Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog

Bandiții lui Vasile Ernu

img_20161205_091432

 Cristian Teodorescu / Caţavencii / 5 December 2016

I-am luat de curînd un interviu lui Vasile Ernu. Asta pentru că mi se pare unul dintre cei mai de seamă scriitori români contemporani. Dar și pentru că Ernu are un destin special ca autor. S-a născut în URSS, într-o familie de sectanți, care a avut de tras multe din partea regimului sovietic, și de cînd a venit în România e un vehement om de stînga. Din cauza lui m-am luat în bețe cu Claude Karnoouh, care-l crede eseist în primul volum din Mica trilogie a marginalilor, cel despre sectanți, în timp ce mie mi s-a părut un romancier non-ficțional. Cînd l-am întrebat pe el cum se consideră, Ernu mi-a răspuns, diplomatic, că nu-l interesează chestiile astea, care nu depind de el.

Al doilea volum al trilogiei sale mi se pare, în și mai mare măsură decît primul, un roman non-ficțional, un amestec de amintiri personale și de investigație romanescă în lumea bandiților din URSS. Nu m-aș mira însă ca și de data asta Claude Karnoouh să susțină că Ernu a scris un eseu și să ne contrazicem, din nou, pe această temă.

Înainte de a-și începe narațiunea, Ernu le oferă cititorilor săi un mic dicționar despre bandiții din Uniunea Sovietică. Vă sfătuiesc să-l citiți, ca pe un prim capitol al cărții, căci acest dicționar vă introduce într-o lume pe care altfel n-o veți putea înțelege. Însă marea deosebire dintre cartea despre sectanți și asta despre bandiți ține de relația lui Ernu cu sectanții și cu bandiții. Despre sectanți, ca membru al unei secte, aceea a evreilor care cred că Iisus a fost Mesia, Vasile Ernu scria din interiorul sectei sale. Despre bandiți, însă, Ernu scrie ca unul din afară, chiar dacă i se întîmplă să aibă de-a face și cu cei dinăuntrul acestei secte profesionale. Așa că, pentru a pricepe cum e cu lumea bandiților, Ernu face pe reporterul, la fel ca Truman Capote pentru romanul său Cu sînge rece.

Totul pare autentic, dar se simte că, de astă dată, Ernu investighează din exterior, nu ca în Sectanții, în care el, ca autor, era unul dintre ei. Ca investigație romanescă vorbind, rezultatul e mai acătării, dar povestirea nu e atît de vie în Bandiții ca în Sectanții, deși rezultatul literar mi se pare superior. E imposibil să nu-ți placă personajele lui Ernu, cu ajutorul cărora autorul reconstituie lumea bandiților, dar e clar că în această specie el pătrunde, cît pătrunde, fără a face parte din ea. Acest neajuns mi se pare, de altfel, o probă că romancierul Vasile Ernu e în stare să se descurce și fără protezele memorialistului care, dacă-l scoți din ceea ce a trăit el însuși, nu mai știe să se descurce. Așa se întîmplă că, în afară de istoriile cu bandiți pe cre le pune în pagină, Vasie Ernu procedează ca Victor Hugo, în Mizerabilii, trecînd de la epic la explicațiile epicului, alea care-i fac pe eseiști să-și închipuie că un prea cinstit roman ar fi un eseu aparte.

Din Bandiții lui Ernu îmi plac nu numai poveștile lui personale, cele în care spune cum a intrat în relații cu hoții și cu contrabandiștii de la Odessa și din alte orașe din fosta URSS. Mi se par de neuitat personajele lui, Profesorul, milițianul pensionar, artistul hoțiilor din buzunare, în construirea cărora Ernu are toate datele unui romancier neîndoielnic, deși nu se laudă cu asta. Spre deosebire de alți scriitori, Vasile Ernu nu-și pune problema genului în care scrie. Ca mulți alți mari povestitori pentru care ceea ce contează e ce-ți spun, nu ce crezi tu despre narațiunea lor.

Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor, Bandiții, Editura Polirom, 2016.

-
6 December, 2016
in: Blog, Cronici, Noutati, Presa   
Niciun comentariu

Comments

Leave a Reply