Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog
Presa

Biblioteca lui Gelu #9 | Vasile Ernu

-
2 May, 2022
Niciun comentariu

Un altfel de roman al adolescenței

Dănuț Mănăstireanu în La Punkt – februarie 2022

Câteva considerații pe marginea cărții lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la adolescență, sunt copleșit de emoții. Ea a fost pentru mine etapa în care am făcut un salt major, din spațiul rural, recent urbanizat, în care mi-am trăit primii ani de viață, înspre o realitate urbană, cultural constituită, pe care doar o bănuiam și care nu făcuse niciodată parte din istoria familiei mele lărgite. Dar, despre asta voi scrie în amintirile mele. Aici aș vrea să vorbesc despre adolescența lui Vasea Ernu, așa cum este descrisă ea în ultima lui carte. Și, așa cum face și el în cărțile lui, vreau să vorbesc despre mult mai mult decât aceasta.

Nefiind filolog, nu voi încerca să fac aici o analiză literară a cărții lui Vasile, care pe mine m-a fascinat. Las asta pe seama specialiștilor, care au și început să se pronunțe, în cele mai multe cazuri în mod elogios. Scriu mai degrabă din perspectiva unui prieten apropiat, din perioada în care Vasile a venit în România și i-a urmărit apoi evoluția, pe tot parcursul ei, citindu-i cărțile, certându-se din când în când cu el, mai ales pe teme politice (el este un stângist asumat; eu un social-liberal), dar păstrând mereu un dialog deschis și fertil.

L-am cunoscut pe Vasile Ernu pe când era tânăr student la Iași și am trăit împreună câțiva ani teribili. Pe care, așa cum spune autorul „Sincer, nu cred că i­aș mai putea îndura o dată fizic și psihic, pur și simplu organismul ar exploda.” Scriu deci aceste rânduri din perspectiva acelei experiențe, complexă și fascinantă în egală măsură.

Scriu, de asemenea, din perspectiva unui bunic cu nepoți adolescenți, și mă întreb, ca unul care a crescut în același mediu religios (din care el a plecat, într-un anume fel, și în care eu am rămas, în felul meu propriu), cum vor primi cei din familia lui dezvăluirile nu prea „ortodoxe” din cartea oarecum autobiografică a fostului adolescent moldovean. Spun „oarecum” pentru că la Vasile totul – și viața și scrisul – este așa, incalificabil, greu de clasat. Cum și eu sunt „ un soi de…”, în cam orice, înțeleg destul de bine atât incertitudinile acestei stări, cât și fascinația nedumerită pe care o stârnesc asemenea personaje. Revenind, abia aștept să povestesc cândva cu cei din familia lui Vasile despre felul în care au receptat ei ultima lui carte.

Cei care au scris despre Sălbaticii copii dingo au remarcat faptul că ceea ce face Vasile acolo, fără pretențiile și rigoarea savantlâcului, este „un soi de” antropologie culturală de cea mai bună calitate, o analiză profundă, în stilul său inimitabil, a unei perioade prea puțin analizate, cea a trecerii de la comunism la realitatea indefinită pe care o trăim noi astăzi. Materialul acestei analize este structura profund narativă a cărții. Ea dezvăluie și învăluie, în egală măsură. Purtați de fascinația poveștii, riscăm să lăsăm jos garda și ne lăsăm ademeniți de considerațiile pasagere ale autorului, care dezvăluie convingerile lui nu prea ortodoxe și nu de puține ori scandalizante asupra realității, pe care este riscant să le luăm astfel la face value. De fapt, orice carte bună face asta. Așa cum spunea Andrei Pleșu, în Minima moralia, talentul este precum învelișul dulce al unei pastile, care ne face să înghițim mai ușor leacul amar al înțelepciunii. Numai că în acel înveliș poate fi „împachetat” nu doar leacul, ci și otrava. De aceea vă sugerez să recitiți cartea după ce s-a potolit puțin prima impresie, pentru a o putea evalua cum se cuvine. Așa cum fac și eu acum, scriind aceste rânduri.

În cartea aceasta, care descrie, cum spune autorul, „vremurile în care eram fericiți, dar nu știam asta”, sunt pagini antologice, de o frumusețe aparte, cum este cea a escapadei la mare sau descrierea perioadei scurte petrecute de autor între gopnici. La fel, găsim în ea imagini surprinzătoare și metafore acaparante, care ne rămân întipărite puternic in memorie. Redau mai jos, oarecum aleatoriu, câteva dintre cele care m-au captivat pe mine.

Prima dintre ele este aceea a îngerului mahmur de la începutul cărții: „În unul dintre vise se făcea că a venit un înger. Nu era un înger obișnuit, așa cum își imaginează copiii când merg la biserică. Nu avea aripi, nu era prea alb. Era doar mahmur. Iar la mahmuri mă pricep, fie ei și îngeri.” Ea mi-a amintit de un alt vis cu îngeri, de data aaceasta unul muzical, din albumul de Crăciun al lui Alexandru Andrieș.

