„ Numai rebuturile umane nu au nostalgii”
http://sprevest.ro / 9 decembrie 2009 / Oxana GREADCENCO
Faceţi parte din prima generaţie a basarabenilor veniţi la studii în România. Ce v-a determinat să optaţi pentru o facultate în România şi de ce anume Iaşiul ?
Da, am ajuns în România în primul val de studenţi, în anul 1990. Iniţial, vroiam să merg la Timişoara, însă acolo nu aveau facultatea de filosofie şi cu amicul meu, Lilian Negură, am ales Iaşiul. El a mers la psihologie, eu, la filosofie. Am ales la întimplare cred. Oricum, ştiam că am 3 oraşe universitare importante pe ştiinţele umane: Iaşi, Cluj, Bucureşti. Îmi place Iaşiul. Şi astăzi îl consider unul dintre cele mai importante oraşe din România. Pentru studii e excelent. Iaşul are un spirit aparte. Am stat, după Iaşi, şi la Cluj, şi Bucureşti. Clujul este prea conservator pentru gustul meu, Bucureştiul prea alert şi-ţi fură energia dacă nu eşti atent. Iaşiul însă este perfect: o combinaţie stranie dintre melancolie, atmosferă molcomă, stil de viaţă mai puţin mercantil, o anumită poetică în aer, o anumită mistică valaho-slavă… e un loc perfect pentru reflecţie. Dar să nu mitizăm… oamenii cu care eşti în relaţie de fapt fac totul fie că eşti la Chişinău, Iaşi, Cluj sau Bucureşti…
Câţi basarabeni erau pe atunci la Iaşi şi ce dificultăţi întâmpinaţi ?
Nu ştiu numărul. Ar trebui să vedem nişte statistici cu „descălecarea” basarabenilor în România. E foarte important să ştim cum şi cîţi au venit anual, cîţi au rămas, cîţi s-au întors, cîţi s-au pierdut pe drum. Eram destul de mulţi şi vizibili. Au fost multe probleme, însă cele mai mari cred eu au fost prebleme legate de integrare. „Noi” ne-am integrat mai greu, iar „ei” ne-au acceptat mai greu, însă treptat, treptat ne-am obişnuit unii cu alţii şi am învaţat unii de la alţii cîte ceva.
În timpul facultăţii, dar şi acum fiind la Bucureşti, aţi simţit că sunteţi discriminat în vreun fel pentru că sunteţi basarabean ?
Da, fireşte că am fost discriminaţi aşa cum şi noi am produs o „formă de discriminare” făţă de „băştinaşi”. Trebuie să privim acest raport de discriminare reciproc şi într-un context mai larg. Această discriminare se întîmplă peste tot în lume, însă asta nu înseamnă că trebuie să o tolerăm. Mai întîi, trebuie să avem capacitatea de a o analiza, trebuie să o înţelegem, să vedem care sînt cauzele. După care să acţionam, să o combatem. Problema mare legată de acest raport de discriminare vine din ceea ce noi numim „diferenţă”. Ne place sau nu ne place, noi chiar dacă vorbim aceaşi limbă şi revendicăm aceaşi cultură sîntem totuşi diferiţi. Diferenţa se poate vedea şi de la o regiune istorică la alta (Muntenia versus Transilvania, de exemplu). Iar noi nu trebuie să uităm că avem o istorie modernă în care am aparţinut mai mult de Imperiul rus decît de spaţiul românesc. Nu e cazul să ne prefacem că această experienţă nu a existat. Sorry, dar în anul 1990 secolului trecut mie îmi era mai uşor să înţeleg un rus din URSS decît un român (cetaţean român adică). De ce? E simplu: cu cetăţeanul rus aveam o istorie comună, o experienţă comună, o amintire recentă comună, o viaţă cotidiană comună. Cu cetăţeanul român aveam doar o „cultură teoretică” comună şi o limbă comună. Însă uneori doar limba este insuficient pentru a te înţelege. De aceea, în cea de-a doua mea carte, „Ultimii eretici ai Imperiului” vorbesc despre reînvăţarea „noii mele Patrii”. În anii 90 a început un proces de cunoaştere reciprocă, de învaţare reciprocă. Aceste discriminări se vor diminua (de dispărut nu vor dispărea niciodată, trebuie să fim conştienţi de aceasta) în momentul în care ne vom cunoaşte mai bine.
