CEALALTĂ EUROPĂ: Intelectualii Rusiei
„În Rusia de azi nu există o mare literatură“
Vasile ERNU in dialog cu Alexandr IVANOV, interviu aparut in Observator cultural, Nr. 480 din 25.06.2009. Titlul aparitine revistei OC. In ce priveste situatia literaturii ruse azi sint mai aproape de Lev Danilkin (un interviu mai jos) decit de Sasha Ivanov. Ivanov ramiine insa una din cele mai sclipitoare minti pe care le-am cunoscut in Rusia. Lectura placuta.
Despre Alexandr Ivanov am auzit prima dată la Frankfurt. Boris Groys, cunoscutul filozof şi estetician, profesor la Karlsruhe şi autorul faimoasei cărţi, Stalin – opera de artă totală, mi-a povestit despre el lucruri impresionante. Saşa Ivanov nu doar că face parte dintre acele puţine „minţi sclipitoare“ care au mai rămas în Rusia postsovietică, ci este cel care a reuşit să aducă în dezbatere teme majore, într-o perioadă în care marea parte a intelighenţiei ruse era fascinată de Kremlin şi se ocupa doar de „acumularea“ de capital şi funcţii. Saşa Ivanov a reuşit, în calitatea sa de editor şi „intelectual public“, să descopere autori, să-i impună şi chiar să producă adevărate fenomene literare şi cultural-politice.
De unde să începem? Hai să vorbim puţin despre contextul cultural postsovietic, despre ce înseamnă el şi care este situaţia actuală a culturii ruse.
Întrebarea cea mai dificilă: cînd a început acest „acum“ al contextului rusesc contemporan (cultural, politic etc.)? Mi se pare că, la un moment dat, sintagma „postsovietic“ a încetat să mai descrie fenomenele care aveau loc atît în Rusia, cît şi în Ucraina, România, Polonia. Acest termen s-a învechit, deşi mulţi dintre noi, din obişnuinţă, îl mai folosim încă. De pildă, acum patru ani, cînd am vizitat Bucureştiul, m-am dus să văd Muzeul Ţăranului Român, iar după ce am admirat geniala colecţie de icoane pe sticlă, de sculpturi în lemn şi alte adevărate capodopere, am descoperit că la subsol era o expoziţie, care avea ca temă atrocităţile comunismului românesc şi consecinţele acestuia (care a avut ca finalitate distrugerea culturii vechi, ţărăneşti, tradiţionale). M-a mirat foarte tare antisovietismul primitiv, „rugos“ oarecum, al acelei expoziţii. La fel cum ar fi arătat o expoziţie, bunăoară, a procesului „parcelării“ pămînturilor în Anglia secolului al XVI-lea: fotografii cu sărăntoci, spînzurători cu vagabonzi (foşti proprietari comuni de pămînturi), decrete regale de prigonire a cerşetorilor, ruine ale satelor abandonate etc.
Convingerea mea este că perioada postsovietică a încetat în Rusia atunci cînd „antisovietismul“ a încetat să mai fie un instrument eficient în formatarea unui proiect al unui „viitor dorit“. Cu alte cuvinte, perioada postsovietică s-a epuizat atunci cînd a devenit limpede că „starea postsovietică“ a încetat să mai aibă, vorba lui Marx, funcţia unei culturi unificatoare; nu mai avea rolul „iluziei interesului comun“ pe care anticomunismul, fără-ndoială, l-a jucat de-a lungul unui întreg deceniu (de la finele anilor ’80 pînă către finalul anilor ’90) în existenţa ţărilor noastre, dar şi în conştiinţa mea personală, politică şi culturală. De pe la finele anilor ’90, contextul rusesc începe să se modifice – deşi în spaţiul literar domină pînă azi direcţia postsovietică, postmodernistă, postconceptuală (Pelevin, Sorokin, Prigov, Rubinstein, Tolstaia). Dar, la jumătatea anului 2000, apar în scenă neorealiştii (Uliţkaia, Kabakov, Slavnikova, Prilepin, Sadulaev) şi neomoderniştii (Limonov, Elizarov, Boiaşov). În paralel, la noi cel puţin, scade treptat interesul faţă de „postmodernismul“ filozofic şi creşte apetitul pentru cunoaşterea „pozitivă“ (sociologie, antropologie, istorie).
Putem vorbi despre o transformare radicală a culturii ruse de după destrămarea imperiului sovietic?
Să spun că, la ora actuală, cultura trăieşte oarece transformări serioase nu pot. Mai degrabă e vorba de o pauză. Iar pauza aceasta s-a instalat cîndva, în anii ’70, odată cu expansiunea lentă a postmodernităţii. Lucrul acesta e pus în legătură cu anul 1968, cu evenimentele de la Paris, dar momentul esenţial îl constituie victoria mişcărilor de eliberare naţională în ţările lumii a treia. Această victorie a pus aceste ţări în faţa unei dileme: către cine să se îndrepte? către SUA sau către URSS? Configuraţia duală a lumii dicta implicit necesitatea de a evada din această schemă rigidă. Soluţia a fost în postmodernism, în încercarea de a evita opoziţiile prea tranşante, care definesc de secole cultura. Cotitura postmodernistă a avut loc, iar pînă în acest moment cultura nu a reuşit să scape din această capcană. Starea asta de lucruri nu a fost tulburată nici de moartea URSS-ului, nici de 11 septembrie. Dimpotrivă, ele nu au favorizat formularea unor mari problematici, ci au provocat o atomizare a celor deja existente.
Nu m-aş încumeta să spun că se întîmplă ceva care poate să depăşească această pauză. Nu sînt deloc convins că actualele procese culturale pot provoca explozii, că pot curge precum o cascadă sau sînt în stare să provoace o nouă renaştere. În Rusia secolului al XX-lea, au existat doar trei explozii culturale. Prima, evident, a fost cea definită drept „Epoca de argint“. Apoi, la începutul anilor ’20 – legat de manifestările stilului sovietic –, avangarda istorică, constructivismul, formalismul. În anii ’30, toate acestea suferă cunoscutele transformări care se revarsă în anii ’40 în „stilul imperial“. Atunci, în locul universalismului revoluţiei mondiale vine stilul imperialist-stalinist. Dar cel mai interesant şi, de fapt, ultima renaştere culturală s-a consumat la noi în epoca brejnevistă, aproximativ de la finele anilor ’60 pînă la începutul anilor ’80. Se manifestă în filmele lui Tarkovski, precum şi în primele filme ale lui Mihalkov şi Gherman. În sfera umanistă activează Lotman, Averinţev, Mamardaşvili, Gasparov. Simultan, apar germenii rockului rusesc. În literatură apare fenomenul numit „Naş sovremennik“ („Contemporanul nostru“), cînd, în scurt timp, în aproape doi-trei ani, apar cîteva romane geniale: Peştele-rege de Astafiev, Despărţirea de Matiora a lui Rasputin, Lad de Belov. Atunci au fost scrise cele mai valoroase opere ale lui Abramov, Trifonov, Bitov. În pleiadă e şi Brodski, chiar dacă deja în emigraţie, el aparţine aceluiaşi fenomen. Epoca asta poate fi denumită „elinism tardosovietic“. Vorbind mai pe larg, amurgurile imperiilor nasc sinteze culturale incredibile. Să ne amintim doar de Imperiul Austro-Ungar, imediat după Primul Război Mondial, sau de Imperiul Britanic din anii ’40.
Practic, Rusia trăieşte din inerţia acelei moşteniri a exploziei culturale din epoca tîrzie a brejnevismului. Şi trebuie menţionat că explozia asta este parte dintr-un proces global mai amplu – e vorba şi de arhitectura industrială a periferiilor marilor oraşe, precum şi de întreaga infrastructură de care ne folosim şi azi. Paradoxal, epoca brejnevistă, pe care o numim de stagnare, a stimulat apariţia unei renaşteri culturale incredibile. Rezultatul cultural al Rusiei gorbaciov-elţînist-putiniene nici nu se poate compara ca amploare cu ceea ce s-a produs în anii ’70. Cu toate libertăţile, cu apariţia tuturor noilor instituţii, a comunităţilor culturale şi a noilor forme care au venit în ultimii ani. Epoca actuală se manifestă nu doar în plan economic, ci şi în sfera culturală, ca o epocă-receptor ale cărei energii sînt irigate de anii ’70. Iar fenomenul nu este valabil doar pentru Rusia, anii ’70 au fost productivi în întreaga lume. Optimismul şaizecist a caracterizat, într-o formă sau alta, toate ţările care au participat în mod activ la cel de-al Doilea Război Mondial. Optimismul a cedat locul pesimismului deceniului al VII-lea, aş-teptările metamorfozelor sociale şi germenii revoluţionari s-au dus pe apa sîmbetei, iar cultura, la rîndu-i, a reacţionat prin apariţia de capodopere. Capodopere stranii, cam decadente, dar care amintesc foarte bine de exemplele cele mai reuşite ale culturii epocii moderne.
Ai demarat un proiect devenit faimos, editura Ad Marginem. Ai început în anii ’90 cu nonfiction, cărţi de nişă, „carte intelectuală“, cu o ideologie bine definită. În acei ani eraţi o editură „elitnaia“. Odată cu anii 2000, după ce aţi început să editaţi literatură, aţi produs cele mai mari scandaluri culturale. V-aţi transformat din acea editură mică în cea mai mediatizată editură din Rusia, cu toate că scoateţi în jur de 60 de cărţi pe an. Cum a decurs totul?
De bună seamă, am cam făcut „gălăgie“. Toate s-au petrecut într-un mod neaşteptat. Din 1998 editam puţin cîte puţin şi ficţiune: Pavel Pepperştein şi Sorokin (conceptualişti). Apariţia în 1998 a celor două volume de Sorokin şi a romanului Iubirea mitogenetică a castelor de Anufriev şi Pepperştein (iniţiatorii şi liderii grupului „Hermeneutica medicală“) au marcat începutul unei noi perioade. În 1999 am editat Slănina albastră de Sorokin. Către 2002, tirajul ei atinsese 30.000, dar adevărata lovitură s-a dat cînd gruparea de tineret pro-Kremlin (care se numea „Cei ce merg împreună“, acum se numeşte „Ai noştri“) a organizat în centrul Moscovei o acţiune de protest împotriva lui Sorokin (scopul ei era să atragă atenţia opiniei publice asupra pregătirii, la Teatrul Balşoi, a operei Copiii lui Rozenthal, pentru care Sorokin scrisese libretul). Acest grup a pus la cale ceva intermediar între o acţiune contemporană de artă şi un miting politic: pe fundal de Ceaikovski (o arie din Evgheni Oneghin), nişte bătrînele aduse de lîngă Moscova trebuiau să rupă cărţile lui Sorokin şi să le arunce într-un enorm vas de WC instalat în faţa Teatrului Balşoi. După ce acest „spectacol“ a apărut pe toate posturile de televiziune centrale, s-a pornit ceva cu adevărat absurd: eu şi colegul meu Kotomin am început să fim intervievaţi de jurnalişti de la televiziuni şi posturi de radio, iar cărţile au început să fie cumpărate de oameni străini nu doar de conceptualism, ci chiar de literatură ca atare. În paralel cu asta, eram chemaţi la poliţie, deoarece împotriva noastră şi a lui Sorokin erau deschise dosare pe motiv că „diseminăm literatură pornografică“. În acelaşi timp – în iunie –, romanul Domnul Hexogen al lui Alexandr Prohanov, apărut tot la noi, primeşte prestigiosul premiu National Bestseller, iar Cartea apei, scrisă de Eduard Limonov, aflat în puşcărie pe motive politice, obţine cel mai elitist premiu al Rusiei, premiul „Andrei Belîi“ pentru cea mai bună carte de proză a anului.
