Vasili Grossman – Viaţă şi destin
Vasili Grossman / Viaţă şi destin
Traducere din limba rusă şi note de Laurenţiu Checicheş
(fragment în avanpremieră)
— Vitea, mama abia acum s-a întors, spuse Liudmila Nikolaevna
Aleksandra Vladimirovna şedea la masă cu broboada pe umeri, trase înspre ea ceaşca de ceai, dar îndată o dădu la o parte şi zise:
— În sfîrşit, am vorbit cu un om care l-a văzut pe Mitea chiar cu puţin înainte de război.
Era tulburată şi tocmai de aceea începu să povestească cu deosebit calm, cu glasul cumpănit, că la vecinii unei colege de serviciu, o laborantă din secţie, a poposit pentru cîteva zile un consătean al lor. Această colegă a rostit întîmplător, în prezenţa nou-venitului, numele de familie al Aleksandrei Vladimirovna, şi el a întrebat dacă nu cumva aceasta are o rudă cu prenumele Dmitri.
Bătrîna s-a dus după orele de serviciu acasă la această laborantă şi acolo s-a lămurit că omul fusese de curînd eliberat din lagăr. El, corector de profesie, a fost închis şapte ani pentru că scăpase o greşeală de tipar în articolul de fond al unui ziar – înainte de război culegătorii încurcaseră o literă în numele tovarăşului Stalin; pentru încălcarea disciplinei, fusese mutat din lagărul ce se afla în R.A.S.S. Komi într-un lagăr cu regim sever din Orientul Îndepărtat, din sistemul de lagăre ozeriste, şi acolo Şapoşnikov fusese vecinul lui de baracă.
— De la primele lui cuvinte am înţeles că era Mitea. A zis: „Zăcea pe prici şi fluiera mereu melodia cîntecului Scatiu zurliu, unde mi-ai fost…“ Ştiţi, chiar cu puţin înainte să fie arestat, el venea pe la mine şi la toate întrebările mele, în loc să răspundă, zîmbea şi fluiera Scatiul… Diseară, omul acesta trebuie să plece cu un camion la Lanşevo, unde se află familia lui. Zice că Mitea era bolnav – avea scorbut şi nu se simţea bine cu inima. Zice că Mitea nu crede că va mai apuca să se vadă în libertate. Îi povestea despre mine, despre Serioja. Lucra la bucătărie, ceea ce acolo se considera drept o muncă minunată.
— Da, pentru aşa ceva trebuia să fi absolvit două institute, spuse Strum.
— Dar în situaţia asta nu e posibil să ai nici o certitudine… Dacă e cumva vreun provocator trimis anume? întrebă Liudmila.
— Cine are nevoie să provoace o femeie bătrînă?
— În schimb de Viktor, care e la o instituţie importantă, se interesează ei destul.
— Ei, Liudmila, asta chiar că e o prostie, zise Viktor Pavlovici, enervîndu-se.
— Dar el de ce e în libertate, a spus asta? întrebă Nadia.
— Ce a povestit el este de necrezut Acolo e o lume imensă, un adevărat coşmar, pe cît mi se pare. El face impresia unui om venit din altă ţară. Acolo, au obiceiuri proprii, propria lor istorie medievală şi modernă, proverbele lor…
L-am întrebat de ce a fost eliberat, iar el s-a mirat: Cum, nu ştiţi? Am fost constatat. Eu iarăşi n-am înţeles, şi el mi-a spus că cei constataţi în stare de dohodeaga – adică muribunzi – sînt lăsaţi în libertate. Au acolo, în interiorul lagărului, un fel de clasificare: pălmaşi, nerozi, căţele… L-am întrebat: Ce înseamnă zece ani fără drept la corespondenţă, la care au fost condamnaţi unii oameni în ’37? El zice că n-a întîlnit nici un om cu o asemenea sentinţă, deşi a trecut prin zeci de lagăre. Dar unde sînt oamenii ăştia? El zice: Nu ştiu, în lagăre nu-s…
O exploatare forestieră. Acolo sînt recidiviştii, cei strămutaţi special… Văzîndu-l şi auzindu-l, m-a năpădit jalea. Mă gîndesc că Mitea a trăit acolo şi rostea, ca şi ei, cuvintele dohodeaga, nerod, căţele… Mai povestea omul acela despre o metodă de sinucidere: cei din mlaştinile Kolîmei încetează să mănînce şi timp de cîteva zile beau numai apă, mor de edem, de hidropizie. Acolo se zice: A băut apă, a început să bea apă, asta, desigur, în cazul celor suferinzi de inimă.
Bătrîna vedea chipul încordat, răvăşit de jale, al lui Strum, sprîncenele încruntate ale fiicei sale.
Mereu tulburată, simţind cum îi arde capul şi i se usucă gura, continua să povestească:
— El zice că şi mai groaznic decît lagărul este drumul, trenul militar. Acolo, atotputernici sînt deţinuţii de drept comun, ei te jefuiesc de haine, de alimente, pierd la cărţi vieţile deţinuţilor politici, iar cel care a pierdut la joc ucide omul cu cuţitul, fără ca victima să ştie măcar, pînă în ultima clipă, că viaţa lui a fost jucată la cărţi. Şi mai groaznic se dovedeşte a fi faptul că toate funcţiile de comandă în lagăre sînt încredinţate deţinuţilor de drept comun – ei sînt responsabili de baracă, brigadieri la exploatările forestiere; acolo politicii nu au nici un drept, sînt tutuiţi, iar lui Mitea, cei de drept comun îi ziceau „fascistul“.
