Razboiul alcoolului: cauze si efecte
Razboiul alcoolului: cauze si efecte
(text aparut in Romania Libera, Vineri, 08 Decembrie 2006, iar pentru a intra in atmosfera va pun si un Buna dimineata de Zdob si Zdub)
Traditional, piata de alcool este un segment semnificativ al economiei rusesti. Peste 10% din veniturile statului rus se bazeaza pe alcool. Alaturi de cea energetica, piata alcoolului reprezinta o putere de luat in seama in statul rus. In momentul in care apar framantari pe piata alcoolului din Rusia, ca si pe cea energetica, aceasta devine nu numai o problema economica, ci si una politica.
In primavara acestui an, Moscova a interzis comercializarea vinului moldovenesc (si a vinului georgian) pe piata ruseasca. Motivul oficial este unul simplu: vinurile contin prea multe pesticide si metale grele. In realitate, sustin majoritatea analistilor, decizia Moscovei este un raspuns adus “blocadei” economice impotriva Transnistriei, organizata de Moldova in colaborare cu Ucraina. Pe 3 martie, Ucraina a schimbat regimul vamal, astfel incat marfurile sa poata patrunde in Transnistria doar cu parafa oficiala de la Chisinau. Pe 27 martie, vinul moldovenesc era oficial interzis in Rusia.
Pentru Republica Moldova, aceasta interdictie genereaza prejudicii enorme, in primul rand, pentru ca economia republicii este dependenta de aceasta ramura de productie si, in al doilea rand, pentru ca Rusia este cea mai mare piata de desfacere. Analistii rusi insa arata ca relatiile dintre Moldova si Rusia au inceput sa se inrautateasca mai inainte, o data cu caderea “planului Kozak” privind federalizarea Moldovei, plan sustinut de Rusia. Dupa alegerile din 2003, Vladimir Voronin, desi lider al unui partid comunist, devine pentru Moscova mult prea “portocaliu” si intra in categoria presedintilor incomozi, precum cel al Ucrainei si al Georgiei. Rusia continua sa se impuna si sa demonstreze ca are un cuvant greu de spus in zona si mai ales in problema transnistreana, astfel incat “raspunsurile” economice date Moldovei, mai intai interdictia productiei de carne, dupa care cea a vinului, au un evident caracter politic. Raspunsul Moldovei, alaturi de cel al Georgiei, vine prompt: amenintarea cu nesemnarea protocolului intrarii Rusiei in Organizatia Mondiala a Comertului (WTO).
La summit-ul tarilor CSI, care tocmai a avut loc la Minsk, Rusia si-a anuntat intentia de a ridica embargoul asupra produselor din Moldova. Aceasta “reabilitare” a vinului moldovenesc vine in urma unor negocieri si a unui nou context politic care s-a creat in ultima perioada. Ar trebui, mai intai, sa urmarim atent ce se intampla in Ucraina. Idealurile “portocalii” de aici au luat mai degraba culoarea noului sef al guvernului de la Kiev, premierul pragmatic si apropiat Kremlinului, Viktor Ianukovici. Acesta, de exemplu, a inchis pentru reparatii podul de peste Nistru (Moghilov-Podolisk) prin care intrau in Moldova majoritatea marfurilor din directia estica. Ca rezultat, Moldova a fost nevoita sa accepte intrarea marfurilor rusesti si ucrainene, avand ca punct de tranzit Transnistria. In al doilea rand, Rusia nu-si poate permite o inrautatire atat de brusca a relatiilor cu blocul antimoscovit din CSI, Ucraina, Georgia si Moldova. Cum relatia cu Georgia s-a inrautatit vizibil, iar relatia cu Ucraina pare a se ameliora, “indulcirea” relatiei cu Moldova pare fireasca, iar aceasta cu atat mai mult cu cat interesul Rusiei in ce priveste Moldova e bine definit si legat de problema Transnistriei. Nu in ultimul rand, aceasta situatie are conexiuni directe cu contextul creat de discutiile nesfarsite despre colaborarea energetica dintre UE si Rusia. Rusia are tot interesul sa detensioneze relatiile prea politizate dintre ea si UE. Dat fiind ca atitudinea unor membri UE fata de Rusia a devenit mai pragmatica, in mare parte datorita interesului pentru piata energetica, Rusia incearca sa negocieze acum problema Transnistriei direct cu unii membri UE, dorind sa-si impuna propriul plan.
In acest nou context, Rusia e dispusa sa ridice blocada economica impusa Moldovei. Asa-numitul “razboi al alcoolului” ar putea lua sfarsit in scurt timp. Problema majora insa ramane: oare aceasta pace economica nu se va plati cu un pret prea mare, si anume acela de mentinere a trupelor rusesti pe teritoriul Transnistriei, adica pe teritoriul juridic al Moldovei?
Traian Basescu seen from Moscow
Traian Basescu seen from Moscow
(gasesc textul meu din Romania Libera tradus in engleze si ramin surpsins.. Nine O’Clock issue 3818 page 4 at 2006-11-27)
Little has been written in the Russian media about Romania. But as of lately, they have been writing a little more, and most texts concern Romania and its relationship with the Republic of Moldova and Transdniester, NATO and the EU integration. President Traian Basescu’s statements are being commented on, and seen as somewhat exotic. His projects and statements on foreign policy are met with surprise, at best. An ambitious project such as the “Bucharest – London – Washington axis” can only be regarded with irony and scepticism. They, as well as us, are well aware of the elementary history and foreign policy rule: an imbalanced medium and long-term alliance is counterproductive, and the weak ones stand to lose. Smaller states will always come out losing from such alliances. As for the more realistic regional projects, such as the Black Sea Forum for Dialogue and Partnership, Russia has always been absent from these, on grounds that the already existing Black Sea Economic Cooperation pact is sufficient to handle regional issues. As for the settlement of the Transdniester issue, Romania’s presence has not been deemed necessary. President of Romania’s recent statements only define him as one of the populist politicians who regard the relationship with Russia in terms of the old “good guys – bad guys” bipolar policy. A closer look at Mr. Basescu’s statement on the relation between the EU and the Russian gas will bring to light a number of serious problems. In terms of foreign policy, the question is not whether Basescu is right or wrong, but whether Romania stands to gain or to lose from such an approach. What we should know is that Traian Basescu’s statement is tardy and, more importantly, it is mistimed with respect to what happened a while ago in the Western media and politics. The EU – Russia Summit was only recently held in Finland, this October, with the EU presenting its strategy, energy policy and position as to Russia. These things have been mentioned and signalled by the Western media. The issue was turned inside out by experts in the field, and not by state presidents. Without neglecting that a real problem does exist in the field, European states have long undertook concrete and pragmatic projects jointly with Russia, and Romania tends to be absent from these projects. Unfortunately, Romania was not even able to negotiate the gas price, and resorted to go-betweens that only raised these prices. What is even more annoying for Russia is the manner in which the Basescu administration proposes the solving of the Gazprom “political pressure” on the EU. Apart from being a tardy advice, outside an organised framework dedicated to this issue, the solution it proposes is that “NATO should undertake security risks, including energy security hazards.” This proposal already poses a serious problem. First of all, NATO is a sensitive topic for Russia, and secondly, one cannot solve an economic problem having “political pressure” aspects through a military and political structure like NATO. In terms of the current Western policy, NATO may always be a last solution, and never a first solution. Such a proposal, just like the one in which the President of Romania was inviting the R. of Moldova to join the EU together, are outside Romania’s competencies, as defined by the rules of the game.