Imediat, editura Ad Marginem, formată din doi oameni (Alexandr Ivanov şi Mihail Kotomin), devine cea mai mediatizată din Rusia. A nu se uita că eram şi rămînem o editură de stînga, care editează cartea lui Slavoj Zizek despre Lenin, textele lui Foucault şi Benjamin, proză contemporană social-critică rusească, precum şi traduceri (Aldo Nove – despre victimele culturii de masă, Christian Kracht, Ingo Schultze, Will Self). În 2003, edităm cartea antiputiniană a ziaristei Elena Tegubova, Bancurile cucuvelei din Kremlin, care a avut un succes răsunător (peste 250.000 de exemplare vîndute). Cu toate astea, nu ne-am îmbogăţit deloc (o mare parte din banii încasaţi s-au volatilizat pe motiv că nu aveam contabilă proprie), dar firmele care lucrau cu ridicata, avînd de-a face cu nişte nechibzuiţi ca noi, au tras lozul cel mare. O ultimă mare lovitură am dat cu editarea în 2005 a romanului jurnalistului de televiziune Serghei Dorenko, 2008, în care scriitorul îl reprezenta pe Putin în chip de thao şi prezicea criza politică a anului 2008. Dacă e să fac referire la ultimii ani, pot spune că cele mai de succes cărţi au fost cele două romane ale lui Zahar Prilepin, San’kea şi Patologii, precum şi romanul lui Mihail Elizarov, Bibliotecarul. Acesta din urmă a primit în 2008 premiul Russian Booker, cel mai prestigios premiu literar din Rusia. În ceea ce priveşte literatura nonficţională, pot spune că am avut succes mediatic cu volumul lui Lev Danilkin, Omul cu oul (o biografie beletristică a scriitorulu Alexandr Prohanov), care a intrat simultan în shortlist-ul a două premii – Big Book şi National Bestseller.
În Rusia există trei premii literare foarte importante: Rusian Booker, Big Book şi National Bestseller. Joacă aceste premii un rol important în vînzarea de carte sau au un rol pur simbolic, de prestigiu?
Dintre cele trei, Big Book oferă cei mai mulţi bani (100.000 de dolari pentru locul 1, 50.000 de dolari pentru locul 2, 30.000 pentru locul 3), Russian Booker – cea mai mare vizibilitate mediatică, National Bestseller – doar asistenţă mediatică (bani, destul de puţini). Premiile din ultimii cinci-şase ani au început să influenţeze tot mai simţitor vînzările, precum şi cuantumul drepturilor de autor, dar şi celebritatea în mass-media. Tirajele cresc în medie de trei-cinci ori. Nu e de neglijat nici rolul reacţiilor internautice asupra cărţii (care, de fapt, sînt infinit mai spectaculoase decît cele din reviste sau ziare) după premiere. Dacă internetul votează „pentru“, cartea poate deveni un veritabil bestseller (iar în cazul Rusiei, aceasta poate însemna şi tiraje mai mari de 100.000 de exemplare). Iată un exemplu: Bibliotecarul a apărut în 2007 (5.000 de exemplare), iar tirajul s-a epuizat într-un an. După ce cartea a fost premiată, am vîndut într-o lună 10.000 de exemplare şi estimăm să mai vindem încă tot atît.
Dar cum se vede piaţa de carte în ansamblul ei?
O să mă refer la situaţia editorială autohtonă. Ca şi în alte ţări, la noi au apărut corporaţii editoriale-gigant (EKSMO, ACT, ATTICUS), care înghit pur şi simplu editurile mici şi momesc autorii şi redactorii acestora. Bunăoară, pe Sorokin al „nostru“ l-a cumpărat ACT, ca şi pe Prilepin. Editurile noastre mici sînt şi mai vulnerabile în faţa pieţei globale decît cele din lumea occidentală, deoarece noi trăim într-un stat „corporatist“ neoconservator, a cărui ideologie se bazează pe simbioza dintre piaţă şi un naţionalism agresiv (ceea ce la prima vedere e o contradicţie, în realitatea însă nu e aşa). În consecinţă, programele de susţinere a micilor întreprinzători sînt inexistente, granturile lipsesc, iar ajutorul merge spre corporaţiile editoriale (care, în opinia funcţionari-lor statului, sînt singurele „capabile de concurenţă“ în situaţia pieţei globale), deşi, pe plan internaţional, editura Ad Marginem este infinit mai cunoscută decît, spre exemplu, ACT. Cu toate astea, încercăm să supravieţuim – din contul economiilor făcute, din reducerile de cheltuieli şi, fireşte, ne ajută şi experienţa (totuşi, avem 15 ani de supravieţuire în spate…).
A existat la noi, în ultima perioadă, o discuţie în jurul temei „marii literaturi“, de care şi Rusia e obsedată. La noi, cînd se spune „marea literatură“, „marile teme“ ale literaturii, cei care domină sînt clasicii ruşi. Ce se mai întîmplă cu „marea literatură“ rusă? Există, în continuare? mai este ea posibilă?
Dacă există o mare literatură în Rusia actuală? Răspunsul meu e: nu. Nici Tolstoi, nici Dostoievski nu se mai văd acum la orizont. Cel puţin, nu în cohorta scriitorilor activi acum. Tocmai de aceea, e cel puţin comică autoevaluarea lui Sorokin – el se fotografiază adesea avînd în fundal portretul lui Tolstoi, pe care nu ratează niciodată să-l numească drept principalul mentor. E ridicol, pentru că Tolstoi a creat un nou spaţiu mental, autonom, a venit cu o experienţă inedită, în timp ce Sorokin demontează astfel de spaţii şi e lipsit de orice gust pentru metafizică. În Rusia nu sînt scriitori de talia unor Orhan Pamuk, Salman Rushdie, Jonathan Franzen. Sorry, chief… Există însă nişte beletrişti destul de buni şi „realişti critici“ (Uliţkaia, Pelevin, Prilepin), există o linie gogoliană, leskiană – Bojaşov, Elizarov, Adolfîci. Pot apărea în Rusia figuri aidoma celor amintite din literatura universală? Prognoza mea nu poate fi decît pesimistă. Eu cred că literatura a pierdut enorm din cauza dispariţiei în epoca lui Putin a ceea ce numim „spaţiu public“: teritorii pentru discuţii politice şi estetice libere. Lumea a pierdut exerciţiul discuţiilor publice, dar literatura rusă cea mare, aidoma cu cea franceză sau americană, e produsul acestor dezbateri publice, profunde, intense, a revoluţiilor antropologice, a mişcărilor sociale. În Rusia a dispărut, practic, sintagma „intelectual public“, nivelul polemicilor mediatice este foarte scăzut, iar liderii din mass-media naţionali lipsesc cu desăvîrşire – precum The Guardian, The New York Times, Le Monde – iar mai presus de toate, gîndirea critică de natură politică este inexistentă. Pun aceste fenomene negative în legătură directă cu regimul Putin şi în raport cu slaba reacţie a sferei publice din perioada tardosovietică. În plus, intelectualul rus nu are încredere în eficienţa discursului critic contemporan.
Eşti pesimist. Unul dintre prietenii noştri, cunoscutul critic literar Lev Danilkin, susţine că Rusia n-a mai produs atîta literatură bună din perioada „Epocii de argint“.
Trăim, oricît ar părea de paradoxal, în vremuri fertile. Sîntem copiii unui imperiu prăbuşit. Aminteşte-ţi de înflorirea prozei austro-ungare (de după declinul imperiului habsburgic) – Musil, Broch, Kafka, Zweig. Intuiesc că asistăm la naşterea unui „ceva“. Se fac simţite semnele, sînt tendinţe. Catastrofele, de regulă, oferă un sol fertil culturii. Noi, ruşii, am suferit o uriaşă înfrîngere, dar asta este şi fericirea noastră, speranţa pentru viitor. Cum a remarcat absolut fantastic Heidegger, unde e fundul prăpastiei, acolo se naşte nădejdea.
Cum vezi tu noul discurs al intelighenţiei ruse postsovietice? Urmărindu-l, am deseori senzaţia că, după căderea imperiului, intelighenţia şi-a pierdut o anumită „identitate imperială“, iar privit dinspre periferia Europei, pare că nici modelul sovietic nu mai funcţionează, dar nici unul nou nu s-a produs. Care este această nouă identitate care se construieşte? Există noul proiect?
E foarte dificil să spun ceva despre discursul critic al intelectualului rus. E foarte importantă aici şi poziţionarea lui faţă de convenţionalul termen „Occident“. Discursul imperial al lui Putin („democraţie suverană“) este un amestec de naţionalism (antioccidental) şi apologie a hiperconsumului (în fapt, un occidentalism primitiv, al dorinţei de a trăi în paradisul consumerismului). Intelectualitatea rusă mai evoluată încearcă să-şi definească o identitate autonomă, în opoziţie cu orientările la modă, orientate spre consum. Dacă e să mă exprim mai frust, intelectualul din Rusia actuală este împotriva lui Putin, cu al său naţionalism, dar şi opozant al liberalismului de dreapta, e ostil şi anticomunismului, şi antisovietismului de „piaţă“. Totodată, intelectualii au o atitudine critică în privinţa „eurointegrării“ în spiritul celor propuse de Merkel şi Sarkozi – a „noilor europeni“ („gemenii“ polonezi, Ucraina „portocalie“). E vorba despre căutarea a ceea ce am putea numi „altă europenitate“, punînd accentul pe ceea ce colegul meu Mihail Kotomin a numit „buzunarele Europei“ – dar nu în sens de depozitare a banilor, ci în cel al definirii unor locuri şi ţări întregi, ascunse de euroidentitatea cunoscută; e vorba de acea Europă care se priveşte pe sine însăşi din interior şi, de aceea, nu e percepută din afară ca aparţinînd „Europei“. De aceea, încă e important fenomenul „europenităţii ruseşti“ ca un fel de „altă europenitate“. Să amintesc aici figuri precum cea a lui Alexandre Kojeve, cel care l-a făcut cunoscut pe Hegel francezilor; Rodcenko, Maiakovsky, formaliştii; Mandelştam cu al său cult pentru arhaismul european întruchipat de Dante; poetul simbolist Veaceslav Ivanov, traducătorul lui Eschil şi cîntăreţul extazurilor dionisiace; bizantinologii ruşi, Lazarev, Averinţev; filozoful georgiano-rus Merab Mamardaşvili, autor al unor texte, în anii ’70-’80, despre Proust, Kant, Decartes, şi mulţi alţi „ruşi europeni“.
