Puterea eretică a literaturii

Paul Cernat / Revista 22

Aproape totul e derutant în acest insolit epistolar al lui Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu. Sfidarea aşteptării cititorilor leneşi face parte din regula jocului. Sunt destui cei care, când văd pe copertă numele lui Ernu, fac imediat asocierea între o formulă eseistică ingenioasă şi o critică socială „stângistă“ sau „anti-anticomunistă“. Ei bine, deşi prezent pe ici-pe colo, nu amintitul ingredient se află în centrul volumului de faţă, ci pasiunea pentru literatură şi pentru forţa ei subversivă. Când spun subversivă am în vedere inclusiv conceptul de insolitare (ostranenie) pe care-l teoretizau formaliştii ruşi, acea „înstrăinare“ voluntară faţă de locurile comune ale gândirii şi ale limbajului. Las la o parte faptul că numai cine l-a citit prost pe eseistul nostru născut în URSS îl poate considera „nostalgic“ sau „utopic“ (în realitate, Ernu e un spirit critic profund antiutopic, fapt ce sare-n ochi şi în prezentul duplex).

Iscat în 2006, de Ziua Naţională a României, în ambianţa de la Hanul lui Manuc, dialogul său amical cu mai tânărul Bogdan-Alexandru Stănescu, fost coleg de redacţie la Polirom şi la fel de adict faţă de crema literaturii universale (de a cărei editare se ocupă, în ultimii ani, cu dedicaţie şi competenţă), s-a materializat şi în scris. El acoperă intervalul 2007-2010, fiind găzduit mai întâi în săptămânalul ieşean Suplimentul de cultură, apoi în Observator cultural şi în paginile Noii literaturi. Un interval cronologic dominat de evenimente electorale şi pasiuni politice aprinse… Ei bine, una dintre performanţele acestui epistolar jucat e de a slaloma – neevazionist! – printre jaloanele acestor evenimente, atingând, en passant, marote la ordinea zilei (de ex. Istoria critică… a lui N. Manolescu), pentru a ajunge la mizele ardente ale literaturii adevărate. Literatura ca deviere şi sfidare a previzibilului: ţara arde şi cei doi discută – şi se dispută – cu inteligenţă, pasiune, vervă şi umor despre „cine e mai mare“ dintre Gogol şi Joyce (pornind de la Cursurile de literatură universală ale lui Nabokov), despre bloomiana „anxietate a influenţei“ lui Dostoievski asupra autorului Lolitei, despre Platonov şi Bulgakov, Nadejda Mandelştam şi Vasili Grossman, despre Hagi Murad şi Moartea lui Ivan Ilici… Dar şi despre utopismul şi antiutopismul rus (marcat „colectiv“) vs. utopiile şi antiutopiile occidentale (marcat „individualiste“), despre puterea sau lipsa de putere a literaturii în comunism, democraţiile liberale şi islamism (v. mai ales secvenţele despre Rushdie şi ale sale Versete satanice, pentru a căror editare românească Bogdan-Alexandru Stănescu şi-a asumat riscuri reale acum câţiva ani). Oricum, editorul trădat din Bogdan-Alexandru Stănescu n-are deloc dreptate să se plângă, la final, de „antimarketingul“ cărţii („Care e publicul ţintă al unei asemenea cărţi? Mi-e teamă
că-i lipsesc consistenţa ideilor, sprinteneala subiectelor marketizabile (doi oameni care vorbesc despre literatură, vise, obsesii personale, totul pornind de la un pariu infantil) şi mi-e cel mai teamă că-i lipseşte o mirodenie esenţială vânzării: deschiderea, promisiunea unui viitor oarecare“). Tocmai acest „antimarketing“ asumat joacă în favoarea ei! Ataşamentul lui Ernu faţă de potenţialul „eretic“ al literaturii ruse leagă subteran duplexul epistolar de cărţile sale anterioare, Născut în U.R.S.S. şi Ultimii eretici ai imperiului, iar prefaţa lui Radu Cosaşu cade la fix: nici nu se putea un prefaţator-precursor cu o grupă de sânge literar mai compatibilă celor doi!

„Ceea ce îi desparte“ pe Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu este evident mai puţin important decât ce îi uneşte, însă are meritul de a pune în mişcare angrenajul acestui dialog spumos, debordând de idei proaspete, incitante şi de spirit viu, neliniştit, atotproblematizant. „Orice aş face, văd că te sustragi textului şi evadezi în teorie, dacă nu chiar într-un dans aerobic în care nu te pot susţine. Poate cu ocazia asta am aflat ce ne desparte“, scrie la un moment dat Bogdan-Alexandru Stănescu despre un Ernu „posedat de contextul operei“ (cf. Radu Cosaşu). Prin comparaţie, Bogdan-Alexandru Stănescu se arată fascinat de abisurile „monstruoase“ ale „textului ca descindere în infernul oricărei frumuseţi“ (cf. aceluiaşi Cosaşu). El simpatizează, vădit, cu hiperartiştii Joyce şi Nabokov, în timp ce Ernu îi dă şah cu mai mult decât scriitorii Platonov, Bulgakov, Şalamov şi, desigur, Dostoievski. Altfel spus, Ernu evadează în sus, spre ideile generale, în timp ce Bogdan-Alexandru Stănescu coboară în măruntaiele particularului; primul e atras de transgresiunea „dincolo de estetic“, al doilea – de transgresiunea artistului pur.

De remarcat predilecţia ambilor pentru maeştrii subversiunii în şi prin literatură, ca şi pentru literatura care nu „face frumos“ în faţa Autorităţii, cu precizarea că Ernu se arată alergic îndeosebi faţă de locurile comune ale gândirii, în timp ce Bogdan-Alexandru Stănescu – faţă de cele ale limbajului. Însă speculaţiile istorice, politice şi filosofice ale lui Vasile Ernu au o mobilitate, o libertate şi o inteligenţă de-a dreptul „artistice“, în vreme ce imersiunile crude şi rafinate ale lui Bogdan-Alexandru Stănescu în dedesubturile operelor se încarcă de potenţial politic, alunecând din plasa „perversităţilor“ estete ale lui Nabokov în plin demonism dostoievskian. La urma urmei, de ce n-am putea interpreta suspecta aversiune a lui Nabokov faţă de „profeticul“ Dostoievski ca pe o exorcizare a propriei identităţi ruse? Mai departe: ambii epistolieri se întâlnesc în admiraţia lor pentru stranietatea lui Gogol, dar se despart, din nou, în privinţa posterităţii literare a autorului Sufletelor moarte. În plus, Ernu preferă să insiste mai mult asupra laturii de critică socială a operei gogoliene, asumată şi chiar recomandată ca model („…nu înţeleg de ce linia literară începută şi dezvoltată de Caragiale aproape că dispare odată cu el. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu linia Gogol în Rusia, autorul de la care am început această discuţie“ – pp. 166-167), pe când Bogdan-Alexandru Stănescu se mulţumeşte să pedaleze mai ales pe latura estetică a conceptului de poştlosti (asimilat monstruozităţii kitschului „filistin“, mic-burghez).

Aceste „divergenţe“ benigne, cărora li se adaugă şi frapante diferenţe stilistice – Ernu: limpede, clasic, amuzat, BAS: manierist, pasional, mordant – conferă dialogului epistolar ritm şi suspense al ideilor, făcând din el deopotrivă stimul pentru recitiri revelatoare şi reconsiderări drastice, din mers, ale propriilor opinii. Pagini remarcabile sunt cele despre partea de umbră (dar… fără perdea!) a literaturii lui Joyce şi Nabokov, despre Cevengur-ul lui Platonov şi „inversarea“ destabilizantă a discursului utopic stalinist (nu întâmplător, cititorul său ideal, Iosif Visarionivici Stalin, a fost singurul care i-a înţeles mesajul, răzbunându-se în consecinţă!) şi, în general, tot ce are legătură cu literatura rusă clasică sau modernă, cu potenţialul ei critic, destabilizant, vizionar şi antiutopic. Miezul tare al acestui dialog rămâne însă, alături de sclipitoarele consideraţii despre Cevengur, scrisoarea lui Ernu intitulată Cum ar fi reacţionat Stalin la Versetele satanice (II). Ideea sa de bază ar fi că puterea literaturii e maximă în regimurile logocratice, guvernate de un discurs unic al Autorităţii, şi tinde spre zero în democraţiile liberale: „… Dacă limba (cuvinte, texte, directive etc.) este materialul de construcţie a politicului şi, deci, a comunismului, duşmanul lui se naşte exact din acelaşi aluat. (…) În lumea arabă, o lume cu adevărat religioasă (în sensul vechi al cuvântului), care, după cum spuneam, se întemeiază şi ea pe limbă şi unde orice iotă poate răsturna lumea, volumul are o semnificaţie politico-religioasă. În lumea occidentală, care este o lume prin excelenţă economică, unde limba are o valoare eminamente comercială, acest element «scandalos» a fost transformat într-o banală marfă cu o anumită conotaţie estetică“.

Chiar dacă Bogdan-Alexandru Stănescu mai comite câte-o inexactitate istorică („celebrul puci al lui Elţîn din 1993“, p. 100 – de fapt din 1991…) sau se lasă furat, incidental, de divagări oţioase, chiar dacă Ernu se complace câteodată în generalizări riscante, cartea oferă pe ansamblu spectacolul unui dialog captivant între doi cititori extraordinari, ca-n vremurile în care literatura însemna (şi) o cale regală de salvare a fiinţei captive, aservite, depersonalizate… E reconfortant faptul că în generaţia (încă) tânără mai există astfel de oameni pentru care literatura nu constituie un moft sau un fetiş pios, ci o problemă „de viaţă şi de moarte“, deschisă către toate azimuturile existenţei sociale şi individuale.

Homo sovieticus, rievocato dallo scrittore romeno Vasile Ernu

di Horia Corneliu Cicortaș/FIRI

Il primo libro (Născut în URSS, Iași, 2006) dello scrittore Vasile Ernu, classe 1971, è stato da poco pubblicato in Italia, nell’ottima traduzione di Anita Natascia Bernacchia. (Vasile Ernu, Nato in URSS, Hacca Edizioni, 323 pp., 14 euro). Il volume  è composto da una serie di brevi frammenti autonomi che rievocano, in modo (auto)ironico, diversi aspetti della vita quotidiana nell’Unione Sovietica: da “Pioniere forever” o “Il sesso nell’URSS”, fino a “Cosa beve il cittadino sovietico?”, “La questione ebraica nell’Unione Sovietica” o “L’avventura sovietica degli oggetti”. Qui di seguito, una conversazione con l’autore del libro.

Horia Corneliu Cicortaș: A proposito dell’esistenza quotidiana vissuta dall’homo sovieticus negli anni settanta e Ottanta, rievocata nel libro, come ha vissuto la tua generazione le novità apportate dalla perestrojka?

 Vasile Ernu: Io sono prima di tutto un “prodotto” del periodo della perestrojka prima ancora di essere un homo sovieticus. Il periodo della perestrojka ha significato innanzitutto ribellione, polemica e molta apertura. È stato il periodo dei grandi cambiamenti e delle dimostrazioni continue. Allora ho imparato cosa vuol dire polemizzare, costruire argomenti, lottare e avere coraggio. È stato un  periodo delle speranze che svanite poi in questa interminabile transizione post-comunista. Per me, resta il periodo più bello.

Nel libro, io racconto la vita quotidiana in una duplice prospettiva: partendo dalla ma esperienza diretta, ma anche dall’esperienza di coloro che mi hanno raccontato il loro vissuto o le loro letture. Ma è un archivio personale e soggettivo, senza la pretesa di una verità storica e scientifica. Io voglio costruire un mondo che dice: sì, abbiamo vissuto nel comunismo, c’è stata repressione e dolore, ma in questo mondo le persone hanno vissuto, hanno amato, hanno cantato e ballato, hanno gioito e hanno pianto. È la nostra vita e non ci possiamo permettere di gettarla nel cassonetto della spazzatura.

 Rispetto ai cittadini di altre ex-patrie comuniste, senti qualche forma di solidarietà, di particolare interesse?

Penso che il mondo comunista abbia creato un certo tipo di cultura, di memoria, di esperienza quotidiana. Certo, esistono delle differenze importanti tra lo spazio sovietico e quello dei paesi comunisti dell’est, così come esistono grandi distinzioni tra il tipo di nazional-comunismo romeno (che a me sembra uno dei meno interessanti) e il comunismo polacco o ungherese. Ma vi è anche un legame comune. Per questo, quando incontriamo gente della stessa generazione degli ex paesi comunisti, abbiamo una moltitudine di racconti e di esperienze comuni. Invece, con una persona della stessa generazione appartenente allo spazio capitalista, le cose non stanno così, poiché abbiamo avuto una storia separata, anche se non così distante come può sembrare. Abbiamo anche con loro storie comuni perché la cultura di massa aveva già iniziato a funzionare anche nello spazio comunista e abbiamo avuto accesso, sia pure per poco tempo, a diversi elementi culturali occidentali (musica, film, cartoni animati, libri). Tuttavia, un certo tipo di esperienza sotto il comunismo ci rende molto più vicini all’interno dell’ex blocco comunista.

Come è stato accolto il libro sull’URSS in Russia e nei dintorni?

Riconosco di aver avuto piccoli timori riguardo alla sua ricezione nell’ex spazio sovietico e in particolare in Russia. In fondo, parlavo a persone che conoscevano benissimo quelle realtà. Ma le cose non sono andate proprio come pensavo. Sembra che il tempo crei un certo tipo di oblio, attivando un certo tipo di memoria. Vi è una nostalgia, una tenerezza rispetto al passato, rispetto ad un periodo scomparso. Sta di fatto che il volume ha riscosso un qualche successo sia di pubblico che di critica. La critica ha apprezzato questa miscela ben dosata di nostalgia, tenerezza e ironia; un ironia che manca nello spazio slavo. Per il resto, cerco di agire simultaneamente negli spazi che sento familiari: Romania, Repubblica Moldova e Russia.

Da quanto ne so, negli altri paesi post-sovietici il libro può essere ordinato solo per corrispondenza. Adesso si sta preparando una traduzione in Georgia e sto negoziando una per l’Ucraina. Naturalmente, il volume si trova, o almeno so che si trovava, nelle librerie della Repubblica Moldova.

