Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog

Vasile Ernu: „Sunt un însingurat în mijlocul mulţimii”

IMG_6294De Nona Rapotan în pe BookHub

Cu Vasile Ernu nu poți avea un dialog decât „altfel”, dar plin de miez, sinceritate și cât se poate de serios. Ideea a pornit de la „Adevăr sau provocare”, joc care, se pare, i-a plăcut. Cât despre bragă, vă spun eu, dacă nu ați băut niciodată o asemenea licoare, nu știți ce ratați: băutură mai răcoroasă ca asta nu există!

 

Ce apreciez eu la Vasile Ernu (înainte de orice) este sinceritatea. Cât de greu este să vă păstrați această calitate, într-o lume în care mercantilul pare că pune în balanța trocului aproape orice?

Da, sinceritatea este una din trăsăturile mele specifice care nu ştiu de unde vine. Eu şi cînd fac prostii mari sînt sincer. Nu pot ascunde nimic. Ştiu că e riscant, mai ales într-o cultură ca a noastră foarte diferită la acest capitol de cea rusească, însă asta e. Îmi asum. E un mare risc pentru că poţi fi uşor etichetat, stigmatizat sau luat în derîdere, băşcălios, cum numai aici poţi întîlni. Dar sinceritatea uneori şi dezarmează, trezeşte sentimente puternice. În literatură e mult mai utilă decît în viaţă unde poate lăsa răni adînci. Dar la sinceritate, cînd e vorba de scris, mai echilibrăm şi cu ironia, autoironia, umorul sau tragismul. Se poate şi în viaţă. Sînt tehnici mai subtile de protecţie.

Scriitor sau activist politic? Sau ambele?

Scriitor mai mult decît activist, cu toate că mi-ar plăcea să fiu implicat mai mult în acţiunile politice. E adevărat că eu muncesc mai mult cu textele decît cu practica, dar asta e cumva şi funcţia noastră. Alt tip de proletariat. Ştiu că termenul „activist” sună rău în mentalul postcomunist, dar politicul ţine în mod fundamental de praxis, fără a ignora deloc partea teoretică. Dar recunosc că eu sînt de felul meu mai „narodnicist”, pentru că îmi displace atitudinea elitistă şi sînt pasionat şi interesat de păturile de jos şi, mai ales, de grupurile lipsite de protecţie. De aceea vizitez multe astfel de pături sociale, discut cu ele, încerc să ajut. Asta vine şi din tradiţia mea de familie: o zi pe săptămînă se dedica pentru ajutorarea unor bătrîni, nevoiaşi etc., aveam familii concrete pe care le ajutam sistematic cu ce se putea. Asta face parte dintr-un soi de practică obişnuită de viaţă, fără a fi privită ca ceva excepţional. Cumva pe acest fond vine şi această trilogie a marginalilor pe care o scriu. Mă interesează lumea văzută prin ochii marginalilor, tehnicile lor de supraviețuire şi luptă. În curînd vor fi foarte utile, tot mai utile.

Cum e să scrii radiografia propriei tale descendențe? Mi se pare foarte greu să-ți păstrezi luciditatea, să nu te pierzi prin labirintul subiectivității.

Este un exerciţiu destul de delicat şi dificil. De aceea a şi durat mult timp pînă am scos această carte. Aproape patru ani. Dar mă bucur că este primită cu o notă atît de pozitivă de categorii foarte diferite de cititori.

Mi-a luat mult documentarea de teren, dar, mai ales, am avut probleme cu alegerea stilului şi tipului de naraţiune. A ieşit un gen compozit în care ai de toate: de la proză la eseu etc. Dar cel mai dificil şi delicat lucru e legat de decizia mea de a scrie la persoana întîi şi de a implica un soi de „eu colectiv” prin acest „noi” folosit foarte mult.