Dar care mai este relaţia dintre intelighenţie şi politică? În România există o puternică tendinţă de depolitizare. Tradiţional, intelectualitatea română se află într-o stare neconflictuală cu puterea şi o critică doar atît cît îi permite ea sau atît cît să nu-şi rişte privilegiile: deci, fie se plasează în apropierea surselor de influenţă şi bani, fie e „apolitică“. Pe de altă parte, puterea nu are nevoie de ea, căci ea lucrează doar cu „tehnocraţi politici“, aşa că o foloseşte pur decorativ. Fireşte, este punctul meu de vedere. Care este situaţia în Rusia la acest capitol?
În Rusia, raporturile intelighenţiei cu puterea corespund întru totul descrierii tale. E vorba, pe de-o parte, de „experţi“, iar pe de altă parte, de „manageri“, care stau foarte aproape de banii publici. Toţi cei de dreapta s-au lăsat seduşi de Kremlin, la fel şi cei de stînga; a rămas aşa-zisa „demşiza“ (democraţi schizofrenici) – nişte forţe de extremă dreapta, anticomuniste, care critică puterea numind-o „poliţie politică sîngeroasă“. Cu nici o grupare dintre cele amintite nu mi-aş dori să mă identific. Rămîne un soi de „ciucă în buzunar“ şi rămîn, de asemenea, mici comunităţi critice, de genul grupării din jurul revistei Hudojestvennyi Jurnal (Moscow Art Magazine), condusă de Viktor Misiano, şi gruparea de orientare marxistă, condusă de Boris Kagarliţky. Iar pe lîngă acestea aş mai aminti şi comunitatea de stînga de pe lîngă librăria Falanster, unde se organizează sistematic dezbateri în cadrul „Universităţii muncitoreşti“.
Depolitizarea a avut loc, fără îndoială. S-a creat un monopol asupra politicii anumitor forţe, de aceea politica drept teren de confruntare deschisă şi sistem comun a dispărut. Avem de-a face cu un tip anume, caracteristic diverselor sfere sociale: funcţionarul administraţiei de la Kremlin, top-managerul marilor corporaţii, reprezentantul trupelor speciale, birocratul de stat etc., oameni care se plimbă în costume scumpe, italieneşti, care conduc maşini luxoase, discută cum să-şi petreacă finalul de săptămînă undeva, în Dubai, într-un hotel de 2.500 de euro pe noapte. Astfel de oameni nici nu-şi imaginează că poţi să-ţi susţii un punct de vedere, că pentru asta recurgi la dezbateri, concurenţă, sînt incapabili să asculte argumentele celuilalt. Ei nu pot înţelege că politica nu e o problemă tehnică sau de putere. Politica pentru astfel de indivizi este un PR al tehnologiilor de mare complexitate sau un trash absolut. Această politică n-are de-a face cu umanismul, iar politica managerială este de-a dreptul barbară, antiprofesională, şi asta, pentru că managerul nu e cîtuşi de puţin un profesionist. Numai o criză foarte profundă mai poate schimba starea asta de lucruri. Şi asta nu doar la noi. Cînd toate aceste cohorte vor simţi că pămîntul le fuge de sub picioare, de-abia atunci ne-am putea aştepta la ceva schimbări. S-ar putea ca politica să revină în sfera umanismului şi să redevină umanistă. Căci ce deosebeşte politica umanistă de realpolitik? Politicianul umanist poate formula întrebări. Fie ele retorice, de tipul: ce e de făcut în situaţia dată? Oamenii din politica rusă contemporană nu au nici un fel de întrebări, ei au doar răspunsuri.
Ştim amîndoi destul de bine că la Moscova nu se ştie aproape nimic despre România. Totuşi, ce-i face pe aceşti ruşi, care călătoresc şi profesează în toate colţurile lumii, ca tine sau Boris Groys, să se îndrăgostească de o ţară mică şi „exotică“ precum România?
La un moment dat, mi s-a acrit de scurtele vacanţe de iarnă petrecute prin călătorii în capitalele europene şi atunci m-a atras exotismul. Ce ştiam despre România? Foarte puţin. Citisem ceva cărţi de Mircea Eliade (şi nu pot spune că m-au impresionat prea tare, nu sînt un adept al acestui tip de discurs jungian, dar m-a atras prin proza sa, cu descrieri ale vieţii rurale, „telurice“), ceva cărţi de Cioran (iarăşi, fără prea mare entuziasm, mai puţin Lacrimi şi sfinţi, pe care am citit-o în engleză şi m-a atras prin tonalitate, prin straniul amestec de misticism, hermeneutică şi melancolie). Am răsfoit cîndva Rinocerii lui Ionescu (să fiu sincer, nici asta nu m-a impresionat prea mult). Mai ştiam de Celan (pe care l-am editat integral), Brâncuşi, de muzicienii români şi de Ceauşescu.
Impresia „românească“ cea mai puternică, înainte de a ne îmbarca pentru această călătorie s-a născut după vizionarea filmului sovietic Steaua fără nume (1978, regia Mihail Kazakov – nota tr). Aşa mi-a picat la suflet acest film, încît am vrut să văd locurile acţiunii. Am decis cu soţia mea să mergem la Bucureşti cu trenul, prin Kiev şi Cernăuţi. La Kiev, am rămas o zi şi am prins „revoluţia portocalie“, apoi, noaptea, la Cernăuţi au urcat la noi în compartiment două ucrainene de etnie română, studente la Universitatea din Bucureşti. Am mers la Bucureşti, la Braşov, Timişoara, Cluj, Baia Mare. După care am traversat pe jos (aidoma lui Ostap Bender, doar că în sens invers) graniţa româno-ucraineană, ajungînd pentru încă o zi la Mukacevo, Ujgorod şi Lvov. Călătoria m-a tulburat din temelii, dar în acelaşi timp nu pot explica de ce. Mi-au provocat efuziuni sentimentale: mirosurile rurale şi cele urbane (celebrul „fum balcanic“, evocat de Constantin Leontiev, produs de arderea lemnelor de foc, provenite de la pomii fructiferi, aşa cred), „şicul provincial“ atît de îndrăgit, într-un restaurant din Cluj. În plus, palatul lui Ceauşescu, muzeul în care am văzut copia Columnei lui Traian, la Bucureşti, concertul de muzică simfonică într-o sală superbă (Ateneul, parcă?), librăriile şi cafenelele bucureştene şi clujene, biserica uniată, biserica metodiştilor, tînăra care se ruga cu rîvnă, într-o mică bisericuţă ortodoxă, precum şi întinsele – aproape ruseşti – peisaje melancolice (ce tristeţe e în stepa moldovenească!).
Pentru drum, am înhăţat Dracula lui Stoker (nimic original). Cuvîntul „nemort“ (nosferatul) l-am receptat ca pe o cheie spre înţelegerea trecutului nostru comun. Am înţeles marea problemă a contelui Dracula, faptul că se află parcă între două lumi, între cei vii şi cei morţi, într-un cîmp nediscursiv, i-aş spune, într-un fel de hălăduială interminabilă, tristă, un fel de „nici-nici“. Această sintagmă româno-rusă „nici una, nici alta“, a funcţionat ca o cheie în deschiderea „uşii“ pe nume România. Pe scurt spus, am clacat în faţa României, am „sevraje“ şi acum. Asta e iubire, nu e raţională şi nu are legătură cu nici o „identitate“. Tocmai de aceea, ca editor, îmi doresc foarte mult să public ceva din proza contemporană românească, doar că am o angoasă, teama de a nu face alegerea cea bună. Mă tem ca nu cumva iubirea mea iraţională pentru România să fie trădată de vreo alegere eronată, printr-o explicaţie de tipul „cum mi-am închipuit, aşa trebuie că şi este“. Acum ştiu clar că între România şi Rusia nu e loc de fleacuri din astea.
Traducere din limba rusă de Vladimir BULAT
Genealogii ale postcomunismului
A aparut o excelenta carte coordonata de Adrian T. Sîrbu si Alexandru Polgár, Genealogii ale postcomunismului. Cartea a aparut la editura din Cluj, Idea Design & Print. Aveti mai jos citvea texte de prezentare.
Text de prezentare
La douăzeci de ani de la începutul istoriei sale, postcomunismul continuă să se dea pentru gîndirea ce vrea să-i discearnă caracteristicile definitorii şi, prin urmare, profilul de epocă situată, sub signatura îngemănată a două trăsături.
Pe de o parte, vocabula “postcomunism” marchează descriptiv o ţesătură de împrejurări prin care se operează trecerea de la ceva (ce a) trecut la ceea ce vine după aceea. Iar asta ridică de îndată problema continuităţii ori, invers, a discontinuităţilor “de-a lungul” hiatului, a cărui intelecţie trebuie şi ea menţinută între un terminus a quo, respectiv ad quem al mişcării, pentru ca ea să fie una într-adevăr reală. Ce a trecut? Ce a rămas? Din ce anume? Ce este ceea ce “a rămas”? Un rest indelebil sau ceva nou? În ce măsură ceea ce se menţine mai seamănă cu ce a fost? Ce s-a schimbat şi în ce fel?… Pe de altă parte, comunismul însuşi – ca nume al unor realităţi determinate şi ca proiect universal, fie acesta şi unul “eşuat” în incarnările lui reale – n-a fost doar o istorie (şi o chestiune) locală, ci dimpotrivă, şi-n toate sensurile (politic, economic, geopolitic, socio-cultural etc.), una mondială. Din acest motiv, aceeaşi ţesătură de evenimente transformatoare se prezintă, deopotrivă, tocmai ca ştergerea, ca resorbţia ori ca ablaţia acelei particularităţi a istoriei moderne care, în secolul trecut, părea să scindeze ferm (şi ireversibil) atît această istorie, cît şi organizarea lumii, ca fundal (“substrat”) al ei.
