Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog

Prin cenușa Imperiului

Observator Cultural / 27-04-2021Nr. 1060 / Octavian SOVIANY

Vasile Ernu este un autor cu personalitate. Cărțile sale sînt greu de încadrat într-un tipar oarecare, căci nu se supun clasificărilor reducționiste, și împletesc narațiunea autobiografică, amplele divagații eseistice și reportajul social într-o  formulă căreia greu i s-ar putea contesta originalitatea. Ceea ce nu înseamnă că scriitorul e un „formalist“, dimpotrivă; miza cărților sale este  – în spiritul marilor scriitori ruși – „adevărul“: un adevăr adeseori incomod, a cărui afirmare presupune demolarea multor prejudecăți și locuri comune, un adevăr pe care Ernu și-l asumă, deși e conștient de încărcătura lui de subiectivism. Căci „adevărurile“ scriitorului nu sînt rezultatul unor reflecții „la rece“, sînt adevăruri trăite, rezultate dintr-o experiență bogată, din contactul cu straturile sociale cele mai diverse și cu oamenii cei mai feluriți, nu sînt rezultatul unor „teorii“, ci fapte de viață, care păstrează  freamătul viu și autenticitatea experienței trăite.

Sălbaticii copii dingo (Editura Polirom, 2021) nu contrazice, pînă la un punct, datele generale ale literaturii lui Ernu. La fel ca și cărțile mai vechi ale autorului, ea poate fi citită din mai multe perspective: ca o narațiune autobiografică, ca un reportaj despre Basarabia anilor ’80 și despre agonia Imperiului Sovietic, dar și ca un roman al Chișinăului, care devine (ca toate orașele pe care le iubim) un spațiu aproape magic, pe care scriitorul îl privește nostalgic, ca pe un paradis al adolescenței, pierdut pentru totdeauna. Ceea ce e nou și oarecum surprinzător în această carte a lui Ernu este lirismul, amplificat și de citatele abundente din cîntecele trupelor rusești ale epocii, care exprimau perfect starea de spirit a unei generații debusolate, ce nu-și mai găsea reperele existențiale, după ce idealurile „constructive“ ale comunismului poststalinist se înecaseră în lehamite și oboseală. Imperiul intrase în putrefacție, iar pe fundalul acestei agonii, care semăna cu descompunerea lentă a unui cadavru, se desfășoară povestea unei adolescențe care poartă, și ea, semnele vremurilor. Semnele unei epoci în care imaginea bancnotei americane se pregătea să ia locul statuii lui Lenin, devenită simbolul unei religii fără adepți, în care nu mai credea nici măcar secretarul general al partidului comunist de la Moscova.

Protagonistul cărții va fi prin urmare reprezentantul unei generații dezabuzate, care asistă pasiv la descompunerea marelui cadavru sovietic; e deocamdată un adolescent timid, care începe să-și pună întrebări în legătură cu lumea în care trăiește, descoperă de timpuriu vidul existențial (nu întîmplător are pentru prima dată revelația marii poezii citindu-l pe Bacovia), crede și el – ca toți congenerii săi – în mirajul american, împărtășește  idealul blugilor, al pantofilor Adidas și al sticlei de Coca Cola, oscilează nehotărît între două cercuri de prieteni și două lumi: lumea sălbatică a Ciocanei, cartierul proletar al „huliganilor“ și al viitorilor delincvenți, unde e în floare mitul „banditului“ și lumea „stilată“ a centrului, unde se citește, se ascultă muzică și mai ales… nu se face nimic. Starea sufletească generalizată este, peste tot, lehamitea:  „Noi am fost prima generație de copii sovietici care am refuzat să mai mergem, nu doar în marș, ci în general. Să stăm trîntiți – asta era poziția noastră preferată. Dacă bunicii și părinții din perioada stalinistă erau în linie dreaptă, în marș, iar cei din epoca dezghețului și din epoca brejnevistă erau în diverse grupuri, tusovka, adunări și ședințe de partid, de fabrică sau de bucătărie, noi ne tăvăleam prin ganguri, subsoluri, parcuri. Nici măcar scaunele nu le foloseam. Ne făceam una cu iarba, cu pămîntul, cu țărîna, cu asfaltul“.