Tema sectelor e o temă totuşi sensibilă, cu conotaţii negative şi stigmatizări, cu elemente religioase lunecoase, cu clișee care domină mentalul colectiv majoritar. Pe bună dreptate lumea se întreabă: unde se termină Ernu şi începe secta? Despre ce sectă e vorba? Care e crezul ei, de fapt? Nu mai înţelegem nimic din Ernu cel de pînă acum şi Ernu-sectantul. Dacă oamenii au astfel de neclarităţi şi rupturi de planuri şi înţelegeri, totul e bine. Eu am avut grijă ca lucrurile să nu fie uşor de priceput, să fie multă ceaţă în anumite locuri. În ceaţă nu e foarte clar ce vezi, iar pentru a vedea trebuie să faci mai multe mişcări reflexive, e nevoie de întrebări. În ceaţă e uşor să te înşeli asupra a ceea ce vezi şi ţi se prezintă. Însă mai apare, din cînd în cînd, soarele şi ceaţa se risipeşte, dacă ai răbdare şi pui întrebările corecte.

Însă totul se construiește în jurul unor istorii de viață care ridică multe întrebări. Cartea mea e o mare întrebare legată de salvare. Care sînt condițiile salvării? Cum se poate realiza salvarea? Şi am luat acest grup marginal de la marginea geografiei, periferic, pentru a-l povesti şi chestiona. Salvarea, însă, pentru mine este un act eminamente politic care se leagă de social, economic, politic, cultural şi, fireşte, indirect, are şi un element religios, care la mine e doar ca un sunet de fond.

sectantii_1a-195x300Până la urmă „Sectanții” este o carte care vine să completeze un șir de apariții editoriale început acum ceva ani. Cum e: a crescut interesul cititorilor pentru toate cărțile scrise de Vasile Ernu? Sau a crescut interesul pentru activitățile dvs. din spațiul public? Reușesc oamenii să deceleze între cele două componente ale personalității dvs.?

Eu sînt pasionate de teme. De mari teme care mă obsedează şi la care caut un răspuns. Unele din aceste răspunsuri pot fi gesturi practice, acţiuni concrete, iar altele necesită timp pentru a scrie o carte. Eu încerc să-mi răspund, în primul rînd, mie la nişte întrebări care mă frămîntă. Uneori la astfel de întrebări stai ani de zile fără un răspuns, fără un rezultat. La unele probabil nu vei răspunde niciodată şi va trebui să trăieşti în această continuă căutare. Unele căutări capătă forma şi conţinutul unor cărţi. Acestea pot fi citite şi apreciate: pozitiv sau negativ. Eu sînt mai existenţialist, aşa că amestec de foarte multe ori textele cu viaţa şi invers. Cu toate că ştiu care e diferenţa dintre cele două. Sau mă înșel?

Am citit „Sectanții” cu o curiozitate nedisimulată și cu un simț critic peste medie. Am căutat cu acul să găsesc ceva greșeli de care să mă agăț, însă în afara unor mici scăpări de editare, nu prea am găsit motive. Cartea „curge” din punct de vedere narativ, personajele sunt la locul lor, trăsăturile acestora sunt extrem de bine conturate, detaliile de ordin socio-politic completează firesc tabloul. Cât a durat documentarea, având în vedere că vorbim de o comunitate destul de numeroasă?

Documentarea a durat trei ani. Nu neapărat continuu, dar pe parcursul acestei perioade am citit, m-am documentat, am făcut teren, am avut discuţii cu oamenii locului, am bătut satele şi oraşele la picior. Partea aceasta ultimă e cea mai fascinantă. Din această hălăduire prin cătunele din Bugeac vin şi multe povestiri de detaliu (pe care nu l-am mai încercat pînă acum).

Bănuiesc că au fost și critici negative pe marginea „Sectanților”. (Eu am avut în facultate doi colegi de alte religii, ambii membri a două culte neoprotestante, care au fost ținta multor prejudecăți de-a lungul anilor, deși nu ar recunoaște asta niciodată). Cum e să vii cu o asemenea carte pe o piață literară plină de prejudecăți și stereotipuri? Să recunoaștem, românii mai au mult de recuperat la capitolul toleranță.