Cum se poate atunci da seama de nexul acesta al trecerii şi al ştergerii (al trecerii ca ştergere), proces real al unificării postcomuniste a lumii (şi a istoriei ei)? Cum poate fi el “povestit” veridic, în ce are el cel mai propriu, respectiv în natura sa care face din el mişcarea reală prin care postcomunismul dă – şi face – loc însuşi prezentului nostru în deplasarea sa dinspre trecut spre viitor?
Căci nu trebuie uitat nici de o a treia trăsătură sub care, alături de cele descriptive, se dă postcomunismul; de data aceasta una de factură normativă şi, implicit, intens polemică, prin care el vrea să se prezinte şi ca reparaţie ori normalizare (de nu chiar “vindecare”) a efectelor “rătăcirii comuniste”. Or, potrivit acestei dimensiuni, postcomunismul, povestea pe care el însuşi o spune despre sine, e neîndoielnic şi ideologie (exemplele cele mai la îndemînă sînt nu doar anticomunismul funciar de care această poveste e impregnată, ci şi discursurile standard prin care postcomunismul se tematizează ca “tranziţie”).
Soluţiei alternative la această naraţiune despre prezent – pe care prezentul volum încearcă s-o articuleze – i-am spus genealogie. Genealogie a postcomunismului ca teorie critică şi istorie reflectată a provenienţei prezentului nostru, ca şi a deciziilor în privinţa viitorului ce s-au luat şi continuă să se ia deodată cu această provenienţă.
Nota editorilor
Volumul propus aici îşi are originile şi totodată o primă schiţă în grupajul (dosarul) conceput şi publicat sub genericul “Genealogii ale postcomunismului românesc” în numărul 24/2006 al revistei IDEA artă + societate. Prilejul de a strînge la un loc nişte contribuţii critice pe tema posterităţii imediate a comunismului, printr-o tratare convergentă în care abordări multiple, diferite între ele, ale aspectelor sale locale se completează reciproc, fusese invitaţia adresată revistei de a interveni în cadrul voletului discursiv-teoretic şi publicistic al documenta 12. Fiindcă de-a lungul anilor reflecţia asupra cîtorva dintre mizele vremurilor noastre aflate în relaţie directă cu orizonturile “chestiunii postcomuniste” stătuse oricum, în diverse chipuri, între preocupările diverşilor autori publicaţi de revista IDEA, provocarea lansată de curatorii Documentei era o bună ocazie de a relua, compact şi concertat, tema postcomunismului. În mod precis, dosarul din revistă era conceput anume ca un răspuns deliberat situat la întrebarea (unul din “leitmotivele” acelei ediţii a documentei): “Este modernitatea antichitatea noastră?”. Desigur, după ce, în prealabil, gîndul de fond al întrebării a fost interpretat (explicitat); nu aşa de mult prin deplasarea cîmpului său de aplicaţie, cît prin concretizarea sa istorică şi înzestrarea chestionării călăuzite de el cu un tăiş socio-critic şi politic mai ascuţit.
Cartea de faţă este nu numai o montură nouă, de sine stătătoare editorial, a cadrului intelectual de lucru, în formula colectivă deja experimentată, asupra “postcomunismului”. O simplă comparaţie a compoziţiei (structurii) sumarului de aici cu aceea a grupajului iniţial ar putea deja sugera că, în pofida reluării majorităţii textelor deja publicate (în unele cazuri refăcute), deosebirea nu se reduce la prezenţa unor contribuţii noi, străine şi româneşti (unele inedite), şi nici la lărgirea spaţiului geografic (indicată şi prin eliminarea din titlu a trimiterii particularizante la România). E vorba şi de o altfel de saturare a temei, deopotrivă mai metodică şi mai bogată; de un alt relief al punerii în perspectivă a ce este generic în fenomenul postcomunist şi astfel îl poate înrădăcina mai just în survenirile din care provine, dîndu-le curs mai departe ca o istorie reală, inseparabil locală şi universală, a umanităţii noastre.
Nu putem încheia această scurtă prezentare omiţînd mulţumirile noastre la adresa Fundaţiei Erste de la Viena, comitetului ei de jurizare de proiecte, fără a cărui deschidere şi sprijin generos această carte ar fi avut o şansă mult mai mică să apară în această formulă şi la aceste dimensiuni.
Epigraful colecţiei Refracţii
A crea o nouă cultură nu înseamnă doar a face descoperiri „originale” în mod individual, ci de asemenea, şi mai ales, a răspîndi într-o manieră critică adevăruri deja descoperite, a le „socializa” şi, prin urmare, a le face să devină baza unor acţiuni în cadrul vieţii, elementul de coordonare şi ordine intelectuală şi morală. Ca o mulţime de oameni să fie adusă la a gîndi în mod coerent şi unitar realul prezent – acesta e un fapt „filosofic” mult mai important şi mai original decît hazardul prin care un „geniu” filosofic dă peste un nou adevăr ce rămîne patrimoniul unor grupuleţe de intelectuali. (A. Gramsci)
Literatura rusa azi (interviu cu Lev Danilkin “criticul Noului val”)
„Moscova nu dictează modele, cum o face Londra“ – Vasile Ernu in dialog cu Lev DANILKIN
(Am revenit de la Moscova dar voi povesti alta data aventura. Iata un interviu cu criticul literar Lev Danilkin aparut in OBSERVATOR CULTURAL – 479 din 18.06.2009. O mica cartografiere a literaturii ruse actuale. Multumirile mele amicului Vladimir Bulat pentru excelenta traducere)
Pe Lev Danilkin l-am cunoscut în iarna lui 2007, la o dezbatere iniţiată de organizatorii Tîrgului de carte de la Moscova. Danilkin se bucură de o notorietate aparte în lumea intelectuală rusă, fiind „botezat“ de mulţi drept „criticul noii generaţii“ sau „criticul care poate influenţa vînzările“. Cert este că textele lui sînt puncte de referinţă atît pentru „duşmani“, cît şi pentru „prieteni“. Lev Danilkin a debutat cu volumul Parfeanskaia strela, iar ultima sa carte, editată în 2007, Omul cu oul (o biografie beletristică a unui scriitor controversat mai ales din pricina ideilor sale, Alexandr Prohanov), a intrat încă din faza de manuscris în shortlist-ul a două premii importante, Big Book şi National Bestseller.
În România, cînd vorbim despre literatura rusă, am sentimentul că mai toată lumea se referă la „marea literatură“. Toată lumea îi respectă „clasicii ruşi“, chiar şi pe „clasicii sovietici“, însă literatura rusă postsovietică este foarte puţin cunoscută (în afară de Pelevin şi Sorokin). Deci, ce s-a întîmplat cu literatura rusă de după căderea comunismului?
Literatura postsovietică nu se reduce la aceste două nume. Şi asta cu atît mai mult cu cît Sorokin a încetat să mai fie scriitorul de „căpătîi“ – dintr-un revoluţionar literar, el s-a transformat într-un autor de beletristică comercială, care-şi multiplică găselniţele de altădată. Ce s-a întîmplat, de fapt? Pe de o parte, proiectul de „westernizare“ (occidentalizare) a literaturii ruseşti a eşuat. Abrupt spus, literatura e interesată, ca şi în trecut, de destine şi nu de subiecte.
S-a şubrezit, dar s-a păstrat ierarhia din interiorul literaturii: aşa-numita „literatură înaltă“ ocupă centrul, în timp ce autorii „genurilor minore“ (scriitorii de SF, de cărţi poliţiste, cei de la revistele glossy) nu pretind să se substituie celor dintîi. Literatura rusă nu a devenit, totuşi, un domeniu al show-business-ului, al industriei de distracţii. Literatura se ocupă în continuare de metafizică sau, în cel mai rău caz, îndeplineşte funcţia de critică socială. Textele cu pondere din ultimii ani sînt „despre viaţă“, descriu şi analizează realitatea cotidiană. Scriitorii care-şi comercializează „experienţa“ sînt cotaţi la un nivel superior faţă de cei ce-şi descriu „imaginaţia“.
Experienţele formale şi verbale, ornamentalismul (un curent în literatura rusă, nota V.E.) s-au retras către periferie. Tradiţia literaturii ruse, de la Andrei Belîi pînă la Nabokov şi Saşa Sokolov, e, practic, întreruptă.
Ce fenomen literar se manifestă, ce scriitori importanţi sînt în literatura rusă actuală? Cum ar spune Turgheniev: cine mai sînt azi „marii scriitori ai pămîntului rus“? Sau cum îi spunea Cehov lui Bunin: „A murit Lev Tolstoi şi totul se va duce dracului!“. Uite că au murit Gogol şi Tolstoi, Bulgakov şi Dovlatov, şi se pare că literatura rusă nu „s-a dus dracului“.
În opinia mea, Maxim Kantor – al cărui roman, Manual de desen, urmează a fi digerat de Occident – seamănă foarte mult cu un Lev Tolstoi al zilelor noastre. Mai cred că mari scriitori sînt şi decanii de vîrstă, Prohanov, Mamleev, Limonov, Makanin, Rasputin, Voiskunskii, Liciutin şi alţii. Cei care nu au eşuat în marasm ies în relief ca nişte autori cu adevărat uriaşi.
În ultimii ani, s-a făcut un mare tamtam în jurul premiilor literare. Aveţi cele trei premii mari, care aduc mulţi bani şi prestigiu, cîştigate, de exemplu, în 2008: Russian Booker Prize (Mihail Elizarov), Big Book (Vladimir Makanin), National Bestseller (Zahar Prilepin). Ce rol joacă aceste premii în contextul literar rus sau în industria cărţii?
În condiţiile în care cititorul nu are posibilitatea să se orienteze de unul singur într-o librărie, el devine atent la finaliştii unor premii literare prestigioase. Un premiu asigură o explozie a interesului faţă de un scriitor, iar efectul acesta s-a făcut simţit relativ de curînd, de vreo trei ani încoace. Înainte, premiile erau o chestiune ce aparţinea exclusiv organismului literar, îi lăsau reci cam pe toţi.
În 2008, două din cele trei premii importante au fost acordate nu „clasicilor“ literaturii, cum se întîmpla pîna acum, ci unor scriitori tineri. E vorba de o nouă strategie a pieţei de carte sau, pur şi simplu, „noul val“ s-a legitimat?
În realitate, nu cred că există nici un „nou val“, ci funcţionează doar necesitatea ca lectorul să aibă în faţa ochilor un „lider“ al „literaturii ruseşti“, iar acesta s-a întîmplat să fie Zahar Prilepin. E un scriitor căruia nu-i lipseşte deloc talentul, însă are la fel de multe texte proaste ca şi bune; nu e cea mai bună alegere.
Ce rol mai joacă astăzi în Rusia critica literară? Am văzut că pe tine, de exemplu, unii te judecă pentru că nu scrii în „revistele groase“ şi scrii prea mult în cele glossy.