While Romania is making populist anti-Soviet statements, Russia is negotiating with the US, in the twelfth hour, its accession to the World Trade Organisation, although it is required to first solve its problems with Moldova and Georgia, and Germany calmly carries on the development of joint economic projects. Unfortunately, Romania has not yet managed to overcome the Ceausescu-type foreign policy rhetoric on the relationship with Russia, a country that should be approached, first and foremost, with pragmatism.
by Vasile Ernu
Eu nu sînt domnul Şarik, ci cetăţeanul Poligraf Poligrafovici Şarikov
Eu nu sînt domnul Şarik, ci cetăţeanul Poligraf Poligrafovici Şarikov
Nu, aici nu miroase a proletari!Şarik
text aparut in Dilema Veche nr 149
(inainte de a citi textul iata un fragment din filmul Inima de ciine unde puteti vedea prima prezentare a lui Sarik/Sarikov in fata corpului profesoral… la final profesorul disperat intreaba: nu cumva si danseaza?!)
Întîmplător sau nu, Revoluţia rusă are cîteva puncte comune cu avangarda şi cîţiva ani buni, artiştii avangardişti ruşi colaborează şi participă la crearea Noii Rusii. Una dintre problemele majore ale noului stat este modul de raportare din punct de vedere ideologic faţă de „nou şi vechi”. Cei care vor da tonul şi vor crea o platformă populară, nu vor fi Lenin sau Troţky, ci Maiakovski, Rodcenko şi alţi artişti importanţi ai vremii. Poetul scrie poemul Vechi şi nou care va deveni lozinca şi platforma noului model de viaţă cotidiană. Proletariatul trebuie să lupte cu vechile obişnuinţe burgheze, cu vechiul mod de viaţă, trebuie să renunţe la „gunoiul” din locuinţele burgheze, la vechiul lui comportament. În noua lume totul trebuie să se bazeze pe utilitate, funcţionalitate în vederea lichidării asupririi de clasă. Această problemă a „dictaturii gustului”, în termeni puţin diferiţi este pusă şi în spaţiul occidental: raportul dintre cultura de masă şi cultura elitistă, raportul dintre artă şi putere. La Moscova fiind, Walter Benjamin este cel care observă marea transformare a societăţii moderne şi a similitudinea aproape identică dintre spaţiul sovietic şi cel american. Tot acum, în Rusia sovietică apar şi cei mai semnificativi scriitori care fac cîteva observaţii ce vor deveni emblematice, în legătură cu apariţia acestui „om nou”. Aproape toate cărţile lui Ilf şi Petrov, Zoschenko şi Bulgakov fac referinţă la aceste noi mari transformări din societate.
Mihail Bulgakov, poate cel mai complex prozator sovietic, cu un spirit ironic devastator, scrie faimoasele texte Inimă de cîine, Oăle fatale şi Diavoliada, texte ce pun în discuţie exact aceste subiecte. Bulgakov ne anunţă fără echivoc „Domnii? Toţi domnii sînt la Paris” şi ne recomandă ca nu cumva să citim presa sovietică înainte de prînz, căci conform notiţelor profesorului Preobrajenski din Inimă de cîine, pacienţii care nu citesc presa se simt excelent, pe cînd cei care citesc Pravda au început să piardă din greutate. Profesorul observă un lucru interesant privind comportamentul: după 1917, toţi galoşii de pe scară dispar. Profesorul se întreabă retoric: dar unde scrie la Karl Marx că nu avem voie să ţinem galoşii pe scară?
Dacă aş scrie o carte despre tranziţie, oricare ar fi ea, Şarik ar fi eroul meu. Sarik este cîinele transformat în om de profesorul Preobrajenski. Tranziţia, trecerea de la „omul vechi” la „omul nou”, este perfect ilustrată prin metafora trecerii potăii Şarik de la stadiul de cîine la cel de cetaţean. Şi cînd eroul lui Bulgakov trebuie să-şi aleagă o identitate, el spune: familia se moşteneşte, deci mă voi numi Şarikov, iar numele l-am luat din calendar. Mă cheamă Poligraf Poligrafovici!
În legătură cu evoluţia căţelului Şarik, crescut pe stradă şi ştiind că nu tot ce e „albastru” e „carne”, Priobrajenski notează un număr interesant de observaţii. Primul lucru pe care-l aflăm din notiţele profesorului e faptul că primul cuvînt rostit de Şarik este abîr, care nu e altceva decît cuvîntul rîba (peşte) citit de-a-ndoaselea. Prima literă a fost A, a două B, aşa că „îi era mai uşor s-o ia de la coadă în citirea cuvîntului rîba (peşte), întrucît în partea cealaltă a magazinului stătea un miliţian”. Adică orice formă de ideologie, indiferent din ce direcţie vine, nu face decît să răstoarne lectura firească a lucrurilor şi să nu uităm că deşi vitrina sau lozinca s-au schimbat, în colţul străzii există un miliţian.
După pronuntarea primului cuvînt, Şarik încearcă să se ţină „vertical pe picioarele din spate”, iar prima frază rostită coerent este o înjurătură de mamă adresată profesorului care l-a transformat din cîine în om. După primul cuvînt rostit foarte clar, pivnaja (berărie), Şarik începe să rostească coerent toate înjurăturile limbii ruse şi un set de cuvinte vulgare luate nu se ştie de unde: „birjar”, „nu sînt locuri”, „Ediţia de seară”, „cel mai bun cadou pentru copii”. Primul cuvînt pe care-l rosteşte Şarik întrînd în biroul profesorului este: burjui. Profesorul notează că Şarik e pus pe sfadă şi înjură sistematic, consecvent şi iraţional. Potaia care se transformă în om face aceste gesturi maşinal, iar în următoarea zi, lexiconul se îmbogăţeşte cu mare viteză: „nu te-nghjionti”, „ticălosule”, „dă-te jos de pe scară”, „ţi-arăt eu ţie”, „Recunoaşterea Americii”, „Primus”.
Iată şi prima discuţie mai intelectuală între noua fiinţă Şarikov şi profesor, după ce Şarikov zîmbise ironic şi turnase vodcă la toată lumea: „La dumneavoastră totul e ca la paradă. Şervetul – colo, cravata – aici, mă iertaţi, vă rog, mersi. Dar ceva autentic, nu! Vă chinuiţi singur ca pe timpul regimului ţarist”.
Vă mai aduceţi aminte de motanul Beghemot din Maestrul şi Margarita, care nu atrage atenţia nimănui cînd se urcă îmbrăcat în tramvai şi se comportă uman, dar de care toţi se miră cînd compostează biletul?
Moscova – Bucureşti
Moscova – Bucureşti
Jurnalul vremurilor de inflaţie
(text aparut in Noua literatura unde voi tine o rubrica pe aceasta tema… inainte de a citi textul recomand Nochnie snaiperi – Katastraficheski)
Să fi fost iarnă, să fi fost vară? Dar nu cred că acest lucru vă interesează. Ştiu că era cald în compartiment, dar nu ştiu daca era de la soarele dogorîtor de vară, de la sistemul de încălzire folosit iarna, de la ceai sau mai ştiu eu ce licori care se folosesc din abundenţă pe rutele interminabile ale unei ţări în care distanţele se măsoară în timp. Da, însă îmi aduc bine aminte că nici un geam nu se deschidea şi că, indiferent dacă mă duc sau mă întorc, voi coborî peste două zile.
