Genealogii ale postcomunismului
A aparut o excelenta carte coordonata de Adrian T. Sîrbu si Alexandru Polgár, Genealogii ale postcomunismului. Cartea a aparut la editura din Cluj, Idea Design & Print. Aveti mai jos citvea texte de prezentare.
Text de prezentare
La douăzeci de ani de la începutul istoriei sale, postcomunismul continuă să se dea pentru gîndirea ce vrea să-i discearnă caracteristicile definitorii şi, prin urmare, profilul de epocă situată, sub signatura îngemănată a două trăsături.
Pe de o parte, vocabula “postcomunism” marchează descriptiv o ţesătură de împrejurări prin care se operează trecerea de la ceva (ce a) trecut la ceea ce vine după aceea. Iar asta ridică de îndată problema continuităţii ori, invers, a discontinuităţilor “de-a lungul” hiatului, a cărui intelecţie trebuie şi ea menţinută între un terminus a quo, respectiv ad quem al mişcării, pentru ca ea să fie una într-adevăr reală. Ce a trecut? Ce a rămas? Din ce anume? Ce este ceea ce “a rămas”? Un rest indelebil sau ceva nou? În ce măsură ceea ce se menţine mai seamănă cu ce a fost? Ce s-a schimbat şi în ce fel?… Pe de altă parte, comunismul însuşi – ca nume al unor realităţi determinate şi ca proiect universal, fie acesta şi unul “eşuat” în incarnările lui reale – n-a fost doar o istorie (şi o chestiune) locală, ci dimpotrivă, şi-n toate sensurile (politic, economic, geopolitic, socio-cultural etc.), una mondială. Din acest motiv, aceeaşi ţesătură de evenimente transformatoare se prezintă, deopotrivă, tocmai ca ştergerea, ca resorbţia ori ca ablaţia acelei particularităţi a istoriei moderne care, în secolul trecut, părea să scindeze ferm (şi ireversibil) atît această istorie, cît şi organizarea lumii, ca fundal (“substrat”) al ei.
Cum se poate atunci da seama de nexul acesta al trecerii şi al ştergerii (al trecerii ca ştergere), proces real al unificării postcomuniste a lumii (şi a istoriei ei)? Cum poate fi el “povestit” veridic, în ce are el cel mai propriu, respectiv în natura sa care face din el mişcarea reală prin care postcomunismul dă – şi face – loc însuşi prezentului nostru în deplasarea sa dinspre trecut spre viitor?
Căci nu trebuie uitat nici de o a treia trăsătură sub care, alături de cele descriptive, se dă postcomunismul; de data aceasta una de factură normativă şi, implicit, intens polemică, prin care el vrea să se prezinte şi ca reparaţie ori normalizare (de nu chiar “vindecare”) a efectelor “rătăcirii comuniste”. Or, potrivit acestei dimensiuni, postcomunismul, povestea pe care el însuşi o spune despre sine, e neîndoielnic şi ideologie (exemplele cele mai la îndemînă sînt nu doar anticomunismul funciar de care această poveste e impregnată, ci şi discursurile standard prin care postcomunismul se tematizează ca “tranziţie”).
Soluţiei alternative la această naraţiune despre prezent – pe care prezentul volum încearcă s-o articuleze – i-am spus genealogie. Genealogie a postcomunismului ca teorie critică şi istorie reflectată a provenienţei prezentului nostru, ca şi a deciziilor în privinţa viitorului ce s-au luat şi continuă să se ia deodată cu această provenienţă.
Nota editorilor
Volumul propus aici îşi are originile şi totodată o primă schiţă în grupajul (dosarul) conceput şi publicat sub genericul “Genealogii ale postcomunismului românesc” în numărul 24/2006 al revistei IDEA artă + societate. Prilejul de a strînge la un loc nişte contribuţii critice pe tema posterităţii imediate a comunismului, printr-o tratare convergentă în care abordări multiple, diferite între ele, ale aspectelor sale locale se completează reciproc, fusese invitaţia adresată revistei de a interveni în cadrul voletului discursiv-teoretic şi publicistic al documenta 12. Fiindcă de-a lungul anilor reflecţia asupra cîtorva dintre mizele vremurilor noastre aflate în relaţie directă cu orizonturile “chestiunii postcomuniste” stătuse oricum, în diverse chipuri, între preocupările diverşilor autori publicaţi de revista IDEA, provocarea lansată de curatorii Documentei era o bună ocazie de a relua, compact şi concertat, tema postcomunismului. În mod precis, dosarul din revistă era conceput anume ca un răspuns deliberat situat la întrebarea (unul din “leitmotivele” acelei ediţii a documentei): “Este modernitatea antichitatea noastră?”. Desigur, după ce, în prealabil, gîndul de fond al întrebării a fost interpretat (explicitat); nu aşa de mult prin deplasarea cîmpului său de aplicaţie, cît prin concretizarea sa istorică şi înzestrarea chestionării călăuzite de el cu un tăiş socio-critic şi politic mai ascuţit.
Cartea de faţă este nu numai o montură nouă, de sine stătătoare editorial, a cadrului intelectual de lucru, în formula colectivă deja experimentată, asupra “postcomunismului”. O simplă comparaţie a compoziţiei (structurii) sumarului de aici cu aceea a grupajului iniţial ar putea deja sugera că, în pofida reluării majorităţii textelor deja publicate (în unele cazuri refăcute), deosebirea nu se reduce la prezenţa unor contribuţii noi, străine şi româneşti (unele inedite), şi nici la lărgirea spaţiului geografic (indicată şi prin eliminarea din titlu a trimiterii particularizante la România). E vorba şi de o altfel de saturare a temei, deopotrivă mai metodică şi mai bogată; de un alt relief al punerii în perspectivă a ce este generic în fenomenul postcomunist şi astfel îl poate înrădăcina mai just în survenirile din care provine, dîndu-le curs mai departe ca o istorie reală, inseparabil locală şi universală, a umanităţii noastre.
Nu putem încheia această scurtă prezentare omiţînd mulţumirile noastre la adresa Fundaţiei Erste de la Viena, comitetului ei de jurizare de proiecte, fără a cărui deschidere şi sprijin generos această carte ar fi avut o şansă mult mai mică să apară în această formulă şi la aceste dimensiuni.
Epigraful colecţiei Refracţii
A crea o nouă cultură nu înseamnă doar a face descoperiri „originale” în mod individual, ci de asemenea, şi mai ales, a răspîndi într-o manieră critică adevăruri deja descoperite, a le „socializa” şi, prin urmare, a le face să devină baza unor acţiuni în cadrul vieţii, elementul de coordonare şi ordine intelectuală şi morală. Ca o mulţime de oameni să fie adusă la a gîndi în mod coerent şi unitar realul prezent – acesta e un fapt „filosofic” mult mai important şi mai original decît hazardul prin care un „geniu” filosofic dă peste un nou adevăr ce rămîne patrimoniul unor grupuleţe de intelectuali. (A. Gramsci)
Literatura rusa azi (interviu cu Lev Danilkin “criticul Noului val”)
„Moscova nu dictează modele, cum o face Londra“ – Vasile Ernu in dialog cu Lev DANILKIN
(Am revenit de la Moscova dar voi povesti alta data aventura. Iata un interviu cu criticul literar Lev Danilkin aparut in OBSERVATOR CULTURAL – 479 din 18.06.2009. O mica cartografiere a literaturii ruse actuale. Multumirile mele amicului Vladimir Bulat pentru excelenta traducere)
Pe Lev Danilkin l-am cunoscut în iarna lui 2007, la o dezbatere iniţiată de organizatorii Tîrgului de carte de la Moscova. Danilkin se bucură de o notorietate aparte în lumea intelectuală rusă, fiind „botezat“ de mulţi drept „criticul noii generaţii“ sau „criticul care poate influenţa vînzările“. Cert este că textele lui sînt puncte de referinţă atît pentru „duşmani“, cît şi pentru „prieteni“. Lev Danilkin a debutat cu volumul Parfeanskaia strela, iar ultima sa carte, editată în 2007, Omul cu oul (o biografie beletristică a unui scriitor controversat mai ales din pricina ideilor sale, Alexandr Prohanov), a intrat încă din faza de manuscris în shortlist-ul a două premii importante, Big Book şi National Bestseller.
