bine aceasta realitate, dar abia cand m-am confruntat direct cu ea mi-am dat seama ca pe cat e de dura pe atat de greu este de inteles. Amicul meu moscovit, un bun cunoscator si analist al realitatii rusesti, mi-a explicat ca, de fapt, Moscova este capitala unui imperiu energetic (gaz, petrol), iar preturile excesive nu sunt decat reflexia imensului profit cumulat intr-un singur loc. Moscova este un soi de capitala a petrodolarilor rusi.
Astazi, presa occidentala vorbeste tot mai mult despre declansarea celui de-al doilea Razboi rece. Stim bine ca, o data cu caderea Zidului Berlinului, analistii au ajuns cu toti la concluzia ca Razboiul rece a luat sfarsit. In anii ’90, Rusia a intrat intr-o profunda criza politica, sociala si economica si toti o dadeau ca si iesita din jocul geopolitic de mare calibru. Acum insa se pare ca toate pronosticurile arata ca Rusia vrea sa-si joace ultima carte, cea a resurselor naturale energetice. De altfel, Rusia isi construieste noua pozitie politica mizand mult tocmai pe aceasta carte. Asa ca, atunci cand analistii europeni fac referinta la acest “nou razboi rece”, aceasta sintagma are o conotatie foarte exacta, cu atat mai mult cu cat analizele arata ca peste 20 de ani 70% din energia consumata de europeni va fi de provenienta ruseasca.
In ultimii ani, Kremlinul a vandut libertate si a dat bani celor care detineau monopolul asupra petrolului si gazului rusesc, dar le-a luat in schimb firmele care detineau tocmai acest monopol. Statul rus a devenit astfel cel mai important jucator de pe piata rusa si unul din cei mai importanti de pe piata mondiala. Rusia e in plina expansiune in domeniul energetic nu numai spre Europa, ci si in zona asiatica, unde ritmul de crestere economica devine din ce in ce mai accelerat. Expansiunea spre tari precum India si China este privita de unii specialisti americani cu mai multa ingrijorare decat expansiunea spre Europa. Tarile occidentale, la randul lor, incearca sa forteze liberalizarea pietei energetice din Rusia. In acest caz, jocul de pe piata energetica nu mai este doar un joc economic, ci si unul politic, iar cel care incearca sa impuna regulile de joc este statul rus. Asa cum, candva, batalia se ducea pentru plasarea rachetelor in locuri bine alese, pentru a fi capabile sa atinga puncte strategice, asa si acum dezvoltarea spre Europa si Asia a retelelor de alimentare energetica devine esentiala in noua strategie economica si geopolitica.
Cat de eficienta este pentru Rusia aceasta noua strategie? Primul exemplu de eficienta a fost modul in care ea a reusit sa puna la punct noile conduceri ale tarilor “portocalii” care au deranjat vizibil Kremlinul. Kievul a trebuit sa revina la masa tratativelor cu Rusia si chiar sa instaureze un premier prorus, iar Georgia e pe cale sa intre in colaps economic si nu pare sa aiba alta iesire decat sa accepte regulile impuse de Kremlin.
Prioritatile Moscovei in acest moment sunt legate de dezvoltarea unor noi retele de aprovizionare energetica spre Europa si Asia si de achizitia a cat mai multe companii energetice din afara tarii, in vederea controlului cat mai eficient al intregului traseu. Se pare ca Rusia vrea sa joace in stilul ei aceasta carte, adica pe picior mare. Unii specialisti spun ca acestea sunt investitii, altii ca e o forma de expansiune a interesului Rusiei. Inca e greu de spus ce este, caci jocul a devenit destul de complicat si are multe necunoscute.
Nautilus Pompilius
Nautilus Pompilius (band)
From Wikipedia, the free encyclopedia
(Redirected from Nautilius Pompilius)
(Nautilus Pompilius – Vzglead s ekrana/Privirea din ecran unul din hiturile perestroikai)
Nautilus Pompilius (Russian: Наутилус Помпилиус), sometimes abbreviated as Nau (Russian: Нау), was a prominent Russian rock band formed in Sverdlovsk (now Ekaterinburg) and active between 1983 and 1997. They were an influential band in the post-punk, New Wave wing of Russian rock music. Some of their early hits are popularly associated with the Perestroika period. Their songs accompanied the movie Brother (Брат). Since the group disbanded, lead singer and front man Vyacheslav Butusov has launched a successful solo career.