Trenul cu „perdeluţe” se urni din loc. Lumea începu să se foiască încolo şi încoace pe holul cu covoraş persan roşu iar, în câteva minute sunetul atît de specific spaţiului rusesc al linguriţei amestecînd zahărul în ceaşca de ceai începu să se audă din toate compartimentele. Cum ruşii sînt mari băutori de ceai, acest sunet se aude în toate bucătăriile şi cafenelele ţării. Cel mai mare şoc pe care l-am avut legat de acest procedeu a fost prima mea întâlnire cu un grup de englezi, şi ei mari băutori de ceai, dar care reuşeau să nu scoată nici un sunet folosind aceleaşi tehnici.
Plecam totuşi, căci mergeam să mă văd cu cel pe care eu îl numesc Marele Instigator. Cine este acesta? El este născut în Moscova într-o familie de ţărani mutate în capitala tânărului stat sovietic în anii `20 ai secolului trecut. A fost din tinereţe un socialist convins, a intrat la facultatea de filosofie, iar la sfârşitul anilor `30 a creat o mică organizaţie teroristă care avea ca scop lichidarea lui Stalin. Este deconspirat şi condamnat la moarte. Din fericire pentru el în acea perioadă începe al II-lea război pentru apărarea Patriei şi este trimis în prima linie. Mai tîrziu, cînd deja devenise un nume de referinţă în toată lumea, îi plăcea să spună că „Marile catastrofe din viaţa mea m-au salvat!”. În anii `60 este unul din cei mai cunoscuţi intelectuali din spaţiul sovietic, este expulzat din ţară pentru opiniile incomode, iar odată ajuns în Occident unde este aşteptat ca un mare disident, devine un personaj controversat din cauza atitudinii critice şi faţă de această lume. De aceea eu l-am numit Instigatorul. Toate cărţile şi opiniile lui sînt surprinzătoare, imprevizibile, incomode şi te pun pe gînduri.
Am ţinut foarte mult să-l cunosc şi am reuşit acest lucru destul de tîrziu. Am corespondat cîţiva ani buni, iar acum merg cu trenul cu „perdeluţe” să mă întîlnesc cu el. S-a întors în ţară, nu duce o viaţă uşoară în aceşti ani nebuni de tranziţe, în aceşti ani de mare inflaţie economică, politică şi mai ales culturală, însă a rămas acelaşi Mare Instigator. Desfac pachetul cu scrisorile primite de la el şi le pun în ordine pentru o eventuală publicare a lor şi dau peste una de care uitasem şi care făcea parte din seria „Emigrantul sovietic/comunist în Occident”.
„ Dragă…
O să continui povestea aventurii mele în Occident. Vreau să-ţi spun că pentru omul sovietic şi în general cel educat în spaţiul comunist, a trăi în Occident nu e deloc uşor, ba e chiar foarte greu. Şi o să-ţi dau numai doua exemple. Primul exemplu e legat de hîrţogăraia birocratico-juridică. Gînd locuiam acasă acest aspect nu mi-a creat niciodată probleme şi nu am avut această grijă. Cartea mea de muncă era undeva înregistrată şi nu am văzut-o decît cînd am fost dat afară. Acasă aveam paşaportul şi cam atît. Da, mai trebuia să te înregistrezi la noul domiciliu dacă îl schimbai. Ei bine, aici însă în decurs de un an am primit atîtea hîrtii pe care nu numai că trebuie să le păstrez, ci la care trebuie să şi reacţionez într-un fel. Aici dacă nu ai un raport constant cu hîrtiile birocratice nu exişti. Un stat juridic fără astfel de proceduri nu poate exista, iar ca să reacţionezi normal la aceste proceduri trebuie să fii obişnuit de mic.
Într-una din zile am primit un pachet cu acte oficiale. Am încercat să citesc, dar nu am înţeles nimic şi mi-am dat seama că pe lîngă limba literară mai trebuie să ştii şi un limbaj birocratic. Nici localnicii nu cunosc bine acest limbaj, însă ei completează formularele maşinal, din obişnuinţă. A trebuit să apelez la un amic care la rîndul lui m-a recomandat la o firma care ar face pentru mine acest serviciu. Aşa că eu i-am anunţat că voi plăti dublu numai să nu mai văd aceste hîrtii niciodată. Nu am scăpat fireşte de hîrtii. Plicurile au început să vină tot mai des şi de fiecare dată mi se par tot mai groase. Mi-am cumpărat un dulap şi le pun pe toate acolo fără să le mai desfac folosind vechiul principiu sovietic: daca au ei nevoie de mine mă vor găsi şi vor veni după mine.
O altă mare problemă cu care mă confrunt e legată de a alege. Aici mereu sînt pus în situaţia de a alege, lucru cu care omul sovietic nu e obişnuit. Cînd eşti pus să alegi dintr-o varietate de lucruri, te confrunţi cu problema responsabilităţii şi a mustrărilor de conştiinţa care rezultă din ea. Am fost zilele trecute la magazin şi am văzut o cămaşă care mi-a plăcut. Ca un om sovietic am înhăţat-o ca şi cum ar fi fost singurul produs şi acela ocazional şi am plecat spre casă fericit de marea mea achiziţie. În drum spre casă la un alt magazin vad aceeaşi cămaşă la un preţ mult mai mic. Buna mea dispoziţie a început să-şi piardă din intensitate. Peste cîteva zile văd aceeaşi cămaşă de două ori mai ieftină, iar peste două săptămîni era aproape gratis. Acum nu mai pot s-o mai văd în faţa ochilor. Am pus-o în şifonier ca un simbol al incapacităţii mele de adaptare la lumea occidentală.
Despre restaurant ce să mai zic! De fiecare dată intru în panică cînd trebuie să comand. Fie că îmi comand lucruri scumpe, fie că îmi comand lucruri ieftine, tot am surprize. Aşa că am renunţat să mai fac experimente şi indiferent dacă sînt la Roma, Paris, Londra sau Berlin comand sigur şniţel vienez. Îmi invidiez colegii occidentali care nu numai că ştiu ce să comande, ci ştiu şi ce anume mănîncă.
Însă am observat un lucru interesant: că viaţa lor socială este strîns legată de aceste activităţi ale persoanelor individuale. Noi sîntem lipsiţi de o mulţime de griji pe care ei le au din plin. În acest sens, noi avem o viaţă mult mai liniştită. Aşa că am decis la ultima conferinţă să vorbesc despre acest lucru. Le-am explicat că noi avem o viaţă mai liniştită şi fără griji, iar acest lucru se plăteşte scump. Pentru o viaţă mai liniştită trebuie să renunţi la un nivel mai ridicat al bunăstării şi la anumite libertăţi. Am încercat să fiu sincer cu ei şi le-am spus că această idee, îmi vine deseori in minte şi ca aş fi tentat să o pun în practică. După această conferinţă, o bună parte din invitaţi au încetat să mă mai salute.”