Nu scriu nici în revistele „groase“, nici în cele glossy; de un deceniu, am o rubrică permanentă într-o revistă „semilucioasă“ (Afisha), cu un tiraj destul de mare. E un loc foarte comod, de unde pot vorbi lumii despre autori aproape anonimi spre a-i face cunoscuţi; există destule antecedente în acest sens. Mi-e foarte la îndemînă acest format, căci rubrica mea a devenit într-un fel protecţionistă. Chiar şi în cei mai arizi ani, găseam romane ruseşti despre care aveam ce să spun.
Nu pot să vorbesc despre alţii, dar eu funcţionez ca un fel de filtru pentru cititori – pentru că ştiu că acest lucru este cu adevărat important –, în loc să dau sfaturi scriitorilor; ei se vor descurca şi fără mine. Adevărul e că, în ultimul deceniu, cantitatea de carte a crescut cam de zece ori în comparaţie cu anii ’90, ca să nu mai punem la socoteală producţia din era sovietică. Cititorul e descumpănit şi nu prea ştie cum să facă o selecţie, se simte total dezorientat, pentru că nu are instrumente cu care ar putea opera o alegere. Un astfel de cititor este lesne manipulabil – asta generează o cantitate considerabilă de reclamă, astfel încît un număr de cărţi de nimic, foarte slabe, au ajuns să fie vîndute în sute de mii de exemplare. Ceea ce fac eu asta este: mă ocup de căutarea cărţilor bune şi, implicit, le trimit la rebuturi pe cele excesiv promovate. Funcţia unui critic este să descopere nume noi, să aducă la lumină opere necunoscute, să povestească cititorului cum aceste opere noi se raportează la tradiţia literară şi ce perspective pot avea ele.
Critica literară este pentru tine o chestiune ce ţine de gust sau de o anumită abordare metodologică?
Gustul e o chestiune care se manifestă cel mai plenar în absenţa lui; contrariul oferă experienţe curioase. Ca să devină mai clar, uneori e nevoie ca despre o operă vizibil monstruoasă să se spună: „Susţin că e minunată“ sau „Aceşti profesionişti, care au ticluit atît de meşteşugit dosarul de presă, în realitate mint!“, adică trebuie să-ţi asumi o opinie. În caz contrar, rişti să devii o duduiţă filologică, avînd un gust estetic bine format, dar pentru care orice nu se înscrie firesc în canon e proclamat de prost gust şi inadmisibil. Algoritmul analizei textului din perspectivă „artistică“ există, dar criticul literar ar trebui să se abţină de a-l manipula. Un critic nu are nevoie de algoritme, ci de intuiţie. E ca-n şah. Şahistul joacă „cu vîrful degetelor“, pentru că numărul variantelor şi al mişcărilor este atît de mare, încît nici o prognoză nu este cu putinţă. Niciodată nu pot spune de ce un scriitor a „jucat“ aşa şi nu altfel, de ce romanul Matisse al lui Alexandr Ilicevsky mi se pare genial, iar povestirile lui sînt plictisitoare pînă la moarte. Nu intenţionez să „forez“ în povestirile acestui scriitor pentru a-mi explica mie, dar şi altora, de ce sînt un eşec.
Dac-ar trebui să aleg cîţiva scriitori ruşi tineri, „noul Cehov“, „noul Tolstoi“, tu ce mi-ai recomanda?
Există un echivalent al lui Thomas Mann, e vorba de Serghei Samsonov. I-a apărut de curînd un roman aproape genial, Anomalia lui Kamlaev. Roman Sencin este un maestru al prozei psihologice, un autor care posedă o tonalitate proprie, unică, în sensul concreteţii şi al măestriei de povestitor, echivalentul contemporan al lui Cehov. Există romanul Matisse al lui Alexandr Ilicevsky. Există Corbii au plecat al lui Serghei Nosov, un autor cu o intuiţie foarte fină a vremii sale, a ironiilor acestui timp. Scriitorul Alexei Ivanov este autorul unui foarte important roman despre anii ’90, Un geograf a bătut întregul glob. Pavel Pepperştein a scris eposul Iubirea mitogenetică a castelor. E şi romanul San’kea al lui Zahar Prilepin, scriere ce poate fi, foarte schematic, încadrată în echivalentul actual al celebrului roman al lui Gorky, Mama.
Cred că cititorul român, iubitor de literatură rusă, ar fi interesat să ştie ce se mai scrie azi în literatura rusă, care sînt tendinţele ei, care sînt „temele“ ei?
Cu doar cîţiva ani în urmă, lumea toată scria antiutopii; era tendinţa anilor 2005-2006. 2017, scris de Slavnikova, 2008 de Dorenko, Evakuator şi JD de Bîkov, Babiloniană de Veller, Ziua opricinicului de Sorokin. Nimănui nu-i venea să creadă că a sosit „stabilitatea“, se prezicea o prăbuşire inevitabilă, într-o formă sau alta. Statul a fost incapabil să inventeze o nouă ideologie, un Proiect comun, un Sens comun, iar scriitorii au fost cuprinşi de anxietate. Apoi, petrolul a început să se scumpească şi parcă toată lumea a avut de cîştigat din asta. Scriitorii s-au liniştit, în ultimii doi ani, fluviul antiutopiilor a secat. Acum, de cînd cu criza, se prea poate ca acest fluviu să reînvie; doar că acum se pot picta peisaje în plein-air.
Tema principală, care e chiar la suprafaţă, este conştientizarea experienţei anilor ’90, foarte ciudaţi în cazul Rusiei; şi mai stranii se arată însă ultimii opt ani, care sînt, la prima vedere, marcaţi de bunăstare, de stabilitate, dar în profunzime – foarte dubioşi. Literatura rusă face efortul să înţeleagă acest fenomen absolut atipic pentru istoria autohtonă, fenomenul „înfloririi spirituale“. În ceea ce priveşte însă tema de profunzime, aceasta este sondarea adîncurilor adevăratei istorii ruse. Pentru că simţim că versiunea istoriei Rusiei, considerată oficială, nu corespunde întru totul realităţilor, că e ceva în neregulă. Ni se spune că am zăcut 300 de ani sub ocupaţie mongolă, dar urmele ei nu s-au prea păstrat. Ni se spune că Rusia e o periferie, că aici e marginea dintotdeauna a Europei, dar ruşii au ocupat teritorii cuprinse între Marea Baltică şi California. Ruşii se simt un popor mesianic, ales de Dumnezeu, cum spun unii dintre istorici, dar, de fapt la mijloc, e o neînţelegere. Această stranie discrepanţă dintre soartă şi realitate, dintre trăirile ascunse ale ruşilor şi faptele istorice care ne stau la dispoziţie constituie temelia şi tema de bază a literaturii ruse. Aşa se explică în Rusia succesul dintotdeauna, şi în ultimul timp cu atît mai mult, al „istoriei alternative“.
Poate că ar trebui tradus romanul lui Vladimir Mikuşevici, Învierea în a Treia Romă, pentru a înţelege mai bine toate aceste lucruri.
Cultura rusă, ca de altfel toate „culturile imperiale“, se consideră „măreaţă, mesianică, unică, irepetabilă“. Cu toate acestea, în Rusia se traduce aproape tot sau, cel puţin, tot ce apare pe piaţa europeană şi nord-americană. Cum e de înţeles acest paradox?
În Rusia, în comparaţie cu debutul anilor 2000, cînd se traducea aproape tot ce exista, acum scade simţitor interesul faţă de romanele traduse (e de consemnat că există acum un interes enorm faţă de literatura de nonficţiune, faţă de literatura ştiinţifică de popularizare). Literatura rusă actuală a devenit suficientă sieşi, nu mai are nevoie de o alta. Acum, despre „sindromul imperial“. Aici nu s-a produs ceva similar cu ceea ce s-a întîmplat în fostul Imperiu Britanic; el, deşi şi-a pierdut teritoriile politice, s-a păstrat ca imperiu cultural. „URSS-ul cultural“ nu s-a conservat nicicum; foarte puţini autori dintre cei care au aparţinut fostului URSS sau ţărilor Tratatului de la Varşovia se mai orientează spre cultura rusă. Moscova nu dictează modele, aşa cum face Londra. Totuşi, asta nu deranjează deloc literatura rusă. Sînt convins că niciodată în istoria Rusiei nu a existat vreo altă perioadă ca cea de acum, în care să apară atîtea romane bune, în doar cîţiva ani. Aici s-au scris cîteva romane geniale, care nu cunosc echivalent în nici o altă literatură. Manual de desen al lui Maxim Kantor, de pildă. Este exact ceea ce a fost Război şi pace la vremea lui, istoria secolului al XX-lea în Europa, povestită prin prisma unei familii.
Rusia (şi URSS) şi-a făcut un titlu de glorie punîndu-şi eticheta de „cea mai cititoare ţară din lume“. Mai este această lozincă valabilă în Rusia de azi?
Un om cu o carte în mînă nu mai atrage atenţia, în timp ce altul, cu un gadget electronic, trezeşte o curiozitate firească. Şi apoi, e mult mai simplu să manipulezi, spunînd că procesul de selecţie din multitudinea de show-uri este infinit mai captivant decît lectura unei cărţi.
Doar statul, în esenţă, mai e capabil să facă lobby pentru literatură ca practică culturală, pentru lectură ca metodă de autoidentificare naţională. Să mi se spună cu sinceritate: cine va merge primul într-un prezumtiv război pentru apărarea patriei? un om care a văzut Matrix sau cel care a citit romanul Ultimul termen de Rasputin? În ce măsură statul îndeplineşte o astfel de funcţie, o ştii şi fără ajutorul meu… În acest caz, cred, cel mai înţelept este să te bizui pe tine însuţi şi să nu te îmbeţi la gîndul că ai tăi compatrioţi vor deveni campioni la lectură…
Am observat în ultimii ani în Rusia un fenomen interesant legat de opinia ruşilor despre România (mă refer, cu precădere, la mediul intelectual). cînd vine vorba despre ea, discursul capătă o nuanţă confuză, totul capătă conotaţii stranii şi exotice. De unde acest „exotism“ şi ce înseamnă cuvîntul „România“ pentru tine?