In Romania, le prime edizioni del libro, targate Polirom, sono esaurite. Quando sarà di nuovo sul mercato romeno?

 La prima edizione è andata a ruba. C’è stata una seconda edizione, con un cd contenente testi del libro letti da Bogdan Ghiu e pezzi musicali della band russa Auktion. Poi, una terza edizione che si sta esaurendo. Il libro si trova ancora e l’editrice Polirom è interessata a pubblicare altre edizioni se ci sarà richiesta. Per uno scrittore, essere letti è la cosa più importante.

Dopo Gli ultimi eretici dell’impero, quali sono i cantieri letterari nei quali sei impegnato?

 Ho pubblicato qualche mese fa un libro insieme ad un amico, Bogdan-Alexandru Stănescu, che si intitola Ciò che ci divide. È un libro in cui polemizziamo attorno alle nostre ossessioni letterarie. Sto lavorando ad alcuni libri nuovi ma non so in che ordine usciranno. Mi è abbastanza difficile parlare dei progetti in corso perché non so come si svolgeranno. M’interessano alcuni temi chiari e i soggetti sono delineati. Sicuramente ne sentirete parlare quando usciranno, perché sono temi dolorosi che irriteranno molti.

I tuoi autori prediletti, la famiglia degli scrittori ai quali ti senti più vicino?

 Sono cresciuto con molta letteratura russa, per questo ne sono più intimamente legato. La linea Gogol mi è quella più vicina. Gogol e Bulgakov, ma anche Tolstoi e Cehov, Platonov e Babel. Come anche i più giovani Prilepin e Peperstein. Tra i romeni, mi piacciono molto i cronisti e gli avanguardisti. Nell’adolescenza, mi ha impressionato Panait Istrati. Ho letto tardi Preda e Rebreanu, ma non posso dire di avere con loro una grande intimità. Tra i contemporanei leggo Cimpoeşu, Lungu, Aldulescu, Cărtărescu (narrativa breve), Ilis e quasi tutti i miei colleghi di generazione.

La versione originale romena della presente intervista è pubblicata sul quindicinale Ora di Torino (n. 12, 27 genn. 2011).

Voci correlate: “Io non penso che la sofferenza sia la chiave di lettura del comunismo”. Dialogo con Vasile Ernu, a cura di Maria Luisa Lombardo, in eSamizdat (2008).

„Drumul lui Gogol şi al lui Joyce spre iadul personal“

Text-interviu de Simona Chitan in Adevarul / Marţi 28 dec 2010

Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu au publicat un epistolar, „Ceea ce ne desparte“, în care fac o trecere prin marea literatură a lumii, fiecare susţinându-şi opţiunile literare

„Despărţirea de inocenţă”

Bogdan-Alexandru Stănescu, în vârstă de 31 de ani, joyce-ian prin excelenţă, spune că, după ce descoperi urâţenia vieţii, e mai uşor să-l înţelegi pe Dostoievski.

„Adevărul”: De ce ai mizat necondiţionat numai pe Joyce la începutul epistolarului vostru? Cum ai descoperit că Joyce a fost proprietarul unui cinematograf în Bucureşti?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Pariul nostru a fost un simplu pretext, de unde şi simplitatea barbară a opţiunilor. Bineînţeles că un cititor serios nu ar putea să pună un pariu de acest gen. Am vrut să îngroşăm liniile tocmai pentru a putea lărgi apoi orizontul discuţiei. De fapt, ce ne-a făcut să pornim la drum a fost tocmai sentimentul că despre autorii mari se vorbeşte foarte mult, fără ca grupul majoritar (creator de se impersonal) să se întoarcă cu adevărat la cărţi. Ne-am inclus în această paradigmă tocmai pentru că aşteptam un imbold spre recitire. Sursa informaţiilor mele a fost biografia monumentală a lui Richard Ellmann. Obsesiile scatologice sunt revelate în scrisorile lui Joyce – poate cea mai frumoasă corespondenţă de dragoste ţinută vreodată. Cât despre cinematograful deţinut de Joyce, în parteneriat, pe strada Doamnei, am găsit chiar locul exact, cu ajutorul unui mare prozator român, care între timp a murit. E vorba despre Ioan Lăcustă.

Prin ce rezistă Joyce în literatura secolului XXI? Ce înseamnă Bloomsday pentru tine?

Joyce face parte din grupul acela de scriitori fără de care modernismul literar de secol XX nu poate fi conceput, alături de Marcel Proust, Hermann Broch, Virginia Woolf, Robert Musil, Samuel Beckett (da, îl arondez modernismului umanist, nu postmodernismului) sau Franz Kafka. Bloomsday, pe lângă o acţiune de marketing cultural bine pusă la punct de un oraş pe care Joyce nu l-a prea iubit, ca să fim sinceri, nu înseamnă prea mult pentru mine. Aşa cum nu înseamnă mult nimic din ce îndepărtează literatura de condiţia ei esenţială: solitudinea. Aşa cum dragostea nu e posibilă în grup (pentru că se transformă în orgie sau ritual de iniţiere), nici literatura nu se face/citeşte decât de unul singur.

Ce a însemnat toată această trecere prin „Canonul Occidental” al lui Bloom, prin lista lui Nabokov pentru a ajunge la Roth, Mandelştam, Bulgakov, Grossman sau Platonov?

Da, cuvântul trecere exprimă cel mai bine drumul nostru. L-am asemănat cu o călătorie cu poştalionul. În multe staţii am preferat să nu oprim, fie pentru că se făcuse târziu, iar în pădurea din apropiere fojgăiau sălbăticiuni, fie pentru că hanul era deja plin până la refuz. În fond, mi se pare penibil să-mi dau eu cu părerea despre Shakespeare (dacă vrem să abordăm cercul suprem al lui Bloom). Poate peste câţiva ani…

Bogdan-Alexandru Stănescu

Cum ţi-ai revizuit canonul literar şi ce te-a provocat  cel mai mult în acest schimb epistolar?

Nu am revizuit prea mult, eu personal nu am făcut altceva decât să citesc cu alţi ochi clasicii ruşi, să mă apropii de memoriile Nadejdei Mandelştam (pe care le păstram în bibliotecă ca pe sfintele moaşte, dar nu le citeam), să mă cert cu Grossman (iarăşi, fără motiv) etc. Cel mai profitabil a fost însă drumul în răspărul lecţiilor de literatură ale lui Nabokov: e uşor să dai cu Dostoievski de pământ atunci când te cheamă Nabokov. E prea uşor, poate. Când, însă, reciteşti Dostoievski la 30 de ani, adică după ce ai descoperit moartea, boala, urâţenia absolută a vieţii, când de fiinţa ta fragilă prin excelenţă deja depind alte câteva fiinţe chiar mai vulnerabile, ţi-e mult mai uşor să înţelegi ce vrea să spună, în fond, Dostoievski.

Cum ţi-ai reevaluat opiniile faţă de Gogol, Tolstoi, faţă de literatura rusă, în general? Cum găseşti literatura contemporană rusă?

Faţă de Gogol nu am reevaluat nimic. Este, în continuare, pentru mine, un scriitor genial. Ce am descoperit, citindu-i în paralel, a fost drumul comun, circular, parcurs de Gogol şi Joyce spre iadul personal. Aceeaşi circularitate a coborârii în infern, asemănată de Nabokov cu inelele unui vierme (şi, cum spune iarăşi Nabokov, cu inelele de pe omuleţul Michelin)…. La Tolstoi am învăţat să iubesc micile povestiri, micro-romanele, la fel la Dostoievski. Cartea asta a fost un exerciţiu în vederea unei despărţiri. Despărţirea de inocenţă…

Tânăr cronicar

Bogdan-Alexandru Stănescu, născut în 1979, a publicat cronici literare în cele mai importante reviste culturale, „Adevărul literar & artistic”, „Luceafărul” şi „Ziua literară”. Din 2004, a devenit producător executiv al emisiunii „Parte de carte”, realizate de Cristian Tabără la ProTV. Din 2005 a fost angajat ca redactor-şef al colecţiei „Biblioteca Polirom”, pentru a deveni director editorial în 2006. Este prezent cu un eseu în antologia „Generaţia 2000″ (Pontica) şi cu proze în antologiile „Primul meu fum”, „Prima mea călătorie în străinătate” şi „Prima mea carte”
(Editura Art).

„Poezia te salvează de nimicnicie”

Vasile Ernu, în vârstă de 39 de ani, afirmă că „lecţia Gogol” arată cum se produce o mare literatură şi îl consideră pe Bulgakov cel mai gogolian scriitor.

„Adevărul”: Poţi să-i faci un portret al lui Gogol în cinci rânduri?

Vasile Ernu: Un tânăr scriitor de provincie vine să cucerească capitala marelui imperiu fără a încerca să imite moda vremii, curentele literare dominante şi fără a încerca să-i imite pe scriitorii-cult ai momentului. El vine cu lumea lui şi o povesteşte de o manieră care fascinează pe toată lumea. În câţiva ani, acest straniu Gogol, cu câteva texte scurte şi un roman-poem pe jumătate ars reuşeşte să pună temelia a ceea ce se va numi „marea literatură rusă”. De la Dostoievski ştim că toţi scriitorii ruşi se trag „din  Mantaua lui Gogol”.

Până la urmă de ce „Mantaua lui Gogol” nu se plimbă şi pe malul Dâmboviţei lui Caragiale?

Parţial se plimbă. Tema „omului mic” prin care debutează literatura rusă odată cu Gogol este şi o temă caragialească.  Însă procesul e cumva invers. Gogol, şi pe urmele lui mai toată literatura rusă, reuşeşte să facă din problemele omului mic, din fapte nesemnificative, teme de mare anvergură. Micimile acestei lumi sunt transformate în problematici metafizice sau sociale de proporţii. La noi, procesul e invers: lucrurile mari, oamenii aparent importanţi, teme de importanţă majoră sunt aduse în derizoriu. Şi mai este un lucru greu de explicat: dacă din „mantaua lul Gogol” a ieşit o întreagă literatură, din „fracul lui Caragiale”, din păcate, nu. Întotdeauna m-am întrebat de ce Caragiale e singular şi nu a produs „urmaşi literari”.

De ce l-ai ales pe Gogol şi nu pe Tolstoi, Dostoievski sau Cehov?

Eu cred că literatura rusă are mai mulţi scriitori de factura lui Tolstoi şi Dostoievski, care scriu în aceeaşi manieră, cu acelaşi tip de problematică şi de intensitate apropiată. Evident că nu au avut acelaşi impact din multe considerente politice, sociale şi istorice.  Însă autori de factura şi stilul lui Gogol nu prea mai găsim. Poate doar Bulgakov se apropie de el, căci el este, cred eu, cel mai gogolian scriitor. Cehov e şi el un însingurat al literaturii, dar de el trebuie să te apropii foarte atent. E  unul dintre cei mai inteligenţi şi delicaţi scriitori ruşi. Te anesteziază când ţi-e lumea mai dragă. Pentru mine însă, Gogol rămâne cheia spre înţelegerea sensului de literatură. „Lecţia Gogol” este lecţia despre cum se produce o mare literatură şi mai ales cu ce se ocupă o literatură.

Cum te-a modificat acest schimb de idei?

Acest epistolar nu mi-a modificat canonul literar, însă m-a făcut ceva mai deştept şi mai modest. Mi-am dat seama că de multe ori anumite idei pe care le aveam despre unii autori erau  idei preconcepute, că trebuie să-mi pun tot mai des sub semnul întrebării propriile convingeri şi că ar trebui să mă apropii de unele cărţi cu mai multă modestie. M-am convins pentru a câta oară că literatura este un remediu bun împotriva propriei prostii şi ignoranţe. E un exerciţiu foarte bun care are o funcţie igienică.

Cum îl priveşti pe Stalin, criticul literar?

Una dintre temele mele preferate este legată de literatura şi relaţia ei cu  puterea. Stalin este un element-cheie în această ecuaţie dacă analizăm literatura rusă a sec. XX. Există o legătură foarte strânsă între Stalin şi scriitori precum Platonov, Bulgakov, Pasternak, Ţvetaeva, Mandelştam şi cam toată pleiada acelei generaţii. O luptă foarte inegală între Creator şi Dictator. Fiecare autor caută un anumit tip de strategie în raport cu Stalin. Acesta însă este cel mai bun lector al acestora şi de departe cel mai important critic literar al epocii. Cel care a înţeles cel mai bine acest lucru nu e naivul de Bulgakov, ci lucidul de Platonov. Încerc să analizez acest lucru în câteva epistole. Mi-ar plăcea să scriu o carte pe această temă.

De ce poezia e pentru tine „o problemă de viaţă şi de moarte”?

M-am apropiat foarte mult de poezie în ultima perioadă. Nu că aş citi mai multă, ci doar că am o simpatie mai mare. Am scris două epistole pe această temă şi ţin foarte mult la ele. De ce poezia este o problemă de viaţă şi moarte? Eu încerc să demonstrez un lucru destul de complicat: ultimul sens al poeziei, deci al esenţei literare pure, nu este esteticul, ci politicul.  Atât în rai, cât şi în iad poezia are o ultimă funcţie, care este una eminamente politică. Această analiză o pornesc de la observaţiile lui Şalamov din Gulag: în spaţiul în care omul îşi pierde ultimele elemente de umanitate cea care umanizează este poezia. Poezia, literatura te salvează de banalitate, prostie, nimicnicie, iar salvarea este un act eminamente politic.

Cum comentezi reproşurile aduse de Herta Müller faţă de tăcerea intelectualilor români în perioada comunistă?

Despre această temă am scris în „Ultimii eretici ai Imperiului”. M-am regăsit în ceea ce spune Herta Müller. Am afirmat acum câţiva ani şi îmi păstrez aceeaşi opinie: intelectualii români iubesc prea mult curtea sau preferă să rămână în raport nonconflictual cu ea, şi mai puţin exilul. Iar „rezistenţa prin cultură” naşte monştri ceauşişti şi stalinişti. Am şi argumentat în cartea mea de ce.