Apoi, cu glas puternic, de parcă s-ar fi adresat poporului, Aleksandra Vladimirovna rosti:
— Acest om a fost mutat din lagărul unde era Mitea la Sîktîvkar. În primul an al războiului a venit la grupul acela de lagăre unde a rămas Mitea un om de la centru, pe nume Kaşketin, şi a organizat execuţia a zece mii de deţinuţi.
— O, Dumnezeule, exclamă Liudmila Nikolaevna, eu vreau să înţeleg: oare Stalin ştie de această grozăvie?
— O, Dumnezeule, rosti Nadia imitînd supărată intonaţia mamei sale, dar se poate să nu înţelegi? Tocmai Stalin a ordonat să fie omorîţi.
— Nadia, strigă Strum, încetează!
Şi cum se întîmplă cu oamenii care simt că cineva apropiat le sesizează slăbiciunea lăuntrică, începu să strige la fiica sa, cuprins brusc de o furie cumplită:
— Tu să nu uiţi că Stalin e Comandantul Suprem al armatei care luptă împotriva fascismului, că bunica ta şi-a păstrat speranţa în Stalin pînă în cea din urmă zi a vieţii ei, că noi toţi trăim şi respirăm pentru că există Stalin şi Armata Roşie… Mai întîi să înveţi să te ştergi singură la nas, şi abia după aceea să-l condamni pe Stalin, care a pus stavilă fascismului la Stalingrad.
— Stalin şade la Moscova, iar la Stalingrad ştii tu bine cine a pus stavilă, îi răspunse Nadia. Nu te mai înţelege nimeni, doar chiar tu veneai de la Sokolov şi spuneai ce spun eu acum.
El simţi o nouă pornire de răutate împotriva Nadiei, şi această pornire i se păru atît de intensă, încît avea să-i ajungă pe toată viaţa.
— Ba eu n-am vorbit nimic de felul ăsta venind de la Sokolov, te rog să nu inventezi, spuse el.
Liudmila Nikolaevna interveni:
— Ce rost are să ne amintim toate ororile astea în timp ce copii sovietici mor în război pentru Patrie?
Dar tocmai în acel moment, Nadia dădu glas înţelegerii a ceea ce era tainic, şovăielnic în sufletul tatălui ei.
— Păi sigur, n-ai spus nimic, zise ea. Tocmai acum, cînd ai obţinut un asemenea succes în muncă, iar nemţii au fost opriţi la Stalingrad…
— Cum îţi permiţi, o întrerupse Viktor Pavlovici, cum îţi permiţi să-l suspectezi pe tatăl tău de necinste! Liudmila, tu auzi?!
Aştepta sprijin din partea soţiei, dar Liudmila Nikolaevna nu i-a venit în ajutor.
— De ce te miri, îi zise, dacă ea te-a tot auzit! E ceea ce ai discutat tu cu Karimov al tău, cu acest respingător Madiarov. Mi-a povestit Maria Ivanovna despre conversaţiile voastre. Şi-apoi, chiar tu pălăvrăgeai destul cînd veneai acasă. Oh, de-am ajunge mai degrabă la Moscova!
— Destul, o întrerupse Strum. Ştiu dinainte toate lucrurile plăcute pe care vrei să mi le spui.
Nadia amuţise, chipul ei părea ofilit, urît ca al unei bătrîne; îi întorsese tatălui spatele, iar cînd, totuşi, el îi surprinse o privire, rămase uluit de ura cu care ea-l aţinti.
Atîta apăsare şi antipatie plutea în aer, încît nu se mai putea respira. Tot ceea ce dăinuie cu anii, în umbră, aproape în fiecare familie – chiar dacă din cînd în cînd mai nelinişteşte, atenuat totuşi de dragoste şi încredere sufletească –, de astă dată a izbucnit la suprafaţă, s-a revărsat fără limite, inundînd viaţa, ca şi cînd între tată, mamă şi fiică ar fi existat numai neînţelegere, suspiciuni, răutate, reproşuri.
Se poate oare ca destinul lor comun să fi generat doar discordie şi înstrăinare?
— Bunico, exclamă deodată Nadia.
Strum şi cu Liudmila se uitară în aceeaşi clipă la Aleksandra Vladimirovna: ea şedea apăsîndu-şi palmele pe frunte, ca şi cînd o încerca o insuportabilă durere de cap.
Era ceva inexplicabil de jalnic în neajutorarea ei, în faptul că atît ea, cît şi durerea ei păreau a nu fi nimănui de trebuinţă, ci doar deranjau şi enervau, servind drept pricină a acestei discordii familiale, în faptul că această femeie, care toată viaţa fusese puternică şi severă, şedea acum însingurată şi neajutorată.
În clipa următoare, Nadia, lăsîndu-se în genunchi, îşi lipi strîns fruntea de picioarele Aleksandrei Vladimirovna şi murmură:
— Bunico, scumpa mea, buna mea bunicuţă…
Viktor Pavlovici se apropie de perete, cuplă radioul şi în difuzorul de carton ceva începu să scîrţîie, să urle, să şuiere. Părea că radioul transmite vremuiala nocturnă de toamnă care se stîrnise pe deasupra liniei întîi a frontului, pe deasupra satelor incendiate, peste morminte de soldaţi, peste Kolîma şi Vorkuta, prin aerodromurile de campanie, peste acoperişurile din foaie de cort îmbibate de apă şi zăpadă ale batalioanelor medico-sanitare.