Il’ya Kormiltsev was a key contributor as a songwriter and producer.
(Nautilus Pompilius – Guliati po vode / Plimbarea pe ape)
They released close to 20 albums.
Among their most well-known songs are: “Walks on water” (“Прогулки по Воде”), “Farewell letter (Прощальное письмо)” (“Goodbye, America! (Гудбай, Америка)”), “The look from the screen” (“Взгляд с экрана”), “Khlop-khlop” (“Хлоп-хлоп”), “The khaki sphere” (“Шар цвета хаки”), “Bound by one chain” (“Скованные одной цепью”), “I want to be with you” (“Я хочу быть с тобой”), “On the shore of the nameless river” (“На берегу безымянной реки”), and “Tutenkhamun” (“Тутанхамон”).
“Nautilus pompilius” is the scientific name of a species of cephalopod commonly known as the Chambered Nautilus.
(V.Butusov – Devushka / Fata … scos dupa ce a inceput sa cinte solo)
Cu cît vindem opium pentru popor?
Cu cît vindem opium pentru popor?
Pînă şi cei mai mari duşmani ai capitalismului recunosc unanim un lucru: Capitalul transformă în marfă totul. De la Isus la Lenin, de la îngeri la demoni, de la nimicuri la poezie, totul se transformă în marfă prin simpla binecuvîntare a Capitalului. Oamenii şi lucrurile dispar şi devin simple branduri. Ne trăim viaţa între branduri precum Coca-Cola, McDonald’s, Marx, Madonna, Sony, Derrida sau Eminescu. Lumea noastră a devenit de mult un fel de brandshaft, adică un loc unde brandul face parte absolut necesară din viaţa noastră de zi cu zi. După căderea comunismului, maşinăria capitalistă s-a cocoţat pe hoitul ideologiei muribunde, a împachetat ce se mai putea împacheta, iar eroii vremurilor noastre au fost trimişi la produs. Comunismul a căzut – cum îmi place mie ironic să spun – datorită faptului că producţia de mărfuri a bătut producţia de cozi, iar dictatura mărfii a fost mai tare decît dictatura cozii. Capitalul poate transforma în marfă şi vinde pînă şi critica îndreptată împotriva sa. Astăzi, duşmanul de moarte al Capitalului, Lenin cel brănduit, lucrează în slujba lui. Cel mai tare brand al comunismului şi cel mai tînăr simbol al veşniciei, produs de om, poate fi vizitat luni, miercuri, joi şi sîmbătă între orele 10 şi 13 în mausoleul din Piaţa Roşie. Această „minune a lumii“ aduce statului 1,5 milioane de USD, iar acest lucru îi garantează şi îi asigură veşnicia mult mai bine decît ar fi făcut-o Partidul Comunist. À propos, mai nou, brandul Lenin aparţine unei firme elveţiene, ţara în care Lenin se autoexila ca să scape de mîinile lungi ale poliţiei ţariste.