„Născut în URSS”

Vasile Ernu, născut în URSS în 1971, este absolvent al Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi al unui master de filosofie din Cluj-Napoca. A debutat în 2006 cu volumul „Născut în URSS” (Polirom), distins cu Premiul pentru Debut al „României literare” şi al Uniunii Scriitorilor din România. „Născut în URSS” a fost tradus în Rusia şi în Bulgaria, fiind în curs de apariţie la edituri din Spania, Italia, Ungaria şi Georgia. În 2009 a publicat volumul „Ultimii eretici ai imperiului” (Polirom), care va fi tradus la Editura Ad Marginem din Rusia.

CONTROVERSĂ LUCRATIVĂ

Pretextul cărţii „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”, de Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu,  o constituie controversa legată de preeminenţa literaturii ruse sau a celei anglo-saxone: Gogol sau Joyce. Pornind de la „Lecţiile de Literatură” ale lui Vladimir Nabokov, fiecare dintre cei doi tineri îşi apără opţiunile literare. Un punct esenţial al dialogului e tocmai o anumită opoziţie între funcţia estetică şi cea socială ori, mai ales, politică a literaturii.

„Ceea ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextul operei şi evadează în teorie, Stănescu e «bolnav» de revelaţia sensului, a textului cu deschidere în infernul oricărei frumuseţi”, spune scriitorul Radu Cosaşu, în prefaţa cărţii.
„Pentru Ernu, poezia e o problemă de viaţă şi de moarte, pentru Stănescu «doar» o contaminare.

Febrili, scrupuloşi, oricum ciudaţi «pentru situaţia în care ne găsim», vor apela la bibliografii autorizate, la canonul Bloom, la lista Nabokov… Ca în toate poveştile bune, nu vom cunoaste sfârşitul acestui «pariu infantil». Ca în toate poveştile bune, va exista însă un «deodată» când inima începe să bată cu putere (i-am investigat pe cei mai mari dintre cei mari – niciunul nu ocoleşte acest moment cardiac)…”, apreciază Radu Cosaşu.

Info

Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc de Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu

Doi amici

 Daniel CRISTEA-ENACHE |  Observator Cultural / Nr. 554 din 09.12.2010

Astfel că, pentru proiectul unei cărţi dialogate, încă tinerii Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu aleg o formulă retro, a genului epistolar, fie şi cu autodistanţare ironică. Ceea ce ne desparte poartă subtitlul Epistolarul de la Hanul lui Manuc şi debutează („s-au iscat“, spun cei doi, în stilul lor parodic bătrînesc şi cronicăresc) chiar sub această emblemă bucureşteană şi românească, şi chiar de ziua noastră naţională. Din acest punct fix pornind, din centrul de greutate şi intersecţie al lumii caragialiene, epistolarul de faţă, finalizat după patru ani, a trecut prin diferite forme şi a apărut, în progresia lui, pe mai multe suporturi. E o peregrinare ea însăşi simptomatică pentru condiţia de (in)stabilitate a pieţei culturale autohtone. Mai întîi oral, schimbul de idei devine epistolar şi e tipărit, într-o rubrică lunară, în Suplimentul de cultură; de aici trece în paginile Observatorului cultural; ultimele scrisori sînt publicate în Noua literatură, iar „Epilogul“, scris de Bogdan-Alexandru Stănescu, este postat pe blogul lui Vasile Ernu… Pentru că scriitorul mai tînăr pare obsedat de circularităţi simbolice, s-o notăm şi pe aceasta. În epoca dialogului generalizat, un dialog substanţial începe la o cîrciumă şi îşi are punctul final pe un blog.

„Din fericire, n-am prea fost injurati, poate si pentru ca sintem extrem de simpatici“

Bogdan-Alexandru Stanescu, autor al volumului Ceea ce ne desparte, alaturi de Vasile Ernu: „Din fericire, n-am prea fost injurati, poate si pentru ca sintem extrem de simpatici“

Interviu /Bogdan Romaniuc/Suplimentul de Cultura /Nr.293, 04-12-2010

Postalionul plecat de la Hanul lui Manuc a ajuns departe. Am calatorit alaturi de cei doi scriitori prin marea literatura a lumii. I-am reintilnit pe Dostoievski, Tolstoi, Platonov, Nabokov si Joyce. Locul meu, al cititorului, a fost in mijlocul diligentei. La stinga mea a stat Stanescu, la dreapta Ernu. De pe fiecare parte a diligentei auzeam cite o poveste. Ca sa nu ma ratacesc, am privit mereu inainte, ascultindu-l insa cind pe unul, cind pe celalalt. Am fost martor al experientei lor unice, in zeci de statii.

Desi ati pus un punct la finalul volumului, pare totusi ca diligenta nu s-a oprit. Vor mai fi si alte statii ale postalionului vostru?

Bogdan-Alexandru Stanescu: Sincer, nu stiu. Cred ca scrisorile noastre postalionarde s-au oprit in mod natural. Adica fiecare a luat-o pe drumul sau. Precum bine stiti, vorba lui Phillipide, rascrucea este „un loc rau“ unde nu e bine sa stationezi, mai ales noaptea, pentru ca risti sa te traga priculicii sau triculicii de mineca. Iar eu am scris toate aceste epistole noaptea. Dar diligentele isi urmeaza propriile statii, schimbam caii de posta oricind e nevoie. Undeva, in partea stinga, o luna singerie picteaza liziera padurii…

Vasile Ernu: Volumul a inceput cumva brusc, pe neasteptate, fara premeditare. Am discutat la o bere, ne-am ciondanit ca niste copii „cine-i cel mai mare autor“ si Bogdan mi-a aruncat manusa. El a scris primul text, iar eu am fost nevoit sa-i raspund. Dupa care lucrurile au continuat cumva de la sine. „Suplimentul de cultura“ ne-a gazduit, dupa care am mai haladuit pe la „Observator cultural“ si „Noua Literatura“. Au mai fost intreruperi din cauza stilului de viata mai aglomerat pe care-l avem. „Diligenta s-a oprit“ undeva. Cred ca e un ciclu, se inchide o bucla. Dumnezeu stie daca vom continua. Poate peste o anumita perioada ar merita incercata o reluare a discutiei. Pe noi ne-a ajutat foarte mult acest exercitiu: am citit aplicat, am redescoperit carti noi sau vechi, mi-am revizuit anumite opinii. De ce nu am mai repeta-o?

Daca ar fi sa „oferiti“ o statie si unui scriitor roman – asa cum au Gogol, Nabokov, Joyce, Bulgakov sau Platonov – la cine v-ati gindi?

BAS: Eu mi-as urma obsesia si as opri pentru a da nutret cailor in curtea hanului lui Emil Botta. As mai opri o data pe la Stefan Banulescu, nu as ocoli nici zone bune din Sadoveanu, din Caragiale, din Camil, din Breban, din Arghezi, din Nichita, din Mazilescu, din… Aia ar fi o alta carte.

V.E.: Sa stii ca m-am tot gindit in ultima perioada. Cred ca ar trebui mai intii sa fac mici sapaturi, sa incerc sa recitesc citiva autori. As reciti din clasicii secolului XX si as incerca sa ma apropii mai mult de scriitorii importanti ai perioadei ’60-’70 pe care nu-i cunosc atit de bine. As fi tentat sa fac niste interpretari putin diferite la Caragiale. Uh, avangarda romaneasca trebuie recitita si rediscutata. E mult subapreciata si estetizata excesiv. Mi se pare ca e foarte prost evaluata, iar miza ei foarte prost inteleasa. As reciti Panait Istrati si, mai ales, Constantin Stere, un alt mare nedreptatit. Cu el am ceva personal de impartit, caci avem tare multe lucruri comune.

Sa scrii scrisori, spunea Kafka, inseamna „sa te despoi in fata fantomelor“. Ce inseamna sa scrii scrisori in fata cititorilor si cum ati plasa corespondenta voastra in epistolarul romanesc?

BAS: A scrie in fata cititorilor, intr-un mediu unde reactia este aproape concomitenta cu publicarea, inseamna sa te supui unui test esential: acela al publicului inevitabil critic, mai ales cind se poate ascunde sub masca anonimatului internautic. Din fericire, n-am prea fost injurati, poate si pentru ca sintem extrem de simpatici. Dar hai sa nu ne luam prea in serios, va rog… A ne plasa „in epistolarul romanesc“ inseamna a ne da importanta prea mare. E o carte relaxata, scrisa de doi autori care nu s-au ferit de greseli, care si-au pus cenusa in cap cind a fost cazul si care n-au prea dus la bun sfirsit multe dintre proiectele pe care si le-au propus. De fapt, cred ca e o carte ideala pentru plaja… se citeste usor, mai ales daca ai citit autorii la care ne referim. Evident ca ma refer la o plaja din Vama Veche, dar undeva prin anii 2000, pe la jumatatea lui septembrie poate, cu putin vint si o bere rece in mina. La Ovidiu poate, dar nu pe banca de lemn, ci alaturi.

V.E.: Eu sint un fan al genului epistolar. A doua mea carte, Ultimii eretici ai Imperiului, e construita tot in acest gen, dar e total altceva decit acest volum. Acolo e „jucat“, aici vorbesc cu o persoana concreta, pe probleme pe care le ridica si la care trebuie sa raspund. Sint un admirator al apostolului Pavel, un mare specialist al genului. Si mai cred ca in vremuri de ruptura, de tranzitie, genul epistolar este foarte fecund. In acest moment este cel mai utilizat gen. Oare nu toti vorbim mai mult pe email, messenger, pe forumuri etc. decit fata in fata sau altfel? Tehnologia ne impinge cumva in aceasta epoca, la genul epistolar.

„Ceea ce ne desparte nu face altceva decit sa ne dea intilnire, dupa o lunga si aventuroasa calatorie circulara, intr-un punct comun.“ A fost doar o impresie de moment?

BAS: Hai sa ne intoarcem la luna aia singerie despre care vorbeam. Numai eu o vad, pentru ca stau in partea stinga a diligentei (in ciuda parerilor comune). Il las pe Vasile sa va povesteasca ce se intimpla pe partea dreapta. Fiecare priveste in alta directie, dar stam unul linga celalalt. Iubim literatura si sper ca asta e destul de vizibil. Pe Vasile, insa, il pasioneaza si circumstantele, extraliterarul, anecdotica legata de viata autorilor. Eu sint bagat pina la git in smircurile textuale si nu cred ca voi iesi vreodata de acolo.

V.E.: Ceea ce ne desparte ne si uneste. Ne desparte poate un anumit tip de traditie culturala, de sensibilitate estetica, de educatie etc. Venim totusi cu istorii si educatii diferite. Insa nu foarte diferite:  in arealul european, lucram cam cu aceleasi instrumente si metode de baza. Ne uneste insa pasiunea pentru carte, literatura.

Care sint scriitorii nostri care au dat foc – sau macar au incercat – „fabricii de vise“?

BAS: Nu stiu daca vreau sa intru in zona asta. Imi plac, in general, sabotorii. Mai mult decit demonstrantii. Imi place Scoala onirica, imi place Mazilescu, imi place Brumaru, imi place Botta. Acestia nu sint grevisti sau protestatari, ci, mai curind, fiinte ale noptii care taie cablurile si pun zahar in rezervorul motocicletelor de militie.

V.E.: Noi avem o cultura a fumegatului, nu a focului. La noi, din cind in cind mocneste ceva. Flacara nu se vede, se zareste doar fumul adiind si se simte un miros amestecat. Cum il descrie un scriitor rus (Leontev) care a trecut pe aici: „balkanski dimok“ (fum balcanic). Il vezi toamna daca mergi prin satele romanesti. Nu e nici foarte foarte dens si nici neplacut, dar uneori te face sa lacrimezi cind iti intra in ochi. E un miros amestecat de crengi si frunze de pomi fructiferi si copaci de tot soiul. Cam asa e si cu scriitorii nostri: stiu sa produca acest efect de „balkanski dimok“. Fabrica de vise nu arde, dar fumega. Iar la acest efect de fumigena se pricep foarte multi scriitori romani. Nu prea ne place focul si, mai ales, sa ne jucam cu el. Poate ca sintem o cultura tinara, iar focul este interzis copiilor. Cind o sa crestem mari o sa dam foc cu siguranta.

Cum definiti relatia scriitorului roman, de-a lungul timpului, cu „puterea“?

BAS: Nu e o zona unde sa ma pot aventura cu sufletul deschis. De altfel, cartea asta evita scriitorii romani. Poate Vasile s-a apropiat mai des de subiectul respectiv. Eu nu vreau sa parasesc traseul schitat in carte, nici sa-l grefez pe plaiurile mioritice. Si, iarasi, nu cred ca putem vorbi despre relatia Scriitorului Roman cu puterea. Fiecare scriitor roman a avut propria relatie cu puterea. Relatia cu puterea este una intima, aflata la granita cu obscenitatea. Pentru ca puterea e obscena, sub orice forma s-ar prezenta ea.

V.E.: Teza mea simpla pe care o tot repet este: literatura nu produce doar metafore si povesti frumoase, ci produce cu ajutorul metaforelor si sensuri. Literatura in esenta ei salveaza: social, cultural, te scoate din banalitatea cotidianului, te salveaza de prostie, iar salvarea este un act eminamente politic. Literatura nu este doar o fabrica de metafore, ci si de sens. Deci e si un gest politic, iar scriitorul in raport cu Puterea poate fi de curte sau de exil. In Romania, sint doua dominante culturale la acest capitol: o parte a intelectualilor, scriitorilor se apropie periculos de mult de Putere, de curte. E o traditie lunga pe care nu noi am inventat-o, insa noua ne place excesiv de mult acest anturaj al curtii. O alta parte incearca sa pastreze o anumita distanta care sa nu compromita, dar care nici nu presupune risc. Cum zice Daniel Barbu, „critica puterea atit cit ii permite aceasta“. E un risc zero. Si exista o ultima categorie, cea de exil, cea care-si asuma riscuri mari. La noi aceasta categorie este din pacate foarte subtire. Avem insa citiva „nebuni“ pe care eu ii admir si ii respect dincolo de gusturile mele estetice. Da, am avut si mai avem un Paul Goma, un Dorin Tudoran, un Dan Petrescu, ca sa-i amintesc pe cei pe care i-am urmarit mai atent. Interesant e ca acesti oameni sint astazi la fel de marginalizati ca in comunism. Oare de ce? Simplu: nici un regim nu vrea sa aiba de-a face cu scriitorii incomozi. Din aceasta cauza e bine sa-i tina intr-un exil, care nu e neaparat geografic. Puterea premiaza frazele frumoase, nu frazele incomode.