Strum se uită la chipul încruntat al soţiei lui, apoi se apropie de Aleksandra Vladimirovna şi, luîndu-i mîinile în mîinile sale, începu să i le sărute.
Apoi, aplecîndu-se, îşi mîngîie pe cap fiica.
Părea că nimic nu s-a schimbat în aceste cîteva clipe, aceiaşi oameni se aflau în încăpere, aceeaşi durere îi copleşea, acelaşi destin îi călăuzea. Dar numai ei ştiau cu ce miraculoasă căldură li s-au umplut în aceste secunde inimile încrîncenate…
Deodată, în încăpere se făcu auzit un glas răsunător:
„În cursul zilei, trupele noastre au dus lupte cu inamicul în zona Stalingradului, la nord-est de Tuapse şi în preajma Nalcikului. Pe celelalte fronturi nu s-au semnalat nici un fel de schimbări.“
7 aprilie 2009
Film realizat de Vlad Mixich si Laurentiu Diaconu-Colintineanu la un an dupa revolta de la Chisinau:
Megapolis dupa 14 ani revin
Dupa 14 ani cei de la Megapolis (despre care am mai scris cite ceva si care au facut faimosul Karl Marx Stadt) revin cu un nou album. Albumul se numeste Supertango iar mai jos aveti piesa cu acelasi nume. Mie mi-a palcut mult (cred ca merge si pentru cei care nu stiu rusa).
Sarbatori fericite
Sarbatori fericite. Recunosc ca din muzica sacrala estica imi place foarte mult Rahmaninov si Ceaikovski. Un fragment deosebit (datele le aveti pe coperta CD-ului).
Romanian Books in Print Catalogue
A fost lansat Catalogul Cărţilor Disponibile în România / Romanian Books in Print Catalogue.
Impresii de la Chisinau – oamenii obisnuiti (II)
Menaru (Anne-Marie Blajan) a mers la Chisinau si scrie un jurnal…. mi-a citit si cartea pe post de ghid. Sper ca nu si capitolul cu alcoolul…. pe post de ghid… sa vedem ce spune.
Erezia de la un gulag la altul
Tamara Cărăuş / Contrafort / Contrafort, Nr. 1 – 2 / ianuarie – februarie 2010
Cartea Ultimii eretici ai Imperiului conține un schimb de scrisori dintre un octogenar, A.I., și un personaj cu vreo 50 de ani mai tânăr, Vasiliy Andreevici. Genul epistolar promite delicii deconstructive, căci permite prezentarea a două perspective asupra aceleiași chestiuni. Ultimii eretici nu sunt însă implicați în vreo polemică, dimpotrivă, ambii afirmă lucruri similare, își adresează reciproc cuvinte măgulitoare: „acest lucru m-a atras la tine. Eretic…” (p. 218), spunând repetat cititorului că textul abia citit este „admirabil”, „frumoasă parabolă și plină de tâlc” (p. 172) etc. Atunci când radicalizarea unui punct de vedere devine imperioasă, ereticii fac rezumări ale unor texte atribuite personajelor numite Cinicul, Estetul, Entuziastul, Farmacistul etc. (tehnica borgesiană patentată), iar octogenarul și tânărul urmăresc în continuare reciproca adecvare a perspectivelor eretice. Desigur, genul epistolar poate fi și scriitura pasiunii, împărtășite și a fraternității și nu e neapărat să corespundă unui orizont de așteptare al polemicii.
Ultimii eretici ai cărui imperiu sunt A.I. și Vasiliy Andreevici? Dacă sunt ereticii URSS, atunci cum e posibil să fii ereticul unei societăți și doctrine declarate, de mai toți, defuncte? Dacă ereticul afirmă o doctrină declarată de ceilalți defunctă, nu cumva nu mai este eretic, la margine, ci chiar în centrul ei? Probabil mai provocator este să fii ereticul imperiului care „urlă-toată-ziua-poezia-cu-drepturile-omului” (p. 205), azi înfloritor. Dar în acest caz ereticii noștri nu pot fi nicidecum ultimii, căci imperiul înfloritor generează constant erezii, însă aici ereziile ori se fac marfă, cum afirmă chiar ultimii eretici, ori, prin libertatea de expresie, sunt înghițite de democrație, care le transformă în partide, ong-uri etc. Ultimii eretici ar putea fi ereticii ideali, adică eretici deopotrivă față de imperiul defunct și față de cel înfloritor. Însă relația dintre imperii e specifică: erezia față de imperiul înfloritor este posibilă prin ocheanul imperiului defunct.