În România, cînd vorbim despre literatura rusă, am sentimentul că mai toată lumea se referă la „marea literatură“. Toată lumea îi respectă „clasicii ruşi“, chiar şi pe „clasicii sovietici“, însă literatura rusă postsovietică este foarte puţin cunoscută (în afară de Pelevin şi Sorokin). Deci, ce s-a întîmplat cu literatura rusă de după căderea comunismului?
Literatura postsovietică nu se reduce la aceste două nume. Şi asta cu atît mai mult cu cît Sorokin a încetat să mai fie scriitorul de „căpătîi“ – dintr-un revoluţionar literar, el s-a transformat într-un autor de beletristică comercială, care-şi multiplică găselniţele de altădată. Ce s-a întîmplat, de fapt? Pe de o parte, proiectul de „westernizare“ (occidentalizare) a literaturii ruseşti a eşuat. Abrupt spus, literatura e interesată, ca şi în trecut, de destine şi nu de subiecte.
S-a şubrezit, dar s-a păstrat ierarhia din interiorul literaturii: aşa-numita „literatură înaltă“ ocupă centrul, în timp ce autorii „genurilor minore“ (scriitorii de SF, de cărţi poliţiste, cei de la revistele glossy) nu pretind să se substituie celor dintîi. Literatura rusă nu a devenit, totuşi, un domeniu al show-business-ului, al industriei de distracţii. Literatura se ocupă în continuare de metafizică sau, în cel mai rău caz, îndeplineşte funcţia de critică socială. Textele cu pondere din ultimii ani sînt „despre viaţă“, descriu şi analizează realitatea cotidiană. Scriitorii care-şi comercializează „experienţa“ sînt cotaţi la un nivel superior faţă de cei ce-şi descriu „imaginaţia“.
Experienţele formale şi verbale, ornamentalismul (un curent în literatura rusă, nota V.E.) s-au retras către periferie. Tradiţia literaturii ruse, de la Andrei Belîi pînă la Nabokov şi Saşa Sokolov, e, practic, întreruptă.
Ce fenomen literar se manifestă, ce scriitori importanţi sînt în literatura rusă actuală? Cum ar spune Turgheniev: cine mai sînt azi „marii scriitori ai pămîntului rus“? Sau cum îi spunea Cehov lui Bunin: „A murit Lev Tolstoi şi totul se va duce dracului!“. Uite că au murit Gogol şi Tolstoi, Bulgakov şi Dovlatov, şi se pare că literatura rusă nu „s-a dus dracului“.
În opinia mea, Maxim Kantor – al cărui roman, Manual de desen, urmează a fi digerat de Occident – seamănă foarte mult cu un Lev Tolstoi al zilelor noastre. Mai cred că mari scriitori sînt şi decanii de vîrstă, Prohanov, Mamleev, Limonov, Makanin, Rasputin, Voiskunskii, Liciutin şi alţii. Cei care nu au eşuat în marasm ies în relief ca nişte autori cu adevărat uriaşi.
În ultimii ani, s-a făcut un mare tamtam în jurul premiilor literare. Aveţi cele trei premii mari, care aduc mulţi bani şi prestigiu, cîştigate, de exemplu, în 2008: Russian Booker Prize (Mihail Elizarov), Big Book (Vladimir Makanin), National Bestseller (Zahar Prilepin). Ce rol joacă aceste premii în contextul literar rus sau în industria cărţii?
În condiţiile în care cititorul nu are posibilitatea să se orienteze de unul singur într-o librărie, el devine atent la finaliştii unor premii literare prestigioase. Un premiu asigură o explozie a interesului faţă de un scriitor, iar efectul acesta s-a făcut simţit relativ de curînd, de vreo trei ani încoace. Înainte, premiile erau o chestiune ce aparţinea exclusiv organismului literar, îi lăsau reci cam pe toţi.
În 2008, două din cele trei premii importante au fost acordate nu „clasicilor“ literaturii, cum se întîmpla pîna acum, ci unor scriitori tineri. E vorba de o nouă strategie a pieţei de carte sau, pur şi simplu, „noul val“ s-a legitimat?
În realitate, nu cred că există nici un „nou val“, ci funcţionează doar necesitatea ca lectorul să aibă în faţa ochilor un „lider“ al „literaturii ruseşti“, iar acesta s-a întîmplat să fie Zahar Prilepin. E un scriitor căruia nu-i lipseşte deloc talentul, însă are la fel de multe texte proaste ca şi bune; nu e cea mai bună alegere.
Ce rol mai joacă astăzi în Rusia critica literară? Am văzut că pe tine, de exemplu, unii te judecă pentru că nu scrii în „revistele groase“ şi scrii prea mult în cele glossy.
Nu scriu nici în revistele „groase“, nici în cele glossy; de un deceniu, am o rubrică permanentă într-o revistă „semilucioasă“ (Afisha), cu un tiraj destul de mare. E un loc foarte comod, de unde pot vorbi lumii despre autori aproape anonimi spre a-i face cunoscuţi; există destule antecedente în acest sens. Mi-e foarte la îndemînă acest format, căci rubrica mea a devenit într-un fel protecţionistă. Chiar şi în cei mai arizi ani, găseam romane ruseşti despre care aveam ce să spun.
Nu pot să vorbesc despre alţii, dar eu funcţionez ca un fel de filtru pentru cititori – pentru că ştiu că acest lucru este cu adevărat important –, în loc să dau sfaturi scriitorilor; ei se vor descurca şi fără mine. Adevărul e că, în ultimul deceniu, cantitatea de carte a crescut cam de zece ori în comparaţie cu anii ’90, ca să nu mai punem la socoteală producţia din era sovietică. Cititorul e descumpănit şi nu prea ştie cum să facă o selecţie, se simte total dezorientat, pentru că nu are instrumente cu care ar putea opera o alegere. Un astfel de cititor este lesne manipulabil – asta generează o cantitate considerabilă de reclamă, astfel încît un număr de cărţi de nimic, foarte slabe, au ajuns să fie vîndute în sute de mii de exemplare. Ceea ce fac eu asta este: mă ocup de căutarea cărţilor bune şi, implicit, le trimit la rebuturi pe cele excesiv promovate. Funcţia unui critic este să descopere nume noi, să aducă la lumină opere necunoscute, să povestească cititorului cum aceste opere noi se raportează la tradiţia literară şi ce perspective pot avea ele.
Critica literară este pentru tine o chestiune ce ţine de gust sau de o anumită abordare metodologică?
Gustul e o chestiune care se manifestă cel mai plenar în absenţa lui; contrariul oferă experienţe curioase. Ca să devină mai clar, uneori e nevoie ca despre o operă vizibil monstruoasă să se spună: „Susţin că e minunată“ sau „Aceşti profesionişti, care au ticluit atît de meşteşugit dosarul de presă, în realitate mint!“, adică trebuie să-ţi asumi o opinie. În caz contrar, rişti să devii o duduiţă filologică, avînd un gust estetic bine format, dar pentru care orice nu se înscrie firesc în canon e proclamat de prost gust şi inadmisibil. Algoritmul analizei textului din perspectivă „artistică“ există, dar criticul literar ar trebui să se abţină de a-l manipula. Un critic nu are nevoie de algoritme, ci de intuiţie. E ca-n şah. Şahistul joacă „cu vîrful degetelor“, pentru că numărul variantelor şi al mişcărilor este atît de mare, încît nici o prognoză nu este cu putinţă. Niciodată nu pot spune de ce un scriitor a „jucat“ aşa şi nu altfel, de ce romanul Matisse al lui Alexandr Ilicevsky mi se pare genial, iar povestirile lui sînt plictisitoare pînă la moarte. Nu intenţionez să „forez“ în povestirile acestui scriitor pentru a-mi explica mie, dar şi altora, de ce sînt un eşec.
Dac-ar trebui să aleg cîţiva scriitori ruşi tineri, „noul Cehov“, „noul Tolstoi“, tu ce mi-ai recomanda?