„Hai sa mai citim si sud-americanii“ sau „as fi vrut sa intru direct in arealul sud-american“ – numai indemnuri si promisiuni, nimic altceva… pina la finalul cartii. Ce ar fi totusi de spus despre romanul sud-american?

BAS: Hai sa recapitulam: am proiectat calatoria noastra in America de Sud in clipa in care Vasile a dus discutia pe planul relatiei de putere a scriitorului cu Primul Scriitor al Neamului. Vroiam sa demonstrez ca dictatura e un teren propice pentru realismul magic. De ce n-am mai ajuns? Pentru ca am recitit Un veac de singuratate si am ramas cu o greata asemanatoare celei de dupa infulecarea unui bax de ciocolata. Mi-am dat seama ca nu mai pot consuma asa ceva. Nici Carpentier, nici macar o carte care mi-a placut foarte mult in copilarie, Incident la Antares, a lui Erico Verissimo… Pot inghiti bucati consistente din Llosa si cam atit. Riscul acelei calatorii ar fi fost sa-mi arunc toate resentimentele asupra celebrului boom sud-american… Vezi, am plecat suparat pe Dostoievski si, dupa ce l-am recitit la aproape 30 de ani, il ador, il adoram pe Marquez si nu-l mai suport la virsta asta. Iar aici cred ca sta frumusetea, daca e vreuna, a acestei carti.

V.E.: Da, sint mai multe promisiuni in carte pe care nu le onoram. Nu le onoram mai degraba pentru ca discutia curge in alte directii. E o discutie vie, nu e contrafacuta si asta se vede. Uneori dorim sa o luam intr-o anumita directie, insa lecturile, discutia ne duc in alta directie. Acesta e farmecul acestor abordari libere care nu stii niciodata unde te vor duce. Ar fi fost placut si foarte interesant sa discutam si despre universul literaturii sud-americane. Este o literatura care-mi place mult si cred ca ne poate ajuta sa intelegem mai bine si ce se intimpla cu noi. Cred ca mi-ar fi placut sa privesc spre noi, spre cultura noastra, prin ochelarii literaturii sud-americane sau ai unor autori sud-americani.

Ceea ce ne desparte te trimite, vrei nu vrei, inapoi la cartile mari ale literaturii. Cui ii este adresat acest apel la lectura?

BAS: Eu m-am apelat singur, ca sa zic asa. Apoi am apelat la Vasile. Acum, as vedea printre cititori pe toti cei ce au pareri ferme despre marii clasici. Apelul in sine, indemnul este de a reciti. De a reveni in permanenta la cartile indiscutabile. Pentru ca, daca le lasi in stadiul de „indiscutabil“, mor, dispar. M-am adresat citorva fantome care imi poarta chipul: acela care eram in liceu, atunci cind citeam si Dostoievski, si Marquez, m-am adresat celui care eram acum 5-6 ani, cind scriam doua, trei cronici literare saptaminal, m-am adresat citorva oameni pe care-i stiu pasionati cu adevarat de literatura. Si, de ce nu?, m-am adresat dragului de Joyce, m-am rafuit cu desteptul de Nabokov si am dialogat cu toti strigoii care bintuie casa parasita a literaturii.

V.E.: Experienta scrierii acestei carti se bazeaza pe trimiterea la lecturi, la autori si carti clasice. Cel mai mare cistig al acestei experiente a fost revenirea la autori de prim rang si la carti importante. A descoperi carti noi, a redescoperi carti vechi si a te bucura de aceasta, a impartasi cu celalalt aceasta bucurie reprezinta un semn ca inca esti viu. Acesta e marele cistig pentru noi. Pe parcursul scrierii acestor texte, am avut multe rasturnari de situatie: ne-am revizuit anumite pozitii, ne-am schimbat opiniile, am inteles ca deseori am fost niste ignoranti blocati in niste clisee. A avea curajul sa recunosti ca ai gresit, ca esti dispus sa renunti la vechile opinii este un lucru extraordinar. Prostia poate fi invinsa prin literatura, prin dezbateri si polemici. As fi foarte bucuros daca experienta noastra se va transmite si cititorilor. Eu cred ca manualele de liceu ar trebui facute exact pe acest model: oameni vii, indragostiti de domeniul dat si totul pus in dezbatere, nu in formule moarte si clasificari de muzeu antic. Literatura este ceva viu: si Flaubert, si Tolstoi, si Joyce, si Gogol, si Caragiale sint contemporani unul cu altul si contemporani cu cititorul.

Care ar fi portretul scriitorului roman post-‘89?

BAS: Orice raspuns as da la aceasta intrebare ar fi reductiv si categoric gresit. In orice caz, ar fi lipsit de legatura cu obiectul discutiei noastre. Portretul scriitorului roman post-‘89 este portretul unor oameni dragi, intimplator scriitori, pe care i-am cunoscut si alaturi de care am crescut. Am inceput sa lucrez in redactia „Ziarului de Duminica“ in anul al doilea de facultate, la 20 de ani, alaturi de oameni ca Ioan Es Pop si Daniel Nicolescu, oameni care m-au invatat sa scriu. Pentru mine, ei reprezinta scriitorul roman. Apoi, anii de munca la revista „Luceafarul“ m-au adus iarasi intre scriitori romani de toate felurile. Sa nu uit nici anii petrecuti la Muzeul Literaturii…

V.E.: La acest capitol mie imi place sa ironizez si sa ma autoironizez. Scriitorul roman tinar care a intrat in plin capitalism salbatic, dar care inca mai pastreaza o multime de elemente din vechea lume, vechile obsesii etc. vrea doua lucruri: vrea sa fie recenzat pozitiv de Nicolae Manolescu si laudat la tv de Mihaela Radulescu. Adica scriitorul roman din capitalism vrea sa aiba si aura elitista din vechile regimuri, daca s-ar putea si privilegiile din acea perioada, dar si sa fie citit la nivel de masa. Si elitist, si de masa nu se prea poate. Noi am uitat ca nu mai exista demult ruptura clasica dintre „cultura inalta“ si „cultura joasa“. Ce trebuie facut e greu de spus: fiecare-si alege tema, stilul, strategia care-i sint la indemina, la care se pricepe si care vor tine atit cit il tin talentul si munca depusa.

Ce ar mai ramine din literatura noastra daca am trece-o prin cercurile lui Bloom?

BAS: Ramine destul, complexele acestea sint total lipsite de substanta. Avem o literatura buna, si spun asta dupa ce am consumat literatura romana timp de 10 ani non-stop, cu ochi de profesionist.

V.E.: Ar fi interesant de facut un astfel de exercitiu. Din pacate, la noi nu exista o dorinta a confruntarilor valorice, ci o obsesie a cuceririi unui spatiu. Cred ca am si scris in carte acest lucru. Obsesia literaturii romane, a scriitorilor romani e sa acumuleze premii (vezi obsesia Premiului Nobel) si sa patrunda in Istoria literaturii. Istoria literaturii este privita ca un spatiu de expunere. Ar trebui sa stim ca o astfel de abordare inseamna o forma de muzeificare, adica de anchilozare. Literatura vie, de regula, lupta impotriva muzeificarii, institutionalizarii, birocratizarii ei etc. Aparitia Istoriei literaturii lui Nicolae Manolescu si, mai ales, reactia la ea reprezinta o imagine perfecta a ceea ce spun. Scriitorii si criticii o citesc de la coada la cap, adica de la indice spre continut si masoara fiecare cit spatiu de expunere are. Deci, in acest context, Istoria literaturii devine un instrument birocratic, un muzeu de expunere. Intrebarea insa se complica: ea spune ce este sau ce nu este literatura?

Ernu in EVZ

Un interviu aparut in Evenimentul Zilei din 22 noiembrie 2010. Responsabila cu intrebarile Diana Evantia Barca.

După ce volume ca “Născut în URSS” şi “Ultimii eretici ai imperiului” au făcut vogă şi au bătut recorduri de vânzări, scriitorul a lansat, ieri, la Târgul Internaţional de Carte, cel mai nou volum, “Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”.

Avocaţii cauzei pierdute a literaturii

“Născut în URSS” de Vasile Ernu

Texte aparut: 24 august 2010 / Adrian C. Leahu

Am cumpărat cu ceva timp în urmă (să fie o lună?!) de la o librărie din Arad cărţile lui Vasile Ernu, ambele publicate la Editura Polirom – Născut în URSS 2006 şi Ultimii eretici ai Imperiului 2009. Mai cinstit spus, m-am fericit cu ele. Pentru că atunci cînd pui mîna pe o carte bună, te fericeşti.

Vasile Ernu, născut în URSS la începutul anilor ’70, dar absolvent în România după ’89, alege pentru carte un motto interesant şi provocator deopotrivă, semnat de Vladimir Maiakovski – Priviţi, invidiaţi-mă,/ Sînt cetăţean al Uniunii Sovietice. Toată scriitura sa se ascunde în spatele acestor cuvinte.

Practic cartea se compune din 51 de poveşti (dacă se pot numi aşa), Născut în URSS în loc de introducere, un P.S., Nostalgii sovietice în loc de postfaţă şi un CV – URSS. Aceste poveşti, de scurtă şi foarte scurtă intindere, sunt mai precis amintiri din ceea ce azi nu mai există: URSS – extrase fie din memoria autorului, fie din memoria colectivă a societăţii sovietice. De la bun început trebuie menţionat că Născut în URSS nu este un tratat de politică şi nici un manual de istorie. Mai degrabă intră în categoria jurnalelor, a memoriilor. Tocmai această amintire a ceea ce nu mai este îi dă o valoare justă. Cunoaştem bine formula: după ce x nu mai e, regretăm, măcar că nu a adus prea mult bine în timpul existenţei.

Născut în URSS este punctul de vedere al omului de rând, al sovieticului de zi cu zi. Este un punct natural şi simplu de a privi viaţa în Uniunea Sovietică. De aceea, pentru o percepere mai amplă a informaţiei, cartea este recomandată şi celor care studiază politica comunistă sau istoria sovietică. E esenţială această cunoaştere preluată din mâna omului de rând, pe spatele căruia, până la urmă, s-a clădit totul. Dacă pentru omul de studiu cartea este recomandată, pentru cititorul împătimit va fi o surprizătoare călătorie în trecut.

Temele abordate sunt extrem de variate: de la prima pereche de djinsî (blugi) pe care şi-o dorea cu ardoare tînărul sovietic, pînă la “acea zi de primăvară în care sovieticii au cucerit pur şi simplu cosmosul, lansînd primul om în spaţiu” – 12 aprilie 1961; de la jvakica (guma de mestecat) sovietică, pînă la ce bea cetăţeanul sovietic; de la copilăria sovieticului cu eroii ei de toate soiurile, pînă la stiliaga (mişcarea apărută în rîndul tinerilor iubitori de stil, un alt stil); şi multe alte exemple.

În timp ce citeam pagină cu pagină mi se revela o lume diferită de lumea obişnuită mie. Principala caracteristică a lumii apuse a URSS-ului îmi pare că este platitudinea, dacă se poate denumi aşa, care creează un sentiment de siguraţă – un ritm neperturbat de nimic şi nimeni. Cetăţeanul sovietic are eroi săi, şi doar pe aceia (cîţiva la număr), cetăţeanul sovietic e sigur pe succesul perpetuu al ştiinţei sovietice, cetăţeanul sovietic are un singur concurent – americanii, cetăţeanul sovietic îşi trăieşte viaţa în komunalka (un fel de locuinţe comune). În fond, cetăţeanul sovietic nu se poate distinge ca individ – el nu îşi are propriile vise, el visează ceea ce visează întregul URSS. Cetăţeanul din partea de Est a URSS are exact acealeaşi aspiraţii cu ale cetăţeanului din partea de Vest, de Nord sau de Sud. E foarte interesant de studiat acest fenomen reuşit de URSS.

Am detectat în carte şi o oarecare evoluţie. Textele sunt aşezate în ordine crescătoare: este analizată copilăria urmată de tinereţe iar mai apoi maturitatea. Pe lângă aceasta, în prima parte a cărţii, Ernu se ocupă în mod special de URSS, mai apoi, încet, încet, uşile se deschid. De exemplu “Komunalka (I)” tratează în special descrierea locuinţei şi a celor ce se petrec acolo: “Komunalka e un soi de micro-uresese, e sinteza civilizaţiei sovietice.”. În “Komunalka (II)”, spre finalul cărţii, sunt “ultimii ani a Uniunii Sovietice cînd mi-am văzut în faţă duşmanul de o viaţă” – un cetăţean SUA.

În concluzie, “Născut în URSS” e o carte care propune o lectură plăcută, reconfortantă, cu suficiente motive de meditaţie asupra trecutului nu foarte îndepărtat. După cum spunea chiar el, Vasile Ernu, într-un interviu acordat pentru Veioza Arte, în elaborarea acestui volum s-a folosit de ceea ce a stăpânea cel mai bine: ironia, umorul, nostalgia şi tandreţea. Şi toate acestea de identifică uşor.

Mulţumesc, Vasile Ernu!

ereticii lu’ Ernu

un text scris de Romeo Anghelache pe Humanist. Sper in curind sa lansez cartea si online asa cum sugereaza acest maestru al digitalizarii…

Vasile Ernu a comis, recent, Ultimii eretici ai imperiului. E o carte densă, grea de idei; dezobișnuit fiind cu astfel de evenimente în deșertu’ intelectual românesc, mă’nchin și’i urez autorului la și mai și. Prin comparație, lucrarea lui Negri și Hardt, Empire (2000), e mai degrabă stearpă deși are de două ori mai multe pagini, și se termină prost, inchis, spre desobire de Ereticii care continuă și după ce’ai lăsat cartea, rămâne deschisă, intrigă.

Eu îi dau premiu’ pt. obrăznicie: cartea asta trebe digitizată imediat și răspândită gratis necunoscuților.