Metoda ereticilor e să reamintească strategiile de reprimare din URSS și să arate echivalentele lor în SUA și lumea capitalistă în general: politruc vs PR-ist, teroarea ideologică vs teroarea băncii etc. Axioma ereticilor este că totul trebuie comparat: timpul liber în URSS și timpul liber în SUA, funcția alcoolismului în fiecare sistem, terorismul rus de secol XIX cu terorismul de azi, securitatea și calitatea vieții în ambele sisteme, funcția criticii și a intelectualilor în fiecare sistem etc. Chiar dacă uneori se creează impresia că un corp încă în funcțiune, deși cu unele probleme de sănătate, este comparat cu un cadavru în plină disecție, reamintirea stalinismului servește unui scop imaculat: „Unde e Iosif Visarionovici să ia lecții de la acești politruci noi diabolic de eficienți?” (p. 263), întreabă personajul, cu dreapta intenție să ne ridice vălul de pe ochi, să ne scape de falsa conștiință, să ne arate halul în care suntem manipulați de birourile de marketing și PR. Dar pentru a fi deplin convingători, ultimii eretici ar trebui să rămână în erezia pură, adică în indeterminare și indecidabil, fără a cădea nici în marketing, nici în fantasma tămăduitoare a vreo unei ideologii prezente sau trecute. Însă nici un eretic nu e chinuit de indecidabil, ambii au convingeri și încă ferme. Desigur, orice erezie înseamnă și o convingere fermă, dar aici avem doi eretici și am fi putut avea (tehnica narativă permite, iertată fie-mi repetarea) o ciocnire a două erezii la fel de puternice și care ar fi creat pentru cititor experiența indecidabilului și aporiei, după care cititorul ar fi ales singur ce fals văl să-și tragă peste conștiința nudă.
Excavarea URSS are o funcție critică care însă se diminuează în paginile ce descriu, de exemplu, saltul calitativ „năucitor” care l-a făcut URSS când a trecut „de la aratul cu calul la sateliți” (p. 203), de la părinți iobagi la copii deținători de Premiu Nobel (p. 203) sau în paginile care descriu dolce vita sovietică. Și atunci personajele care celebrează erezia și distanțarea vorbesc despre „25 de ani de stabilitate incredibilă”, perioadă brejnevistă care „ne-a dat o doză de fericire”, când „pe orice obiect, fie metal, sticlă sau hârtie prețurile se ștanțau”, perioadă în care „totul devenea un soi de matrice, ștanțată în mintea şi comportamentul nostru” (p. 175). Însă căderea în nostalgia după dolce vita sovietică nu e definitivă, personajele reușesc să se sustragă fascinației care vine din trecut – „Atunci trăiam de parcă timpul se oprise în loc. Acest lucru mă fascinează și astăzi” (p. 176) – prin câteva încercări reușite de a face o teorie a nostalgiei pure, cu repere în Marx și Heidegger, capturând speculativ intervalul dintre progresul pur și nostalgia pură.
O modalitate de a sublinia că represiunea economică capitalistă nu e substanțial diferită de represiunea politică din comunism este postulatul Gulagului Glamour. În capitalism „schimbăm libertatea pe fericirea consumului… „A trăi mai bine” înseamnă a trăi pe credit și a avea siguranță. Este un sistem perfect. Bine ați venit în Glamour Gulag” (p. 245). Ereticii consideră că experiența concentraționară este una din cele mai importante experiențe ale omului modern și că cei care cred că epoca Gulagului e de domeniul trecutului, sunt naivi (p. 99). Gulagul glamouros e inundat de ecouri agambene. După cum știm, Giorgio Agamben, radicalizând ipoteze din textele lui Foucault, a făcut din Auschwitz şi experiența concentraționară paradigma întregii modernități politice care ar fi, în viziunea lui Agamben, o biopolitică. Ultimii eretici ar vrea să ne sugereze că detectează, pe cont propriu, o „etică biologică a Gulagului” (p. 100), unde dispare politicul și rămâne doar voința corpului și instinctul animal, iar viața și moartea sunt „în același orizont de sens” (p. 100).
Gulagul glamouros este societatea consumului și bunăstării, iar „statul bunăstării consumă mai multe ființe decât statul stalinist” (p. 124). Ultimii eretici demască continuu Marea Teroare capitalistă și instrumentele ei de tortură: creditul, gajul, împrumutul, datoria, cu alte cuvinte Banca. Ultimii eretici depun eroicul efort de a ne sensibiliza față de violența creditului bancar și capacitatea lui de a subjuga pe deplin ființele umane, de a le fura libertatea și viitorul, făcându-ne dependenți de bancă. Ereticii au dreptate. La un timp relativ scurt după ce au cucerit victorioși SUA, extratereștrii şi-au luat, învinși, tălpășița, căci tereștrii i-au hărțuit cu credite, gajuri, depozite, asigurări și întreg arsenalul distructiv al Băncii (aceasta e trama condensată a unui roman SF american din anii ʼ60).
Dacă teroarea politică comunistă putea fi evitată ignorând regulile de joc ale sistemului, subjugarea creditului este definitivă, căci nu confiscă doar viitorul, ci și mântuirea. Împrumutul „îți ia ultima șansă de a te mântui – fiindcă bogatul poate renunța la bogăția lui, greu, dar poate, are o șansă. Pe când la împrumut nu poți renunța, fiindcă nu-i aparține” (p. 238). Ne mai rămâne doar speranța că mântuitorul ar putea fi milostiv… Nemântuirea debitorului ne sugerează, desigur, că relația creditului și a Băncii cu viitorul nu este lipsită de neliniști metafizice. Dar oare rambursarea deplină a creditelor și reglarea definitivă a conturilor nu ar fi o catastrofă? Orice împrumut e din viitor. Totuși, împrumuturile dintr-un viitor virtual, pe lângă subjugarea față de Bancă, pot avea efecte în prezent, de exemplu, o creștere economică oarecare sau producerea de hrană pentru a potoli foamea acum. Poate „magia” economiei capitaliste este tocmai arta de a prelungi jocul virtual, și de a amâna la nesfârșit reglarea definitivă a conturilor? Împrumutul din viitor ar putea fi chiar o condiție inevitabilă a existenței prezente, mai ales că, așa cum afirmă pe bună dreptate ereticii, niciodată nu știm unde se termină foamea și unde începe îmbuibarea (a se vedea pagina 222).
