Anul acesta, Salonul de Carte de la Torino (8 mai – 12 mai), unul dintre cele mai importante evenimente de gen din Italia, a ajuns la ediția a XXVII-a. România a fost reprezentată de scriitorul Vasile Ernu în contextul programului Tangram. Europa la 16 ani. I-am luat autorului o scurtă declarație după ce s-a întors în țară.

Povestiți-ne despre călătoria dumneavoastră în Italia. Cum s-a simțit reîntoarcerea în această țară și ce impresie v-a lăsat noua ediție a Salonului?

Ernu În ultimii ani am mers în Italia destul de des pentru ca mi-au fost traduse primele două cărţi (Născut în URSSNato in URSS şi Ultimii eretici ai ImperiuluiGli ultimi eretici dell’Impero – Editura HACCA). Am tot fost invitat la diverse tîrguri, festivaluri, dezbateri. În ultimii ani am fost de vreo 7 ori, aşa că Italia a început să-mi fie destul de familiară. Mi-am făcut mulţi prieteni atît în mediul italian, cît şi în cel al emigranţilor sau studenţilor români de acolo.

Îmi place să petrec mult timp în discuţii, să aflu lucruri, să cunosc grupuri de oameni, să aflu probleme lor. Vreau să înţeleg cum gîndesc şi cum interpretează anumite lucruri care mă interesează pe mine. Pun multe întrebări şi discut mult. Recunosc că mediul literar şi mai ales cel pur cultural în sensul „elitist” folosit la noi mă interesează foarte puţin. El este secundar pentru mine. Şi oricum, lucrurile importante nu se întîmplă acolo.

Fiindcă am stat doar cîteva zile, am petrecut numai o zi în tîrgul de carte, pentru că în rest am preferat să am întîlniri cu oameni din alte comunităţi, cu prieteni, să vizitez amicii, să discut cu protestatarii care pregăteau un mare protest legat de nişte probleme sociale majore din zonă, să vizitez ultimele scoaturi etc. Evident să discut cu cîteva grupuri din comunitatea română pentru că acolo se întîmplă nişte fenomene foarte importante.

Lucrul care m-a surprins la tîrg anul acesta e faptul că statutul de „ţară invitată” îl are Vaticanul. În Evul Mediu poate era o invitaţie potrivită, dar azi să inviţi Vaticanul la un tîrg de carte de talia celui din Torino mi se pare puţin ridicol. Dar mă rog, nu am cercetat mult problema aşa că nu vreau să fiu prea critic. Ştiu că e în mare modă noul Papă, pînă şi în rîndul grupurilor de stînga. Cînd o să-l văd că luptă împotriva sistemului bancar, aşa cum o spune creştinismul primar, o să-l cred, dar deocamdată foloseşte o critică moale şi parfumată. Dar e mai bine decît ce făceau precedenţii.

Cum a decurs întâlnirea cu publicul și ce așteptări v-au fost confirmate (sau infirmate) odată cu derularea evenimentului al cărui invitat ați fost?

Am fost invitat de organizatorii tîrgului. Deci nu am mers „trimis” de nimeni de aici şi nu am cheltuit banii statului român, ca să-i liniştesc pe unii vigilenţi şi rău voitori. De ce m-au invitat? Asta nu ştiu. Programul în care am fost inclus este unul gîndit pentru liceeni şi studenţi. Practic este un soi de pretext prin care se adună un public tînăr, aduci în faţa lor un scriitor sau un jurnalist şi vorbeşti pe temele care te interesează şi crezi că i-ar interesa.

Evenimentul are loc practic în una din cele mai mări săli ale tîrgului: Arena Bookstock. E o sală imensă şi cînd o vezi goală nu crezi că ea se poate umple. Culmea e că se umple. Cum reuşesc, nu ştiu. Majoritatea tineri. Şi reacţionează ca la concerte: aplaudă, strigă, urlă, fluieră. Asta e bine, pentru că îţi dai seama după reacţie unde te afli, iar la un moment dat începi să simţi ritmul. Dacă sala nu mai reacţioneză, e de rău. Trebuie să taci sau să găseşti o formulă de a-i înviora. Dacă spui ceva ce le place încep să facă zgomot. E prima dată cînd am lucrat cu acest tip de public. Dar recunosc că mi-a păcut. Totul a durat în jur de o oră şi jumătate. Moderator a fost cunoscutul scriitor italian Andreas Bajani.

arena bookstock

 
Putem presupune că există diferențe de orizont cultural între tinerii români și cei străini. Care este perspectiva dumneavoastră asupra acestora și ce gânduri s-au înfiripat în urma dialogului cu cei sosiți la Salonul din Torino? Cum vedeți posibilitățile de apropiere dintre cele două fronturi culturale young?

Cred că tinerii de acolo şi cu cei de la noi au o mulţime de lucruri comune, un anumit tip de cultură comună urbană şi media, însă fireşte există, probabil, şi multe deosebiri. Pentru mine de exemplu, a fost destul de dificil să explic comunismul pe înţelesul tinerilor italieni care nu au avut un contact direct cu acest regim, nici ei, nici familiile lor. E adevărat că nici pentru tinerii români nu e uşor, iar pentru tinerii italieni e şi mai complicat. Dar asta e motivant şi incitant. Sau să le povesteşti despre România şi problemele de aici. Dar cum în ultimii ani m-am familiarizat destul de mult cu Italia şi problemele lor, atunci am încercat să fac paralele, să compar. Am putea fi surprinşi să aflăm, dar avem enorm de multe probleme comune şi asemănătoare, doar că la scări diferite. Capitalismul global a avut grijă să răstoarne postulatul lui Tolstoi care spunea: ne bucurăm la fel, dar suferim diferit.

Acum se pare că ne bucurăm diferit, sau tot mai rar, şi suferim la fel. Problemele noastre au început să semene foarte mult. Iar tinerii suferă enorm de mult, mai ales din lipsa locurilor de muncă care au devenit dintr-un drept un privilegiu. Precaritatea vieţii, care acum se ascunde sub termeni frumos ambalaţi precum „flexibilitate” şi „eficienţă”, a devenit un mod obişnuit de a trăi. Iar de aici vine un cumul de probleme sociale, economice, politice şi mai ales existenţiale. Şi cu cît mergi mai jos pe treptele sociale, cu atît tabloul devine mai sumbru. Iar cînd ajungi în mediile emigranţilor te apucă depresia.

arena bookstock

 

Spuneți-ne mai multe despre următorul sau următoarele proiecte la care lucrați anul acesta.

Of, e greu să povesteşti despre ceva ce este în lucru. Sper însă ca anul acesta să scot o carte nouă. Dar dacă tot am fost în Italia pot spune că mă interesează enorm de mult o poveste legată de o reţea de trafic de copii. Pe unii îi cunosc. Nu e vorba de organe, sex sau altceva. E vorba de o reţea la care şi părinţii participă şi care cumva e o formă de „investiţie” în viitorul copiilor: pentru că în Est nu mai este speranţă, copiii sînt trimişi să trăiască într-un soi de şcoli cu regim special pentru ca la terminare să aibă dreptul la muncă. E un mecanism prin care se construieşte un soi de robie modernă. E foarte fascinantă povestea, dar deocamdată caut bani pentru o mică cercetare. Încă nu am toate datele problemei. Dar garantez că e ceva tragic şi fascinant….