Să vedem de ce, ce idei mi’au sclipit din lectura’i:

•- expresia “proiectul URSS”;
•- patria e limba
•- bășcălia, la români, “tinde să’nlocuiască” discursu’ critic; aici aș observa că bășcălia asta, românească, aparține unui spațiu suspendat, între urban și la țară; e natural ca discursu’ critic la români să’ntârzie în spațiu’ ăsta, urbanu’n Românica s’a construit în grabă, abia de’o generație, care va ‘zică ce pretenții să ai ?
•- caracterizează rotund intelighenția românească; nu mi’a lăsat nimic de adăugat.
•- observă și el, din interstițiile capitalismului, una din frazele cheie: “if you are so clever show me your money”; frază care implică, parșiv, că nu’i altceva mai bun de făcut decât bani; fraza asta a scos’o un cretin cu toartă, sunt sigur, mă piș pe sufletu’ lu’ ăla pentru câți proști a’nhămat la sistemu’ ăsta idiot de false valori. mi’aduc aminte înc’o perlă capitalistă: “prețu’ are semnificație numai pe timpu’ tranzacției”, de unde rezultă că nici o cifră vehiculată de capitalism n’are semnificație, nu’i nici o lege, nici o cunoaștere posibilă, adică’n general iei țeapă din vorbe; de unde rezultă că economia capitalistă e o ideologie exprimată’n cifre (de altfel, false, incomplete, improprii, fără sens portabil în afara ideologiei, multe puncte din grafic sunt mascate în culoarea fundalului).
•- zice autoru’ pe undeva (cu amărăciune sau exasperat, cred) că românu’ nu crede în nimic; posibil, da’ eu, român fiind, cred în nimic, adică nu pot crede în nimic alt-ceva; invit pe Vasile Ernu să’mi arate în ce alt decât nimic poți să crezi fără să descoperi în aceeași viață că se răschește sub presiunea omului (prost, needucat, da om și înmulțit în fine). zic că e posibilă o educație umanistă pornind de la nimic, urmărind omu’ și lucrurile peste care dă natural.
•- PR iștii de azi sunt echivalenți politrucilor de ieri; perfect de acord, notam cândva o corespondență între azi și ieri care se mai poate rafina încă.
•- cât despre disidență, V.Ernu transmite cititorului ceva esențial: “când visul tău nu corespunde cu visul regimului, apelezi la un truc simplu, acela de a nu comunica cu el pe limba lui”. eu nu l’aș numi truc, și nu e simplu: printre altele treaba asta cere să fii treaz 16 ore’n fiecare zi.
•- meditează la ce fel de critică e posibilă’n capitalism, lucru netrivial, și pune deștu’ pe cuvântu’ cheie din limbaju’ de lemn nou: banii; critica e posibilă, zic eu, când începi a întreba: ok, banii, da’ ce legătură cu fizica au banii, apoi pe unde îmblă, pe unde’ntârzie și ce anume fizic măsurabil reprezintă ei?
•- Ceaușescu a fost o hologramă a românilor; corect.
•- diferența esențială, de’o lingură, între Șalamov și Soljenițîn; aleg pe Șalamov
•- diferența, esențială și asta, dintre fascism și comunism: de la biologic la spiritual;
•- “logica oportunismului care duce la dizolvarea totală a politicului”; e autoru’ un betonist sau ce?
•- că tragedia comunismului românesc e că trupele sovietice s’au retras; nu e tragedie, ne’am inventat un Ceaușescu și noi ca toată lumea; nu văd unde’i tragedia când te uiți în oglindă și vezi că ești nebărbierit.
•- problemele de management pe care le avea securitatea cu creșterea nestăvilită a numărului de informatori aici aflu c’a fost ș’o a treia categorie de informatori: din oportunism; după ce văd azi pri’mprejur, nu mă mai surprinde că ăștia erau cei mai mulți;
•- cum banca înlocuiește biserica; oții noi vin cu un dumnezeu nou, oții vechi sunt înlocuiți pen’că d’zeu’ lor e mort de vechi; aici mă gândesc că păcatele astea două se țin de om ca mucii de asfalt, ce dracu? chiar nu poate omu’ (cât de prost) fără ele?
•- banca: instrument totalitar; da, cu atât mai mult cu cât Statu’i poate deveni dator.
•- o chestie cu vampiri, pe care n’am înțeles’o deloc; poate prinde la ăștia mai tineri crescuți de mass-media.
•- mai zicea Vasile undeva prin carte: comunismu’ se baza pe limbaj, capitalismu’ pe cifre. Și cifrele sunt un limbaj, doar că’s un limbaj care nu poate fi postmodernizat: cifrele corespund sau nu cu faptele, sunt adevărate sau false; spre deosebire de literatură și “umanistice”, cine folosește cifre nu poate minți fără să fie descoperit mai devreme sau mai târziu. Mi’i clar: câtă vreme capitalismu’ nu se confundă cu fizica, rămâne un sistem mincinos cu zurgălăi la’ncheieturi.
•- încolo, despre proprietate, furt, terorism, foame, despre semnificația copertei Ereticilor, despre metode anti-mahmureală, ei, și tot așa o ține, din cuvânt cheie în cuvânt cheie; nu te poți plictisi cu cartea asta’n mână.
În fine, ca să mă exprim moderat, Ereticii lui Ernu compun o carte contemporană de o prospețime, actualitate și relevanță intelectuală neegalate în spațiul cultural românesc, deși am senzația că’n spațiu’ ăsta (cultural românesc) a tras cu tunu’n vrăbii. Felicitări autorului din toți rărunchii.

Despre erezii politice, noii politruci, vampiri, droguri, credite, hoţi, disidenţi şi partizani

Interviu aparut mai intii in rusa, cu ocazia plecarii la festivalul de la Moscova (povestesc zilele care urmeaza).  Dupa citeva zile a aparut si in romana in doua ture pe HotNews / Think Outside The Box: partea 1 si partea 2.  Iata interviul.

Dragă Vasile Ernu, ai venit în “noua ta Patrie” cum scrii în ultima carte (“Ultimii eretici ai Imperiului”, ed.Polirom, 2009), în 1990, din “necuprinsa ţara mea natală” cum spui în “Născut în URSS”. Care este Patria ta, cum te simţi ca fost cetăţean sovietic în pielea unui cetăţean român?

În viaţă sînt multe lucruri pe care nu le putem alege.  Ele ne sînt date. Ţara în care ne naştem, limba pe care o vorbim, părinţii, etc.; sînt lucruri pe care nu avem cum să ni le alegem. Să zic că-mi pare rău că m-am născut în URSS?… nu. Sînt chiar mulţumit de experienţa avută în această ţară. Mă întreb uneori ca un copil: unde mi-ar fi plăcut să trăiesc dacă aveam de ales? Sînt cîteva locuri pe care le ador, dar sînt mai degrabă locuri livreşti. În realitate, şi ele sînt probabil, nişte locuri-momente banale. Puţine locuri-ţări fac concurenţă proiectului URSS. Privit acum cu puţină detaşare şi înţelegere, cred că este unul din cele mai fascinante locuri. Acolo s-a acumulat atîta experienţă, atîta tragedie şi fericire, încît uneori ţi-e milă de oameni. Imperiile fascinează, oricît de violente ar fi. Iar mie mi se par mult mai interesante fenomenele tragice. Îmi place şi comedia, umorul şi ironia, sînt un om din sud, cu un umor klesmer (ruso-evreo-valah) şi îl folosesc din plin, însă nimic nu e mai complex decît tragedia. Tragedia şi sărăcia sînt fenomene mai interesante, mai ales pentru scriitori, decît fericirea şi bogăţia. E adevărat că deseori ne cam plictiseam să construim comunismul, însă pe mine şi construcţia capitalismului mă plictiseşte. Fericirea spre care tindem toţi nu are legătură atît de mult cu bunăstarea, bogăţia sau ideologia. E o poveste complicată şi scriu puţin despre ea în carte.

Ce spui pare puţin cam masochist. Vrei să suferi ca să ai ce scrie?

Nu. Ceea ce vreau să spun e că trebuie să fim cu mintea mai destupată şi să scăpăm de clişee. Suferinţa, nefericirea, nu dispar niciodată, ci doar se transformă, capătă alte forme. Societatea în care trăim ştie foarte bine să ascundă această suferinţă, s-o împacheteze frumos. Pe mine mă irită povstea actuală cu eficienţa de care se tot vorbeste în noul regim: eu nu vrea să fiu eficient, nu vreau să am vilă, nu vreau să am cea mai scumpă maşină, cel mai scump catafalc ci vreua să am timp, să meditez la sensurile ascunse ale vieţii. Între mine şi noua putere dominată există o neînţelegere profundă: în timp ce ea construieşte capitalismul glorios şi luptă pentru valorile monetare, Ernu îşi permite luxul de a pune întrebări, şi încă unele foarte incomode.

Prin urmare, sînt mulţumit că am trăit în URSS şi am văzut “Gloria şi decăderea acestui Imperiu”. Cunosc marile tragedii de la prima mînă. Ştiu despre tragediile care au avut loc acolo şi încerc să le înţeleg şi să le chestionez. Prima mea carte povesteşte în mare viaţa cotidiană din Patria mea. Însă într-o zi, Patria mea a dispărut, iar orice moarte are şi ceva tragic, chiar şi cînd moare un duşman. Am ajuns la studii în România într-un context postcomunist. Veneam dintr-o familie în care se vorbea româneşte. Erau anii marilor deşteptări naţionale din zonă.

Cum ai găsit România anilor `90?

Foarte bolnavă, isterică, lipsită de capacitatea de a dialoga. Toată lumea urla şi nimeni nu asculta. Eu trecusem deja prin perestroika, fenomen care ne-a lecuit de isterie. Iniţial mi-a fost foarte greu, fiindcă eu creadeam că “România din capul meu”, învăţată din cărţi, foarte romantică, e tot una cu “România profundă”. Şi am avut o mică revelaţie: nu e suficient să ştii limba, cultura, istoria şi toate cele necesare despre o ţară ca să o pricepi. Ca să o simţi “biologic” trebuie să trăieşti cu ea, trebuie să ai o experienţă cotidiană zi de zi. Patria e ca şi o limbă, se învaţă zi de zi mai ales în copilărie. Aşa că, pentru mine România este o Patrie ca o limbă învăţată la maturitate. Dar o învăţ zi de zi şi poate e mai bine să-i fiu cetăţean, decît “patriot”. În România, ca şi în Basarabia sînt prea mulţi patrioţi şi prea puţini cetăţeni.

Ai venit în România şi te-ai perindat prin Iaşi, Timişoara, Cluj, Bucureşti, după ce făcuseşi un periplu prin oraşele Odessa şi Chişinău? Cum a fost acest traseu, care e locul preferat?

Da, am schimbat cîteva oraşe. Fiecare oraş e o nouă viaţă. E foarte interesant să schimbi oraşele. Mereu i-am invidiat pe amicii mei evrei pentru uşurinţa cu care schimbau locul. Dar e bine să o poţi face din propria dorinţă, nu din cauza unor presiuni externe violente. Însă mare atenţie: să nu confundăm schimbarea de care vorbesc eu cu mecanismul instaurat în ultimii 20 de ani de schimbare de oraş-job. A schimba oraşul nu înseamnă a schimba jobul şi biroul. Toate oraşele-birou sînt la fel. Asta e o formă de mimare a schimbarii şi de fapt, oamenii nu schimbă nimic. Schimbă poate o fişă în cartea de muncă. La fel e şi cu nebunia turismului. A dispărut spiritul explorator care a fost înlocuit cu spiritul turistului. Turismul e ca faimoasele  conserve sovietice  “Micul dejun al turistului”, adică, toate-s la fel şi fără nici un gust. Mergem să vedem ceea ce deja ştim, după trasee prestabilite. Urăsc aceste ritualuri….

În România e foarte interesant fiindcă se simt foarte bine faliile unor culturi şi influenţe diferite. Iaşul molcom-meditativ, cu aerul său moldo-slav. Clujul, cel mai conservator oraş al României, cu români veniţi foarte tîrziu în oraş, care se luptă să-şi aproprieze spaţiul şi istoria oraşului şi cu o comunitate încă importantă de maghiari, vechi citadini. Foarte interesant cum se simte asta, la fiecare pas. Trebuie doar să ai ochi să vezi şi urechi să asculţi. Bucureştiul… Am descoperit un Bucureşti pe care-l iubesc exact pentru ceea ce este el urît. Este cea mai orientală capitală europeană. Această combinaţie îl face irezistibil…. Nu trebuie să ne temem de Orient, şi nu trebuie să idealizăm prea mult elementul occidental. Fiecare are avantajele şi dezavantajele sale. Batălia între Orient şi Occident, conflictul celor două mari culturi nu ţine de religie, cultură în sensul ei larg sau concurenţă pentru valori monetare, ci este o bătălie între două modalităţi total diferite de a gestiona timpul. În Bucureşti se simte perfect acest lucru. E o poveste foarte lungă la care lucrez acum…. Mie îmi place Estul Europei tocmai pentru că ştie să lucreze cu aceste două forme de gesionare a timpului, cel de tip oriental şi cel de tip occidental. E fascinantă povestea asta cu timpul… Chişinaul de exemplu e un spaţiu extraordinar tocmai pentru acumularea experienţei “periferiei de Imperiu”.  Din pacăte, acum e un proces de distrugere a acestei comori. Asta se întîmplă şi în Caucaz, şi în fostele republici asiatice. E o temă care mă preocupă.

Prima ta carte, “Născut în URSS ”s-a bucurat de foarte multă atenţie, comentarii peste comentarii, premii şi traduceri. Am înţeles că e la a 3-a ediţie, deci a fost un debut de succes. Crezi că “Ultimii eretici ai Imperiului” va avea acelaşi succes?

Succesul e o chestiune relativă. Vine şi pleacă înainte de a-ţi da seama că s-a întîmplat. Ideal e bine să nu te prinzi de asta, să-l tratezi ca şi cum el nu ar exista. În definitiv, scriitorii se bat pe cîteva mii de cititori. Am suficientă autoironie ca să mă protejez de aerele vedetismului. Fireşte că e plăcut să vezi că volumul este comentat şi se citeşte din moment ce se scoate cîte un tiraj pe an şi se traduce în mai multe limbi. Reuşita unui volum ţine de foarte multe necunoscute. Cînd scriam prima carte, nici măcar apropiaţii nu mă luau în serios. Renunţi la job şi stai să scrii e o chestie “neserioasă”, mai ales dacă nu mai ai 20 de ani, ci 35.