Există un echivalent al lui Thomas Mann, e vorba de Serghei Samsonov. I-a apărut de curînd un roman aproape genial, Anomalia lui Kamlaev. Roman Sencin este un maestru al prozei psihologice, un autor care posedă o tonalitate proprie, unică, în sensul concreteţii şi al măestriei de povestitor, echivalentul contemporan al lui Cehov. Există romanul Matisse al lui Alexandr Ilicevsky. Există Corbii au plecat al lui Serghei Nosov, un autor cu o intuiţie foarte fină a vremii sale, a ironiilor acestui timp. Scriitorul Alexei Ivanov este autorul unui foarte important roman despre anii ’90, Un geograf a bătut întregul glob. Pavel Pepperştein a scris eposul Iubirea mitogenetică a castelor. E şi romanul San’kea al lui Zahar Prilepin, scriere ce poate fi, foarte schematic, încadrată în echivalentul actual al celebrului roman al lui Gorky, Mama.
Cred că cititorul român, iubitor de literatură rusă, ar fi interesat să ştie ce se mai scrie azi în literatura rusă, care sînt tendinţele ei, care sînt „temele“ ei?
Cu doar cîţiva ani în urmă, lumea toată scria antiutopii; era tendinţa anilor 2005-2006. 2017, scris de Slavnikova, 2008 de Dorenko, Evakuator şi JD de Bîkov, Babiloniană de Veller, Ziua opricinicului de Sorokin. Nimănui nu-i venea să creadă că a sosit „stabilitatea“, se prezicea o prăbuşire inevitabilă, într-o formă sau alta. Statul a fost incapabil să inventeze o nouă ideologie, un Proiect comun, un Sens comun, iar scriitorii au fost cuprinşi de anxietate. Apoi, petrolul a început să se scumpească şi parcă toată lumea a avut de cîştigat din asta. Scriitorii s-au liniştit, în ultimii doi ani, fluviul antiutopiilor a secat. Acum, de cînd cu criza, se prea poate ca acest fluviu să reînvie; doar că acum se pot picta peisaje în plein-air.
Tema principală, care e chiar la suprafaţă, este conştientizarea experienţei anilor ’90, foarte ciudaţi în cazul Rusiei; şi mai stranii se arată însă ultimii opt ani, care sînt, la prima vedere, marcaţi de bunăstare, de stabilitate, dar în profunzime – foarte dubioşi. Literatura rusă face efortul să înţeleagă acest fenomen absolut atipic pentru istoria autohtonă, fenomenul „înfloririi spirituale“. În ceea ce priveşte însă tema de profunzime, aceasta este sondarea adîncurilor adevăratei istorii ruse. Pentru că simţim că versiunea istoriei Rusiei, considerată oficială, nu corespunde întru totul realităţilor, că e ceva în neregulă. Ni se spune că am zăcut 300 de ani sub ocupaţie mongolă, dar urmele ei nu s-au prea păstrat. Ni se spune că Rusia e o periferie, că aici e marginea dintotdeauna a Europei, dar ruşii au ocupat teritorii cuprinse între Marea Baltică şi California. Ruşii se simt un popor mesianic, ales de Dumnezeu, cum spun unii dintre istorici, dar, de fapt la mijloc, e o neînţelegere. Această stranie discrepanţă dintre soartă şi realitate, dintre trăirile ascunse ale ruşilor şi faptele istorice care ne stau la dispoziţie constituie temelia şi tema de bază a literaturii ruse. Aşa se explică în Rusia succesul dintotdeauna, şi în ultimul timp cu atît mai mult, al „istoriei alternative“.
Poate că ar trebui tradus romanul lui Vladimir Mikuşevici, Învierea în a Treia Romă, pentru a înţelege mai bine toate aceste lucruri.
Cultura rusă, ca de altfel toate „culturile imperiale“, se consideră „măreaţă, mesianică, unică, irepetabilă“. Cu toate acestea, în Rusia se traduce aproape tot sau, cel puţin, tot ce apare pe piaţa europeană şi nord-americană. Cum e de înţeles acest paradox?
În Rusia, în comparaţie cu debutul anilor 2000, cînd se traducea aproape tot ce exista, acum scade simţitor interesul faţă de romanele traduse (e de consemnat că există acum un interes enorm faţă de literatura de nonficţiune, faţă de literatura ştiinţifică de popularizare). Literatura rusă actuală a devenit suficientă sieşi, nu mai are nevoie de o alta. Acum, despre „sindromul imperial“. Aici nu s-a produs ceva similar cu ceea ce s-a întîmplat în fostul Imperiu Britanic; el, deşi şi-a pierdut teritoriile politice, s-a păstrat ca imperiu cultural. „URSS-ul cultural“ nu s-a conservat nicicum; foarte puţini autori dintre cei care au aparţinut fostului URSS sau ţărilor Tratatului de la Varşovia se mai orientează spre cultura rusă. Moscova nu dictează modele, aşa cum face Londra. Totuşi, asta nu deranjează deloc literatura rusă. Sînt convins că niciodată în istoria Rusiei nu a existat vreo altă perioadă ca cea de acum, în care să apară atîtea romane bune, în doar cîţiva ani. Aici s-au scris cîteva romane geniale, care nu cunosc echivalent în nici o altă literatură. Manual de desen al lui Maxim Kantor, de pildă. Este exact ceea ce a fost Război şi pace la vremea lui, istoria secolului al XX-lea în Europa, povestită prin prisma unei familii.
Rusia (şi URSS) şi-a făcut un titlu de glorie punîndu-şi eticheta de „cea mai cititoare ţară din lume“. Mai este această lozincă valabilă în Rusia de azi?
Un om cu o carte în mînă nu mai atrage atenţia, în timp ce altul, cu un gadget electronic, trezeşte o curiozitate firească. Şi apoi, e mult mai simplu să manipulezi, spunînd că procesul de selecţie din multitudinea de show-uri este infinit mai captivant decît lectura unei cărţi.
Doar statul, în esenţă, mai e capabil să facă lobby pentru literatură ca practică culturală, pentru lectură ca metodă de autoidentificare naţională. Să mi se spună cu sinceritate: cine va merge primul într-un prezumtiv război pentru apărarea patriei? un om care a văzut Matrix sau cel care a citit romanul Ultimul termen de Rasputin? În ce măsură statul îndeplineşte o astfel de funcţie, o ştii şi fără ajutorul meu… În acest caz, cred, cel mai înţelept este să te bizui pe tine însuţi şi să nu te îmbeţi la gîndul că ai tăi compatrioţi vor deveni campioni la lectură…
Am observat în ultimii ani în Rusia un fenomen interesant legat de opinia ruşilor despre România (mă refer, cu precădere, la mediul intelectual). cînd vine vorba despre ea, discursul capătă o nuanţă confuză, totul capătă conotaţii stranii şi exotice. De unde acest „exotism“ şi ce înseamnă cuvîntul „România“ pentru tine?
Ce-mi vine în minte cînd aud cuvîntul România? Acolo, din cîte cunosc, a fost inventat conceptul celei „de-a Treia Rome“, pe care, ulterior, în secolul al XV-lea, şi-a însuşit-o monahul rus Philotei – un ideolog care a proclamat Moscova „a Treia Romă“; despre această amprentă românească puţină lume are cunoştinţă. Cu „boierii“ români luptau eroii romanului Cetatea veche de Beleaev, care-mi plăcea foarte tare în copilărie. Ocupanţii români erau duşi cu zăhărelul în cel de-al Doilea Război Mondial de către eroii altui roman care-mi plăcea, Valurile Mării Negre al lui Valentin Kataev, iar acţiunea se desfăşoară la Odessa. Da, în bună măsură e vorba de acel exotism european, de o fundătură a Europei, cu o istorie expresivă, uitată apoi, ascunsă de ochii lumii şi pervertită – exact ca-n cazul istoriei Rusiei. Dacia (filmul Dacii l-am văzut de nenumărate ori în copilărie), Dracula. Masacrarea cruntă a evreilor în anii ’40. Palatul lui Ceauşescu. Limba pitorească – de regulă, atunci cînd călătoreşti şi nu există posibilitatea să-ţi dai seama în ce limbă se vorbeşte la masa vecină, într-o limbă evident romanică, dar nu în franceză-spaniolă-italiană-portugheză, devine clar că e vorba de română. În ceea ce priveşte literatura, atunci tare mă tem că singurul scriitor român pe care l-am citit în întreaga mea viaţă este Vasile Ernu.