Ce-mi vine în minte cînd aud cuvîntul România? Acolo, din cîte cunosc, a fost inventat conceptul celei „de-a Treia Rome“, pe care, ulterior, în secolul al XV-lea, şi-a însuşit-o monahul rus Philotei – un ideolog care a proclamat Moscova „a Treia Romă“; despre această amprentă românească puţină lume are cunoştinţă. Cu „boierii“ români luptau eroii romanului Cetatea veche de Beleaev, care-mi plăcea foarte tare în copilărie. Ocupanţii români erau duşi cu zăhărelul în cel de-al Doilea Război Mondial de către eroii altui roman care-mi plăcea, Valurile Mării Negre al lui Valentin Kataev, iar acţiunea se desfăşoară la Odessa. Da, în bună măsură e vorba de acel exotism european, de o fundătură a Europei, cu o istorie expresivă, uitată apoi, ascunsă de ochii lumii şi pervertită – exact ca-n cazul istoriei Rusiei. Dacia (filmul Dacii l-am văzut de nenumărate ori în copilărie), Dracula. Masacrarea cruntă a evreilor în anii ’40. Palatul lui Ceauşescu. Limba pitorească – de regulă, atunci cînd călătoreşti şi nu există posibilitatea să-ţi dai seama în ce limbă se vorbeşte la masa vecină, într-o limbă evident romanică, dar nu în franceză-spaniolă-italiană-portugheză, devine clar că e vorba de română. În ceea ce priveşte literatura, atunci tare mă tem că singurul scriitor român pe care l-am citit în întreaga mea viaţă este Vasile Ernu.
Traducere din limba rusă de
Vladimir BULAT
Plec la Moscova!… dor pe scurt timp
Vasile Ernu isi lanseaza noul proiect editorial
la Festivalul International de Carte de la Moscova
• Varianta in limba romana a volumui va aparea in toamna acestui an • Festivalul International de Carte de la Moscova este una dintre cele mai importante manifestari de profil din Estul Europei, avind peste 200 de scriitori invitati; tema editiei de anul acesta este „The Future”
In perioada 11-14 iunie, Vasile Ernu este invitat la Festivalul International de Carte de la Moscova, unde isi va lansa noul proiect editorial, Heil Stalin! Sau ultimii eretici ai Imperiului (titlul provizoriu).
Vasile Ernu, cunoscut cititorilor datorita volumului Nascut in URSS (dublu recompensat cu Premiul pentru debut, de catre USR si Romania literara / tradus in Rusia si aflat in curs de aparitie in Italia, Spania, Bulgaria si Ungaria), participa la Tirgul de la Moscova in cadrul „EuroReadings”, un programul special, la care mai sint invitati scriitori de marca din Europa: Attila Bartis (Ungaria), Arnon Grunberg (Olanda), Wojciech Kuczok (Polonia), Rober Bober (Franta), Alek Popov (Bulgaria), Jonas Bengtsson (Danemarca) si Melissa P. (Italia).
„Heil Stalin! sau ultimii eretici ai Imperiului” (titlul provizoriu) spune – cu ironie, cinism si mult umor – povestea a doi eroi din doua lumi diferite: un batrin terorist care a incercat sa-l asasineze pe Stalin, devenit dizident ce a scandalizat mai multe regimuri politice, si un tinar scriitor specialist in tehnici de fraudare a bancilor. Doi eroi din doua generatii diferite, care isi impartasesc idei, tehnici de lupta si subsistenta, secrete de decodare a divreselor limbaje, precum si forme de rezistenta si virusare a unor mecanisme de control si represiune. Doi eroi nonconformisti recomanda cititorilor cele mai ingenioase forme de „aparare civila”, indiferent daca acestia se afla in Gulag sau pe Wall Street. Ce fel de arme, ce fel de substante si ce fel de „vraji” trebuie sa folosesti in societati cu un nivel ridicat de poluare ideologica?
Fericirea ca o comandă de stat sau fabrica rusă de antiutopii
(text aparut in Observator cultural nr.476)
Dragă Bogdan,
Munca este un concept destul de vag în spaţiul cultural. Din punct de vedere creştin, dacă-mi aduc bine aminte de pe vremea cînd citeam Biblia, munca e un blestem. Aşa că, uneori, e bine să te sustragi „blestemului“. Din punct de vedere economic, despre muncă nici nu are rost să vorbim, căci nu ne încadrăm nici în definiţia lui Karl Marx, nici în cea a lui Adam Smith. Produsele culturale ale muncii fie sînt antieconomice (în general), fie devin, prin tehnici sofisticate de marketing, un soi de „avangardă a economiei“. Unul dintre autorii noştri preferaţi susţinea că cea mai profitabilă formă de muncă este furtul. Dar asta o ştie orice capitalist cu bun-simţ care se respectă, de unde şi vorba: nu mă-ntreba de primul milion. După cum ai văzut, m-am sustras „blestemului“ muncii nu prin „furt“, ci prin „utilizarea“ unei traduceri, fiindcă, şi aici mă văd nevoit să-ţi reamintesc, scopul discuţiei noastre nu este transpiraţia, ci găsirea unor sensuri care să ne lămurească în micile noastre frămîntări. Am fost convins că textul lui Brodsky (tradus şi oferit de Vladimir Bulat) ne va ajuta mult mai mult în discuţia legată de Platonov.
Acum în legătură cu excelenta ta observaţie legată de tandemul Platonov-Grossman, ziceam că e greu să-l judec pe Grossman şi am tot bîjbîit în jurul celor doi. Mi-a plăcut modul în care ai reuşit să sintetizezi această situaţie destul de delicată. Ai perfectă dreptate: cei doi nu pot fi decontextualizaţi, dar, în ciuda nebuniei staliniste, vorba ta, numai „Platonov poartă masca tragediei pure“. De ce? Şi aici vine partea cea mai tare a observaţiei tale: „Grossman citează limbajul utopiei, pe cînd Platonov, în mod monstruos, se naşte din acest limbaj…“. Nu mai am nimic de adăugat decît că aceste observaţii ar merge perfect şi pentru un alt tandem celebru: Şalamov–Soljeniţîn. Nu are rost să-ţi spun cine este echivalentul cui. Voi fi întotdeauna de partea lui Platonov şi a lui Şalamov şi am enorm de multe motive.
Acum însă, înainte de a merge la Rio, „visul copilăriei mele“, cum zice un erou drag mie, adică înainte de a merge spre realismul magic sud-american unde mă îmbii, dă-mi voie să arunc o ultimă „privire deformatoare“ spre contextul istoric rusesc. Sper ca această „ultimă privire“ să ne ajute şi în literatura „pantalonilor albi“.
Dacă ne uităm atent la literatura rusă, de foarte de sus, pentru a o cartografia, fie şi destul de superficial, vom vedea cîteva lucruri foarte importante. Istoric vorbind, literatura rusă are două domenii mari care domină genurile majore ale literaturii ei. Primul exploatează enorm filonul „metafizic“ (religie, morală, filozofie), din care se naşte „marea literatură rusă“. Cel de-al doilea exploatează „viaţa“ (descrie, analizează), din care se naşte o imensă literatură cu funcţie de critică socială. Practic, avem de-a face cu două mari genuri literare: „marea literatură“ şi „literatura despre viaţă şi destin“. Teza că „marea literatură“ nu este nimic mai mult decît un gen literar (pe care am auzit-o de la un extraordinar scriitor rus, Pavel Peperstein) ştiu că poate deranja, însă rămîne să o demonstrăm cîndva. Eu pledez pentru ea şi cred că vei subscrie şi tu. Însă cel de-al doilea gen major, pe care o să-l numesc convenţional „viaţă şi destin“, conţine mai multe genuri minore, mai puţin cele „estetizante“, care la noi există din abundenţă. De exemplu, utopiile şi antiutopiile se regăsesc tot la acest capitol. Şi ştii de ce? Fiindcă povestirea celei mai banale „vieţi“ şi a celui mai nesemnificativ „destin“ este legată obsesiv la ruşi de un orizont de sens istoric. Istoria şi conflictul cu istoria reprezintă una dintre marile lor obsesii: destin mesianic, catastrofe istorice, războaie sfinte, nesincronizare istorică, frica de un duşman imaginar, istorii conspiraţioniste etc. Mi-am pus întrebarea: de ce literatura rusă produce atît de multe antiutopii? E probabil literatura cu cele mai multe capodopere la acest capitol. Ruşii sînt devotaţi primului inventator al genului, cel care ne ameninţă cu raiul şi iadul, prima utopie şi antiutopie.
Ruşii au obsesia de a literaliza mai ales iadul, iar din cînd în cînd chiar îl pun în practică. Opinia mea e, pe de o parte, că patima creativă pentru antiutopii vine, în primul rînd, din această obsesie legată de dorinţa de a povesti „viaţa şi destinul“ uman dintr-o perspectivă istorică mai largă. Pe de altă parte însă, în Rusia, fericirea e o comandă de stat. De fapt, dacă privim atent domeniile culturii, vom observa că fericirea este o comandă a puterii (Stat, Biserică, Bancă). Ce a fost comunismul şi ce este capitalismul, dacă nu adevărate „fabrici de vise“? Primii comandau fericirea, iar cei din urmă comandă divertismentul, fie el şi cu carte de credit. Puterea comandă „happy-enduri distractive“. Stalin comandă un Cevengur în care „viaţa a devenit mai veselă, mai fericită“, iar Platonov vine şi face un Cevengur în limba totală a utopiei schimbîndu-i doar sensul (+ devine – ). Cu alte cuvinte, fiecare societate are scriitori care răspund comenzii de stat (sau pieţei care substituie tot mai mult statul) şi pe cei cîţiva, foarte puţini, care fac ceea ce face Platonov: se angajează să dea foc „fabricii de vise“.
Acum o altă întrebare: unde sînt antiutopiile literaturii noastre? Zilele trecute te-am întrebat care sînt utopiile şi antiutopiile scrise de români, fiindcă eu nu cunoşteam niciuna. Ţi-a fost greu să-mi oferi nişte titluri. Pentru a avea o literatură semnificativă, nu e suficient să ai oameni care ştiu să scrie frumos. Asta e partea vizibilă a aisbergului: e necesar, dar nu suficient. Literatura semnificativă apare nu acolo unde sînt scriitori, ci acolo unde există un spaţiu al frămîntărilor şi al dezbaterilor publice. N-avem dezbateri serioase, nu avem literatură. Sau avem literatură la nivelul dezbaterilor intelectuale de aici. Important e că avem scriitori, nu? Ştii de ce ne lipsesc aceste „specii“ literare? Din aceleaşi motive pentru care ele există la ruşi. Pentru noi, istoria este un domeniu de ordin „meteorologic“. Nouă, istoria ni se întîmplă, luăm parte la ceva ce se decide în lipsa noastră, aproape dincolo de orice voinţă a noastră. Evenimentele noastre istorice sînt (ca) furtuna, inundaţia, fulgerul, crivăţul. Pentru noi, istoria nu este culturală, ci naturală. Constatăm că, din cînd în cînd, „sîntem sub vremuri“. Iar intelectualii, în loc să încerce să explice, să discute aceste „fenomene ale naturii“ care ni se întîmplă, le condamnă. E abordarea cu iz animist: dacă fulgerul ţi-a lovit casa, intelectualul-vraci blestemă fulgerul; dacă vine seceta, atunci intelectualii ies cu icoanele pe cîmp să ceară îndurare divină. Iar cea de-a doua cauză e legată de ceea ce ziceam mai sus: fericirea este comandă de stat, dar şi „adevărul“, „dreptatea“ sînt comenzi de stat. Cînd puterea comandă ceva, intelectualitatea noastră se mobilizează şi produce. Nu ne place o parte a istoriei, o declarăm ilegală şi o condamnăm. Adică o instrumentalizăm şi o trimitem la produs. Iar dacă excluzi istoria din dezbatere şi o transformi în marfă, atunci „viaţa şi destinul“, literatura lor, nu mai sînt posibile. Aşa că ne place să ne concentrăm pe animale nonpolitice: fluturi, pisici, îngeri, pupeze etc. Sînt animale adorabile şi merită să fie literaturizate, însă „demonii“ literaturii parcă-s în altă parte.