Compromisuri vechi si noi
Compromisuri vechi si noi
VASILE ERNU
Bucurestiul cultural nr 22 (supliment la Revista 22)
Cand mi-am propus sa scriu cartea Nascut in URSS am pornit de la ideea ca, indiferent in ce sistem traiesti, indiferent cu ce forma de represiune te confrunti, economica sau politica, viata este cel mai de pret lucru: asa ca am incercat, astfel, sa inteleg viata din acea perioada. A doua idee importanta a cartii, care ma obseda de mult timp, e cea legata de problema compromisului. Cred ca varianta facila a celor mai tineri e sa-i condamne pe cei care au trait in comunism si au avut inconvenientul de a fi pusi in fata unor alegeri, situatii care aveau in spate un intreg aparat de represiune. Inainte de a-i condamna, eu sustin ca e bine sa incercam sa-i intelegem. Si, pentru a-i intelege mai bine, am incercat sa raspund la o intrebare simpla: ce as fi fost eu, cum m-as fi comportat eu, daca sistemul comunist ar fi continuat? Si raspunsul meu este la fel de simplu: cred ca, indiferent in ce sistem traiesti, esti pus in fata acelorasi probleme esentiale, iar compromisurile, la randul lor, sunt aceleasi. Fireste, unele sisteme sunt mai subtile, mai sofisticate, iar altele mai brutale. Ca sa ne dam seama cum ne-am fi comportat in vechiul regim, putem sa analizam faptele noastre din noul sistem. Compromisurile pe care le facem astazi sunt cel putin la fel de grave precum cele pe care le-am fi putut face in comunism.
Ca postfatator al cartii, mi-am ales un intelectual care este unul dintre cei mai autorizati intelectuali romani, la care tin mult, care este acceptat de majoritatea gruparilor de la noi si cu care, chiar daca nu esti de acord, poti construi o platforma de dialog. Pe atunci nici nu banuiam ca cel in cauza, respectabilul profesor de la CEU, Sorin Antohi, va deveni in doar cateva luni exemplul perfect al tezei la care tin atat de mult: indiferent de sistem, suntem pusi in fata acelorasi alegeri si facem aceleasi compromisuri. Cand am aflat de colaborarea dumnealui cu Securitatea, am acceptat ca, in conditii de santaj si presiune, oamenii cedeaza, mai ales la o varsta atat de tanara. Mi-a fost insa foarte greu sa-i inteleg lunga tacere si, mai ales, accesul la functii in comisii si comitete care implicau obligativitatea de a fi o persoana care nu are nici un acord de colaborare semnat cu aceasta institutie (cel putin). In ce priveste compromisul facut in lumea libera, pe langa faptul ca acesta complica mult situatia lui Sorin Antohi, il si scoate din circuitul academic in care parea destul de bine ancorat. Il scoate din acest circuit fara a-i lua meritele, fara a i se pune la indoiala calitatile si competenta. Este scos din sistemul academic, sistemul birocratic universitar, pentru ca el a intrat in acest sistem apeland la o minciuna fondatoare, iar acest lucru iese din regulile jocului. Daca, in primul caz, Sorin Antohi ne-a pus la dispozitie un text si ne-a promis o carte, in cazul al doilea nu am primit un minimum de explicatii (cu toate ca explicatiile trebuie sa le dea in primul rand institutiei care i-a acordat incredere), ci doar o promisiune ca va reveni.
Cazul lui Sorin Antohi este un exemplu important si semnificativ pentru noi, datorat anvergurii si nivelului la care a avut loc, insa nu este decat un caz particular. Ceea ce mi se pare mult mai grav si care trece dincolo de aceste forme si cazuri particulare, este tacerea care se asterne in jurul acestor dezvaluiri. Modul in care se raporteaza intelighentia romana (cu foarte mici exceptii, si acelea vin din zone periferice, de la cei implicati direct sau de la tineri cercetatori romani din afara tarii) nu face decat sa contribuie la un proces mai larg de delegitimare a sa. Procesul de delegitimare a intelectualitatii romane a inceput cu mult timp in urma. Ea s-a petrecut si prin felul in care s-a raportat intelectualitatea romana fata de perioada legionara si prin tacerea care s-a asternut in comunism, ca sa nu mai vorbim de colaborationism. Ea se petrece si in modul in care discursul anticomunist ni se prezinta ca un discurs critic, cand el este de fapt un discurs postfactum, care nu reprezinta astazi decat avantaje (fireste, asta nu inseamna ca perioada comunista nu trebuie analizata si criticata).
Acum, in acest caz ma intreb: cum se poate ca o astfel de minciuna sa fie ascunsa atata timp de catre cei care au stiut? Cum se face ca, dupa ce am aflat de acest lucru, tot establishment-ul cultural, care de obicei nu scapa nici un moment sa-i puna la punct pe “deviationistii morali”, nu ia nici o atitudine in acest caz? Ba, din contra, exista mai degraba o tendinta de solidarizare. De ce pe “ai nostri” ii tratam preferential, iar pe “ai lor” nu-i iertam? “Lor” nu le-o iertam nici macar pe femeia de serviciu, cu toate ca “al nostru” a avut responsabilitati infinit mai mari.
Discut cu foarte multi prieteni si amici pe aceste teme si exista un raspuns pe care-l primesc destul de frecvent: da, ei au gresit, da, ei sunt vinovati, insa ei sunt de partea cea buna. Acest raspuns ma ingrozeste: de cand decidem noi cu atata seninatate si convingere care este partea buna si de cand putem noi accepta impostura doar pentru a salva “partea buna” a lucrurilor?
Traian Basescu vazut de la Moscova
Traian Basescu vazut de la Moscova
Romania Libera, Sambata, 25 Noiembrie 2006 – Un articol de Vasile ERNU
Despre Romania s-a scris destul de putin in presa ruseasca. In ultima perioada se scrie insa ceva mai mult, iar majoritatea textelor sunt legate de Romania si raporturile ei cu Republica Moldova si Transnistria, NATO si integrarea in UE. Mai nou, sunt comentate afirmatiile presedintelui Traian Basescu, care sunt privite cu o anumita doza de exotism.
Proiectele si afirmatiile legate de politica externa trezesc in cel mai bun caz nedumerire. Un proiect ambitios precum “Axa Bucuresti-Londra-Washington” nu poate fi privit decat cu scepticism si ironie. Si ei, ca si noi, stiu foarte bine lectia elementara de istorie si politica externa: o alianta inegala pe termen mediu si lung este contraproductiva, iar cei care au de castigat sunt cei puternici. Statele mici vor iesi mereu sifonate din astfel de aliante. In ce priveste proiectele regionale mai realiste, precum Forumul Marii Negre pentru Dialog si Parteneriat, Rusia a fost marea absenta, considerand ca deja existenta Organizatie de Cooperare Economica a Marii Negre (OCEMN) este suficienta in gestionarea problemelor zonale. Iar in solutionarea conflictului transnistrean prezenta Romaniei nu a fost considerata necesara.
In ce priveste afirmatiile recente ale presedintelui Romaniei, acestea nu fac decat sa il plaseze in zona politicienilor populisti care trateaza raportul cu Rusia in maniera vechii politici bipolare “good guys – bad guys”. Daca privim atent la declaratia domnului Basescu legata de raportul dintre UE si gazul rusesc, vom observa cateva probleme grave. In termenii de politica externa nu se pune problema daca Basescu are sau nu dreptate, ci daca Romania are de castigat sau de pierdut in urma unei astfel de abordari. Ceea ce ar trebui sa stim foarte bine e ca afirmatia lui Traian Basescu vine cu intarziere si, mai mult decat atat, e in contratimp cu ceea ce s-a intamplat cu ceva timp in urma in politica si presa occidentala. Numai ce a avut loc in octombrie summit-ul din Finlanda intre membrii UE si Rusia, unde UE si-a prezentat strategia, politica energetica si pozitia unitara fata de Rusia. Aceste lucruri au fost spuse si semnalate de presa occidentala. Aceasta problema a fost analizata si rasturnata pe toate partile de specialisti in domeniu, nu de presedinti de stat. Fara a uita de existenta unei reale probleme in acest domeniu, statele europene au trecut demult la proiecte concrete si pragmatice cu Rusia, proiecte din care Romania cam lipseste. Romania, din pacate, nu a fost capabila nici macar sa-si negocieze pretul gazului, apeland la intermediari care nu fac decat sa-l creasca.