Traducere din limba rusă de
Vladimir BULAT
Plec la Moscova!… dor pe scurt timp
Vasile Ernu isi lanseaza noul proiect editorial
la Festivalul International de Carte de la Moscova
• Varianta in limba romana a volumui va aparea in toamna acestui an • Festivalul International de Carte de la Moscova este una dintre cele mai importante manifestari de profil din Estul Europei, avind peste 200 de scriitori invitati; tema editiei de anul acesta este „The Future”
In perioada 11-14 iunie, Vasile Ernu este invitat la Festivalul International de Carte de la Moscova, unde isi va lansa noul proiect editorial, Heil Stalin! Sau ultimii eretici ai Imperiului (titlul provizoriu).
Vasile Ernu, cunoscut cititorilor datorita volumului Nascut in URSS (dublu recompensat cu Premiul pentru debut, de catre USR si Romania literara / tradus in Rusia si aflat in curs de aparitie in Italia, Spania, Bulgaria si Ungaria), participa la Tirgul de la Moscova in cadrul „EuroReadings”, un programul special, la care mai sint invitati scriitori de marca din Europa: Attila Bartis (Ungaria), Arnon Grunberg (Olanda), Wojciech Kuczok (Polonia), Rober Bober (Franta), Alek Popov (Bulgaria), Jonas Bengtsson (Danemarca) si Melissa P. (Italia).
„Heil Stalin! sau ultimii eretici ai Imperiului” (titlul provizoriu) spune – cu ironie, cinism si mult umor – povestea a doi eroi din doua lumi diferite: un batrin terorist care a incercat sa-l asasineze pe Stalin, devenit dizident ce a scandalizat mai multe regimuri politice, si un tinar scriitor specialist in tehnici de fraudare a bancilor. Doi eroi din doua generatii diferite, care isi impartasesc idei, tehnici de lupta si subsistenta, secrete de decodare a divreselor limbaje, precum si forme de rezistenta si virusare a unor mecanisme de control si represiune. Doi eroi nonconformisti recomanda cititorilor cele mai ingenioase forme de „aparare civila”, indiferent daca acestia se afla in Gulag sau pe Wall Street. Ce fel de arme, ce fel de substante si ce fel de „vraji” trebuie sa folosesti in societati cu un nivel ridicat de poluare ideologica?
Fericirea ca o comandă de stat sau fabrica rusă de antiutopii
(text aparut in Observator cultural nr.476)
Dragă Bogdan,
Munca este un concept destul de vag în spaţiul cultural. Din punct de vedere creştin, dacă-mi aduc bine aminte de pe vremea cînd citeam Biblia, munca e un blestem. Aşa că, uneori, e bine să te sustragi „blestemului“. Din punct de vedere economic, despre muncă nici nu are rost să vorbim, căci nu ne încadrăm nici în definiţia lui Karl Marx, nici în cea a lui Adam Smith. Produsele culturale ale muncii fie sînt antieconomice (în general), fie devin, prin tehnici sofisticate de marketing, un soi de „avangardă a economiei“. Unul dintre autorii noştri preferaţi susţinea că cea mai profitabilă formă de muncă este furtul. Dar asta o ştie orice capitalist cu bun-simţ care se respectă, de unde şi vorba: nu mă-ntreba de primul milion. După cum ai văzut, m-am sustras „blestemului“ muncii nu prin „furt“, ci prin „utilizarea“ unei traduceri, fiindcă, şi aici mă văd nevoit să-ţi reamintesc, scopul discuţiei noastre nu este transpiraţia, ci găsirea unor sensuri care să ne lămurească în micile noastre frămîntări. Am fost convins că textul lui Brodsky (tradus şi oferit de Vladimir Bulat) ne va ajuta mult mai mult în discuţia legată de Platonov.
Acum în legătură cu excelenta ta observaţie legată de tandemul Platonov-Grossman, ziceam că e greu să-l judec pe Grossman şi am tot bîjbîit în jurul celor doi. Mi-a plăcut modul în care ai reuşit să sintetizezi această situaţie destul de delicată. Ai perfectă dreptate: cei doi nu pot fi decontextualizaţi, dar, în ciuda nebuniei staliniste, vorba ta, numai „Platonov poartă masca tragediei pure“. De ce? Şi aici vine partea cea mai tare a observaţiei tale: „Grossman citează limbajul utopiei, pe cînd Platonov, în mod monstruos, se naşte din acest limbaj…“. Nu mai am nimic de adăugat decît că aceste observaţii ar merge perfect şi pentru un alt tandem celebru: Şalamov–Soljeniţîn. Nu are rost să-ţi spun cine este echivalentul cui. Voi fi întotdeauna de partea lui Platonov şi a lui Şalamov şi am enorm de multe motive.
Acum însă, înainte de a merge la Rio, „visul copilăriei mele“, cum zice un erou drag mie, adică înainte de a merge spre realismul magic sud-american unde mă îmbii, dă-mi voie să arunc o ultimă „privire deformatoare“ spre contextul istoric rusesc. Sper ca această „ultimă privire“ să ne ajute şi în literatura „pantalonilor albi“.
Dacă ne uităm atent la literatura rusă, de foarte de sus, pentru a o cartografia, fie şi destul de superficial, vom vedea cîteva lucruri foarte importante. Istoric vorbind, literatura rusă are două domenii mari care domină genurile majore ale literaturii ei. Primul exploatează enorm filonul „metafizic“ (religie, morală, filozofie), din care se naşte „marea literatură rusă“. Cel de-al doilea exploatează „viaţa“ (descrie, analizează), din care se naşte o imensă literatură cu funcţie de critică socială. Practic, avem de-a face cu două mari genuri literare: „marea literatură“ şi „literatura despre viaţă şi destin“. Teza că „marea literatură“ nu este nimic mai mult decît un gen literar (pe care am auzit-o de la un extraordinar scriitor rus, Pavel Peperstein) ştiu că poate deranja, însă rămîne să o demonstrăm cîndva. Eu pledez pentru ea şi cred că vei subscrie şi tu. Însă cel de-al doilea gen major, pe care o să-l numesc convenţional „viaţă şi destin“, conţine mai multe genuri minore, mai puţin cele „estetizante“, care la noi există din abundenţă. De exemplu, utopiile şi antiutopiile se regăsesc tot la acest capitol. Şi ştii de ce? Fiindcă povestirea celei mai banale „vieţi“ şi a celui mai nesemnificativ „destin“ este legată obsesiv la ruşi de un orizont de sens istoric. Istoria şi conflictul cu istoria reprezintă una dintre marile lor obsesii: destin mesianic, catastrofe istorice, războaie sfinte, nesincronizare istorică, frica de un duşman imaginar, istorii conspiraţioniste etc. Mi-am pus întrebarea: de ce literatura rusă produce atît de multe antiutopii? E probabil literatura cu cele mai multe capodopere la acest capitol. Ruşii sînt devotaţi primului inventator al genului, cel care ne ameninţă cu raiul şi iadul, prima utopie şi antiutopie.
Ruşii au obsesia de a literaliza mai ales iadul, iar din cînd în cînd chiar îl pun în practică. Opinia mea e, pe de o parte, că patima creativă pentru antiutopii vine, în primul rînd, din această obsesie legată de dorinţa de a povesti „viaţa şi destinul“ uman dintr-o perspectivă istorică mai largă. Pe de altă parte însă, în Rusia, fericirea e o comandă de stat. De fapt, dacă privim atent domeniile culturii, vom observa că fericirea este o comandă a puterii (Stat, Biserică, Bancă). Ce a fost comunismul şi ce este capitalismul, dacă nu adevărate „fabrici de vise“? Primii comandau fericirea, iar cei din urmă comandă divertismentul, fie el şi cu carte de credit. Puterea comandă „happy-enduri distractive“. Stalin comandă un Cevengur în care „viaţa a devenit mai veselă, mai fericită“, iar Platonov vine şi face un Cevengur în limba totală a utopiei schimbîndu-i doar sensul (+ devine – ). Cu alte cuvinte, fiecare societate are scriitori care răspund comenzii de stat (sau pieţei care substituie tot mai mult statul) şi pe cei cîţiva, foarte puţini, care fac ceea ce face Platonov: se angajează să dea foc „fabricii de vise“.