Chestiunea identității naționale aparținea deocamdată viitorului. Exista o criză identitară, generată  de politica de „moldovenizare“ (și nu de rusificare cum se afirmă de obicei) a autorităților sovietice, care încercau să construiască „o identitate națională, culturală și lingvistică moldovenească, fundamental diferită de cea românească“. În acest context, limba  „moldovenească“ avea statutul unei limbi „de mîna a doua“, limba satelor, în timp ce elitele urbane preferau să se exprime în „limba Metropolei“.

Limba română s-a păstrat – ne încredințează Vasile Ernu – nu datorită intelectualilor, ci, în primul rînd. datorită femeilor de la sate:  „Țărani au salvat limba […], mai ales femeile. […] Bărbații stăteau între doi și trei ani în armata sovietică. […] Iar la întoarcere de obicei vorbeau bine rusește. Armata era un factor de modernizare a ruralului, dar și de sovietizare. […] Femeile în schimb, țărăncile moldovence, rămîneau acasă și făceau cele mai grele munci. Ele conservau ceea ce cei din jur pierdeau prin cunoaștere, necunoașterea unei alte limbi, în special a limbii puterii, a avut drept consecință păstrarea propriei limbi. Bunicile, mamele moldovence au salvat limba“.

Criza identitară era agravată de lipsa contactelor cu cultura română: în manuale erau prezenți doar cronicarii, Asachi, Junimea (fără Maiorescu și Slavici), literatura interbelică era total ignorată, iar de Istoria lui Călinescu nu auziseră nici măcar profesoarele de liceu. Odată cu „renașterea națională“ de la sfîrșitul anilor ’80, lucrurile încep însă să miște; protagonistul și prietenii săi descoperă că de fapt sunt români, iau parte cu entuziasm la manifestațiile naționaliste, eroul suferă chiar și o scurtă detenție, dar momentele de fervoare și efervescență se sting repede. Infernul comunist se destramă, dar la orizont începe să se arate infernul capitalist, după domnia ideologiei urma să se instaureze domnia, la fel de autoritară, a banului: în timp ce idealiștii manifestau, exprimîndu-și identitatea romînească proaspăt redescoperită, cei cu picioarele pe pămînt, profitînd de disoluția sistemului, căutau (și  reușeau) prin toate mijloacele să se îmbogățească. Începea „o nouă utopie, mai grozavă decît cea veche din care ieșeam zdrobiți. Spiritul dobîndea materie, dobîndea plăcere, dobîndea emoție irațională. Universalismul și internaționalismul, raționalitatea și visurile, progresul tehnic și științific au fost făcute praf. Acum știam, ba chiar eram siguri că fericirea se ascunde în bancnota verde a unui neam victorios pe care scrie In God We Trust. Ei ne învinseseră, iar noi începeam să trăim viața lor cu pasiune“.

Aceasta ar fi concluzia unei cărți provocatoare, care demolează multe mituri și certitudini facile, ca toate cele semnate de Vasile Ernu, apariție destul de insolită în contextul literaturii noastre de astăzi, care – fără a fi un nostalgic al comunismului și al URSS – nu se lasă sedus nici de sirenele liberalismului economic și politic. E desigur un om de stînga, dar unul credibil, și mai ales (ciudat și paradoxal!) unul care nu vorbește în numele nici unei ideologii, rămîne un soi de anarhist solitar care pune adesea diagnosticul exact al bolilor de care suferă lumea ultimelor decenii.

-
4 May, 2021
in: Blog, Cronici, Noutati, Presa   
Niciun comentariu

Comments

Leave a Reply