Ceea ce e si mai deranjant pentru Rusia e modul in care administratia Basescu propune solutionarea problemei legate “de presiunea politica” a Gazpromului asupra UE. Pe langa faptul ca e un sfat tardiv si in afara unui cadru organizat si dedicat acestei probleme, ea vine cu solutia: “Asumarea NATO a riscurilor de securitate, inclusiv energetica”.
Aceasta propunere devine deja o problema serioasa. Mai intai, NATO este o chestiune sensibila pentru Rusia, iar in al doilea rand nu vii sa solutionezi o problema economica care are factori “de presiune politica” cu o structura politica si militara precum NATO. NATO, in termenii politicii occidentale actuale, poate fi intotdeauna o ultima solutie si nicidecum o prima solutie. O astfel de propunere, asemenea celei prin care presedintele Romaniei invita R. Moldova sa intre in UE odata cu Romania, nu tin de domeniul competentelor Romaniei, daca e sa respectam regulile jocului.
In timp ce Romania face declaratii populiste de maniera antisovietica, Rusia negociaza cu SUA, pe ultima suta de metri, intrarea sa in Organizatia Mondiala a Comertului, chiar daca i se cere rezolvarea problemelor cu Moldova si Georgia, iar Germania isi continua nestingherita dezvoltarea proiectelor economice comune. Romania, din pacate, inca nu a iesit din discursul ceausist al politicii externe in raport cu Rusia, o tara care trebuie tratata in primul rand cu mult pragmatism.
Vladimir Vysotsky
Vladimir Vysotsky
From Wikipedia, the free encyclopedia
Vladimir VysotskyVladimir Semyonovich Vysotsky (Влади́мир Семёнович Высо́цкий) (January 25, 1938 – July 25, 1980) was a great Russian singer, song-writer, poet, and actor, whose career has had an immense and enduring effect on Russian culture. The multifaceted talent of Vladimir Vysotsky is often described by the word bard that acquired a special meaning in the Soviet Union, although he himself spoke of this term with irony. He thought of himself mainly as an actor and writer, and once remarked, “I do not belong to what people call bards or minstrels or whatever.” Though his work was largely ignored and suppressed by the official Soviet cultural establishment, he achieved remarkable fame during his lifetime and to this day exerts significant influence on many of Russia’s popular musicians and actors who wish to emulate his iconic status.
(SOS)
Biography
Vladimir Vysotsky as HamletVladimir Vysotsky was born in Moscow. His father was an army officer and his mother a German language translator. His parents divorced shortly after his birth, and he was brought up by his stepmother of Armenian descent, “aunt” Yevgenia. He spent two years of his childhood living with his father and stepmother at a military base in Eberswalde in the Soviet-occupied section of post-WWII Germany (later GDR). In 1955, Vladimir enrolled in Moscow Institute of Civil Engineering but dropped out after just one semester to pursue an acting career. In 1959 he started acting at the Aleksandr Pushkin Theatre where he had mostly small parts.
Vysotsky’s first wife was Iza Zhukova. He met his second wife, Ludmilla Abramova, in 1961. They were married in 1965 and had two sons, Arkady and Nikita.
(El nu s-a intors din razboi)
In 1964, on invitation of director Yuri Lyubimov, who was to become his paternal friend, he joined the popular Moscow Theatre of Drama and Comedy on the Taganka. He made headlines with his leading roles in Shakespeare’s Hamlet and Brecht’s Life of Galileo. Around the same time he also appeared in several films, which featured a few of his songs, e.g., Vertikal (“The Vertical”), a film about mountain-climbing. Most of Vysotsky’s work from that period, however, did not get official recognition and thus no contracts from Melodiya, the monopolist of the Soviet recording industry. Nevertheless, his popularity continued to grow, as, with the advent of portable tape-recorders in the USSR, his music became available to the wide masses in the form of home-made reel-to-reel audio tape recordings and later on cassette tapes. He became known for his unique singing style and for his lyrics, which incorporated social and political commentary into often humorous street vocabulary. His lyrics resonated with millions of Soviet people in every corner of the country; his songs were sung at house parties and amateur concerts.
Living in divorce, Vysotsky fell in love with a French actress (of Russian descent) Marina Vlady, who was working at Mosfilm on a joint Soviet-French production at that time. Marina had been married before and had 3 children, while Vladimir had two. Fueled by Marina’s exotic status of a Frenchwoman in the USSR, and Vladimir’s unmatched popularity in his country, their love was passionate and impulsive. They were married in 1969. For the 10 years the two maintained a partially long-distance relationship, while Marina made compromises with her career in France in order to spend more time in Moscow, and Vladimir’s friends pulled strings in order for him to be allowed to travel abroad to stay with his wife. Marina eventually joined the Communist Party of France, which essentially gave her an unlimited-entry visa into the USSR, and provided Vladimir with some immunity to prosecution by the government, which was becoming weary of his covertly anti-Soviet lyrics and his odds-defying popularity with the masses. The problems of his long-distance relationship with Vlady inspired several of Vysotsky’s songs, including “07” and “She Was In Paris.”
(Ea a fost la Paris)
By the mid-1970s Vysotsky had been suffering from alcoholism for quite some time and was also struggling with morphine (and other opiates) addiction. Many of his songs from the period deal – either directly or metaphorically – with alcoholism, insanity, mania and obsessions. This was also the height of his popularity, when, as described in Vlady’s book about her husband, walking down the street on a summer night, one could hear Vystotsky’s recognizable voice coming literally from every open window. Unable to completely ignore his musical phenomenon, Melodiya did release a few of his songs on disks in the late 1970s, which, however, constituted but a small portion of his creative work, which millions already owned on tape and knew by heart.
At the same time, Vysotsky gained official recognition as theater and film actor. He starred in a hugely popular TV series Mesto Vstrechi Izmenit’ Nel’zya about two cops fighting crime in late 1940s Stalinist Russia. In spite of his successful acting career, Vysotsky continued to make a living with his concert tours across the country, often on a compulsive binge-like schedule, which, it is believed, contributed to the deterioration of his health. He died in Moscow at the age of 42 of heart failure, which was possibly triggered by a drinking binge or a drug overdose.
(Corabiile)
Vysotsky’s graveVysotsky’s body was laid out at the Taganka Theatre, where the funeral service was held. He was later buried at the Vagankovskoye Cemetery, Moscow. Thousands of Moscow citizens left the stadiums (as it was the time of the Olympics) to attend the funeral. Although no official figure was released, it was later estimated that over one million people attended Vysotsky’s funeral [1], almost as many as that of Pope John Paul II in 2005. The Soviet authorities, taken aback by the unexpected impact on the masses of the death of an underground singer, and agonized over the country’s image during the already highly controversial Olympics, ordered troops into Moscow to prevent possible riots. In the years to come, Vysotsky’s flower-adorned grave became a site of pilgrimage for several generations his fans, the youngest of whom were born after his death. His tomb stone too became the subject of controversy, as his widow had wished for a simple abstract slab, while his parents insisted on a realistic gilded statue. Although probably too serious to have inspired Vysotsky himself, the statue is believed by some to be full of metaphors and symbols reminiscent of the singer’s life. One of the more obvious symbols is the angel-like wings that wrap the statue’s body. The angel wings are supposed to symbolize Vysotsky’s importance to all oppressed peoples; they are wrapped around his body to represent the fact that he was never allowed to fully spread his talent and flourish during his lifetime due to the oppressive regime.