Indecidabilul între foame și îmbuibare asigură o trecere lină de la un gulag la altul, ceea ce nu se întâmplă cu nevoia sexuală și pasiunea erotică care, ne asigură octogenarul, în Gulagul istoric se atrofiază mai mult decât am fi dispuși să credem. „Bătrânul Freud a greșit enorm când i-a acordat atâta atenție. Sau poate din lipsă de experiență concentraționară nu a înțeles acest lucru” (p. 223). E o erezie pe cinste, numai că bătrânul Freud ilustra erezia erotică cu niște cazuri clinice, prin urmare, și A.I. ar avea nevoie de o istorie sexuală a Gulagului pentru a‑și dovedi ipoteza. Deci, dacă în Gulagul concentraționar nevoia sexuală dispare, atunci ce se întâmplă în Gulagul glamouros? Ereticii nu precizează, căci răspunsul este evident: mașina de inventat nevoi a capitalismului ne condamnă la o exploatare fără răgaz a nevoii sexuale, acesta fiind încă un mod capitalist de represiune și subjugare.
Există și alte figuri ale indecidabilului în carte, cum ar fi cea a vampirului, care nu e nici viu, nici mort, și care e prins între două lumi și alimentează angoasa occidentalului. Un efect indecidabil este obținut, firesc, în reflecțiile despre terorism care e prezentat mai întâi ca „o formă de comunicare” (p. 191), un mesaj radical adresat de către sclavi stăpânilor care nu răspund la fax și telefon, apoi teroriștii sunt prezentați drept disidenți care fac o dublă critică atât a aristocrației locale musulmane, cât și a puterilor occidentale, și apoi se sugerează că terorismul e o formă de radicalitate care poate contribui la modernizarea lumii musulmane, care să funcționeze după reguli occidentale.
Însă o altă figură, Ostap Bender, ce pare inițial simbol al ereziei pure, al distanțării față de orice sistem, anulează neașteptat aporia promisă. Adevăraţii opozanţi antisovietici nu sunt disidenții, cei care s-au opus sistemului, însă vorbind aceeași limbă. Adevărații opozanți sunt cei care s-au situat în afara regulilor de joc ale acestuia: sectanții și speculanţii/bişniţarii de tip Ostap Bender. „Ceea ce Ostap Bender a înțeles, nu a înțeles Soljenițîn” (p. 74), și anume „dacă visul nu mai corespunde cu cel al regimului”, nu mai comunici pe limba lui. Pentru a-şi împlini visul, Ostap alcătuiește un dosar cu care dovedește că un contabil a expropriat statul sovietic, scoate dosarul de vânzare, prețul e suma expropriată, iar singurul cumpărător e chiar contabilul. Bender „acționează în spiritul celui mai bun manual de marketing capitalist” (p. 73), adică „produce o marfă pe care o evaluează exact la cât are el nevoie” (p. 73). Iar după căderea imperiului, toată averea statului a trecut în mâinile „fiilor locotenentului Schmidt”, care sunt urmașii lui Ostap Bender „cărora le-a dispărut acea „singură slăbiciune”: respectul față de codul penal” (p. 73). Paradoxal, Ostap Bender, deși se situează în afara regulilor de joc ale sistemului comunist, joacă după regulile de joc ale capitalismului. Și astfel Ostap Bender, față de care ereticii își declară simpatia, devine simbolul victoriei nemărginite a capitalismului. E ciudată această victorie tocmai într-o carte a distanțării față de doctrina dominantă azi. Cartea Ultimii eretici…, în loc de provocarea promisă, ne-ar putea duce la o mai veche constatare: capitalismul e rău, marketingul e rău, democrația e rea, dar nu s-au inventat altele mai bune.
Ereticii spun mai multe chestii intrigante și am avea ceva de spus despre esențializarea românilor drept cei care „nu cred în nimic” (p. 27); despre intelectualul rus care în Occident „este un om mort” și i se face dor de Siberia (p. 205) – mă tem că așa o fi; despre dificultatea rezistenței la întrebările ce apar citind Ultimii eretici… și care denotă o percepție neliterară a textului, cum ar fi „de ce”-urile, sau ticul didactic „dați-mi câteva exemple” etc.; despre nedumerirea mea referitoare la literaturizarea ideilor, ca și cum ideile ar apărea ex-nihilo în capul unui personaj sau al altuia și nu în urma unui dialog cu sau fără contestări ale ideilor enunțate anterior de altcineva și, desigur, am mai fi spus ceva şi despre ecouri și influențe benjaminiene, schmittiene, agambiene și zizekiene… însă am epuizat numărul de semne rezervat impresiilor mele. Să continue, inepuizabilă, erezia.
Capcanele negândirii
Vitalie Sprinceana / articol apărut în revista ”Contrafort” (1-2/81-182, ianuarie-februarie)
Capcanele negândirii (dialog cu o carte)
La parastasul prilejuit de aniversarea Căderii Zidului Berlinului au lipsit… bocitoarele. La fel ca şi în îndepărtatul an 1989, când înmormântarea comunismului se făcea cu lăutari. Silvio Berlusconi, aţipit cinic în plină procesiune, a reuşit să sugereze doar plictisul „regulamentar” cu care beaumonde-ul politic european abordează celebrările protocolare.