Eu am lucrat cîţiva ani buni în industria cărţii şi de felul meu fac analize riguroase fenomenelor culturale. Îmi place să analizez, să construiesc teorii şi să dau explicaţii mai generale. Mă miră foarte mult credinţa aproape oarbă în tehnologiile de PR&marketing&management. Tot mai multă lume este convinsă că banii şi tehnologiile de comunicare şi vînzare rezolvă tot. Eu zic că în domeniul cultural ele rezolvă atît de puţin, încît se poate renunţa la ele în forma lor actuală. Din punctul meu de vedere, aceste tehnologii sînt total neinteresante şi vetuste. Le dedic două capitole în noua mea carte. Mai ales că arta şi cultura sînt în esenţa lor produse anti-piaţă, sau hai să zicem ca şi Groys, ele sînt în avangarda economiei. De aceea, cultura nu prea functionează după mecanismele pieţei aşa cum scrie în manualele lui Kotler.

Că ai adus vorba de PR, tu faci în cîteva capitole o critică dură la adresa industriei de PR&marketing&management. Afirmi că ei sînt noii politruci, noii propagandişti. Nu te temi că o să-i superi?

Corect. Da, această clasă socială reprezintă echivalentul politrukului din vechiul regim. Sînt oameni care nu produc nimic în sensul clasic de “tehne” şi  “poesis ”, lucruri şi idei. Aceşti oameni produc conexiuni, pe cînd eu pledez pentru deconectare. Reprezentanţii acestei industrii şi partizanii mei sînt clase antagoniste, dacă-mi permiţi sintagma. Însă să fiu înţeles corect: eu nu spun că o societate nu are nevoie de oameni care organizează şi ştiu să comunice. Nu. De cînd e lumea şi pămîntul societatea a avut nevoie de ei. Moise, de exemplu, a fost un bun organizator, manager cum am spune azi. Însă era o catastrofă la comunicare, de aceea l-a folosit în comunicarea cu Faraon pe fratele său Aaron care era un vorbitor excelent.

Eu atrag atenţia asupra două lucruri importante. Mai întîi încerc să arăt că tehnologia PR-ului, care avea ca scop iniţial crearea unor tehnici de manipulare, de creare a unei opinii publice favorabile comanditarului care să nu fie un produs al societăţii ci a unor “ingineri invizibili ”, devine treptat, treptat model social. Adică ceea ce trăim, modelul social impus e o inginerie socială de laborator. PR-iştii şi managerii, politrucii de azi devin eroii societăţii. Tehnologia PR este de fapt o teorie a conspiraţiei întoarsă pe dos şi pusă într-un limbaj de lemn. Şi PR-ştii şi conspiraţioniştii cred că lumea poate fi manipulată de cîţiva designeri sociali.

Al doilea lucru e legat de ideea de muncă şi producţie. Ei produc conexiuni şi iluzii. E un soi de mimare a muncii, ei nu produc ceea ce spun că produc. Eu cred cu convingere că 70% din toată această industrie e o mare păcăleală şi de fapt e o banală escrocherie. E o clasă care trăieşte pe sume frumoase de bani fiind de fapt nişte paraziţi sociali. Însă sistemul are nevoie de aceşti paraziţi fiindcă ei sînt cea mai puternică armată a actualului regim. Ei îi cunosc acea limbă de lemn pe care o predică. Ei au exact aceaşi funcţie socială ca şi vechii politruci şi nomenclaturişti din regimul comunist.

Ai început să fii tradus, deci ai pentru ce să te bucuri.

Of… traducerile sînt o nouă “fata Morgana” a literaturii române. Să fim traduşi şi să luăm Nobelul sînt marile obsesii ale literaturii române, care, după mine, sînt în esenţa lor nişte ţinte false. Cu Nobelul am “rezolvat parţial” prin “românca” Herta Muller. Iată pe scurt părerea mea.   Traducerea este un aspect interesant şi important, însă secundar în cîmpul literaturii. Traducerea cărţii/cărţilor unui scriitor şi punerea lui pe piaţa externă este în primul rînd o problemă de marketing ceea ce presupune un lanţ întreg de mecanisme: subiect vandabil imediat, PR agresiv sau subversiv, poziţionare personală, relaţii cu persoane influente, fonduri de traducere, grupuri de interese economice şi culturale etc. Să nu ne îmbătăm cu apă rece: valoare estetică a unei cărţi nu primează în acest joc, ceea ce nu înseamnă că nu contează. Nu e nimic rău aici, fiindcă acestea sînt regulile globale ale jocului actual. Acest joc trebuie făcut, trebuie traduse şi vîndute cît mai multe titluri româneşti în afară. Noi sîntem însă maeştrii în a alerga pe piste greşite. Să fim atenţi să nu cădem într-o capcană crezînd că traducrea şi editarea scriitorilor noştri în străinătate ne creşte cumva valoarea literară sau rezolvă starea precară în care se află literatura şi piaţa literară de la noi. Fals. Valoarea literară şi situaţia literaturii române nu au nici o legătură cu traducerea ei. Traducrea poate cel mult farda problemele noastre. Editarea în străinătate a scriitorilor noştri  e importantă, dar trebuie să rămînă secundară pentru noi. ICR-ul însă face o treabă bună în acest sens, are proiecte bune pe traducere. Face ceea ce trebuie să facă. Însă problema literaturii române şi a pieţei noastre literare se află în altă parte.

Pe mine mă interesează foarte mult cititorul român, fiindcă scriu româneşte. Mă interesează şi spaţiul din R.Molodva fiindcă şi ei sînt cititori, în marea parte, de literatură română, se framîntă cu aceleaşi probleme, facem parte din acelaşi spaţiu cultural. A propos, e o piaţă foarte importantă, total neglijată de noi. Şi mă mai interesază spaţiul rus. Fac parte cumva din el, ţin legatura cu el, încerc să scriu şi să activez şi acolo. Vreau să fiu un scriitor care activează pe cele 3 pieţe culturale. Celelalte zone sînt secundare şi cu importanţă mai degrabă simbolică pentru mine. Ca să devii un scriitor important pe pieţele occidentale e nevoie de mult mai mult decît să scrii bine, dar asta e o poveste lungă. Un erou de-al meu are o întreagă teorie pe tema asta şi zice: pentru a avea o literatură mare, cu impact semnificativ, trebuie mai întîi să ai o armată puternică. Armele de azi sînt însă mult mai complicate şi mai sofisticate.

 Deci acesta e crezul tău: scrii pentru oamenii din zona din care vii şi pe temele cu care ei se confruntă. E corect ce spun?

 Ca să-l parafrazez pe Dario Fo, aş sintetiza convingerile mele artistice şi politice cam aşa… Unde este putere, acolo e politică. Unde e politică, acolo e şi ipocrizie. Unde e ipocrizie, e şi multă minciună. Unde există minciună, apare nemulţumirea. Unde e nemulţumire, e şi durere. Unde e durere, e suferinţă. Unde e suferinţă, e tragedie. Unde e tragedie, e singurătate. Unde e singurătate, e artă. Unde e artă e protest. Unde e protest, e libertate. Unde e libertate, e viaţă. Unde  e viaţă apare şi artistul. Unde este un artist, apare, din păcat, e şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar arta nu e o fabrică de produs metafore cum se predică pe la noi. Arta crează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea e un gest eminamente politic.  

Unii afirmă că în cărţile tale, manifeşti o nostalgie faţă de URSS, faţă de comunism. Cum o explici?

De povestea asta m-am săturat. Dar ştiu că unii critici, precum D.C.Mihăilescu, mă dau de exemplu ori de cite ori au ocazia de “scriitor nostalgic”. Simona Sora, o fată foarte isteaţă la care ţin, în recenzia primei cărţi vorbeşte de un risc pe care abordarea mea l-ar implica, că e o “carte periculoasă”, că nostalgia este periculoasă etc. Iniţial, fiind încă un baiat timid, fără experienţă în domeniu, încercam să mă apăr. Nu voiam să fiu “bau-baul” şi să distrug visele criticului din “minunata lume nouă”. Acum sînt mult mai relaxat cu această poveste. Da, sînt al naibii de nostalgic, dar nu vă temeţi, nu sug sînge de clone şi minţi clonate capitaliste… sau, mă rog, nu foarte des… Cine decide ce e bine şi ce e rău? De ce se pune inderdicţie la nostalgie? Chiar ne-am tîmpit cu toţii?

Ideologia dominantă actuală interzice astfel de sentimente. Ei urlă că nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam scoate din sărite. Comuniştii au interzis un tip de sentimente umane, capitaliştii, altele. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Am mai spus-o şi o repet: dacă excludem din literatură nostalgia, atunci rămînem numai cu „fabrici şi uzine”, cu suportul lor material. “Madleine-a” mea este un amărît de closet sovietic …şi care e problema?

Nostalgia este un sentiment ce ţine de timp, de memorie, de sens şi nu de ideologii. Avem nostalgii „după acele vremuri”, nu după acele ideologii capitaliste sau comuniste. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii. Da, am avut o copilărie şi o adolescenţă fantastică, care, întîmplător, „au avut loc” în URSS. Nu accept ca politrucii actuali să-mi rescrie memoria şi să-mi pună interdicţie la nostalgie. Jos labele de pe visul meu! Nu e de vînzare… uh.. gata ca m-am înfierbîntat şi se trezeşte vampirul din mine…nu-mi tremură buza de sus?

Dacă tot ai amintit de vampiri, în “Ultimii eretici ai Imperiului” vii cu o teorie interesantă despre vampiri, spui că noi am fi o specie de vampiri şi că există o bătălie între “vampiri” şi “ceilalţi”, că “Dracula ” ar fi una din cele mai bune cărţi despre zona nostră geografică…

Nu mai vorbi că-mi faci poftă… Eu mă joc cu o altă formă de cartografiere culturală şi alte tipologii decît cele utlizate acum. E foarte interest cum un tip ca Stoker care nu a călcat niciodată pe aici descrie lumea de aici stînd şi citind enciclopedii şi cărţi englezeşti. E una din cele mai exacte descrieri a ceea ce e aici, fiindcă el lucreză cu nişte topologii britanice şi nu e influenţat de experienţa directă, nu are emoţii. Ador această abordare british. Pentru mine, romanul “Dracula” este una din cele mai bune cărţi despre anumite tipuri de cultură şi conflictele acestora. E una din cele mai bune carţi despre relaţia noastă cu Europa occidentală. Ce e foarte interesant în această poveste?

Discutam cu Saşa Ivanov, editorul meu pe această temă. El are o întreagă teorie. Mai întii aflăm că noi, cei de aici, de la periferia “civilizaţiei”, aflaţi la margine de imperii, sîntem pentru “ei” un soi de “Nosferatu”, adică “Ne-Morţi”. Sîntem nişte fiinţe prinse între două lumi, “nici una, nici alta” cum spune un bun amic şi erou în cartea mea. Al doilea lucru important este legat de modul în care este prezentată drama occidentală de necunoaştere a sinelui. Aici are loc un soi de “conflict al civilizaţiilor” între centru şi periferie, conştiinţa victoriană clasică şi periferia “necivilizată”, numită simbolic Transilvania. Conflictul întîlnirii cu acei “străini”, “alţii”, duce la o cunoaştere de sine, veşnica obsesie europeană, dar şi la apariţia unei mari fobii, aceea de pierdere a identităţii. Teama de “vampir”, de “Dracula”, nu e o teamă de “celălalt” diferit faţă de “noi”, ci o teamă că vampirul te va muşca, acest act ducînd la pierderea identităţii tale. Vei deveni şi tu altceva, vei deveni un vampir şi vei trăi prins între două lumi. Şi aici apare o luptă între vampiri şi oamenii “normali”, între “imperiu” şi “periferie”. Ei vor să ne lecuiască sau să ne omoare, noi vrem să le sugem sîngele. “Civilizaţii” dezvoltă o întreagă tehnologie şi instituţii de verificare a vampirilor, de “lecuire” şi de omorîre, instituţii care funcţionează şi azi. Problema pe care o ridic eu este următoarea: acceptăm să ne pierdem identitatea, să fim “lecuiţi”, să fim vînaţi şi omorîţi, sau le sugem sîngele? Parcă aş merge pe ultima variantă… Ar trebui poate să scriu despre “O zi din viaţa ultimului Vampir” cum au vrut să-mi scoată dinţii în vamă, cum mi-au dat cu usturoi şi cu tămîie în aeroport, cum m-au pus să vadă daca mă reflect în oglindă la ambasadă… Dar Vampir Vampirovici are şi el tehnicile lui de trucaj şi o face pe omul “civilizat” pînă ajunge la prima jugulară… haha

Frumoasă  pledoarie pentru nostalgie şi vampiri. Uite, Costi Rogozanu afirma că “Născut în URSS”, prima ta carte, “pare acum doar o jucărioară”, faţă de “Ultimii eretici ai Imperiului” şi că “aici îţi asumi riscuri” şi vrei “să zgudui ideile primite de-a gata”. Cartea ta se vrea un manifest al unei noi generaţii?