Shortly after Vysotsky’s death, many Russian bards wrote songs and poems about his life and death. The best known ones are Yuri Vizbor’s “Letter to Vysotsky” (1982) and Bulat Okudzhava’s “About Volodya Vysotsky” (1980).
Every year on Vysotsky’s birthday, festivals are held throughout Russia and in many communities throughout the world, especially in Europe. Vysotsky’s impact in Russia is often compared to that of Bob Dylan in America.
Years after her husband’s death, urged by her friend Simone Signoret, Marina Vlady wrote a book about her years together with Vysotsky. The book gives tribute to Vladimir’s talent and rich persona, yet is uncompromising in its depiction of his addictions and the problems that they caused their marriage. The book was written in French and translated into Russian in tandem by Vlady and a professional translator. It is widely read in Russia by fans seeking to understand the man who gave them so many beloved songs.
The asteroid 2374 Vladvysotskij, discovered by Lyudmila Zhuravleva, is named after Vysotsky (orbit image).
(Gimnastica de dimineata)
Music
The poet accompanied himself on a Russian guitar, with an intense voice singing ballads of love, peace, war, and every-day Soviet life. He had the ring of honesty and truth, with an ironic and sometimes sarcastic touch that jabbed at the Soviet government, which made him a target for surveillance and threats. In France, he has been compared with French singer Georges Brassens. In Russia, however, he was more frequently compared with Joe Dassin, in part because they were the same age and died in the same year. Vysotsky’s lyrics and style greatly influenced Jacek Kaczmarski, a Polish songwriter and singer who touched similar themes.
(Vinatoarea de lupi – ultima filmare a lui Vysotsky)
The songs—over 600 of them—were written about almost any imaginable theme. The earliest were Street songs. These songs were based either on the city romance of Moscow (criminal life, prostitution and extreme drinking) or on life in the Gulags. Vysotsky slowly grew out of this phase and started singing more serious, though often satirical, songs. Many of these songs were about war. These war songs were not written to glorify war but to expose the listener to the emotions of those in extreme, life threatening situations. Most Soviet veterans would say that Vysotsky’s war songs described the truth of war far more accurately than more official “patriotic” songs.
Nearly all of Vysotsky’s songs are in the first person, but almost never as himself. When singing his criminal songs, he would borrow the voice of a Moscow thief and when singing war songs he would sing from the point of view of a soldier. This created some confusion about Vysotsky’s background, especially during the early years when information could not be passed around very easily. Using his acting talent, the poet performed his role play so well that until told otherwise, many of his fans believed that he was indeed a criminal or war veteran. Vysotsky’s father said that “War participants thought the author of the songs to be one of them, as if he had participated in the war together with them.”
Many film soundtracks, especially those featuring the singer, incorporated Vysotsky’s songs. One of the most notable examples is Vertikal.
Not being officially recognized as a poet and singer, Vysotsky performed where and whenever he could – in the theatre, in the university, in village clubs and under open air. It was not unusual for him to have several concerts per day. He used to sleep little, using the night hours to write. In his last years, he managed to perform outside the USSR and held concerts in Paris, Toronto and New York City.
During his decline due to age, Breshnev made a big censorship slip and allowed Vysostsky to preform life on Soviet television. This was the first time something or someone so cynical was allowed on TV. The most infamous songs he played was “I do not like”, where he not so subtly lists those things he does not like about the Soviet Union. He would later perform the song on American television in an interview with 20/20, but he never made any verbal political stance against the USSR.
With some exceptions, he had no chance to publish his recordings with “Melodiya”, which held a monopoly on the Soviet music industry. His songs were passed on through amateur recordings on magnetic tapes, resulting in an immense popularity; cosmonauts took his music on tape cassette into orbit. — His writings were all published posthumously.
Musical Style
Musically, virtually all of Vysotsky’s songs were written in a minor key, and tended to employ from three to seven chords. Vysotski composed his songs and played them exclusively on the Russian seven string guitar, often tuned a tone or a tone and a half below the traditional Russian “Open G major” tuning. This guitar with its specific Russian tuning makes a slight yet notable difference in chord voicings than the standardly tuned six string Spanish guitar, thus it became a staple of his sound. Because Vysotsky tuned down a tone and a half, his strings had lesser tension, which also colored the sound.
His earliest songs usually were written in C minor (with the guitar tuned a tone down from DGBDGBD to CFACFAC), using the following chord shapes:
(Na Bolishoi Karetnii)
Chord name Fret numbers (bass to tenor string)
C minor [0 X 3 3 2 3 3]
A sharp 7 rootless [X 0 5 5 3 5 5]
A major [X 5 5 5 5 5 5]
E major [X X 6 X 5 6 7]
F 7 rootless [X X 7 7 5 7 7]
D minor [X 0 8 8 7 8 8]
F major [2 2 2 2 2 2 2]
Songs written in this key include “Stars” (Zvyezdi), “My friend has left for Magadan” (Moi droog uehal v Magadan), and most of his songs about criminals.
At around 1970, Vysotsky began writing and playing exculsively in A minor (guitar tuned to CFACFAC), which he continued doing up to his death. The main chord shapes he based his songs on were:
Chord name Fret numbers (bass to tenor string)
A minor [X X 0 4 4 3 4]
A major [X X 4 4 4 4 4]
D minor [X X 5 5 4 5 5]
E 7 [X X X 4 3 2 2]
F major [2 2 2 2 2 2 2]
C major [X X X 0 2 3 4]
A 7 rootless [X X 4 4 2 4 4]
Vysotski used his fingers instead of a pick to pluck and strum, as was the tradition with Russian guitar playing. He used a variety of finger picking and strumming techniques. One of his favorite was to play an alternating bass with his thumb as he plucked or strummed with his other fingers.
Oftentimes, Vysotsky would neglect to check the tuning of his guitar which is particularly noticeable on earlier recordings. According to some accounts, Vysotsky would get upset when friends would attempt to tune his guitar, leading some to believe that he preferred to play slightly out of tune as a stylistic choice. Much of this is also attributable to the fact that a guitar that is tuned down more than 1 whole step (Vysotsky would sometimes tune as much as 2 and a half steps down) is prone to intonation problems.