Acum o altă întrebare: unde sînt antiutopiile literaturii noastre? Zilele trecute te-am întrebat care sînt utopiile şi antiutopiile scrise de români, fiindcă eu nu cunoşteam niciuna. Ţi-a fost greu să-mi oferi nişte titluri. Pentru a avea o literatură semnificativă, nu e suficient să ai oameni care ştiu să scrie frumos. Asta e partea vizibilă a aisbergului: e necesar, dar nu suficient. Literatura semnificativă apare nu acolo unde sînt scriitori, ci acolo unde există un spaţiu al frămîntărilor şi al dezbaterilor publice. N-avem dezbateri serioase, nu avem literatură. Sau avem literatură la nivelul dezbaterilor intelectuale de aici. Important e că avem scriitori, nu? Ştii de ce ne lipsesc aceste „specii“ literare? Din aceleaşi motive pentru care ele există la ruşi. Pentru noi, istoria este un domeniu de ordin „meteorologic“. Nouă, istoria ni se întîmplă, luăm parte la ceva ce se decide în lipsa noastră, aproape dincolo de orice voinţă a noastră. Evenimentele noastre istorice sînt (ca) furtuna, inundaţia, fulgerul, crivăţul. Pentru noi, istoria nu este culturală, ci naturală. Constatăm că, din cînd în cînd, „sîntem sub vremuri“. Iar intelectualii, în loc să încerce să explice, să discute aceste „fenomene ale naturii“ care ni se întîmplă, le condamnă. E abordarea cu iz animist: dacă fulgerul ţi-a lovit casa, intelectualul-vraci blestemă fulgerul; dacă vine seceta, atunci intelectualii ies cu icoanele pe cîmp să ceară îndurare divină. Iar cea de-a doua cauză e legată de ceea ce ziceam mai sus: fericirea este comandă de stat, dar şi „adevărul“, „dreptatea“ sînt comenzi de stat. Cînd puterea comandă ceva, intelectualitatea noastră se mobilizează şi produce. Nu ne place o parte a istoriei, o declarăm ilegală şi o condamnăm. Adică o instrumentalizăm şi o trimitem la produs. Iar dacă excluzi istoria din dezbatere şi o transformi în marfă, atunci „viaţa şi destinul“, literatura lor, nu mai sînt posibile. Aşa că ne place să ne concentrăm pe animale nonpolitice: fluturi, pisici, îngeri, pupeze etc. Sînt animale adorabile şi merită să fie literaturizate, însă „demonii“ literaturii parcă-s în altă parte.
Scuză-mă pentru această mică divagaţie, însă, în tandemul nostru, tu te ocupi de literatură, iar eu de context. Hai să mai citim şi sud-americani.
Claude Karnoouh despre dosarul sau de Securitate
povestea amicului CLAUDE KARNOOUH preluata din revista Cultura
„Profunda e ura care starpeste frumusetea din inimile abjecte” (Ernst Jünger, Pe falezele de marmura)
Tocmai am terminat de parcurs dosarul care mi-a fost facut de Securitatea romana intre 1973 si 1984. Ma simt, acum, dezgustat de a fi descoperit turnatoria unor buni colegi, care nu numai ca reproduceau prompt conversatiile noastre private, dar dadeau un raport complet asupra faptelor, opiniilor, gandurilor mele, ca si cum ar fi trebuit sa-si justifice josnicia facandu-ma pe mine oaia neagra, inamicul poporului roman sau, last but not least, un antropolog de doi bani vandut bozgorilor! Am ajuns sa ma intreb, citind toate celea, daca chiar e vorba de mine acolo, de mine, Claude Karnoouh, nascut la 25 martie 1940, la Paris, in Franta…
Chiar daca s-au scurs mai bine de un sfert de secol de la „faptele” raportate, simt o puternica impresie de stranietate, de extraneitate, de alienare vulgara citind aceste pagini in care viata mea sta rezumata si interpretata de altii – le citesc cu ochiul spionului: sa descopar acolo o parte din „coletul” interceptat – prin atatea delatiuni, raporturi de filaj si conversatii telefonice –, sa ma intorc pe firul unei existente care, zice-se, ar fi fost a mea. Or, scrisorile pe care le trimiteam sotiei mele de atunci sau celui mai bun prieten, notele din carnetele mele din acele timpuri spun cu totul altceva…
Fiecare intalnire, fiecare conversatie, cel putin acelea raportate de „buni” informatori, de „buni” patrioti, „Maria”, „Magda”, „Sonia”, „Cornelia”, „Balint”, „Adam”, „Jean”, „Gigi”, „Pierre”, „Coca”, „Dimitri”, „Rohianu” etc. au fost luate in serios, chiar daca de multe ori, intuind „spionita” din jurul meu, nu faceam decat sa practic o retorica a dialogului si a provocarii, incercand sa evit capcanele si sa inteleg ce e cu adevarat in capul interlocutorului meu – daca se intampla sa aiba unul pe umeri.
Caci bine a scris Nietzsche: „viata nu e decat punerea in scena a vietii” – iar noi toti jucam un rol, ar fi adaugat Pirandello. Insa canaliile (vorbesc de informatorii-delatori) nu puteau imagina nici macar o secunda preliminariile ludice care anima o conversatie, o fac mai vie, mai alunecoasa, mai ascunsa de buna seama, atat le erau de precise lasitatea si spaima ca nu-si fac datoria fata de stapan. Si pentru ce macar? In anii 1970-1980, insemna sa te agiti pentru nimic, fiindca timpul gulagului romanesc trecuse de mult…
Multi altii s-au abtinut insa de la magarii delationiste, fie evitandu-le cu abilitate, fie, refuzandu-le ferm. Mi-am dat perfect seama de asta, din absenta raporturilor lor. Dar cate prostii, cate absurditati n-am citit despre mine si, dincolo de toate, ce sentiment straniu de distanta fata de mine insumi am vazandu-ma intr-o oglinda care ma restituie deformat, pe mine, „obiectivul” – cum eram numit in raport, sau, cu alte nume de cod date mie, „Carol”, „Cucu”, „Doctorandul”… Daca Securitatea n-ar fi fost o institutie de contra-spionaj a statului roman, as fi crezut ca particip la un marunt joc de cercetasi.
Toti acesti domni si doamne, cam cincizeci de indivizi, pe care, in parte, i-am ghicit sub numele de cod reconstituind circumstantele si discutiile purtate, sunt activi, si azi, in domeniile lor de specialitate. Unii sau unele au obtinut, dupa pseudo-revolutia din ’89, importante functii in cultura, altii au plecat din tara pentru a-si exersa talentele peste hotare, in special in SUA, altii s-au intors ad patres (sa-i ierte Dumnezeu dac-o putea!).
Gasesc in aceste pagini, pe care le-am citit nu cu adevarat dezgustat – fiind deja imunizat pe frontul multelor analize pe care le-am dedicat postcomunismului romanesc – dar cu un amuzament combinat cu un profund dispret retroactiv fata de aceste fiinte, gasesc in aceste pagini, asadar, toata mizeria umana, toata josnicia, cu atat mai grave cu cat, macar in ceea ce priveste stagiul meu la Bucuresti, au fost comise numai de intelectuali; o dovada in plus ca eruditia, stiinta, priceperea, capacitatea de a citi si de a interpreta texte, de a le clasifica, de a le comenta nu se intalnesc intotdeauna cu rigoarea etica. Nu e mai putin adevarat ca, in afara unui prestigiu local, mare parte dintre acesti intelectuali erau niste semidocti dand din coate la periferiile lumii savante; dar asta nu conteaza, erau totusi niste indivizi care aveau un rol, oricat de modest, in desenul culturii romanesti.
Cat despre informatorii rurali, in special cei din Maramures, e alta ciorba. Pe de o parte, eu stiam ca prietenul meu, preotul Antal din Breb, era obligat sa faca raportul intalnirilor noastre – fiindca imi facea el insusi rezumatul, inainte de a-l trimite colonelului de la Securitate care raspundea de mine (parintele Antal mi-a spus chiar si cum il chema: colonelul Bob de la Sighet (1)), si raspundea cu atata ardoare, incat voia sa stie si cat lapte am supt de la mama.
Parintele Antal nu era insa catusi de putin tantalau, ci un spirit alert, deosebit de placut in conversatie, si i-a adus pe loc aminte acestui imbecil de colonel ca, fiind eu protestant (si cam necredincios, in fapt) nu ma duceam la spovedanie, iar daca mi-ar fi trecut prin cap sa ma descarc de pacate, numai la Domnul m-as fi spovedit. Printre alti datatori de raport, am mai ghicit o domnisoara invatatoare, un baiat de la tara care facea chipurile studii universitare prin corespondenta (fara frecventa, fara speranta, cum se zicea), un fel de activist local al partidului, avand in sarcina casele de cultura din judet, si, in fine, o taranca grasa si frumoasa la care se pare ca poposea sus-zisul colonel sa-si petreaca serile, in aburi de palinca (zice-se ca mai faceau si altele, pana tarziu dupa miezul noptii).