Spre surprinderea mea, au venit multe laude din zone foarte diferite. Antropologii şi sociologii au reacționat primii cu aprecieri bune şi chiar cu invitații de a ține prelegeri la Universitate pe această temă. Critici literari importanți au scris de bine şi laudativ. Mulți cititori, lucru poate cel mai important, mi-au scris în privat aprecieri neașteptat de elogioase. Mai periculos e cînd încep să te laude duşmanii…

Recunosc că eu am avut temeri şi multe reţineri legate de această carte din motivele pe care le spuneam mai sus: tema şi stilul ridică anumite riscuri. Deci, cumva, reacţiile pozitive m-au încurajat şi surprins, în acelaşi timp. Cred însă că vor veni şi critici, cum altfel? Unele au şi început să apară de pe filiere diferite, însă încă destul de firave şi cuminţi. Că scot în evidenţă mai mult legionarismul decît stalinismul, că ideologic nu e foarte „cuşer”, că istoric lucrurile au fost puţin altfel. Posibil că sînt anumite inadvertențe istorice, elemente de detaliu discutabile, însă eu nu mă ocup de factualitatea acestor lucruri, cu toate că ţin la detalii, ci de memoria unui grup, de felul lor de a înţelege, explica şi reacţiona la nişte fenomene. Mă interesează în mod special sensul unor poveşti. Dar criticile sînt întotdeauna binevenite, dacă sînt făcute asumat şi cu argumente. Nu m-am temut de critici niciodată. Oricum, oamenii de care m-am temut eu cel mai mult, cei din comunitate despre care scriu şi cîţiva amici la care ţin, au dat deja nota. Şi am trecut examenul acesta cu brio. Pentru mine asta contează mult. Şi mai contează enorm de mult cititorul şi reacţiile lui. Faptul că primul tiraj s-a epuizat în doar 7 săptămîni şi deja a apărut tirajul al doilea e un semnal bun. Pentru un scriitor asta e o mare bucurie pentru că vede că are cititori. Oare nu asta ne dorim cel mai mult?

Urmează în completarea Trilogiei un volum despre bandiți. Cum se realizează documentarea pentru un astfel de volum? Știu fotografi, mă refer la Cosmin Bumbuț, care merg efectiv în mijlocul comunității; din punct de vedere al științelor sociale, noi numim asta observație cu observator uitat sau ascuns. Care sunt tipurile de bandiți de care se va ocupa Vasile Ernu în carte? De unde provin ei?

Ştiu proiectele lui Cosmin, ne cunoaştem, îl urmăresc. E un fotograf foarte talentat şi am fost implicat în organizarea primei lui expoziții din Cluj. Prin 1999 (?) la Insomnia. Însă noi facem lucruri destul de diferite. Poate complementare cumva.

Documentarea pe care o fac eu se petrece în ani de zile. Eu am teme mari pe care lucrez şi de-a lungul timpului adun materiale. „Marginalii” e o temă în lucru de 4-5 ani. Ea creşte odată cu documentarea. Cum se face? Sînt cîteva paliere pe care lucrez. Pe de o parte, literatura de specialitate pe care e musai să o cunoşti. Mai e literatura marginală a domeniului: jurnale, memorii, tot soiul de reportaje. Mai e istoria locului unde se petrece acţiunea şi o mulţime de alte istorii de detaliu. De exemplu: tipurile de instrumente muzicale folosite de sectanţii din Bugeac. Sau: tipurile de pistol sau cuţit folosite de bandiţii din Odesa la începutul sec. XX, sau tipurile de lacăt şi cum se deschid ele, altfel decît cu cheia. Astea sînt informaţii de detaliu care trebuiesc culese în timp.

Mai există o parte foarte importantă în procesul de documentare: mărturiile, întîlnirile şi discuţiile lungi cu diverse comunităţi despre care vrei să scrii. Da, trebuie să stai cu aceşti oameni să povesteşti şi să discuţi ca să-i poţi înţelege mai bine cum gîndesc, cum se comportă, cum acționează în diverse situaţii. Pentru mine foarte important e să le simt transpiraţia, mirosul. Să le văd culoarea pielii sau ochii. Aici e, însă, o mare problemă, pentru că grupurile marginale sînt grupuri închise şi foarte greu te primesc şi e nevoie de timp şi multă persuasiune inteligentă pentru a căpăta încrederea lor. Bandiţii şi sectanţii se pricep foarte bine la oameni: te citesc în cîteva clipe. E foarte greu să-i minţi, iar mediul intelectual le displace. Oare de ce? Pentru că există multă falsitate şi minciună în aceste medii „culte”.