Au trecut vremurile manifestelor, profeţiilor,  revoluţiilor şi a “nebunilor”. Mi-ar fi plăcut să scriu un Manifest sau o carte care să zguduie puţin ideile “betonate” şi adevărurile primite de-a gata. Acum, din păcate (sau din fericire), trăim vremuri în care marile probleme, marile teme nu mai pot fi atacate direct şi frontal fiindcă tipul de relaţii a societăţii în care trăim are o capacitate incredibilă de a deturna sensul şi a transforma critica în propriul său interes sau într-o banală marfă. Eu nu sînt destul de “nebun” pentru a radicaliza suficient de mult discursul, iar societatea românească, aşa cum o cunosc eu, nu acceptă ereticii şi personajele incomode. Ea le exilează, face “reject”…Pînă şi oamenii foarte deştepţi sau foarte tineri care ar trebui să fie mai deschişi la idei noi şi “riscante” reacţionează după tiparul: “Ernu, eşti băiat deştept, spui lucruri interesante, însă pîna aici….” Şi ţi se trasează zona pînă unde ţi se acceptă să mergi. E ca omul care nu ştie să înnoate: tu încerci să-l bagi în apă şi cînd îi ajunge apa la genunchi urla “pîna aici”. Există foarte multă teamă, foarte puţină tradiţie a reflecţiei şi dezbaterilor, multa ignoranţă, frustrare etc. Curajul gîndirii libere nu e punctul nostru tare. Cultura română se află în perioada adolescentină în care e mulţumită să vehiculeze doar clişee. De aceea e foarte greu să produci o anumită dezbatere în societatea românească fiindcă ea este fie impasibilă şi te exclude prin ignoranţă, fie te exclude prin formule de tipul “hai sictir”. Societatea şi mediul intelectual românesc sînt sensibile numai cînd se folosesc nume concrete, dar atunci se cade foarte repede într-o dicuţie de mahala. Bătăliile personalizate fac carieră aici. Însa în cartea mea, eroii principali sînt ideile.

Acum cred că vin nişte vremuri ceva mai interesante decît debandada din ultimii 20 de ani. În societatea în care trăim se configurează alte nevoi, teme, grupuri. Un rol tot mai semnificativ îl vor avea grupurile marginale, cei care sînt departe de centrele de putere. Eu le zic partizani.

Ce înţelegi tu prin partizani şi care este lupta lor? Cine sînt, cu cine luptă şi pentru ce?

Eu pornesc de la cîteva teze foarte simple. Comunismul şi capitalismul nu sînt perioade istorice lipsite de legătură sau excepţionale. Pentru mine, ele sînt un tot: ambele sînt forme politice care lucrează cu diverse mecanisme de represiune. Sînt ca un vas communicant. Toţi urîm comunismul însă nu văd de ce aş fi îndrăgostit de capitalism: unul foloseşte represiunea politică, altul pe cea economică şi te toacă mărunt de nu mai ştii pe ce lume trăieşti. Nu văd de ce ar trebui să separ comunismul şi sa-l transform într-un “rău fundamental”? Eu cred că toate crimele, indiferent de regim, au aceeaşi semnificaţie. Ce ne facem cu crimele capitalismului din secolele XVIII-XIX? De ce nu analizăm ce s-a întîmplat în faza capitalismului incipient? Nu a fost cu nimic mai breaz decît comunismul. Sînt zone geografice în care au disparut nu specii de bizoni, ci populaţii întregi. Deci s-ar putea că aceste forme de violenţa să fie un fenomen ceva mai complex ce ţine de formele de modernizare. Eu mă întreb şi pun întrebări. Eu vreau să înţeleg. Chiar nu vedem nici o legătură între stalinism şi colonialism? Lucrurile se leagă foarte bine. Ambele regimuri sînt la fel de criminale doar că ghinionul e că comunismul a avut loc mai recent, memoria fiind deci mai proaspătă şi în ţări mai puţin sofisticate precum Rusia şi România. Încercarea de a da un caracter “teologico-politic” şi a vorbi de comunism ca de un “rău metafizic” are ca scop nu cunoaşterea acelei perioade, ci altceva. Rolul acestui truc constă în legitimarea ideologiei dominante actuale şi instituirea ei ca unic adevăr. Ni se sugerează “benevol forţat” că e singura formă de organizare adevarată, fără alternativă, care trebuie să fie model pentru toate popoarele lumii….  Dacă critici actuala ideologie dominantă vin politrucii şi zic…: “a, ăstă-i nebun, vrea stalinism”. E un truc ieftin. Drepturile pe care le avem azi nu ne-au fost oferite de Putere ci au fost cîştigate cu multă trudă, multă luptă, mult curaj şi mult sînge. Ele pot fi foarte uşor pierdute.

Revenind la întrebare: cum e cu partizanii azi, sînteţi retraşi în munţi?

Da, în munţii şi codrii spaţiului virtual, tremurăm cu tastatura în mînă. Glumesc. Ei bine, acum vin partizanii, vampirii şi alte “vietăţi”. Cu adevărat totalitară e doar politica, cultura care decretează că nu mai are alternativă. Ni se spune o mantră pe care trebuie să o repetăm continuu: proprietate privată, care nu-i aşa, e sfîntă, piaţă liberă care, fireşte, cum ne spun noii politruci, este egal cu democraţia…amin… Aşadar, noi trebuie ca în acest context de monopol total să ne punem problema cum să rezistăm şi cum să luptăm, care sînt formele de luptă şi apărare civilă. Adica, cum îmi apăr libertatea? Şi aici vin partizanii mei… grupurile marginale. Pornind de la bătrînul Schmitt, cu care dealtfel nu sînt pe aceeaşi lungime de undă neapărat, spun că prima condiţie necesară a “stării de partizan” nu este să fii conectat la sistem, ci deconectat. Acum, toată lumea vrea să fie cît mai conectată la regim prin joburi bune, funcţii, credite etc. Eu susţin că a venit vremea deconectării. Trebuie să fim cît mai departe de centrele şi formele dominante de puterea politică, financiară, socială şi culturală. Partizanii nu au grade, uniforme, epoleţi. Ei nu se subordonează superiorilor. Puterea nu-i poate controla fiindcă nu are conexiuni directe cu ei, nu-i cunoaşte, ei însă se recunosc între ei şi ştiu cine este “duşmanul”. Cu ”trupele regulate” ale duşmanului, ei duc lupte “iregulate”.  

Aceşti marginali au o funcţie foarte importantă într-o societate dominată de un anumit tip de cultură şi politică. Ei sînt ca proorocii: singurii care mai înţeleg şi disting istoria, “spriritul vremii”. Şi sînt singurii care mai păstrează sensul ideii de libertate care a fost deturnat şi resemnificat. Oamenii de azi cred că a-ţi lua un credit înseamnă libertate.

Şi cine sînt cu adevărat duşmanii care ne dau bătăi de cap?

Eu zic că trebuie să avem curaj să luptăm împotriva tuturor formelor de represiune, mai ales cele prezente, nu doar împotriva celor care nu mai există. Nu leninii şi stalinii prezintă un pericol real pentru noi, căci ei s-au privatizat demult. E foarte interesant că marea bătălie care se anunţă nu e împotriva “stalinilor comunişti” şi nici măcar împotriva “stalinilor capitalişti”, cei privatizaţi care deţin averi şi puteri fabuloase. În ultima perioadă a avut loc o mutaţie masivă care odată cu criza economică a devenit foarte vizibilă. A apărut un nou mutant pe filiera celor două grupări, un soi de amestec perfect între stat şi privat. A apărut o elită birocratică mondială foarte puternică care face parte şi din stat şi din privat şi pe care nu avem mecanisme să o controlăm, nu avem arme cu care să luptam şi de care să ne apărăm. Marea luptă politică din următoarea perioadă o vom duce cu această elită birocratică, cum ar zice un bun amic, cu acest colosal CAP de SRL-uri. Şi noi trebuie să răspundem la nişte întrebări: cum vom rezista în faţa ei, cum o vom controla, cum vom lupta împotriva ei, cum ne vom proteja libertatea în faţa ei? Asta va fi cea mai mare provocare politică a următorilor 50 de ani. În acest moment, noi nu sîntem pregătiţi să luptăm. Mergem ca vitele la tăiere. Vezi ce se întîmplă: sistemul financiar a colapsat şi noi, în loc să reacţionam, să cerem o schimbare radicală a sistemului, să venim cu proiecte, noi, nu, noi nu vrem decît să se repare bancomatul…

Aşa, acum ajungem la una din problemele incitante ridicate în cartea ta. Am văzut că mulţi comentează această temă a ta legată de creditele bancare. Trăim vremuri în care creditul a devenit o parte a vieţii. Tu ce i-ai spune unui tînăr care vrea sa-şi ia o casă, o maşină? Îi zici: “frate nu-ţi lua credit că îţi pierzi libertatea?” El o să te injure şi o să spună că e mai liber cu credit decît fără credit….

Eu nu dau sfaturi, eu nu scot soluţii magice. Cartea mea nu e un reţetar. Eu incerc să arăt cititorului riscurile la care se supune, modul în care îşi poate pierde libertatea, care sînt noile forme de represiune şi că de multe ori, pericolele vin din cu totul altă parte decat ne aşteptăm. Eu vreau ca cititorul meu să-şi pună întrebări. Că-şi ia sau nu credit, asta nu mă priveşte. Eu sînt un scriitor care ştie bine care este rostul literaturii. Eu nu vin să dau nici sfaturi, nici soluţii. Eu vin să pun nişte întrebări esenţiale pe care omul trebuie să şi le pună măcar o dată în viaţă. Viaţa e foarte scurtă şi e păcat să murim proşti.  

Noi avem impresia că acest credit e o poveste nouă, ce ţine de modernitate şi economia capitalistă. Fals. E o poveste pe care o găsiţi şi în primele cărţi ale Bibliei, dar şi în Grecia antică. Despre ea a scris şi una din cele mai lucide minţi ale omenirii, Aristotel. Biserica şi-a bătut mult capul cu această problemă. Eu sînt un laic, însă sînt foarte curios să văd cum e tratat acest subiect de zona religioasă. E şi un spaţiu mai sensibil si de acea am construit o poveste cu un călugăr care tratează acest subiect.

Modul în care pun eu problema loveşte atît în esenţa structurilor financiare, în clasa ideologică dominantă care predică noul canon economic, cît şi în poziţia bisericii creştine indiferent de confesiune. Problema cu creditele este foarte interesantă şi ştii de ce? Creditul este o bogăţie inversată, pe minus, astfel că dacă un bogat “intră cu greu în împărăţia cerului”, atunci un tip care are credit nu are nici o şansă. Bogatul, cu greu, dar poate renunţa la bogăţia sa, cel cu credite nu, fiindca are o bogaţie pe minus, care nu-i aparţine… Iar salvarea este eminamente un act politic, deci creditul are bătaie foarte lungă. Stalin sau Ceauşescu nici în visele lor cele mai bune nu şi-u imaginat un mecanism de control atît de perfect.

Practic, sistemul finaciar modern bazat pe credit ne aruncă înapoi în istorie. E o nouă formă de sclavagism. Dar e mult mai soft, cu lanţuri de aur. E ceea ce eu numesc “Glamour GULAG”. Trebuie să ne imaginăm că următoarea generaţie de oameni se vor naşte cu datorii, adică total dependenţi şi legaţi de sistem. Ei nu vor avea dreptul să aleagă, căci pentru ei au ales deja părinţii, iar pentru părinţi au ales deja alţii, ei doar au semnat. Cînd ai un credit, şi cu cît e mai mare cu atît aceasta increngătură e mai vizibilă, nu mai judeci la fel, nu mai acţionezi la fel. Orice decizie banală va trece prin prisma valorii creditului. În momentul în care ai un credit fiecare frază rostită, fiecare cuvînt scris, ficare gest va fi măsurat şi analizat de 10 ori înainte de a-l face. A propos, aş putea “apăsa puţin pe acceleraţie”. Creditul are o legătură directă pînă şi cu sexul. E o formă perversă de castrare în toate sensurile.

E sumbru ce spui. Şi ce facem? Renunţăm la credite, luptăm cu băncile? Crezi că o carte ca a ta poate schimba ceva?

Nu, cărţile nu schimbă lumea. Şi asta o ştim de foarte mult timp. Cărţile ne pot ajuta să schimbăm lumea. Eu provoc cu un scop bine definit, vreau să virusez mecanismele de clonare a gîndirii. Cînd totul a fost cucerit, cînd bătălia a fost pierdută, cînd duşmanul e peste tot, întrebarea care rămîne e “noi ce facem?”. Dacă înţelegem şi reflectăm la ce se întîmplă în jurul nostru, atunci trebuie să decidem ce facem. Colaborăm, ne supunem sau ne revoltăm? Dacă alegem una din variante: cum o facem?…. În acest, moment eu nu am soluţii fermecate, însă sînt totuşi un optimist. Eu cred cu convingere că trebuie să reinventăm utopii. Omenirea fără utopie este moartă. Moartea utopiei face să dispară viitorul, iar cînd viitorul dispare, dispare de fapt actualitatea/realitatea. Omul trebuie să reînveţe să viseze pentru a nu-şi pierde prezentul. Numai maşinile nu au vise. Utopiile au adus şi multă suferinţă, însă de ea nu scăpăm nicioadată.

Ideologia actuală propovăduieşte “moartea utopiei”. Ne este interzis să visăm, să ieşim din rînd, fiindcă mecanismul social promovat de ea este de fapt un model social foarte primitiv şi tautologic. Lucrez acum la o noua carte care se va ocupa de vise, de nişte vise mai speciale.

Revin le o altă temă majoră din “Ultimii eretici ai Imperiului” care am văzut că a deranjat sau scandalizat pe mulţi. E o temă pe care o anunţi în prima carte şi o dezvolţi în cea de-a doua: între cele două regimuri, communismul şi capitalismul, nu există o deosebire esenţială ci doar de “limbaj”. Vii cu o ingenioasă interpretare şi scrii un text, ca replică la Soljeniţin, numit “O zi din viaţa lui Ostap Ibrahimovici Bender”.

Eu nu sînt fanul nici-unui regim politic. Cu ele sîntem într-un raport de luptă, de control reciproc. Nu-mi fac iluzii. În politică nu există “ai noştri”. Faţă de Puterea politică eu sînt într-un permanent exil. Da, pentru mine, comunismul şi capitalismul sînt două regimuri cu forme diferite de represiune: unul are mecanisme de represiune politice, altul ecenomice.