„Lenin e viu“ (aşa cum spuneau toate lozincile vremii) presupune că Lenin este eficient, iar „Lenin e mort“ (cum confirmă noua ideologie) presupune că Lenin e sigur, căci nimic nu poate fi mai sigur decît moartea. Dar să nu uităm că siguranţa şi eficienţa sînt trăsăturile de bază ale mărfii. Lenin, brandul ideologic de altădată, la auzul căruia ne fremătau tinerele inimioare de oktombrei, s-a transformat într-un brand-marfă, care nu are decît un singur scop: profitul. Însă, oare, aceasta e problema, să constatăm care este ideologia dominantă? Sau mai important e cum ne raportăm ca intelectuali la ideologia şi puterea dominantă? Modul şi felul în care domină o anumită ideologie se datorează în cea mai mare parte modului în care intelighenţia se raportează la ea. În perioada comunistă intelighenţia română a contribuit în mod fundamental la dezvoltarea şi întărirea sistemului prin angajare, colaborare şi, în cea mai mare parte, prin tăcere. Tăcerea se vindea şi ea bine, indiferent dacă era făcută din frică, laşitate sau interes. Astăzi se vinde cel mai bine ceea ce ar fi trebuit să fie un discurs în interiorul sistemului comunist: discursul anticomunist. Discursul anticomunist în perioada postcomunistă este – vorba lui Daniel Barbu – competent, dar ilegitim. Competent, căci aparţine unui trecut la care am fost martori şi despre care avem documente, şi ilegitim pentru că intelighenţia practică acest discurs doar pentru a acuza un fenomen la care a fost martoră şi faţă de care nu a luat poziţie. Discursul anticomunist deţine multe adevăruri, însă sînt nişte adevăruri construite pe impostură fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme care nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi. Astăzi în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. Marea tragedie a intelighenţiei române este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul problemei (ca de obicei prost puse) a colaboraţionismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de puterea şi ideologia dominantă a momentului, oricare ar fi acel moment. În Republica absentă, Daniel Barbu face o remarcă exemplară care sintetizează perfect această problemă: „Intelectualii români nu sînt critici faţă de putere decît atunci cînd autorităţile politice consideră firească această critică. Intelectualul român este carlist sub regimul carlist, naţionalist şi anticomunist sub regimul antonescian, burghezo-democrat de stînga sub Guvernul Groza, marxist-leninist şi patriot sub regimul comunist. El nu se află în opoziţie decît atunci cînd, ca înainte de 1938 sau după 1989, instituţia opoziţiei este tolerată, cu mai multă sau mai puţină îngăduinţă. De altfel, intelectualul român nu acceptă să fie în opoziţie decît din dorinţa de a ajunge cît mai repede la putere“. Mai puţine aplauze, mai multe idei, mai puţine discursuri laudative, mai multe întrebări incomode şi nu e cazul să facem aport la primul rînjet al puterii, căci e un rînjet cinic al interesului şi al dispreţului faţă de intelighenţie.
Akvarium
Akvarium
Astazi va prezint trupa Akvarium si cel care a devenit unul din “taticii” rockului sovietic si cel rusesc Boris Grebenshchikov (BG).
(iata un clip/fragment din filmul ASSA care are coloana sonora facuta de Akvarium. Melodia a devenit una din cele mai faimoase piese de dragoste a anilor 80: Gorod/Orasul)
Akvarium
From Wikipedia, the free encyclopedia
(piesa Trenul in flacari. O puteti gasi tradusa in cartea mea. Traducerea este facuta de Mihail Vakulovski)
Andrei Romanov, BG, Billy Bragg, 1989Aquarium [Аквариум] is a Russian rock group, formed in Leningrad in 1972 by Boris Grebenshchikov, then a student of Applied Mathematics at Leningrad State University, and Anatoly “George” Gunitsky, then a playwright and absurdist poet.
In the 1970s and early 1980’s, rock and roll was banned in the Soviet Union (exception was given only to a few government-approved artists), and Aquarium’s usual concert venues were private apartments. These concerts were a unique Soviet phenomenon, created by underground musicians. They were usually “unplugged”, as noise would cause the neighbors to alert the authorities. The limited space fostered an atmosphere of intimacy between the group and its audience, listening with bated breath, with perhaps someone recording it on a simple tape recorder. This was similar to the concepts of the Russian bards, however Aquarium were (admittedly) much more influenced by Western music, particularly by The Beatles, Bob Dylan, David Bowie, progressive rock acts Jethro Tull, King Crimson and Roxy Music and also reggae. Thus their compositions were considerably more complex and their lyrics covered a broader range of topics, showing Grebenshchikov’s notable erudition in Celtic and Indian cultures, among other things.