În pletora discursivă creată în jurul Marelui Eveniment nu a fost totuşi loc pentru nostalgii, regrete şi alte sentimente „legitime”. A lipsit Preotul ce ar fi pomenit cu evlavie numele Mortului, nu pentru a-l lăuda excesiv, ar fi fost un sacrilegiu, ci pentru a-i pomeni faptele bune şi rele, intenţiile – cele împlinite, dar şi cele neîmplinite, astfel încât să putem fixa locul potrivit al acestuia în memoria noastră comună.
Prin cea mai recentă carte a sa, Ultimii Eretici ai Imperiului, Vasile Ernu îşi asumă o misiune ingrată, în disonanţă deplină cu aerul local: înfiinţarea unei vorbiri înţelepte şi nepărtinitoare despre zilele noastre de ieri, nu ca reconstrucţie moralizatoare, deci moartă, ci ca o vreme vie, în care au încăput bucurii şi necazuri, suferinţă, dar şi speranţe.
Concepută ca un schimb de răvaşe între un închipuit fost disident sovietic, condamnat la moarte pentru că ar fi organizat un mic grup terorist, al cărui scop era lichidarea lui Stalin, luptător pe linia întâi în Marele Război, disident în anii ’60, exilat ceva mai târziu în Occident şi studentul/discipolul acestuia, născut undeva la periferiile Imperiului, trecut apoi, după prăbuşirea acestuia, în România, cartea e o tentativă de a recupera un Ceva fundamental, nenumit, care, zice autorul „s-a pierdut odată cu dispariţia lumii vechi”.
Ceva?
– O morală poate. După acel Rău, construit şi livrat ca Răul Absolut, totul, pentru a-l parafraza pe Ivan Karamazov, e posibil: un rău mai mic ni se pare o binefacere. Comparaţiile extreme, practicate cu osârdie în discursul public, pot justifica orice soluţie politică, culturală sau economică: pe acel fond negru, obiectele şi practicele gri nu se prea disting ori ni se arată atât de albe… Nedreptatea curentă se prezintă ca o personificare a justiţiei, iar micile minciuni răsar ca mari adevăruri, confruntate cu Absolutul.
– O atitudine. Prăbuşirea comunismului a lăsat orfană un tip de vorbire: cea despre săraci, nedreptăţiţi, rataţi, proşti şi mulţi. Lumea noastră a devenit un club select, în care pot să-şi permită bilete de intrare doar oamenii de succes, cei tineri, cu bani mulţi şi contacte multe. Biserica, zice părintele Agheev, un călugăr exotic, fost oligarh miliardar, vorbitor a 17 limbi străine, a fost învinsă de Bancă: „În momentul în care îţi faci asigurare, îţi iei credit şi depui banii la bancă, nu mai poţi crede cu adevărat, căci poliţa de asigurare şi contul bancar devin temeiul credinţei tale. Nu poţi fi creştin atâta timp cât ai poliţă de asigurare şi credit.” Glamour Hristos, cel transformat în abţibilduri încleiate pe Jeep-uri luxoase sau cel fredonat la TV de indivizi ca Becali l-a învins pe Hristosul în zdrenţe. Intelectualii, apărătorii cei mai sinceri ai prostimii în modernitate, tratează gândirea de stânga ca o ocupaţie, săracii – ca o coloană a cincea a unor forţe oculte, sau ca un balast pe drumul unui progres închipuit. Oricine îndrăzneşte să-şi asume cuvinte pentru gloată e taxat ca impostor, nostalgic, revizionist sau ca individ rătăcit, cu mentalitate învechită.
– O exorcizare a rostirii. Comunicarea publică nu pare a se fi eliberat definitiv de Vechiul cult, ci doar a schimbat pur şi simplu semnul din faţa simbolului. Ritualul pozitiv, constituit prin încărcarea cu virtuţi a comunismului, practicat până la 1989, a devenit ritual negativ, caracterizat prin aruncarea tuturor viciilor în cârca comunismului, în ambele cazuri păstrându-se pentru acesta extraordinara şi închipuita calitate de a controla cursul curent al lucrurilor. O curiozitate suplimentară ar fi că ambele tipuri de ritualuri sunt practicate de aceleaşi persoane. Osanalele adunate în Leniniane şi Colhoziane au trecut, peste noapte, şi fără probleme de conştiinţă, în blesteme anticomuniste, emoţia rămânând aceeaşi. Noi simţim, nu gândim!, pare a fi motto-ul mahmurelii zise tranziţie.
Născut în URSS…, crescut în tranziţie
Dacă prima carte a lui Vasile Ernu, Născut în URSS, era o lectură nostalgică a certificatului de naştere a ultimei generaţii sovietice, Ultimii Eretici ai Imperiului se dezvăluie ca fiind buletinul de identitate al acestora: ce s-a întâmplat cu copiii URSS-ului când aceştia au crescut mari? Este, într-un fel, straniu că pionierii care rosteau înflăcărat şi cu pioşenie cuvinte mari, de genul Patrie, Pace, Mamă, au ajuns aproape toţi, la maturitate, să poarte un nume colectiv: Ostap Ibrahimovici Bender.