In fine, din toata aceasta cloaca singurul caz care ma intristeaza cu adevarat este cel al unui tanar poet-filosof, care pretindea ca-mi e prieten, dar care, pentru a promova profesional, s-a oferit informator voluntar! Sic transit gloria mundi!
Cam atat despre turnatori si informatori. Mai exista insa – si asta da masura imbecilitatii fara margini a politicii statului comunist roman la finele anilor 70 si in anii 80 – raporturile de sinteza al ofiterilor de Securitate. Se vede in ele cum isi fabricau acesti birocrati dusmanii, nu dusmanii de clasa, fiindca eu eram marxist, desigur nu unul ortodox, dar totusi marxist, ci asa-zisii dusmani ai statului national. Acesti cretini de joasa speta, sub pretextul ca as fi tinut la Budapesta nu stiu ce conferinte pe teme de antropologie a Europei centrale si de est, si ca as fi facut nu stiu ce comparatii intre obiceiuri si ritualuri ale popoarelor din areal (comparatii clasice in orice analiza antropologica), au facut din mine cat ai zice peste un agent al ungurilor (2). Ce sa faca saracii, isi aparau si ei cu dintii si cu ghearele locsorul de munca, intru apararea patriei, catand sa-si justifice salariile grasane si avantajele in natura asigurate celei mai privilegiate caste a regimului!
In afara ca nu pricepeau un bob din nimic, sintezele pe care le coceau erau in fapt niste fabulatiuni demne de taica Ubu („asadar se petrece in Polonia, deci nicaieri”!), de Kafka (in ce priveste birocratia) sau de Caragiale (ca spete de umor involuntar). Dar cea mai uimitoare dintre caracterizarile personalitatii mele, cea mai iesita din comun definitie data mie vreodata este aceea asezata in finalul unei note scrise de ofiterul meu din Bucuresti, prin care, credea el, proba o cunoastere precisa a felului meu de gandi: „Claude Karnoouh este un om dificil, are opinii tendentioase la adresa Romaniei. A citit mult despre Romania, cunoaste foarte bine limba romana (…) de origine evreiasca, are conceptii semite puternice, adept al extremismului semit…[sic et re sic!!!]”
O eticheta in termeni nazisti. In definitiv, ceea ce reiese dintr-o asemenea afirmatie gravisima este ca marele pericol al prezentei mele in Romania „socialista” venea din faptul ca ii ramasesem fidel lui Karl Marx, el insusi protestant si adept al „extremismului semit”, laicizat in conceptul luptei de clasa. Cu toate acestea, in cotloanele rasismului sau siderant, securistul nu se inselase. Romania anilor 80 abandonase de mult marxismul si materialismul dialectic in schimbul unei dictaturi hipernationaliste, practicand o economie socialista spre profitul unei oligarhii care nu voia, se-ntelege, sa-si piarda avantajele. Si nu le-a pierdut, dovada felul in care lovitura de stat deghizata in Revolutie, cu concursul armatei, i-a asigurat in continuare privilegiile politice si economice.
Ies cateodata din condeiul functionarilor obtuzi ai politiei coincidente surprinzatoare, evident si involuntare. Unii ar vedea in ele, sunt sigur, nimic altceva decat dovada ca Dumnezeu exista! O jumatate de zi mi-a luat sa descopar minunile din dosarul meu. L-am inchis, l-am inapoiat fermecatoarei persoane care supraveghea sala de lectura si am declinat politicos propunerea de a obtine si o fotocopie a lui. Dupa ce am semnat actele de comitere a lecturii, am parasit CNSAS-ul dorindu-mi sa nu mai calc niciodata pe acolo. Viata e scurta si, la varsta mea, pare si mai scurta, de ce sa mi-o ocup cu mizerii care intuneca ochiul si mintea…
Dar, culmea ironiei, unele calatorii zic eu interesante, aventuri si peripetii intamplate mie in Romania anilor 1973-1984 au ramas totalmente necunoscute serviciilor de Securitate, petrecandu-se in afara Bucurestiului sau a Maramuresului, adica in afara circumscriptiilor administrative unde se presupunea ca domiciliez si, deci, dincolo de raza de acoperire a delatorilor in exercitiu. Trebuie reamintit si ca, in anii 70-80 ai secolului trecut, serviciile de Securitate erau la nivelul tuturor celorlalte organizatii si institutii romanesti: descompuse, confuze, disfunctionale, imprastiate, fara creier si, last but not least, profund corupte. Iar aceasta foarte omeneasca stare de lucruri lasa destul loc de manevra libertatii individuale. Constiinta acestor realitati (id est: libertati) tin sa spun ca nu mi-a lipsit.
Traducere din franceza de Teodora Dumitru
NOTE:
(1) Daca citeste acest material, sa stie ca-i mai dau alte doua palme: pentru imbecilitate absoluta.
(2) Acest calificativ m-a insotit in primii ani de postcomunism, asa incat ma intreb daca nu cumva, la inceputul anilor 90, pe cand predam la Universitatea Babes-Bolyai, anumiti intelectuali din Cluj nu fusesera instruiti special de SRI sa raporteze…
Oleg Iankovski / Nostalgia
A murit unul din actorii mei preferati: Oleg Iankovski. Pantru cine nu-si mai aminteste sau nu stie cumva cine este Iankovski (daca asa ceva e posibil), postez faimosul fragment din Nostalgia lui Tarkovsky interpretat de Oleg Iankovski.
prep
un filmulet misto care face promo la un roman bun: Prep de Curtis Sittenfeld… cum zice reclama “un De veghe in lanul de secara… la feminin”….
Basarabia la Eurovision Moscova
Brodsky despre raiul lui Platonov
(Din ciclul CEEA CE NE DESPARTE aparut in Observator Cultural, Nr. 472 din 30.04.2009)
Dragă Bogdan,
În ce-l priveşte pe Grossman, sînt de partea ta. Însă e foarte greu să judeci. Am o vagă impresie că în „opera“ lui Stalin pînă şi suferinţa e controlată şi gestionată într-un mod aparte. Cum zic ruşii: „nu le este dată tuturor“.
Te-am citit cu atenţie şi cred că direcţia ta de chestionare a distopiei ruse este corectă. Şi dacă tot sînt un „maestru“ al deturnărilor, o să mă folosesc şi de data asta de „slăbiciunea“ ta. Mi-ai amintit de Mandelştam. Zilele trecute, am dat peste un filmuleţ în care Brodsky recita din Mandelştam şi Ahmatova. Brodsky nu recită, face un soi de incantaţii. Printre versuri, mai spunea una-alta. Una dintre tezele lui suna cam aşa: după Revoluţia din Octombrie, mai toţi scriitorii ruşi şi-au pierdut capul, mai puţin două femei, Ana Ahmatova şi Nadejda Mandelştam. Pe lîngă aceste două scriitoare, a mai fost un scriitor care nu şi-a „pierdut capul“. E vorba de Platonov. Mi-am reamintit textul lui Brodsky despre Platonov, pe care-l descoperisem, întîmplător, acum cîteva luni, şi m-am gîndit că ar fi bine să ţi-l prezint. Textul este scris în 1973, ca postfaţă la romanul Fundaţia, apărut la o editură occidentală. În discuţia noastră, acest text mi se pare foarte util. Iată o traducere a amicului meu Vladimir Bulat, un bun cunoscător al lui Brodsky şi Platonov.
Posfaţă la Fundaţia lui Platonov (de Iosif Brodsky)
„Ideea Raiului este o finalitate logică, în sensul că mai departe de-atît gîndirea nu poate merge; deoarece dincolo de Rai nu se mai află nimic, dincolo de acesta nu se întîmplă nimic. Aşa stînd lucrurile, putem afirma că Raiul e o fundătură, altfel spus – o ultimă viziune a spaţiului, sfîrşitul datului, vîrful piscului, dincolo de care nu mai e de făcut nici un pas, poate doar spre Cronos, în raport cu care se şi formulează noţiunea de viaţă veşnică. Aceleaşi lucruri le-am putea susţine şi despre Iad.