Until 1987 Aquarium recorded all of their albums in a self-assembled underground studio (several members had engineering education) disguised as a “Young Technicians Club” (for the album Radio Africa (1983) a government-owned mobile studio was secretly used, after bribing a technician). Despite those hard conditions, the recording quality was rather high and Aquarium’s albums between 1980 and 1987 are considered by most fans as their best.
The advent of Glasnost in 1985 brought many underground Russian rock musician to public recognition and Aquarium became one of the most popular acts. They were allowed to play in large concert halls, appeared on the state-owned television and recorded soundtracks for several films, most notably ASSA[1]. In 1987 they recorded their first album for the state-owned Melodiya record label. With official backing and legalized distribution the album was a huge hit in USSR, selling well over a million copies within a few months. This was, however, the last album recorded by this Aquarium line-up and the band broke-up shortly afterward. Grebenshchikov released two albums in English and toured with several different backing bands. In 1991 after the break-up of Soviet Union he released under the name BG-Band The Russian Album, a collection of melancholic folk songs influenced by his travels all over Russia and demonstrating a return to his Russian roots. Shortly afterwards BG-Band was renamed Aquarium although most of the musicians were different. This band continued to release more albums and touring extensively all over former Soviet Union and Eastern Europe and also appearing before Russian immigrant communities in Germany, Israel and United States.
Although often criticized for departure from their original style and constant line-up changes which make Aquarium essentially a Grebenshchikov solo project, the group still enjoys huge success in Russia – their songs, old and new, get a lot of airplay, they albums sell well, and they tour constantly. Aquarium today consists of Boris Grebenshchikov, Boris Rubekin (keyboards), Andrei Surotdinov (violin), Vladimir Kudryavtsev (bass), Albert Potapkin (drums), Oleg Shar (percussions).
Discography
Studio albums:
Sinii Albom (The Blue Album), 1981
Treugolnik (Triangle), 1981
Elektrichestvo (Electricity), 1981
Akustika (Acoustic), 1982
Tabu (Taboo), 1982
Radio Africa, 1983
Ikhtiologia (Ichthyology), 1984
Den’ Serebra (The Day of Silver), 1984
Deti Dekabrya (The Children of December), 1985
Desyat’ Strel (Ten Arrows), 1986
Ravnodenstvie (Equinox), 1987
History of Aquarium. Archive Volume 3, 1991
Russkii Albom (Russian Album), 1991 (under the name BG-Band)
Lyubimie Pesni Ramzesa IV (Favorite Songs of Rameses the IV), 1993
Babylon Library. History of Aquarium. Archive Volume 4, 1993
Kostroma Mon Amour, 1994
Peski Peterburga (Sands of Petersburg), 1994
Navigator, 1995
Snezhnii Lev (Snow Lion), 1996
Hyperborea, 1997
Kunstcamera, 1998
Lilit (Lilith), 1997 (under the name BG and The Band – several members of The Band played on the album; released in the United States under the name Black Moon)
Psi, 1999
Akvarium. Territoriya (Aquarium. Territory), 2000
Sestra Haos (Sister Chaos), 2002
Pesni Ribaka (Fisherman’s Songs), 2003
Zoom Zoom Zoom, 2005
Bespechny Russkiy Brodyaga (Carefree Russian Tramp), 2006
(clipul care mie imi place / Shto tolku biti saboiu)
De la Est vine UNDERGROUND-ul
joi, 12 octombrie de la ora 18.00 in Club A
De la Est vine UNDERGROUND-ul
Vasile Ernu aduce in Club A la “poeticile
cotidianului” lumea lui minunata. Autorul
volumului “Nascut in URSS” deschide
sezonul intilnirilor din Club A cu o seara in care a
promis ca va aduce muzici si filmulete made in URSS.
Kino, Akvarium, Auktion, DDT, Zvuki Mu, Nautilus
Pompilius sint citeva din trupele la care va umbla
scriitorul Vasile Ernu in aceasta editie a
„poeticilor”.
Incepind de azi va voi prezenta cite o trupa sovietica (unele activeaza si astazi).
Astazi va prezint una din Legendele rockului sovietic KINO si Viktor Tsoi.