Apariţia ostapilor în peisajul public autohton se datorează, sugerează Ernu, unor constrângeri structurale şi de conjunctură: a) limba banului, în care vorbeşte lumea noastră e cea mai uşor de deprins; b) represiunea economică, substituentul vechii dictaturi politice, e un mediu care poate produce doar acest unic tipar uman; c) o alegere morală capătă sens în măsura în care comportă şi un risc, ori, în sistemul social în care atât critica, cât şi lichelismul sunt răsplătite în acelaşi mod, prin profit, lumea capitalistă se situează în afara moralei: „Numai într-un regim în care poţi fi pedepsit funcţionează critica. În capitalism, ea nu mai funcţionează. Sunt tot mai convins de asta. În capitalism, critica are un singur rezultat: modifică nişte cifre în contabilitate.”
Acestui portret, deloc măgulitor, al lumii româneşti contemporane i se adaugă o serie de alte erezii: evoluţia intelighenţiei locale şi rostul ei în comunism şi capitalism, Ceauşescu e o hologramă, cea mai mare operă de artă produsă de români, România ar fi fost o ţară mult mai puţin traumatizată, dacă trupele sovietice nu se retrăgeau de pe teritoriul ei, oportunismul local şi lichelismul transcendental, victimizarea ca identitate naţională etc.
Încă o carte teribilistă?
Da şi nu. Da, pentru că e o carte-ruptură: curmă un mod de a gândi şi a vorbi despre lumea noastră, apoi, destramă o imagine de sine, artificială şi comodă, de care ne-am îndrăgostit atât de mult, încât o luăm drept reală.
Nu, deoarece reflecţiile şi meditaţiile acumulate în schimbul de epistole dintre cei doi, vizează o normalitate decojită de straie false şi demachiată de mituri frumos colorate, iar normalitatea nu poate fi excentrică.
“Stalinismul este ultima perioadă de aur a creştinismului”
Vasile Ernu, pentru blogul istodor si Voxpublica.
Vasile Ernu. Vorbind despre el insusi. El insusi cel din cartile lui, ginditoare despre pamintul care l-a nascut.
Ti-ai conturat o identitate ca om? Iti foloseste la ceva in lumea asta?
Da, ca om, da. Sau ai dubii că aş fi altă specie? E adevărat că în Ultimii eretici ai Imperiului am o teorie care susţine că noi am fi ultimii vampiri. Ce nu se vede cum îmi tremură buza cînd mă uit la jugulara ta? Cine naiba ştie… una sau mai multe identităţi. Da, foloseşte, normal ca foloseste. Cu ce avem, cu aia defilăm prin lumea asta.
Cum e lumea din jur? Cum e Romania? Ce-ti da siguranta?
Diversă, cu bune şi rele, cu isteţi şi proşti, şi cu mulţi români. Dar trece… Cînd mă plictisesc de ei, plec în deplasări. România am găsit-o isterică şi acum devine patologică. Siguranţa vine din cărţile bune şi de la prietenii mai deştepţi ca mine.
De ce traiesti?
Am o misiune foarte importantă, dar din păcate nu prea am voie să spun… Sînt aici să rezolv ceva foarte important, trebuie să vaccinez mai muţi indivizi de o boală gravă din zona prostiei. Dar te vei prinde tu pe parcurs că se pare că eşti vaccinat deja… sau greşesc?
De ce nu te sinucizi?
Pentru că-mi place viaţa, mai ales sub formă de tragedie. Iar suferinţa e din plin şi o avem mereu cu noi. Sinuciderea e pentru cei slabi de înger şi fericiţi sau plictisiţi.
Ce carti, dintre cartile mari vorbesc, nu vei citi vreodata?
Uh… am problem cu Ulise. Nu am reuşit niciodată să o termin. Amicul Bogdan Stanescu cu care vorbesc pe tema cărţii, tot face referinţă la ea şi ma bate la cap să o termin. Am citit multe texte depsre aceasta capodoperă, ştiu teoriile din jurul carţii, am citit mai toate carţile lui Joyce, însă am probleme cu aceasta. Poate, poate mă convinge Stanescu să o termin.
Cit de rau te timpeste teve-ul? Esti la moda cu mobilele-ipodurile-imacurile- tehnologia de ultima generatie. De ce/cum poti trai fara?
Am renunţat la cablu de vro 8 ani. La TV am doar o sirmă mică care prinde 3 posturi. Nu mai sînt dependent. Tehnologia nu mă pasionează. Îmi schimb calculatorul sau telefonul numai cînd nu mai merg. Ele sînt nişte ustensile fără de care pot trăi. E adevărat că de net sînt dependent. Acum îmi e greu să trăiesc fără el. Mai ales din cauza stilului de a comunica. TV-ul însă are o funcţie tot mai nocivă, a devenit o formă de “media” tot mai retrogradă.
Care-i cartea ta de suflet, cu care nu prea-ti vine sa te lauzi?
Mmm…. Am citit cînd eram mai mic tare multe cărţi. Multe din ele foarte proaste. Din alea cu eroi comunişti. Sînt cîteva care mi-au rămas la suflet şi sînt legat puternic sentimental. Un soi de trash de care nu mă pot desprăţi. Aşa s-a călit oţelul e o carte la care ţin mult şi chiar ştiu fragmente pe dinafara, haha… Să ştii însă, că la cîtă maculatură se scoate acum, cartea e chiar bunicică. Pentru mine însă e legată de o anumită perioadă, de un anumit fel de a visa.