Dar, evident că atunci cînd pui totul în scris ai o cu totul altă realitate. Ce fac eu nu e istorie, antropologie, sociologie, reportaj, ci mai degrabă un soi de ficţiune documentată, roman documentar. E totuşi ficţiune, dar care are în spate toate cele enumerate mai sus bine ascunse.

Despre bandiţi încă e prematur să discut căci sînt în lucru. Dar vreau să-ţi spun că sînt oameni foarte interesanţi, mai ales cei de modă veche. Sînt oameni cu care poţi să discuţi lucruri deosebite şi de la care poţi învăţa enorm de multe. Ei gîndesc foarte diferit de noi, majoritarii „legali şi civilizaţi”. Sînt oameni care gîndesc după cu totul alte norme şi repere. Au o cu totul altă etică. O să afli la anul cine sînt şi ce au în cap. Şi mai ales poveştile lor fascinante.

ernu1Cum e să fii „de stânga” într-o țară care confundă în continuare atitudinea stângistă cu totalitarismul? Influențează calitatea scriiturii această apartenență politică?

La început e foarte greu, după care e insuportabil, după care te obişnuieşti. Dar nu e bine să te obişnuieşti pentru că nu e bine şi nu e sănătos deloc ca întreg establishmentul cultural şi jurnalistic să aibă această atitudine arogantă şi absurdă în care stînga e tratată ca o boală şi ca ceva ciumat. Eu spun mereu că a fi de stînga sau dreapta ţine de un anumit mod de reflecţie şi de înţelegere a lumii şi nu e o boală. Nu se ia, nu se transmite. Acest fel primitiv şi provincial de a înţelege politica din păcate face imposibilă orice discuţie şi dialog. E trist. Dar încercaţi să scoateţi elementul „stîngist” din cultura, literatura, politica şi economia mondială a modernităţii şi nu mai rămîne mare lucru. Doar în România mai rămîne probabil cîte ceva, dacă e să vorbim ironic, dar lipsit de orice element de universalism şi interes pentru astfel de creaţii. Dar, într-o tradiţie profund conservatoare cum e cea românească, lipsită pînă şi de un element liberal mai consistent, stînga într-adevăr pare un „mutant” periculos. Dar sper că vine o generaţie nouă care va fi tot mai periculoasă, tot mai puţin dispusă să meargă pe tradiţia compromisului şi oportunismului local, tot mai dispusă să rişte. Noi, cei cîţiva de stînga, care încăpem într-o dubă, nu facem decît să contribuim la „extinderea teritoriului de luptă”. Chiar aşa „ciumaţi” cum sîntem.

E vară și oamenii își caută spații de relaxare mentală dintre cele mai diverse. Scriitorul Vasile Ernu cum se relaxează? Are vacanță sau nu?

O da, cum să nu. Eu sînt un mare promotor al odihnei, vacanţelor organizate de mine sau prieteni. Nu mă las niciodată pe mîna agenţiilor. Eu sînt adeptul lenei. Leneşii sînt cei mai interesanţi oameni pe care i-am întîlnit. Mereu spun că numai leneşii pot schimba lumea pentru că dispun de timp, ei controlează timpul. Cine controlează timpul controlează şi au puterea de a schimba ceva în lumea asta. Marea bătălie este bătălia pentru controlul timpului. Sectanţi şi bandiţii mei, şi mai toţi marginalii de altfel, sînt maieștri în controlul timpului. Cu cît eşti mai „harnic şi eficient” în temenii culturii actuale, cu atît dispui de mai puţin timp şi, fireşte, de mai puţină libertate. Modelul „corporate” al noului om de succes mi se pare groaznic. Unde sînt „luzării” şi rataţii de altădată???