Avem o carte foarte importantă apărută în comunism, într-o revistă comunistă după ce comuniştii condamnaseră stalinismul la congresul XX: “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” a lui Soljeniţin. Bun. Atunci începe să se construiască cea mai puternică grilă de interpretare a comunismului. Nucleul dur. Perfect. Eu spun: e timpul să găsim şi o altă grilă de interpretare, să încercăm să chestionăm regimul şi altfel. De ce nu? Eu nu ascult de nici-un Comitet Central, de pe nici o axă politică. Eu nu sînt de partea nimănui. Eu am ceva bănuieli că sînt şi alte zone interesante, grupuri interesante care au avut un efect teribil în anumite zone şi încerc să abordez altfel problema. Atunci apelez la doi autori preferaţi, Ilf şi Petrov. Dar nu-i citesc în cheie comică, ci într-una politică. Construiesc un capitol, la care ţin mult, “O zi din viaţa lui Ostap Inrahimovici Bender”, eroul celor două romane faimoase ale lui Ilf si Petrov. Grila este împrumutată de la un filosof la care ţin mult, Borys Groys, şi care mi-a povestit-o acum cîţiva ani cînd a fost aici.  Pe mine mă interesa foarte mult analiza anumitor grupuri din URSS care au reuşit să se sustragă fie şi parţial din maşinăria puterii comuniste. Mă interesa felul în care anumite grupări puteau să găsească mecanisme de rezistenţă fără să intre în cîrdăşie cu puterea.

Comunismul, ca şi statele religioase, se construieşte pe limbă/limbaj, pe cînd capitalismul pe cifre, adică pe economic. Sînt două limbaje diferite. De aceea, comunismul are nevoie de intelectuali, pentru a-l legitima şi delegitima, de aceea intelectualul îşi mai păstrează aura în comunism (indiferent dacă e pozitivă sau negativă), pe cînd în capitalism devine un banal producător de mărfuri. Încerc să demonstrez acetst lucru în acest capitol. Cei care au ştiut sa fenteze regimul au fost speculanţii şi “sectanţii”, nicidecum disidenţii. Cum? Asta povestesc pe larg în carte.

Acum însă dacă trăim într-o lume metrică, unde limba nu are decît o funcţie comercială, trebuie să găsim alte mecanisme de luptă şi rezistenţă. Comunismul a picat nu din cauze economice, ci “lingvistice”. Limba regimului şi-a pierdut puterea, a apărut un soi de inflaţie a sensului. Acum, ca actualul regim să se dizolve, trebuie ca “limba” lui să-şi piardă sensul. De exemplu, inflaţia cifrelor, adică a banilor pot să-i pună viaţa în pericol.

De ce e atît de importantă această distincţie? De ce e atît de important acest speculant-bişniţar? Nimeni nu a mai vorbit de el pînă acum şi acum vii tu şi am impresia că-l faci erou. Greşesc?

Din punctul meu de vedere el era interesant pentru că a demonstrat şi arătat cum se poate fenta cel mai temut regim comunist. Eu susţin că el a învins comunismul: hoţii şi bişniţarii au învins comunismul, şi nu dizidenţii. Fireşte că există o doză de romantism aici, eu nu scriu texte ştiintifice, ci literatură. Eu lucrez cu sensurile, nu cu adevăruri în sens ştiinţific.

Atenţie însă. Eu arăt rolul lor subversiv în comunism, dar spun şi că astăzi Ostapii au devenit periculoşi şi neinteresanţi din cauză că nu mai respectă aceste reguli elementare a „fiilor locotenentului Schmidt”. Adică au mult prea multe metode de a expropria fonduri, nu mai au nici o slăbiciune faţă de Codul Penal, s-au năpustit fără milă asupra Statului „lipsit de apărare” şi i-au expropriat nu numai fondurile. Ei au devenit de fapt Statul. Astăzi furtul nu mai are un caracter subversiv ca în comunism, ci înseamnă legitimarea poziţiei, puterii şi proprietăţii.

În comunism, furtul era un gest riscant politic, nu economic, astăzi furtul este o formă de muncă care aduce maximul de profit şi care, cu puţin noroc, şi cu o armată de jurişti, devine „legal”. Nu-i aşa că e imoral să întrebi despre „primul milion”? Ostapul român de azi mi-ar răspunde: „Şi asta numeşti dumneata furt? În cazul acesta, concepţiile noastre asupra vieţii sînt diametral opuse”. Eu mă minunez că acestor oameni nu le cresc aripi.

 O să se cam supere mulţi pe tine că vii şi distrugi mitul disidenţilor. Afirmi undeva că “nu Doina Cornea, nu Saharov sau Soljeniţîn au învins şi luat puterea noii orînduiri după căderea comunismului, ci neînfricaţii fii ai locotenentului Schmidt”. Nu te temi de mîna lungă a anticomuniştilor de serviciu de la noi?

 Teama nu este un ingredient bun pentru reflecţie. Eu am un mare respect pentru dizidenţi, am o admiraţie deosebită pentru mulţi din ei, cu toate că unii dintre ei ies puţin mai şifonaţi din carte. Cîţiva dintre ei sînt modele pentru mine. Din păcate, în noul regim ei şi-au pierdut sensul. Trebuie regîndit totul. Ei sunt deja istorie, dar din această istorie e de învăţat. Paradoxul cinic şi tragic într-un fel este următorul: vechiul regim comunist împotriva căruia au luptat avea nevoie de ei, fiindcă ei aveau puterea de a-l legitima sau delegitima, pe cînd noua putere capitalistă pentru care au luptat nu mai are nevoie de ei decît sub formă de marfă şi decor. Mi se pare că se află într-o postură tragică, de aceea foarte mulţi intelectuali au capitulat şi au acceptat funcţia de „mici comercianţi” de idei şi texte. Acum se stă la tarabă şi unii vînd detergenţi, alţii maşini, iar alţii texte. Cum depăşim această situaţie este o întrebare pe care mi-o pun permanent în carte.

            Disidenţii sînt una din cele mai interesante grupări din vechiul regim. Dar alături de ele sînt şi alte grupări importante: hoţi, „sectanţi“, grupuri culturale etc. Comunsimul poate fi citit  şi prin grila psihiatrilor, cum o face Ion Vianu, a vînzătorului de cafea, cum o face domnul Florescu. Eu spun că nu trebuie să existe un monopol al interpretării şi mai ales, spun răspicat că o mare parte a grilelor de interpretare trebuie schimbate. Ele trebuie schimbate nu din cauză că sensurile evenimentelor, faptele s-au modificat sau că noi am fi evoluat etc. În istorie totul a rămas la locul lui, sensurile au rămas aceleaşi, faptele aceleaşi, doar grilele de interpretare s-au modificat. De cînd e lumea şi pămîntul, omul se confruntă cu aceleaşi probleme: se naşte, iubeşte şi urăşte, se luptă, învinge şi pierde, construieşte şi dărîmă, face copii, case, oraşe, instituţii, dă viaţă şi omoară, ajunge în cimitire şi arhive. Noi, în ultima perioadă, am inventat această maşinărie modernă care produce iluzia permanentă a noului. In fiecare an schimbam PC-ul, telefonul şi reţeaua de net şi credem că lumea se schimbă. În esenţă nu se schimbă nimic: trecerea de la 386 la Pentium, sau de la iPhone la cine ştie ce altă tehnologie nu înseamnă o schimbare de esenţă, ci de grad. Nici măcar trecerea de la scrisoarea clasică la SMS nu e o schimbare de esenţă. Schimbări esenţiale de paradigmă, de gîndire, au fost foarte puţine. Apariţia unor mari religii, a unor curente politice noi, unele revoluţii…

Ok,….  Atunci de ce trebuie să schimbăm grilele de interpretare din cînd în cînd?

Fiindcă ele sînt construite în anumite momente  de grupuri de putere care nu sînt chiar atît de nevinovate pe cît par la prima vedere.  De exemplu grila-pattern actuală de interpretare a comunismului nu este deloc nevinovată. Este grila “vechiului duşman” şi a învingătorului. Dacă privim la genealogia ei îi vom vedea interesele. Ea apare într-o anumită perioadă şi într-o anumită zonă cu scopuri bine definite, cu obiective anunţate. Asta nu înseamnă că ea nu deţine şi adevăruri, doar că “realitatea istorică” impusă de ea s-ar putea să nu aibă nimic cu realitatea istorică (să zicem, obiectivă), ci să impună nişte himere, o falsă percepţie din care au de cîştigat cei care o impun. Continuînd în ritmul acesta s-ar putea că următoarea generaţie care vine după noi să creadă că în această zonă au existat nişte fiinţe care scoteau foc pe nări, mîncau la mic dejun carne de “burghezi” şi beau sînge de “aristocraţi”. Grilele acestea “nevinovate” e bine să mai fie explodate din cînd în cînd….  E mai igienic pentru minţile noastre. Intelectualii sînt o specie de şamani interesanţi, periculoşi, dar şi necesari. Ei produc viruşi, dar şi antidotul lor. Aşa că pot produce nişte “joint-uri” intelectuale că o să vezi fie monstruleţi, fie Cetatea Soarelui.

Aşa, bine că mi-ai amintit de droguri… cum e cu ele? Am văzut că le dedici un spaţiu separat.

Trebuie să bifăm capitolul droguri? Neapărat? Imediat o să vrei să discutăm şi despre argumentele inexistenţei lui Ceauşescu, că tot am zis că “Ceauşescu nu a existat” şi mulţi mi-au zis că nu e adevarat, că ei l-au văzut. Nu tot ce vezi e adevărat. Şi a propos, e una din temele mele preferate, chiar pot demonstra că el nu a existat…

De ce nu?Îl reinventăm şi pe Ceauşescu cu un drog mai puternic.

Good point… Da, Ceauşescu este un produs metaforic al culturii şi politicii româneşti, aşa că se împacă bine cu substanţele halucinogene… Cu drogurile o să fiu scurt, căci e un capitol la care mai trebuie să lucrez. Observaţiile mele în ce priveşte drogurile pornesc de la o obsesie mai veche legată de modul în care un anumit tip de societate construieşte un anumit tip de formă de “deconectare”, de “rezistenţă”. Spuneam în prima carte că “a construi comunsimul fără alcool e ca şi cum ai face capitalism fără reclamă”. Am văzut că multă lume mă citează doar cînd are nevoie de reţete de cocktail. E haios, însă problema alcoolului pe mine mă interesează doar ca analiză societală şi politică. În noua carte, dedic cîteva capitole relaţiei dintre alcool şi societatea de tip comunist şi vorbesc şi despre droguri. Concluzia la care ajung, care nu e una finală, e următoarea: cu cît societatea este mai artificală, cu atît tehnicile şi substanţele de deconectare sînt mai artificiale. (Artificial este pentru mine ceea ce nu e produs natural: cultura de exemplu este un produs artificial). Societăţilor tradiţionale le corespunde alcoolul. Socieţilor comuniste şi capitalismului clasic le corespund şi lor alcoolul, dar susţinut cu anumite ingrediente mai artificiale, fiindcă sînt societăţi ceva mai artificiale decît cele clasice. Capitalismului de tip financiar, care are la dispoziţie şi o tehnologie tot mai sofisticată, îi corespund drogurile ca metodă şi formă de deconectare. Vorbim de o practică la scară mare, nu de grupuri marginale. De ce se modifică aceaste forme de consum? Nu din cauză că se schimbă fiinţa umană, că evoluează, că apar mutaţii etc, ci din cauză că modul de viaţă şi munca pe care o prestează omul intră în contradicţie cu timpul, cu modul lui de utilizare. Alcoolul are nevoie de timp pentru a fi consumat iar organismul de timp pentru a fi reabilitat. În societăţile mai vechi drogurile le consumau numai comunităţile marginale şi în zona religioasă, deci zone tot mai artificale. Ritualul alcoolului şi capacitatea lui de ameţire necesită un timp prea mare, care poate fi folosit la uzină dar nu pe Wall Street. Este de neimaginat să fii mare băutor şi să joci la bursă. Munca actuală, aceea imaterială de care ne mîndrim, presupune viteză, lipsă de timp, dinamism excesiv. Nimeni nu mai are timp să stea 3 ore pe zi “să-şi umfle nara” într-un birt şi dimineaţa să se dreagă încă o oră. Drogurile însă sînt forme de deconectare de mare viteză şi te repui în formă cu alte substanţe la fel de repede. E adevărat că te şi consumă repede. Dar societatea are piese de schimb. La tineri, care chiar dacă nu au un job, consumul e legat exact de aceeaşi problemă a raportului timp-activitate: ei au altă muzică, alt ritm, alte jocuri decît tinerii din vechiul regim. Nu poţi să asculţi house, să te distrezi cu ultimele realizări în materie de jocuri şi să consumi alcool. Aici eşti deja în spaţiul drogului. Toată cultura “depresiei” şi mecanismele farmaceutice de tip Prozac sînt profund legate de aceste mecanisme.

Şi aşa de final, la ce lucrezi acum?

Proiectele mele se împart în două categorii: cărţile pe care vreua să le scriu şi proiecte teoretico-practice. Din categoria teoretico-practice ar fi mai multe… Cu cîţiva prieteni vrem să pornim cît de curînd o platformă online dedicată dezbaterilor pe teme considerate de noi importante. Vom aduna lume vie, vampiri, partizani, toate vietăţile de la periferie, indiferent dacă e fiinţă nocturnă sau diurnă. Mai lucrez la organizarea Festivalului Internaţional de Literatură împreună cu Oana Boca şi Bogdan Stănescu (www.filb.ro) şi în primăvară, la organizarea Zilelor Literaturii Române la Chişinău. La Moscova mai sînt prins într-un mare proiect cultural. Îl ajut pe Cosmin Manolescu să pună pe picioare bursele de residenţe artistice. Sînt proiecte la care ţin şi le fac din plăcere. Sînt bolnav de un anumit sindrom creştino-iluminist: cred în binele colectiv şi în “luminarea maselor”. În ce priveşte cărţile la care lucrez e mai complicat. Nu ştii nicodată ce va ieşi. Lucrez la o carte despre viitor, depre reînvaţarea de a visa şi de a crede în utopii, depre cum trebuie să rupem limitele. Mai am în lucru cîteva cărti, dar despre care nu vreau să vorbesc. O să aflaţi dacă vor apărea.

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• A Room and a Half
• Cele mai bune filme rusești în 2011
• Vasile Ernu conferentiaza la Universitatea din Barcelona
• Catalog FILB, ediția a patra, 2011
• A patra editie a FILB – programul celor trei seri
• Un rus, un georgian şi un bulgar în limba română
• Vîsoțki – eroul vremurilor noastre (film)
• Născut în URSS în format e-BOOK
• Volumul Născut în URSS de Vasile Ernu a fost publicat în limba georgiană
• Sevara Nazarkhan din Uzbekistan

Cautare