Scuză-mă pentru această mică divagaţie, însă, în tandemul nostru, tu te ocupi de literatură, iar eu de context. Hai să mai citim şi sud-americani.
Claude Karnoouh despre dosarul sau de Securitate
povestea amicului CLAUDE KARNOOUH preluata din revista Cultura
„Profunda e ura care starpeste frumusetea din inimile abjecte” (Ernst Jünger, Pe falezele de marmura)
Tocmai am terminat de parcurs dosarul care mi-a fost facut de Securitatea romana intre 1973 si 1984. Ma simt, acum, dezgustat de a fi descoperit turnatoria unor buni colegi, care nu numai ca reproduceau prompt conversatiile noastre private, dar dadeau un raport complet asupra faptelor, opiniilor, gandurilor mele, ca si cum ar fi trebuit sa-si justifice josnicia facandu-ma pe mine oaia neagra, inamicul poporului roman sau, last but not least, un antropolog de doi bani vandut bozgorilor! Am ajuns sa ma intreb, citind toate celea, daca chiar e vorba de mine acolo, de mine, Claude Karnoouh, nascut la 25 martie 1940, la Paris, in Franta…
Chiar daca s-au scurs mai bine de un sfert de secol de la „faptele” raportate, simt o puternica impresie de stranietate, de extraneitate, de alienare vulgara citind aceste pagini in care viata mea sta rezumata si interpretata de altii – le citesc cu ochiul spionului: sa descopar acolo o parte din „coletul” interceptat – prin atatea delatiuni, raporturi de filaj si conversatii telefonice –, sa ma intorc pe firul unei existente care, zice-se, ar fi fost a mea. Or, scrisorile pe care le trimiteam sotiei mele de atunci sau celui mai bun prieten, notele din carnetele mele din acele timpuri spun cu totul altceva…
Fiecare intalnire, fiecare conversatie, cel putin acelea raportate de „buni” informatori, de „buni” patrioti, „Maria”, „Magda”, „Sonia”, „Cornelia”, „Balint”, „Adam”, „Jean”, „Gigi”, „Pierre”, „Coca”, „Dimitri”, „Rohianu” etc. au fost luate in serios, chiar daca de multe ori, intuind „spionita” din jurul meu, nu faceam decat sa practic o retorica a dialogului si a provocarii, incercand sa evit capcanele si sa inteleg ce e cu adevarat in capul interlocutorului meu – daca se intampla sa aiba unul pe umeri.
Caci bine a scris Nietzsche: „viata nu e decat punerea in scena a vietii” – iar noi toti jucam un rol, ar fi adaugat Pirandello. Insa canaliile (vorbesc de informatorii-delatori) nu puteau imagina nici macar o secunda preliminariile ludice care anima o conversatie, o fac mai vie, mai alunecoasa, mai ascunsa de buna seama, atat le erau de precise lasitatea si spaima ca nu-si fac datoria fata de stapan. Si pentru ce macar? In anii 1970-1980, insemna sa te agiti pentru nimic, fiindca timpul gulagului romanesc trecuse de mult…
Multi altii s-au abtinut insa de la magarii delationiste, fie evitandu-le cu abilitate, fie, refuzandu-le ferm. Mi-am dat perfect seama de asta, din absenta raporturilor lor. Dar cate prostii, cate absurditati n-am citit despre mine si, dincolo de toate, ce sentiment straniu de distanta fata de mine insumi am vazandu-ma intr-o oglinda care ma restituie deformat, pe mine, „obiectivul” – cum eram numit in raport, sau, cu alte nume de cod date mie, „Carol”, „Cucu”, „Doctorandul”… Daca Securitatea n-ar fi fost o institutie de contra-spionaj a statului roman, as fi crezut ca particip la un marunt joc de cercetasi.
Toti acesti domni si doamne, cam cincizeci de indivizi, pe care, in parte, i-am ghicit sub numele de cod reconstituind circumstantele si discutiile purtate, sunt activi, si azi, in domeniile lor de specialitate. Unii sau unele au obtinut, dupa pseudo-revolutia din ’89, importante functii in cultura, altii au plecat din tara pentru a-si exersa talentele peste hotare, in special in SUA, altii s-au intors ad patres (sa-i ierte Dumnezeu dac-o putea!).
Gasesc in aceste pagini, pe care le-am citit nu cu adevarat dezgustat – fiind deja imunizat pe frontul multelor analize pe care le-am dedicat postcomunismului romanesc – dar cu un amuzament combinat cu un profund dispret retroactiv fata de aceste fiinte, gasesc in aceste pagini, asadar, toata mizeria umana, toata josnicia, cu atat mai grave cu cat, macar in ceea ce priveste stagiul meu la Bucuresti, au fost comise numai de intelectuali; o dovada in plus ca eruditia, stiinta, priceperea, capacitatea de a citi si de a interpreta texte, de a le clasifica, de a le comenta nu se intalnesc intotdeauna cu rigoarea etica. Nu e mai putin adevarat ca, in afara unui prestigiu local, mare parte dintre acesti intelectuali erau niste semidocti dand din coate la periferiile lumii savante; dar asta nu conteaza, erau totusi niste indivizi care aveau un rol, oricat de modest, in desenul culturii romanesti.
Cat despre informatorii rurali, in special cei din Maramures, e alta ciorba. Pe de o parte, eu stiam ca prietenul meu, preotul Antal din Breb, era obligat sa faca raportul intalnirilor noastre – fiindca imi facea el insusi rezumatul, inainte de a-l trimite colonelului de la Securitate care raspundea de mine (parintele Antal mi-a spus chiar si cum il chema: colonelul Bob de la Sighet (1)), si raspundea cu atata ardoare, incat voia sa stie si cat lapte am supt de la mama.
Parintele Antal nu era insa catusi de putin tantalau, ci un spirit alert, deosebit de placut in conversatie, si i-a adus pe loc aminte acestui imbecil de colonel ca, fiind eu protestant (si cam necredincios, in fapt) nu ma duceam la spovedanie, iar daca mi-ar fi trecut prin cap sa ma descarc de pacate, numai la Domnul m-as fi spovedit. Printre alti datatori de raport, am mai ghicit o domnisoara invatatoare, un baiat de la tara care facea chipurile studii universitare prin corespondenta (fara frecventa, fara speranta, cum se zicea), un fel de activist local al partidului, avand in sarcina casele de cultura din judet, si, in fine, o taranca grasa si frumoasa la care se pare ca poposea sus-zisul colonel sa-si petreaca serile, in aburi de palinca (zice-se ca mai faceau si altele, pana tarziu dupa miezul noptii).
In fine, din toata aceasta cloaca singurul caz care ma intristeaza cu adevarat este cel al unui tanar poet-filosof, care pretindea ca-mi e prieten, dar care, pentru a promova profesional, s-a oferit informator voluntar! Sic transit gloria mundi!
Cam atat despre turnatori si informatori. Mai exista insa – si asta da masura imbecilitatii fara margini a politicii statului comunist roman la finele anilor 70 si in anii 80 – raporturile de sinteza al ofiterilor de Securitate. Se vede in ele cum isi fabricau acesti birocrati dusmanii, nu dusmanii de clasa, fiindca eu eram marxist, desigur nu unul ortodox, dar totusi marxist, ci asa-zisii dusmani ai statului national. Acesti cretini de joasa speta, sub pretextul ca as fi tinut la Budapesta nu stiu ce conferinte pe teme de antropologie a Europei centrale si de est, si ca as fi facut nu stiu ce comparatii intre obiceiuri si ritualuri ale popoarelor din areal (comparatii clasice in orice analiza antropologica), au facut din mine cat ai zice peste un agent al ungurilor (2). Ce sa faca saracii, isi aparau si ei cu dintii si cu ghearele locsorul de munca, intru apararea patriei, catand sa-si justifice salariile grasane si avantajele in natura asigurate celei mai privilegiate caste a regimului!
In afara ca nu pricepeau un bob din nimic, sintezele pe care le coceau erau in fapt niste fabulatiuni demne de taica Ubu („asadar se petrece in Polonia, deci nicaieri”!), de Kafka (in ce priveste birocratia) sau de Caragiale (ca spete de umor involuntar). Dar cea mai uimitoare dintre caracterizarile personalitatii mele, cea mai iesita din comun definitie data mie vreodata este aceea asezata in finalul unei note scrise de ofiterul meu din Bucuresti, prin care, credea el, proba o cunoastere precisa a felului meu de gandi: „Claude Karnoouh este un om dificil, are opinii tendentioase la adresa Romaniei. A citit mult despre Romania, cunoaste foarte bine limba romana (…) de origine evreiasca, are conceptii semite puternice, adept al extremismului semit…[sic et re sic!!!]”
O eticheta in termeni nazisti. In definitiv, ceea ce reiese dintr-o asemenea afirmatie gravisima este ca marele pericol al prezentei mele in Romania „socialista” venea din faptul ca ii ramasesem fidel lui Karl Marx, el insusi protestant si adept al „extremismului semit”, laicizat in conceptul luptei de clasa. Cu toate acestea, in cotloanele rasismului sau siderant, securistul nu se inselase. Romania anilor 80 abandonase de mult marxismul si materialismul dialectic in schimbul unei dictaturi hipernationaliste, practicand o economie socialista spre profitul unei oligarhii care nu voia, se-ntelege, sa-si piarda avantajele. Si nu le-a pierdut, dovada felul in care lovitura de stat deghizata in Revolutie, cu concursul armatei, i-a asigurat in continuare privilegiile politice si economice.