Revenind, mie îmi plac serile de vară pe terase cu prieteni sau necunoscuţi. Nu contează. Important e să ai cu cine discuta şi regîndi lucrurile. Îmi plac drumurile, starea de a fi în drum, în mers. Prefer, fireşte, sudul, marea, Bărăganul, Bugeacul, stepa. Dar merg mult şi la munte, cu toate că nu e locul meu preferat. Îmi plac orăşelele mici de provincie şi satele cu toate că nu pot trăi în sat mult timp. Însă orăşelele mici de provincie sînt fascinante. Îmi place să mă opresc în astfel de orăşele şi să stau la poveşti cu oamenii prin crîşmele lor obosite. Aici poţi lua pulsul ţării şi poporului pe care nu-l mai ştim aproape deloc. I-aș lua pe toţi jurnaliştii noştri şi intelectualii cu pretenții care țin lecții de morală prin Bucureşti şi i-aş duce într-o crîşmă ieftină, adică bună, din Tecuci şi i-aş ţine cîteva zile acolo. Cu siguranţă au ce învăţa.

Din atitudine și din cele scrise pare că omul și scriitorul Vasile Ernu e un singuratic. Deși îi place să trăiască în mijlocul mulțimii.

Da, formula bună asta ar trebui să fie: sînt un însingurat în mijlocul mulţimii. Îmi place mult să fiu între oameni, să ascult, să observ, să înţeleg lîngă ei. Datorez enorm de mult oamenilor pe lîngă care am trăit. Sînt un însingurat, dar ştiu că „salvarea”, chiar dacă este un gest individual, nu se obţine decît în grup.

coperta1Ce-ar trebui să mai știe cititorii despre Vasile Ernu?

Că iubesc cultura rusă, dar urăsc toate formele de imperialism şi structuri autoritare ruseşti şi de tot felul, că sînt mult mai apropiat de valorile stîngii (radicale fireşte), decît de cele liberale, ca să nu mai zic de cele conservatoare, pe care nu le am la inimă. Dar asta nu însemnă că nu pot vorbi şi discuta cu oameni de altă orientare; că îmi place să petrec timp cu oameni pe care societatea îi marginalizează şi stigmatizează; că nu înţeleg cum poţi să fii creştin şi să ai convingeri de dreapta, că nu înţeleg deloc lupta pentru profit şi acumulare, mi se pare o barbarie; cred că e o mare artă să fii sărac şi demn; că îmi displace orice e elitist şi care se prezintă ca atare; eu cred că salvarea vine mereu dinspre locul şi zona de la care te aştepţi cel mai puţin: trebuie să trăieşti cu ideea că cerşetorul de la colțul străzii s-ar putea să fie salvatorul tău; că nu am învăţat mai nimic de la oameni bogaţi şi pretinşi școliţi; ador leneşii şi cred că numai ei pot salva lumea, pentru că dispun de timp; şi mai cred că orice intelectual care se respectă ar trebui, măcar o dată în viață, să stea în puşcărie şi am suficiente argumente pentru a explica acest lucru. Şi, în general, îmi plac oamenii radicali, marginali, cu convingeri pentru care sînt gata să sacrifice şi să rişte ceva în viaţă. Din păcate, la noi e moda pentru intelectuali: comozi, oportuniști, slujitori ai puterii care nu-şi asumă nimic şi nu riscă nimic. Modelul omului actual de succes îl compătimesc pentru că nu am voie să-l disprețuiesc… Ce plictiseală…

Cum vede scriitorul Vasile Ernu încheierea acestui interviu?

Fierbinte. Afară e caniculă. Dar imediat se termină de făcut braga pe care o pregătesc printre întrebări şi o bem să ne răcorim. Trimit un litru cu prima ocazie. Dar, în general, îmi plac interviurile, discuţiile, pentru că sînt momente de reflecţie.

-
13 July, 2015
in: Blog, Interviuri, Noutati, Presa   
Niciun comentariu

Comments

Leave a Reply