Existenţa în fundătură nu e limitată nicicum şi, dacă e să admitem că, acolo, ea dictează conştiinţa şi dă naştere unei psihologii particulare, atunci e necesar să acceptăm că psihologia asta e exprimată prin limbă. Trebuie să remarcăm, din capul locului, că prima jertfă în discuţiile despre Utopii – dezirabile sau atinse – devine gramatica, deoarece limba, rămînînd codaşă în goana gîndirii, se sufocă în modul conjunctiv şi începe să ţintească spre categorii şi construcţii atemporale; drept urmare, pînă şi de sub infinitivele simple solul începe să lunece şi în jurul lor se adună norii convenţionalismului.
Astfel este, în opinia mea, limbajul prozei lui Andrei Platonov, despre care se poate afirma că împinge limba rusă într-o fundătură semantică sau – mai exact spus – dezvăluie însăşi finitudinea limbajului filozofiei. Dacă o astfel de afirmaţie este fie şi pe jumătate adevărată, atunci e suficient deja ca să-l numim pe Platonov unul dintre scriitorii de seamă ai vremurilor noastre, întrucît prezenţa absurdului în gramatică nu mărturiseşte despre o tragedie privată, ci despre una a întregii omeniri.
În timpurile noastre, s-a încetăţenit să analizezi opera unui scriitor prin prisma contextului, iar Platonov se dovedeşte a fi fost un exemplu foarte bun pentru o astfel de întreprindere, dacă el nu ar fi tranşat problema limbii de aşa manieră, ca ea să depăşească cu mult cadrele acelei utopii (construirea socialismului în Rusia), al cărei martor şi cronicar ni se arată în Fundaţia. Fundaţia este o operă deosebit de sumbră, iar cititorul ei închide cartea într-o stare deosebit de deprimată. Şi dacă în acea clipă s-ar putea transforma imediat energia psihică în una fizică, primul lucru care ar trebui făcut ar fi abolirea lumii existente şi proclamarea urgentă a uneia noi.
Asta nu înseamnă nicidecum că Platonov era inamicul acestei utopii, al acestui regim, al colectivizării etc. Singurul lucru ce poate fi pronunţat la modul serios, în cadrul contextului social, este că scriitorul scria în limbajul acestei utopii, pe limba epocii în care trăia; dar nici o altă formă a existenţei nu determină conştiinţa, aşa cum o poate face limba. Doar că, în comparaţie cu majoritatea contemporanilor săi Babel, Pilneak, Oleşa, Zamiatin, Bulgakov, Zoşenko, care erau captivii gurmanderiei stilistice, căci îşi jucau fiecare propriul joc (ceea ce e, în fond, o formă de escapism), el, Platonov, s-a lăsat de bunăvoie prins în mrejele lingvistice ale epocii în care a văzut nişte abisuri pe care, odată atinse, nu le-a mai putut părăsi pentru a glisa pe suprafaţa literaturii, cu ale sale preţiozităţi şi împletituri stilistice etc.
Desigur, dacă ne-am concentra pe genealogia stilului platonovian, am ajunge să invocăm oralitatea populară cu ale sale „împletituri de slove“, pe Leskov, cu tendinţa lui spre povestit, dar şi pe Dostoievski, cu birocratismul său sufocant. Totuşi, în cazul lui Platonov nu e vorba de o continuitate a tradiţiei literare, ci de o dependenţă a scriitorului de însăşi esenţa sintetică (mai precis, ne-analitică) a limbii ruse, esenţă ce a condiţionat – pe seama unor aluzii fonetice, cel mai adesea – apariţia unor noţiuni, fără semantică în realitate. Chiar dacă Platonov s-ar folosi de cele mai elementare mijloace, iar atunci „mesajul“ său ar fi unul viabil, şi voi explica de ce. Dar arma lui cea mai eficientă a fost inversiunea; a scris într-un limbaj esenţialmente inversat, mai clar spus, Platonov a plasat semnul egalităţii între noţiunile limbă şi inversiune – versiunea a început să joace un rol tot mai comun. În acest sens, singurul „vecin“ real, din punct de vedere lingvistic, ar putea fi Nikolai Zaboloţky, din perioada în care a scris Stolbţy.
Dacă Dostoievski, pentru stihurile căpitanului Lebiadkin despre păianjen, poate fi considerat primul scriitor al absurdului, atunci cu acelaşi succes, pentru scena cu ursul-aruncător-de-ciocan din Fundaţia, Platonov trebuie perceput drept primul suprarealist serios. Susţin că primul, şi fac abstracţie de Kafka – deoarece suprarealismul nu este o categorie estetică, închipuită de noi, de regulă ca o percepţie individuală a lumii, ci, mai degrabă, ca un produs al insanităţii filozofice, un rezultat al psihologiei impasului. Platonov nu a fost un individualist, dimpotrivă, conştiinţa sa e determinată de mulţime şi de caracterul absolut impersonal al contingentului. De aici, suprarealismul său impersonal, folcloric şi, pînă la un punct, comparabil cu mitologia antică (de oriunde); iar pe aceasta din urmă o putem încadra în forma clasică a suprarealismului. De aici putem deduce că nu indivizii egocentrici, cărora însuşi Dumnezeu, pe lîngă tradiţia literară, le asigură criza conştiinţei, ci reprezentanţii masei tradiţional impersonale sînt, la Platonov, expresia filozofiei absurdului, şi tocmai de aceea filozofia lui devine cu atît mai convingătoare, dar şi frisonantă prin dimensiunile sale. În comparaţie cu Joyce, Kafka sau, să zicem Beckett, care povestesc despre firescul propriilor alter ego-uri, Platonov vorbeşte despre naţiune, devenită oarecum o jertfă a propriei limbi, mai exact spus, Platonov vorbeşte despre limbaj, capabil să dea naştere unei lumi fictive, robit fiind de gramatica acestei limbi.
Consider că, din aceste motive, Platonov este intraductibil, şi asta tocmai datorită limbajului său, care nu se supune traducerii. Totuşi, e de salutat orice tentativă de a reproduce acest limbaj, care compromite timpul, spaţiul, viaţa însăşi, dar şi moartea, dar nu pe motive «culturale», ci pentru că, la urma urmelor, e chiar limba pe care o vorbim.“
UE e la fel de cinică precum Voronin
de Mihai Goţiu | 13 aprilie 2009
Uniunea Europeană (UE) nu vrea valuri la periferie, dar poate fi obligată să reacţioneze sub presiunea opiniei publice şi a mass-media. Voronin a programat violenţele de la Chişinău, dar prin agresarea jurnaliştilor şi a protestatarilor riscă să piardă dominaţia în Moldova.Actualii lideri ai opoziţiei trebuie să facă dovada fraudării alegerilor şi a violenţelor din ultimele zile. Acestea sunt câteva dintre concluziile interviului acordat în exclusivitate pentru clujeanul.ro de Vasile Ernu.
“Partidul Comunist a vrut să compromită opoziţia”
Mihai Goţiu: Cui îi folosesc ori crezi că îi vor folosi evenimentele din ultimele zile din Moldova? Cine va avea de câştigat? Cine pierde?
Vasile Ernu: Mai întâi trebuie să delimităm două faze. Evenimentele din prima parte, în care opoziţia a vrut să facă o manifestare paşnică pentru a protesta împotriva fraudării alegerilor. Imediat a degenerat din cauza lipsei unei intervenţii a organelor statului, amplificate de existenţa unei diversiuni. Acum avem datele problemei şi stim ca vandalismul din ziua de 7 aprilie a fost programat sau cel puţin a fost asistat. Partea a doua a fost cea în care PC a început arestările, bătăaile, expulzările ziariştilor etc. Practic PC a folosit acest eveniment pentru a compromite şi delegitima opoziţia. Însă ceea ce s-a întâmplat în ultimile zile cred că este călcâiul lui Ahile a strategiei PC. Violenţa fără precedent, expulzarea ziariştilor poate să fie sfârşitul dominaţiei PC în politica din Republica Moldova. Dacă reacţionează, Partidul Comunist va pierde enorm. Trăim, totuşi, în 2009.
Mihai Goţiu: Consideri că lipsa de intervenţie a organelor statului a fost şi ea programată ori doar o dovadă de incompetenţă?