Ies cateodata din condeiul functionarilor obtuzi ai politiei coincidente surprinzatoare, evident si involuntare. Unii ar vedea in ele, sunt sigur, nimic altceva decat dovada ca Dumnezeu exista! O jumatate de zi mi-a luat sa descopar minunile din dosarul meu. L-am inchis, l-am inapoiat fermecatoarei persoane care supraveghea sala de lectura si am declinat politicos propunerea de a obtine si o fotocopie a lui. Dupa ce am semnat actele de comitere a lecturii, am parasit CNSAS-ul dorindu-mi sa nu mai calc niciodata pe acolo. Viata e scurta si, la varsta mea, pare si mai scurta, de ce sa mi-o ocup cu mizerii care intuneca ochiul si mintea…
Dar, culmea ironiei, unele calatorii zic eu interesante, aventuri si peripetii intamplate mie in Romania anilor 1973-1984 au ramas totalmente necunoscute serviciilor de Securitate, petrecandu-se in afara Bucurestiului sau a Maramuresului, adica in afara circumscriptiilor administrative unde se presupunea ca domiciliez si, deci, dincolo de raza de acoperire a delatorilor in exercitiu. Trebuie reamintit si ca, in anii 70-80 ai secolului trecut, serviciile de Securitate erau la nivelul tuturor celorlalte organizatii si institutii romanesti: descompuse, confuze, disfunctionale, imprastiate, fara creier si, last but not least, profund corupte. Iar aceasta foarte omeneasca stare de lucruri lasa destul loc de manevra libertatii individuale. Constiinta acestor realitati (id est: libertati) tin sa spun ca nu mi-a lipsit.
Traducere din franceza de Teodora Dumitru
NOTE:
(1) Daca citeste acest material, sa stie ca-i mai dau alte doua palme: pentru imbecilitate absoluta.
(2) Acest calificativ m-a insotit in primii ani de postcomunism, asa incat ma intreb daca nu cumva, la inceputul anilor 90, pe cand predam la Universitatea Babes-Bolyai, anumiti intelectuali din Cluj nu fusesera instruiti special de SRI sa raporteze…
Oleg Iankovski / Nostalgia
A murit unul din actorii mei preferati: Oleg Iankovski. Pantru cine nu-si mai aminteste sau nu stie cumva cine este Iankovski (daca asa ceva e posibil), postez faimosul fragment din Nostalgia lui Tarkovsky interpretat de Oleg Iankovski.
prep
un filmulet misto care face promo la un roman bun: Prep de Curtis Sittenfeld… cum zice reclama “un De veghe in lanul de secara… la feminin”….
Basarabia la Eurovision Moscova
Brodsky despre raiul lui Platonov
(Din ciclul CEEA CE NE DESPARTE aparut in Observator Cultural, Nr. 472 din 30.04.2009)
Dragă Bogdan,
În ce-l priveşte pe Grossman, sînt de partea ta. Însă e foarte greu să judeci. Am o vagă impresie că în „opera“ lui Stalin pînă şi suferinţa e controlată şi gestionată într-un mod aparte. Cum zic ruşii: „nu le este dată tuturor“.
Te-am citit cu atenţie şi cred că direcţia ta de chestionare a distopiei ruse este corectă. Şi dacă tot sînt un „maestru“ al deturnărilor, o să mă folosesc şi de data asta de „slăbiciunea“ ta. Mi-ai amintit de Mandelştam. Zilele trecute, am dat peste un filmuleţ în care Brodsky recita din Mandelştam şi Ahmatova. Brodsky nu recită, face un soi de incantaţii. Printre versuri, mai spunea una-alta. Una dintre tezele lui suna cam aşa: după Revoluţia din Octombrie, mai toţi scriitorii ruşi şi-au pierdut capul, mai puţin două femei, Ana Ahmatova şi Nadejda Mandelştam. Pe lîngă aceste două scriitoare, a mai fost un scriitor care nu şi-a „pierdut capul“. E vorba de Platonov. Mi-am reamintit textul lui Brodsky despre Platonov, pe care-l descoperisem, întîmplător, acum cîteva luni, şi m-am gîndit că ar fi bine să ţi-l prezint. Textul este scris în 1973, ca postfaţă la romanul Fundaţia, apărut la o editură occidentală. În discuţia noastră, acest text mi se pare foarte util. Iată o traducere a amicului meu Vladimir Bulat, un bun cunoscător al lui Brodsky şi Platonov.
Posfaţă la Fundaţia lui Platonov (de Iosif Brodsky)
„Ideea Raiului este o finalitate logică, în sensul că mai departe de-atît gîndirea nu poate merge; deoarece dincolo de Rai nu se mai află nimic, dincolo de acesta nu se întîmplă nimic. Aşa stînd lucrurile, putem afirma că Raiul e o fundătură, altfel spus – o ultimă viziune a spaţiului, sfîrşitul datului, vîrful piscului, dincolo de care nu mai e de făcut nici un pas, poate doar spre Cronos, în raport cu care se şi formulează noţiunea de viaţă veşnică. Aceleaşi lucruri le-am putea susţine şi despre Iad.
Existenţa în fundătură nu e limitată nicicum şi, dacă e să admitem că, acolo, ea dictează conştiinţa şi dă naştere unei psihologii particulare, atunci e necesar să acceptăm că psihologia asta e exprimată prin limbă. Trebuie să remarcăm, din capul locului, că prima jertfă în discuţiile despre Utopii – dezirabile sau atinse – devine gramatica, deoarece limba, rămînînd codaşă în goana gîndirii, se sufocă în modul conjunctiv şi începe să ţintească spre categorii şi construcţii atemporale; drept urmare, pînă şi de sub infinitivele simple solul începe să lunece şi în jurul lor se adună norii convenţionalismului.
Astfel este, în opinia mea, limbajul prozei lui Andrei Platonov, despre care se poate afirma că împinge limba rusă într-o fundătură semantică sau – mai exact spus – dezvăluie însăşi finitudinea limbajului filozofiei. Dacă o astfel de afirmaţie este fie şi pe jumătate adevărată, atunci e suficient deja ca să-l numim pe Platonov unul dintre scriitorii de seamă ai vremurilor noastre, întrucît prezenţa absurdului în gramatică nu mărturiseşte despre o tragedie privată, ci despre una a întregii omeniri.
În timpurile noastre, s-a încetăţenit să analizezi opera unui scriitor prin prisma contextului, iar Platonov se dovedeşte a fi fost un exemplu foarte bun pentru o astfel de întreprindere, dacă el nu ar fi tranşat problema limbii de aşa manieră, ca ea să depăşească cu mult cadrele acelei utopii (construirea socialismului în Rusia), al cărei martor şi cronicar ni se arată în Fundaţia. Fundaţia este o operă deosebit de sumbră, iar cititorul ei închide cartea într-o stare deosebit de deprimată. Şi dacă în acea clipă s-ar putea transforma imediat energia psihică în una fizică, primul lucru care ar trebui făcut ar fi abolirea lumii existente şi proclamarea urgentă a uneia noi.
Asta nu înseamnă nicidecum că Platonov era inamicul acestei utopii, al acestui regim, al colectivizării etc. Singurul lucru ce poate fi pronunţat la modul serios, în cadrul contextului social, este că scriitorul scria în limbajul acestei utopii, pe limba epocii în care trăia; dar nici o altă formă a existenţei nu determină conştiinţa, aşa cum o poate face limba. Doar că, în comparaţie cu majoritatea contemporanilor săi Babel, Pilneak, Oleşa, Zamiatin, Bulgakov, Zoşenko, care erau captivii gurmanderiei stilistice, căci îşi jucau fiecare propriul joc (ceea ce e, în fond, o formă de escapism), el, Platonov, s-a lăsat de bunăvoie prins în mrejele lingvistice ale epocii în care a văzut nişte abisuri pe care, odată atinse, nu le-a mai putut părăsi pentru a glisa pe suprafaţa literaturii, cu ale sale preţiozităţi şi împletituri stilistice etc.
Desigur, dacă ne-am concentra pe genealogia stilului platonovian, am ajunge să invocăm oralitatea populară cu ale sale „împletituri de slove“, pe Leskov, cu tendinţa lui spre povestit, dar şi pe Dostoievski, cu birocratismul său sufocant. Totuşi, în cazul lui Platonov nu e vorba de o continuitate a tradiţiei literare, ci de o dependenţă a scriitorului de însăşi esenţa sintetică (mai precis, ne-analitică) a limbii ruse, esenţă ce a condiţionat – pe seama unor aluzii fonetice, cel mai adesea – apariţia unor noţiuni, fără semantică în realitate. Chiar dacă Platonov s-ar folosi de cele mai elementare mijloace, iar atunci „mesajul“ său ar fi unul viabil, şi voi explica de ce. Dar arma lui cea mai eficientă a fost inversiunea; a scris într-un limbaj esenţialmente inversat, mai clar spus, Platonov a plasat semnul egalităţii între noţiunile limbă şi inversiune – versiunea a început să joace un rol tot mai comun. În acest sens, singurul „vecin“ real, din punct de vedere lingvistic, ar putea fi Nikolai Zaboloţky, din perioada în care a scris Stolbţy.
Dacă Dostoievski, pentru stihurile căpitanului Lebiadkin despre păianjen, poate fi considerat primul scriitor al absurdului, atunci cu acelaşi succes, pentru scena cu ursul-aruncător-de-ciocan din Fundaţia, Platonov trebuie perceput drept primul suprarealist serios. Susţin că primul, şi fac abstracţie de Kafka – deoarece suprarealismul nu este o categorie estetică, închipuită de noi, de regulă ca o percepţie individuală a lumii, ci, mai degrabă, ca un produs al insanităţii filozofice, un rezultat al psihologiei impasului. Platonov nu a fost un individualist, dimpotrivă, conştiinţa sa e determinată de mulţime şi de caracterul absolut impersonal al contingentului. De aici, suprarealismul său impersonal, folcloric şi, pînă la un punct, comparabil cu mitologia antică (de oriunde); iar pe aceasta din urmă o putem încadra în forma clasică a suprarealismului. De aici putem deduce că nu indivizii egocentrici, cărora însuşi Dumnezeu, pe lîngă tradiţia literară, le asigură criza conştiinţei, ci reprezentanţii masei tradiţional impersonale sînt, la Platonov, expresia filozofiei absurdului, şi tocmai de aceea filozofia lui devine cu atît mai convingătoare, dar şi frisonantă prin dimensiunile sale. În comparaţie cu Joyce, Kafka sau, să zicem Beckett, care povestesc despre firescul propriilor alter ego-uri, Platonov vorbeşte despre naţiune, devenită oarecum o jertfă a propriei limbi, mai exact spus, Platonov vorbeşte despre limbaj, capabil să dea naştere unei lumi fictive, robit fiind de gramatica acestei limbi.
Consider că, din aceste motive, Platonov este intraductibil, şi asta tocmai datorită limbajului său, care nu se supune traducerii. Totuşi, e de salutat orice tentativă de a reproduce acest limbaj, care compromite timpul, spaţiul, viaţa însăşi, dar şi moartea, dar nu pe motive «culturale», ci pentru că, la urma urmelor, e chiar limba pe care o vorbim.“
« go back — keep looking »