Sociologul Adrian Hatos despre Sălbaticii copii dingo
Vasile Ernu a scris un volum autobiografic despre melancolia generației sale. Melancolia e de fapt conceptul cheie al cărții. Semnifică tristețea difuză a celui care a pierdut fericirea pe care doar inocența tinereții sau inconștiența o oferă. Sau, mai aproape de spiritul cărții, e tristețea care însoțește maturizarea, sfârșitul copilăriei la pachet cu un fel de păcat originar. Acestea într-o combinație de Bildungsroman și explorare antropologică a stratificării sociale și a stilurilor de viață din Republica Moldova din perioada perestroikăi.
Cartea aproape că te face să crezi că doar cei care au traversat destrămarea comunismului în adolescență pot fi atât de nostalgici. Noi, ăștia care aveam 17-20 de ani în 1990 și am trăit live dezintegrarea regimului comunist dar și ulterioara reorganizare, radical traumatizantă, a societății, putem să ne regăsim ușor în experiențele narate de autor. Pentru restul este doar o poveste targetată pe nișa unei generații aproape ca oricare alta. Părinții noștri au dealtfel nostalgia anilor 60-70, bunicii probabil pe cea a anilor de speranță de după război etc.
Sunt curios așadar cum este receptat volumul de cei născuți prea târziu pentru a empatiza pe baza propriilor experiențe cu cele transmise de autor? Mă poate ajuta cineva mai tânăr care l-a citit?
Oare aceștia ar percepe precumpănitor simpatia aparentă a autorului pentru copiii violenți din găștile din cartierele muncitorești sovietice (copiii dingo), și care ascunde o apologie (a)morală a sălbaticei redistribuiri de avere din epoca post-1990?
Sau poate melancolia din roman e simpla nostalgie după Imperiul Sovietic cu măreția sa materială și culturală copleșitoare dar care s-a lăsat devorat din interior de consumerismul occidental: un narativ revizionist destul de comun în Rusia lui Putin? Oricât citise din Bulgakov sau prefera formațiile lui Viktor Țoi, Vasile Ernu recunoaște că la 18 ani făcea binging de filme americane cu bătăi la videosalon (chestii pe care le făceau și la noi unii prin 87-89, eu nu aveam niciodată răbdare să văd mai mult de 2 filme dublate de Irina Nistor).
Sau poate altceva.
Ca să fiu cinstit am citit volumul lui Vasile Ernu dintr-o suflare, cu multă emoție. Sunt din 72, deci aproape de un leat cu el. Totuși, am rămas surprins cât de asemănătoare sunt amintirile mele socio-antropologice din perioada 86-90 cu cele narate din volum. E adevărat, noi aveam cultul personalității și comunismul dinastic-sultanist al lui Ceaușescu, ei aveau imperiul nesfârșit și dominația rusă. În rest, aceleași straturi de oameni mutați de la sat la oraș, încercând să se adapteze marelui malaxor social și economic care mima organizarea și planificarea în numele industrializării comuniste. Aceleași grupuri de status (prefer conceptul weberian celui de clasă, folosit de autor, pentru că fundamentale sunt diferențele de mod de viață și de valori nu cele referitoare la posesiunile materiale) – nomenclaturiști, elita educată, muncitorii din centru, muncitorii din periferie, țărani, generații de orășeni. Psihologia fiecărui grup este de înțeles în raport cu cei din proximitatea socială și cu dinamica proprie (ascensiune sau declin). Acestora li se adaugau minoritari imperiali și majoritarii colonizați. Aceleași cartiere de blocuri, aceleași fabrici masive, aceleași lipsuri, aceleași gări împuțite și WC-uri publice respingătoare. Până și triburile de tineri identificate după stilul de muzică preferat sunt asemănătoare: rockeri, metaliști, depeșari, hipioți, punkeri. Eram deja globalizați (difuziune masivă, în ciuda granițelor) doar că noi tratam simple produse de consum ca mărci identitare probabil în mai mare măsură decât adolescenții din occident. Am luat individualizarea instituționalizată mult prea în serios.
Am aflat multe pentru înțelegerea celor întâmplate în ultimii 40-50 de ani în Republica Moldova. De pildă procesul de creare a unei elite locale, autohtone, demarat de puterea sovietică în anii 60 ai secolului trecut – korenizația – și care a creat pătura de „patrioți” moldoveni care au condus lupta pentru independență din 1990-1991. Sau teoria că limba moldovenească (româna) a fost salvată de femeile moldovene (și nu de intelectualii din elita mai sus menționată), fiind o limbă mai ales de utilizare domestică, în timp ce în armată sau administrație se folosea aproape exclusiv rusa. Sau despre frumoasa și inteligenta parteneră a unui poet român, „unul Dinescu”, pe care îl asemuiește cu un samovar care dă în clocot.
În plus, multă poezie și multe alte observații sociologice, antropologice și psihologice corecte și adeseori subtile care pot fi chiar inspiraționale.
Urmează, cred și sper, încă un volum, cel despre brutalii ani 90.
Comments
Leave a Reply