Vasile Ernu: Voronin a declarat că aşa a dorit el, să arate lumii că “aceşti fascişti” nu pot conduce. Deci a recunoscut că a fost ceva programat.
Mihai Goţiu: Şi, totuşi, ce ar fi avut de câştigat Voronin şi comuniştii de pe urma scandalului? Câştigaseră alegerile într-un mod autoritar, opoziţia era dezbinată…
Vasile Ernu:Sunt mai multe scenarii. Opoziţia începuse să învinuiască PC de fraude, cerea repetarea alegerilor, lumea se mobiliza pentru demonstraţii. PC are printre cei mai buni strategi. Pornind de la aceste date, părerea mea e că au utilizat exact datele pe care le avau la îndemână. A preluat forţa pe care opoziţia o putea folosi şi a îndreptat-o împotriva opoziţiei. Este o tehnică simplă. Instigă maselele la violenţă, ard instituţiile statului şi totul este “demonstrat”: uitaţi-vă ce face opoziţia. Şi la asta e sensibil şi poporul simplu, manipulat de mass-media, dar şi instituţiile internaţionale care vor linişte la periferie. Aşa apare Voronin în postura celui care “face pace, linişte şi ordine, care “restabileşte” ordinea statală”.
“UE nu vrea să facă valuri la periferie”
Mihai Goţiu: Eu am comparat evenimentele de la Chişinău cu cele din Piaţa Universităţii, din ’90. Manipulările, diversiunile lui Voronin, inclusiv discursul, seamăna ca două picături de apă cu cele ale lui Iliescu de atunci. În aceste condiţii, crezi că asemenea scenarii ar putea păcăli autorităţile române ori reprezentanţii UE? Să fie chiar aşa de naivi?
Vasile Ernu: Da sunt o mulţime de similitudini. Multe tehnici comune. Fireşte că nu mai suntem naivi, însă ca să zici că a fost aşa trebuie să demonstrezi acest lucru cu date. Lucru care nu este atât de uşor într-o societate a spectacolului şi a manipularii. În acelaşi timp, UE nu vrea să facă valuri, ci vrea linişte la hotarele ei. UE nu s-a înţeles atât de rău cu regimul Voronin, aşa că de ce nu ar merge încă 4 ani pe mâna lui, mai ales că este sprijint şi de Moscova, iar cu Moscova chiar că nu are dorinţă în acest moment să se certe. Să fim serioşi: UE este la fel de cinică precum Voronin. Dar, nu are rost să bocim, e timpul să înţelegem şi să acţionăm.
Mihai Goţiu: Aici vroiam să ajung. Am văzut foarte multe reacţii venite din partea tinerilor basarabeni, atât cei aflaţi la studiu în România, cât şi din Basarabia. Dar sentimentul meu e de dispersie. Fiecare pare a acţiona pe cont propriu, cel mult în grupuri restrânse. Există un lider sau lideri care să preia aceste energii? Să le coalizeze şi să constituie o alternativă reală, capabilă să-l îndepărteze pe Voronin şi grupul lui oligarhic?
Vasile Ernu: Asta este o mare problemă. Să nu uităm că evenimentul principal nu a fost asumat de nimeni. Opoziţia, din păcate, are şi ea hibele ei şi, mai ales, nu reuşeşte să devină o forţă unitară. E un moment foarte dificil. Eu sunt acum convins că violenţele şi brutalitatea folosită de regimul Voronin împotriva cetăţenilor şi a mass-media poate fi un moment şi un instrument împotriva PC. Instituţiile internaţionale trebuie să reacţioneze, mass-media internaţională trebuie se arate abuzurile fecute, societatea civilă şi ONG-urile din domeniu trebuie să facă ceea ce trebuie să facă. Acest lucru poate ajuta acum enrom de mult opoziţia şi, mai ales, poate îngrădi posbilităţile de manevră ale PC.
Mihai Goţiu: Opoziţia actuală ori o opoziţie cu lideri noi?
Vasile Ernu: Eu nu cred că o societate poate scoate o opoziţie nouă şi lideri noi în câteva zile. Nu e realist. Ăştia sunt oamenii, cu ăştia defilăm.
Mihai Goţiu: Cel puţin din ce am discutat cu tinerii basarabeni din Cluj şi cu prieteni din Moldova, nu există o încredere foarte mare în capacitatea actualei opoziţii de a-l înlătura pe Voronin. Ce ar trebui să facă pentru a le câştiga încrederea?
Vasile Ernu: Eu cred ce trebuie acum să facă două lucruri. Să aducă dovezi concludente şi credibile legate de falsificarea alegerilor. Să lupte pentru eliberarea celor arestaţi şi să adune noi dovezi ale abuzurilor din ultimele zile. Aceste dovezi trebuie să le arate lumii întregi.
“Mass-media e interesată doar de fum”
Mihai Goţiu: Crezi că în faţa acestor dovezi va exista o reacţie oficială ferma a UE? Eu zic că aveau suficiente dovezi şi motive să reacţioneze deja. Mi-e foarte greu să cred că oficialii UE nu ştiu exact ce se întâmplă la Chişinău şi că au nevoie de şi mai multe dovezi.
Vasile Ernu:UE ştie destul de bine ce se întâmplă, însă este destul de dezinteresată de Moldova. Însă odată aduse dovezi din partea opoziţiei va reacţiona mass-media şi ONG-urile, iar acest lucru va impune UE să ia o atitudine faţă de aceste abuzuri.
Mihai Goţiu: Mass-media… Mă refer la cea din România acum. Parcă s-a îmbolnăvit subit de “corectitudine”. Exceptând câteva editoriale şi interviuri, câteva emisiuni TV, am avut impresia că a preferat să stea cât mai departe de evenimentele din Moldova. S-au facut ediţii speciale care repetau însă aceleaşi ştiri pe care le citeai peste tot. N-am văzut problemele reale, viaţa oamenilor care au ieşit în stradă, teroarea, frica acelor oameni, pentru ca lumea să înţeleagă exact ce se întâmplă la Chişinău. Dintr-o dată, parcă a uitat să fie activă, implicată… Ş, mai ales, n-am văzut că ar încerca să pună o presiune reală pe autorităţi pentru a adopta un punct de vedere ferm. E doar impresia mea?
Vasile Ernu: Nu. Ar fi de spus lucruri grave legate de mass-media românească. În timp ce aici mass-media se ocupa cu “becaliada”, la Chişinău era prezentă doar mass-media rusească şi aveau loc fraude electorale. Ai vazut vreun reportaj cu 3-4 săptămâni înainte de alegeri? NU. Când a apărut mass-media cu problemele din Basarabia? Când a început să miroase a sânge. Nu-i aşa că sângele face rating? Luni, în toiul evenimentelor violente, nu existau reporteri de teren din partea televiziunilor. Cei care erau, nu aveau camere de filmat. Iar după ce a început să curgă sânge şi fumigene presa a început să-şi expună clişeele, obsesiile şi fantasmele sale legate de acel spaţiu. Intelectualii au reacţionat în mare parte la fel. Ce presiune poţi face când nu te interesează decât fumul şi nu problemele reale. Există un mare deficit de informaţie.
Mihai Goţiu:Crezi că măcar din solidaritate de breaslă, după ce mai mulţi jurnalişti au fost arestaţi şi ameninţaţi, se va schimba ceva în discursul presei româneşti în raport cu situaţia de la Chişinău?
Vasile Ernu: Eu cred că mai întâi ar trebui să demascăm abuzurile regimului Voronin, să trimitem date tuturor organizaţiilor internaţionale şi să ne solidarizăm nu numai cu ziariştii ci şi cu cetăţenii simpli care sunt abuzaţi.
“E periculos să duci povestea în zona naţionalismului”
Mihai Goţiu: La Chişinău s-a scandat “Romania, Romania!”, s-a arborat drapelul României, fără stema Moldovei, şi cel al UE. E vorba de o resuscitare a mişcării unioniste şi pro-UE ori doar de o încercare de a sensibiliza opinia publică şi autorităţile româneşti şi europene?
Vasile Ernu: Au fost diverse mesaje. Cred că e periculos de împins povestea spre zona naţionalismului şi a “identităţii naţionale”. Revolta şi nemulţumirea noii generaţii este îndreptat în primul rând împotriva nemulţumirii faţă de politica, economia şi platforma culturală promovată de acest regim.
« go back — keep looking »