(Inmormintarea)
Filmography
1959 — Sverstnitsy (Сверстницы) – Mosfilm; Director: V. Ordynskii
1961 — Karyera Dimy Gorina (Карьера Димы Горина) – M. Gorkii Studio Director: F. Dovlatyan & L. Mirskii
1962 — 713-ii Prosit Posadku (713-й просит посадку) – Lenfilm; Director: G. Nikulin
1962 — Uvolneniya na bereg (Увольнение на берег) – Mosfilm; Director: F. Mironer
1963 — Shtrafnoi udar (Штрафной удар) – M. Gorkii Studio; Director: V. Dorman
1963 — Jyvyi i mertvyi (Живые и мёртвые) – Mosfilm; Director: A. Stolper
1965 — Na Zavtrashnei Ulitse (На завтрашней улице) – Mosfilm; Director: F. Filipov
1965 — Nash Dom (Наш дом) – Mosfilm; Director: V. Pronin
1965 — Stryapuha (Стряпуха) – Mosfilm; Director: E. Keosyan
1966 — Ya rodom iz detsdva (Я родом из детства) – Belarusfilm; Director: V. Turov
1966 — Sasha-Sashenka (Саша-Сашенька) – Belarusfilm; Director: V. Chetverikov
1967 — Vertikal (Вертикаль) – Odessa Film Studio; Director: Stanislav Govorukhin & B. Durov
1967 — Korotkie vstrechi (Короткие встречи) – Odessa Film Studio; Director: K. Muratova
1967 — Voina pod kryshami (Война под крышами) – Belarusfilm; Director: V. Turov
1968 — Interventsyya (Интервенция) – Lenfilm; Director: Gennady Poloka
1968 — Hozyain taigi (Хозяин тайги) – Mosfilm; Director: V. Nazarov
1968 — Slujyli dva tovarischya (Служили два товарища) – Mosfilm; Director: E. Karyelov
1969 — Opasnye gastroli (Опасные гастроли) – Odessa Film Studio; Director: G. Yungvald-Hilkevich
1969 — Belyi Vzryv (Белый взрыв) – Odessa Film Studio; Director: Stanislav Govorukhin
1972 — Chetvyertyi (Четвёртый) – Mosfilm; Director: A. Stolper
1973 — Plohoi horoshyi chelovek (Плохой хороший человек) – Lenfilm; Director: I. Heifits
1974 — Yedinstvennaya doroga (Единственная дорога) – Mosfilm & Titograd Studio; Director: V. Pavlovich
1975 — Yedinstvennaya (Единственная) – Lenfilm; Director: I. Heifits
1975 — Begstvo mistera McKinley (Бегство мистера Мак-Кинли) – Mosfilm; Director: M. Shveitser
1976 — Skaz pro to, kak tsar Pyetr arapa jenil (Сказ про то, как царь Пётр арапа женил) – Mosfilm; Director: A. Mitta
1977 — Ök ketten (Они вдвоём) – Mafilm; Director: M. Mészáros
1979 — Mesto vstrechi izmenit nelzya (Место встречи изменить нельзя) – Odessa Film Studio; Director: Stanislav Govorukhin
1980 — Malenkie tragedii (Маленькие трагедии) – Mosfilm; Director: M. Shveitser
Bibliography
Wladimir Wyssozki. Aufbau Verlag 1989 (DDR) : Zerreißt mir nicht meine silbernen Saiten….
Vysotsky, Vladimir (1990): Hamlet With a Guitar. Moscow, Progress Publishers. ISBN 5-01-001125-5
Vysotsky, Vladimir (2003): Songs, Poems, Prose. Moscow, Eksmo. ISBN
Vysotsky, Vladimir / Mer, Nathan (trans) (1991): Songs & Poems. ISBN 0-89697-399-9
Vysotsky, Vladimir (1991): I Love, Therefore I Live. ISBN 0-569-09274-4
Vlady, Marina (1987): Vladimir ou Le Vol Arrêté. Paris, Ed. Fayard. ISBN 2-213-02062-0 (Vladimir or the Aborted Flight)
Влади М. Владимир, или Прерванный полет. М.: Прогресс, 1989.
Vlady, Marina / Meinert, Joachim (transl) (1991): Eine Liebe zwischen zwei Welten. Mein Leben mit Wladimir Wyssozki. Weimar, Aufbau Verlag. ISBN
Discography
[edit] Lifetime
Алиса в стране чудес / Alice in Wonderland (1977) [2 vinyls]
Musical play, an adaptation of Alice in Wonderland,
with Klara Rumyanova, Vladimir Vysotsky, V. Abdulov.
Lyrics and music: Vladimir Vysotsky
Post mortem
France
Le Monument (1995) [CD]
Le Vol Arrêté (2000) [CD]
Germany
Wir drehen die Erde (1993) [CD]
Lieder vom Krieg (1995) [CD]
Russia
На концертах Владимира Высоцкого / At Vladimir Vysotsky’s concerts
01, 02, 03, … 16 (1986–1990) [12″ vinyl]
Marina Vlady / Vladimir Vysotsky (1996) [CD] [Melodiya]
MP3 Kollektsiya: Vladimir Vysotsky [SoLyd Records]
Concert and Studio recordings
Disk 1
Disk 2
Disk 3
Disk 4 (period 1979–1980) (2002) [CD: MP3 192 kBit/s]
Platinovaya Kollektsiya: Vladimir Vysotsky (2003) [2 CDs]
Un nou razboi rece?
Incepind de azi voi avea o rubrica de opinie (pe zona estica… fost sovietica) in Romania Libera….
Un nou razboi rece?
In recenta mea calatorie la Moscova, ceea ce m-a frapat in mod special au fost preturile. Cunosteam destul de bine aceasta realitate, dar abia cand m-am confruntat direct cu ea mi-am dat seama ca pe cat e de dura pe atat de greu este de inteles. Amicul meu moscovit, un bun cunoscator si analist al realitatii rusesti, mi-a explicat ca, de fapt, Moscova este capitala unui imperiu energetic (gaz, petrol), iar preturile excesive nu sunt decat reflexia imensului profit cumulat intr-un singur loc. Moscova este un soi de capitala a petrodolarilor rusi.
Astazi, presa occidentala vorbeste tot mai mult despre declansarea celui de-al doilea Razboi rece. Stim bine ca, o data cu caderea Zidului Berlinului, analistii au ajuns cu toti la concluzia ca Razboiul rece a luat sfarsit. In anii ’90, Rusia a intrat intr-o profunda criza politica, sociala si economica si toti o dadeau ca si iesita din jocul geopolitic de mare calibru. Acum insa se pare ca toate pronosticurile arata ca Rusia vrea sa-si joace ultima carte, cea a resurselor naturale energetice. De altfel, Rusia isi construieste noua pozitie politica mizand mult tocmai pe aceasta carte. Asa ca, atunci cand analistii europeni fac referinta la acest “nou razboi rece”, aceasta sintagma are o conotatie foarte exacta, cu atat mai mult cu cat analizele arata ca peste 20 de ani 70% din energia consumata de europeni va fi de provenienta ruseasca.
In ultimii ani, Kremlinul a vandut libertate si a dat bani celor care detineau monopolul asupra petrolului si gazului rusesc, dar le-a luat in schimb firmele care detineau tocmai acest monopol. Statul rus a devenit astfel cel mai important jucator de pe piata rusa si unul din cei mai importanti de pe piata mondiala. Rusia e in plina expansiune in domeniul energetic nu numai spre Europa, ci si in zona asiatica, unde ritmul de crestere economica devine din ce in ce mai accelerat. Expansiunea spre tari precum India si China este privita de unii specialisti americani cu mai multa ingrijorare decat expansiunea spre Europa. Tarile occidentale, la randul lor, incearca sa forteze liberalizarea pietei energetice din Rusia. In acest caz, jocul de pe piata energetica nu mai este doar un joc economic, ci si unul politic, iar cel care incearca sa impuna regulile de joc este statul rus. Asa cum, candva, batalia se ducea pentru plasarea rachetelor in locuri bine alese, pentru a fi capabile sa atinga puncte strategice, asa si acum dezvoltarea spre Europa si Asia a retelelor de alimentare energetica devine esentiala in noua strategie economica si geopolitica.