Crezi in extraterestri?
Extratereştrii nu sînt interesanţi. Sau, pînă acum, nu am văzut extratereştri mai interesanţi decît pămîntenii, de aceea, mă rezum la relaţiile cu aceştia… Ai văzut că aia din Avatar, chiar dacă aveau cozile cu care se conectau la orice plantă, sex tot ca noi faceau. Ce plictiseală.
Magie, vraji, ce gust au pentru tine? Ti s-a ghicit in palma?
Sînt nişte jargoane, limbaje. Limbajul e limbaj şi nimic mai mult. Ele trebuies tratate ca atare, devin neinteresante cînd sînt abordate ca altceva, aşa cum se întîmplă deseori pe pamînt şi, mai ales în ţărişoara noastră. E interesant că la noi, intelectualii sînt un fel de vrăjitori. Istoria noastră este tratată de ei cu tot soiul de descîntece şi ghioace.
Vezi viitorul intr-o Putere a Rusiei si a Chinei?
Atîta timp cît Rusia şi China fac exact ce face SUA, adică visează la un soi de paradis naţional consumist (nu comunist), totul devine neinteresant. Atîta timp cît visul rusului, chinezului şi americanului de rind se reduce la cum să-şi vîndă libertatea pentru un credit bancar pe care-l cheltuie în cîteva zile şi îl plăteşte toată viaţa, atunci totul devine banal. Pe vremuri, oamenii aveau vise mai frumoase: oamenii mai vroiau să zboare în cosmos, să se sacrifice pentru o idee, să facă o meserie total neprofitabilă. Azi esti privit ca nebun dacă ai veni cu idei din astea. Să spui unei tipe/tip de azi, sau chiar părinţilor, că vrei să studiezi conjuncţia la Cicero, sau să faci un studiu pe rocile din Apuseni… Cred că te trimit direct la casa de nebuni. În anii 60 ai secolului trecut, acestea erau niste meserii romantice şi respectabile. Acum ele sînt neprofitabile şi „idioate”. Comunismul e mic copil pe lîngă gradul de spalare pe creier din zilele noastre.
Cum arata viitorul tau. Dar al lumii?
Viitorul lumii arată sumbru, însă al meu, bine. Sînt optimist: cu cît îi merge acestei lumi mai prost, cu atît îmi merge mie mai bine, fiindcă am mai multe motive pentru a lupta, miza e mai mare şi, deodată, totul capătă pentru mine sens. Mă tem de lumile în care totul merge bine şi în care sînt prea multe bancomate şi oameni fericiţi cu carduri şi cu minţi clonate.
Supranaturalul te bintuie? De ce?
Nu prea, fiindcă totul e supranatural, adică cultural. Azi şi natura este un soi de post TV sau gradină amenajată. Omul a pierdut demult legătura cu natura.
Ti-e frica de Criza? Cum te adaptezi?
Nu de criză îmi este mie frică, ci de faptul că ea va fi prea mică. Pentru a zgudui niţel minţile noastre betonate de noua ideologie, avem nevoie de o criză cu adevărat majoră. Noii politruci ai actualei ideologii apelează la un truc simplu: pe banii noştri, vor farda această criză amînînd confruntarea cu ea. Însă nu vă temeţi, ea va veni, fie şi mai tîrziu. Ştu că e comod şi căldicel aşa, dar omul are nevoie de o confrunbtare directă cu crize majore. Sistemul de tip liberal e mai eficient decît lăcustele, deci va trebui să ne confruntăm cu o criză majoră. Cînd unul cîştigă, altul pierde, cînd cîţiva cîştigă foarte mult, mulţi pierd totul, cînd unul papa prea mult, alţii mor de foame. Acest mecanism nu poate continua la nesfîrşit.
Ce inseamna credinta pentru tine? Ce-nseamna Dumnezeu?
Auuu!! ce întrebări prăpastioase. În ultima mea carte povestesc despre acestă problema cu care ne confruntăm în ultima perioadă, ultimii 70 de ani. Eu susţin o teză cam scandaloasă: stalinismul este ultima perioadă de aur a creştinismului. El este ultimul regim în care creştinul este pus în faţa unei decizii radicale: da sau nu. Această alegere radicală îi întăreşte temeiul credinţei. Iar cel mai anticreştin sistem este cel de tip neoliberal. Cînd apare o bancă dispare o biserică. Cînd îţi iei un credit, îţi schimbi temeiul credinţei. Un om nu poate intra în „împărăţia lui Dumnezeu” cu credit, fiindcă creditul e o bogăţie pe invers. La bogaţie mai poţi renunţa, însă la credit nu, căci nu tu deţii controlul. E o poveste interesantă. Nu ştiu ce părere are Dumnezeu despre asta, eu am însă o părere proastă. Nu-mi plac bisericile oficiale, indiferent de culoare, însă bancile, noile temple ale omenii, mă indispun rău. Poate de asta, ador spărgătorii de banci. Ei fac gesturi purificatoare.
De la Leipzig la Suceava
Dupa Budapesta, Praga si Leipzig nu ar strica un oras romanesc. Am ales Suceava, unde nu am mai fost din studentie. Ma leaga amintiri frumoase de acest oras. Bucovina e una din zonele mele preferate din Romania. Asa ca (miine) 26 martie 2010, ora 16.oo la Biblioteca Judeteana din Suceava. Cine e prin zona sa pofteasca.