În studenţie, cea mai vizibilă formă de discriminare negativă sau pozitivă era cea legată de notele la examene. Ştiai materia, nu primeai 10, fireşte nu ai cum să ştii de 10, fiindcă „eşti din Basarabia”, iar dacă nu ştiai materia primeai pe nemerit un 5 fiindcă „eşti din Basarabia”. Atunci, bătălia şi strategia mea au fost concentrate pe două paliere. Mai întîi, m-am luptat să fiu tratat ca persoană concretă, Vasile Ernu, şi nu ca un personaj care aparţine unui grup şi care este tratat „la colectiv”. Eu răspund pentru faptele mele şi nu un anume grup sau comunitate. Al doilea lucru pe care am încercat să-l promovez, şi care cred cu convingere că este unul din atuurile noastre, e legat de promovarea acestei diferenţe specifice pe care o avem şi nu ascunderea ei. Eu cred că ceea ce la prima vedere pare un dezavantaj, poate fi un mare avantaj şi că pînă şi acumulările negative pot fi transformate într-un atu dacă ai puţină inteligenţă. Noi venim „de dincolo” cu o experienţă total diferită, sintem copii unui mare Imperiu, majoritatea dintre noi ştim să gîndim în categoriile a două culturi (română şi rusă). Aceste lucruri pot deveni nişte atuuri importante, deci să le folosim. Numai folosind diferenţa putem ajuta mai mult cultura şi spaţiul românesc. Eu le spun mereu amicilor mei din domeniul artei şi literaturii: nu încercaţi să mimaţi şi să fiţi ca un oarecare „escu” de aici, căci veţi fi un „escu” de mîna a doua. Aşa că încercaţi să valorificaţi diferenţa pe care o aveţi. Din păcate, puţini încearcă acest lucru.
Aţi avut recent lansarea volumului „Ultimii eretici ai Imperiului” la Chişinău. Cum a fost reîntâlnirea cu publicul basarabean ?
Nu cunosc foarte bine publicul nou basarabean. Am mulţi amici acolo, însă nu-i cunosc prea bine pe cei din generaţia actuală. Am impresia că e un public aparte şi puţin diferit decît cel din România. E un amestec straniu dintre „superficialitatea” românescă de tip latin (care nu e nepărăt rea) şi o sensibilitate „excesivă” slavă. Acest amestec crează un tip de emoţie aparte care se întîlneşte atît în Basarabia, cît şi în Bucovina de Nord. Tot de aici vine un anumit tip de sinceritate, aproape copilarească, uneori naivă şi dezarmantă care în România aproape că nu mai poate fi găsită. Basarabia este pentru mine interesantă tocmai datorită păstrării acestor „sentimente”pe cale de dispariţie şi mai ales a mutaţiilor specifice periferiei de Imperiu care au apărut în ultimii 15 ani. Există tipologii şi fenomene care nu mai pot fi întîlnite în spaţiul ocidental (sau tot mai greu pot fi găsite), iar aici sînt din plin. Pe mine mă interesează să înţeleg şi să descriu aceste fenomene.
Cartea „Născut în URSS” e totuşi plină de nostalgie. De ce vă e dor cel mai mult din acea perioadă ?
Repet ce am spus de nenumărate ori. Ideologia dominantă actuală interzice anumite sentimente. Se urlă că nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam scoate din sărite. Comuniştii au interzis tot soiul de sentimente umane, capitaliştii, altora. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Am mai spus-o şi o repet: dacă excludem din literatură nostalgia, atunci rămînem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material.
Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de sens şi nu de loc sau ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii. Numai rebuturile umane nu au nostalgii. Da, am avut o copilărie şi o adolescenţă fantastică, care, întîmplător, „au avut loc” în URSS. De ce îmi este dor de acel timp? E greu de spus. Îmi este dor „de acel timp” fiindcă el este „raiul meu” pe pamînt.
Daţi câteva nume de tineri scriitori basarabeni în care credeţi
Uh… ce mai înseamnă tineri…. Fireşte că îi voi aminti pe cei pe care-i cunosc mai bine… pe unii încerc să-i şi promovez… Mie îmi plac de la Dumitru Crudu la Iulian Ciocan şi de la Fraţii Vakulovki la Mitoş Micleuşenu şi Baştovoi. Apar poeţi noi precum Gamarţ, Hose Pablo, Alex Cosmescu…
Aş mai amiti şi de tineri din alte zone decît cea literara în care cred: Lilian&Petru Negură, Igor Caşu, Vitalie Sprinceană, Dorin Năstas, Andrei Gusco… de fapt sînt tare mulţi pe care ar trebui sa-i cunoaştem mai bune. Şi să nu uităm şi de scriitorii de limbă rusă din R.Moldova. Sînt cîţiva foarte buni precum Oleg Panfil şi Vladimir Lorcenkov.