Cat de eficienta este pentru Rusia aceasta noua strategie? Primul exemplu de eficienta a fost modul in care ea a reusit sa puna la punct noile conduceri ale tarilor “portocalii” care au deranjat vizibil Kremlinul. Kievul a trebuit sa revina la masa tratativelor cu Rusia si chiar sa instaureze un premier prorus, iar Georgia e pe cale sa intre in colaps economic si nu pare sa aiba alta iesire decat sa accepte regulile impuse de Kremlin.
Prioritatile Moscovei in acest moment sunt legate de dezvoltarea unor noi retele de aprovizionare energetica spre Europa si Asia si de achizitia a cat mai multe companii energetice din afara tarii, in vederea controlului cat mai eficient al intregului traseu. Se pare ca Rusia vrea sa joace in stilul ei aceasta carte, adica pe picior mare. Unii specialisti spun ca acestea sunt investitii, altii ca e o forma de expansiune a interesului Rusiei. Inca e greu de spus ce este, caci jocul a devenit destul de complicat si are multe necunoscute.
Nautilus Pompilius
Nautilus Pompilius (band)
From Wikipedia, the free encyclopedia
(Redirected from Nautilius Pompilius)
(Nautilus Pompilius – Vzglead s ekrana/Privirea din ecran unul din hiturile perestroikai)
Nautilus Pompilius (Russian: Наутилус Помпилиус), sometimes abbreviated as Nau (Russian: Нау), was a prominent Russian rock band formed in Sverdlovsk (now Ekaterinburg) and active between 1983 and 1997. They were an influential band in the post-punk, New Wave wing of Russian rock music. Some of their early hits are popularly associated with the Perestroika period. Their songs accompanied the movie Brother (Брат). Since the group disbanded, lead singer and front man Vyacheslav Butusov has launched a successful solo career.
Il’ya Kormiltsev was a key contributor as a songwriter and producer.
(Nautilus Pompilius – Guliati po vode / Plimbarea pe ape)
They released close to 20 albums.
Among their most well-known songs are: “Walks on water” (“Прогулки по Воде”), “Farewell letter (Прощальное письмо)” (“Goodbye, America! (Гудбай, Америка)”), “The look from the screen” (“Взгляд с экрана”), “Khlop-khlop” (“Хлоп-хлоп”), “The khaki sphere” (“Шар цвета хаки”), “Bound by one chain” (“Скованные одной цепью”), “I want to be with you” (“Я хочу быть с тобой”), “On the shore of the nameless river” (“На берегу безымянной реки”), and “Tutenkhamun” (“Тутанхамон”).
“Nautilus pompilius” is the scientific name of a species of cephalopod commonly known as the Chambered Nautilus.
(V.Butusov – Devushka / Fata … scos dupa ce a inceput sa cinte solo)
Cu cît vindem opium pentru popor?
Cu cît vindem opium pentru popor?
Pînă şi cei mai mari duşmani ai capitalismului recunosc unanim un lucru: Capitalul transformă în marfă totul. De la Isus la Lenin, de la îngeri la demoni, de la nimicuri la poezie, totul se transformă în marfă prin simpla binecuvîntare a Capitalului. Oamenii şi lucrurile dispar şi devin simple branduri. Ne trăim viaţa între branduri precum Coca-Cola, McDonald’s, Marx, Madonna, Sony, Derrida sau Eminescu. Lumea noastră a devenit de mult un fel de brandshaft, adică un loc unde brandul face parte absolut necesară din viaţa noastră de zi cu zi. După căderea comunismului, maşinăria capitalistă s-a cocoţat pe hoitul ideologiei muribunde, a împachetat ce se mai putea împacheta, iar eroii vremurilor noastre au fost trimişi la produs. Comunismul a căzut – cum îmi place mie ironic să spun – datorită faptului că producţia de mărfuri a bătut producţia de cozi, iar dictatura mărfii a fost mai tare decît dictatura cozii. Capitalul poate transforma în marfă şi vinde pînă şi critica îndreptată împotriva sa. Astăzi, duşmanul de moarte al Capitalului, Lenin cel brănduit, lucrează în slujba lui. Cel mai tare brand al comunismului şi cel mai tînăr simbol al veşniciei, produs de om, poate fi vizitat luni, miercuri, joi şi sîmbătă între orele 10 şi 13 în mausoleul din Piaţa Roşie. Această „minune a lumii“ aduce statului 1,5 milioane de USD, iar acest lucru îi garantează şi îi asigură veşnicia mult mai bine decît ar fi făcut-o Partidul Comunist. À propos, mai nou, brandul Lenin aparţine unei firme elveţiene, ţara în care Lenin se autoexila ca să scape de mîinile lungi ale poliţiei ţariste.
„Lenin e viu“ (aşa cum spuneau toate lozincile vremii) presupune că Lenin este eficient, iar „Lenin e mort“ (cum confirmă noua ideologie) presupune că Lenin e sigur, căci nimic nu poate fi mai sigur decît moartea. Dar să nu uităm că siguranţa şi eficienţa sînt trăsăturile de bază ale mărfii. Lenin, brandul ideologic de altădată, la auzul căruia ne fremătau tinerele inimioare de oktombrei, s-a transformat într-un brand-marfă, care nu are decît un singur scop: profitul. Însă, oare, aceasta e problema, să constatăm care este ideologia dominantă? Sau mai important e cum ne raportăm ca intelectuali la ideologia şi puterea dominantă? Modul şi felul în care domină o anumită ideologie se datorează în cea mai mare parte modului în care intelighenţia se raportează la ea. În perioada comunistă intelighenţia română a contribuit în mod fundamental la dezvoltarea şi întărirea sistemului prin angajare, colaborare şi, în cea mai mare parte, prin tăcere. Tăcerea se vindea şi ea bine, indiferent dacă era făcută din frică, laşitate sau interes. Astăzi se vinde cel mai bine ceea ce ar fi trebuit să fie un discurs în interiorul sistemului comunist: discursul anticomunist. Discursul anticomunist în perioada postcomunistă este – vorba lui Daniel Barbu – competent, dar ilegitim. Competent, căci aparţine unui trecut la care am fost martori şi despre care avem documente, şi ilegitim pentru că intelighenţia practică acest discurs doar pentru a acuza un fenomen la care a fost martoră şi faţă de care nu a luat poziţie. Discursul anticomunist deţine multe adevăruri, însă sînt nişte adevăruri construite pe impostură fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme care nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi. Astăzi în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. Marea tragedie a intelighenţiei române este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul problemei (ca de obicei prost puse) a colaboraţionismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de puterea şi ideologia dominantă a momentului, oricare ar fi acel moment. În Republica absentă, Daniel Barbu face o remarcă exemplară care sintetizează perfect această problemă: „Intelectualii români nu sînt critici faţă de putere decît atunci cînd autorităţile politice consideră firească această critică. Intelectualul român este carlist sub regimul carlist, naţionalist şi anticomunist sub regimul antonescian, burghezo-democrat de stînga sub Guvernul Groza, marxist-leninist şi patriot sub regimul comunist. El nu se află în opoziţie decît atunci cînd, ca înainte de 1938 sau după 1989, instituţia opoziţiei este tolerată, cu mai multă sau mai puţină îngăduinţă. De altfel, intelectualul român nu acceptă să fie în opoziţie decît din dorinţa de a ajunge cît mai repede la putere“. Mai puţine aplauze, mai multe idei, mai puţine discursuri laudative, mai multe întrebări incomode şi nu e cazul să facem aport la primul rînjet al puterii, căci e un rînjet cinic al interesului şi al dispreţului faţă de intelighenţie.
« go back — keep looking »