(Iata un clip intr-un limbaj surdo-mut)
Kino (band)
From Wikipedia, the free encyclopedia
Kino (Russian: Кино́, often written uppercase, pronounced key-no’) was a Russian rock band headed by Viktor Tsoi. They were one of the most famous Russian rock groups of the 1980s.
The band was formed in the summer of 1981 in Leningrad, USSR (now St. Petersburg, Russia) as a punk rock band Garin i giperboloidy (after a novel of Aleksei Nikolaevich Tolstoi Giperboloid inzhenera Garina, published in English as Engineer Garin and His Death Ray) by Tsoi, Aleksei Rybin and Oleg Valinskiy. A year later the name of the band was changed to Kino (Russian for ‘cinema’). Since rock music was considered “anti-Soviet”, Kino, like the other rock bands, performed only in semi-underground clubs and at musicians’ apartments (so-called kvartirniks).
In the summer of 1982, Kino’s first album 45 (according to its length in minutes) was recorded together with the musicians of the band Aquarium. The album was slowly distributed through underground channels and gave an apparent fame to the group.
The bands first real hit was the album Noch (Russian for ‘night’) released in 1986; the six songs from the album were included in the Red Wave: 4 Underground Bands from the USSR compilation disc released in the U.S. in 1986.
Due to the beginning of the Perestroika era the band came out of the underground, and the 1988 album Gruppa krovi (Russian for Blood Type) together with the movie Igla (Russian for The Needle) starring Tsoi brought the band to the pinnacle of popularity.
During the next two years the band released another album and did shows in the USSR and abroad, attracting enormous audiences, until August 15, 1990, when Tsoi died tragically in a car accident near Riga. The tape with the vocal track for the new album survived the accident. The album was completed by the rest of the band and released in 1990 without a title, though it is always cited as Chornyy albom (Russian for The Black Album) since it has a wholly black cover.
The band’s popularity in the Soviet Union was so extraordinarily high that after Tsoi’s death, many fences, rocks and walls throughout the country became covered with the words “Цой жив!” (Russian for Tsoi lives!) and “КИНО”. Writing these words became a kind of a memorial ritual among the fans of the band and even now new writings appear from time to time.
Most Kino songs were written by Viktor Tsoi. The ideas of liberty and democracy were often present (though they were called “anarchy”), as well as profound thoughts about life, death and love. Social symbols, such as the elektrichka were used as themes, too, for instance in the case of the Elektrichka song. Another example of a Kino song is Song with no Words written by Tsoi for the album The Star Called the Sun (Zvezda po Imeni Solntse; 1989).
Influences
The music of Kino has often been compared to contemporary English-language bands such as The Smiths, The Cure, Depeche Mode and Joy Division. It is likely that these bands were a direct influence on the band. Kino’s music also drew heavily on the Russian poetic songwriting tradition of singers such as Vladimir Vysotsky (see Bard).
(clipul din anii 80 Videli Notch pe care noi il cunoastem in varianta interpretata de Zdob si Zdub)
(clip care arata perfect situatia anilor 70-80 cind existau interdictii de a cinta in “Casele de cultura” iar solutia era fie apartamentele, fie garajele sau subsolurile blocurilor)
Ernu se lanseaza si la Chisinau
Dupa cum ar spune Ostap Bender: sint multi de-ai nostri in oras?
Daca da, atunci ne putem vedea la lansarea cartii mele:
Miercuri, 4 Octombrie, 2006
Ora 16.00
Biblioteca „Onisifor Ghibu”
Str.Nicolae Iorga nr. 21
Vasile Ernu
NĂSCUT ÎN URSS
Cu participarea autorului: Vasile Ernu.
Moderator: Vitalie Ciobanu
Invitati: Ovidiu Ţichindeleanu, Vasile Gârneţ, Vladimir Beşleagă, Val Butnaru, Serafim Saka, Iulian Ciocan ş.a.
Organizatori: Editura Polirom, PEN Club Moldova & revista “Contrafort”
« go back — keep looking »