La Moscova a apărut varianta în limba rusă a cărţii „Născut în URSS”, aţi mers în ultima vreme nu o dată acolo. Cum e actualul cetăţean rus faţă de cetăţeanul sovietic ?
Da, cartea mea a apărut la una din cele mai prestigioase edituri ruseşti, AdMarginem din Moscova. Era editura mea preferată şi când l-am cunoscut pe editor care a decis să mă publice în rusă a fost o adevărată bucurie pentru mine. În anii 90 nici nu visam aşa ceva, iar acum sînt bun amic cu Saşa Ivanov (cel care a creat editura) şi cu o parte din scriitorii lui de elită. E o onoare petru mine. (Fireşte că sînt onorat să fiu editat şi de cea mai importantă editură din România, ed.Polirom). Urmează ca în 2010 cartea să apară în alte 5 limbi.
Am mers în ultimii ani cu regularitate la Moscova pentru că am intrat în circuitul lor cultural. Adică sînt invitat la diverse tîrguri de carte, festivaluri, dezbateri. Cum e actualul cetăţean rus? E foarte greu de spus. E şi el în tranziţie ca tot Estul însă ruptura pe care ei au trait-o este infinit mai mare, iar problemele lor sînt mai copleşitoare şi mai dramatice. Totuşi ei au pierdut un Imperiu, iar aceasta este o catastofă pentru ei. Ar trebui să înţelegem aceasta. Ruşii trăiesc una din cele mai mari catastrofe cultural-politice din ultimii 100 de ani, echivalentul Războiului civil şi al celui de al 2-lea Război pentru Apărare Patriei. Dar ei sînt obişnuţi cu asta. Să sperăm că „prăbuşirea Imperiului” crează posibilitatea facerii unei lumi ruseşti mai bune. Prăbuşirea Imperiilor uneori pot duce la renaşteri spectaculoase sau la dispariţii totale. Vom vedea ce va urma….
Cât de mult v-a schimbat Bucureştiul ?
Nu-mi dau seama cît m-a schimbat Bucureştiul. E totuşi al 7-lea oraş în care locuiesc. Pot spune că am experianţa schimbării locurilor de trai. Fiecare loc nou te influenţează cumva. Cel mai mult însă te influenţează oamenii care locuiesc în acel spaţiu şi cu care intri în interacţiune. Ei crează noi posibilităţi de dezvoltare, de reflecţie etc. Bucureştiul este un oraş fecund pentru mine. Mie îmi plac în acest oraş tocmai lucrurile care acum nu prea plac aici. Mie îmi place aerul oriental al Bucureştiului. Bucureştiul este poate unul dintre cele mai orientale oraşe din Europa. Un orient occidentalizat, însă totuşi orient, iar aceasta este marea lui calitate. Cum spune faimoasa replică rusească: orientul este o chestiune subtilă.
Ce părere aveţi despre tânara generaţie de politicieni de la Chişinău. Merită să avem încredere în ei ?
Acestia sînt, cu ei defilăm. Am făcut lobby pentru noua alianţă ajunsă la putere cu toate că sînt cîteva partide acolo în care nu am mare încredere. Însă sînt şi partide care au adus oameni noi, tineri, cu un alt tip de discurs. Nu avem de ales, trebuie să încercăm şi altceva. Sper din tot sufletul să nu ne dezamăgească prea tare, căci atunci va fi dramatic.
În ce împrejurări v-aţi întoarce la Chişinău ?
Mă întorc oricînd în Chişinău. În următoarea perioadă sper să am tot mai multe proiecte legat de acest spaţiu. Dacă te referi la o întoarcere în sensul de a locui permanent acolo, atunci nu cred că e posibil din cauză că sînt prins în proiecte pe care le fac aici. Însă astăzi nu mai este o problemă „locul geografic” în care te afli, fiidncă poţi activa foarte uşor şi de la distanţă. De fapt, „geografia” a cam dispărut, iar „distanţele” s-au micşorat al naibii de mult. Oricum, voi vizita Chişinaul ceva mai des, sau cel puţin aşa sper.
Comments
One Response to “„ Numai rebuturile umane nu au nostalgii””
Leave a Reply
January 6th, 2010 @ 4:29 pm
[…] V. (2009) „ Numai rebuturile umane nu au nostalgii”, interviu, http://sprevest.ro / 9 decembrie 2009 / Oxana […]