O altă poveste memorabilă este aceea a rodiului adus de tatăl lui Vasea din Asia: „Mi-am amintit de rodiul dăruit de tata şi de fructul meu preferat, rodia… În piețele orașelor din URSS rodiile erau vîndute de armeni sau de alții de prin Asia Centrală. Caucazul însă domina piețele. Cînd călătoream cu tata, el mă învăța să­i deosebesc: cine­i tătar, cine­i tadjik, udmurt, uzbec, cazah, gruzin, armean, azer… Tata era foarte atent la aceste detalii. Pe cei din zona europeană i-am învățat foarte repede. Pe cei din zona asiatică ceva mai greu. Rodiile m­au ajutat să învăț să­i deosebesc. Ele m­au ajutat să înțeleg diferențele dintre Asia Centrală şi Caucaz şi faptul că aceia care cresc ceva şi aceia care vînd ceea ce cresc alții sînt povești foarte diferite”.

O imagine pregnantă în carte este aceea cu vocea femeii care făcea anunțurile în gări: „Ah, această voce inconfundabilă care, dacă o auzi o singură dată, ți se înregistrează atît de bine în memorie, încît  o poți visa cu toate nuanțele ei sonore şi la adînci bătrâneți. Era o voce de femeie; suna strident, autoritar, cu o intonație aparte, dar avea şi ceva familiar, protector. Era vocea „mătușii de la gară“, care cînd spunea ceva se auzea în fiecare cotlon şi care nu știu cum făcea, dar te urca în tren. Puteai să fii chiaun de somn sau mort de beat, lucru nu rar întîlnit în gările sovietice, dar vocea asta te trezea şi din morți şi te urca în vagon. În vagonul care trebuia.”

O secvență de o gingășie și candoare aparte este cea legată de parfumul Liudei, iubita lui Vasea: „Liuda nu mai era copil: avea părul lung, ochi sclipitori, era înaltă și corpolentă, dar gingașă. Avea un corp care se pregătea să explodeze de feminitate. Se dădea cu un parfum pe care nu pot să-l uit nici azi. Era un parfum sovietic scump, cu un miros unic. Avantajul era că îl simțeam des în aer prin Chișinău, iar asta îmi trezea mereu emoțiile unei intimități tipice adolescenței timpurii. Emoțiile adolescenței timpurii sînt strîns legate de un sentiment de dragoste încă naiv, dar puțin alterat de descoperirea şi explorarea corporalității. Mai ales a corporalității celuilalt. Este emoția iubirii timpurii şi a atingerilor nepermise. E un sentiment foarte puternic, care după o vîrstă nu mai poate fi reprodus sub nici o formă. Cu greu mai poate fi reprodus în memoria care începe să fie tot mai impură.”

Timpul petrecut de gașca lui Vasea în Crimeea îi oferă autorului ocazia de a evoca alte imagini simbol, precum cea legată de fascinația mării: „Marea se vrea privită și simțită. Marea este locul în care am învățat să privesc, să înțeleg lucrurile prin văz și să simt.”; de noaptea petrecută în Palatul Livadia: „În acea noapte nu prea am putut dormi. Ne­am plimbat prin palat, am privit de sus marea în noapte și luna în mare. Liniștea și istoria palatului ne copleșeau: aici au dormit țari, cneji și cneaghine. Pe aici s­au plimbat cei mai puternici oameni ai lumii. Aici, în acest loc unde se scrisese soarta omenirii, printr-o ironie a sorții, ajunseserăm noi.”; de povestea sfârșitului copilăriei: „Nu aveam de unde să știm că acea noapte era sfârșitul copilăriei – sau începutul sfârșitului copilăriei. Eram prea tulburați, corpurile nu ne mai ascultau, emoțiile erau puternice – prea multe lucruri veniseră peste noi deodată. Eram fericiți. Și credeam că așa va fi pentru totdeauna. Dar nu a fost să fie. Istoria n­a avut răbdare cu noi și nici noi cu ea. Totul avea să se termine mai repede decât ne­am fi așteptat; și, în cele din urmă, de imaginea femeii bătrâne de pe plajă: „Priveam acel trup îmbătrânit și întrezăream niște înțelesuri ascunse ale lumii. Corpul bătrânei părea a fi o poveste opusă poveștii noastre, a corpurilor noastre nepermis de tinere: era povestea fatalității, povestea finalului vieții.”.

Mă opresc aici cu această înșiruire de imagini, pentru că risc a fi confundat cu un agent comercial. Deși sper că citatele reproduse aici vor stârni în mintea cititorilor suficiente rezonanțe și motivații pentru a se apleca asupra acestei cărți aparte.

Nu mă voi apleca prea mult asupra analizei contextului specific Moldovei sovietice. Aceasta o pot face mult mai bine prietenii de dincolo de Prut. Dar nu pot să nu remarc capacitatea lui Vasile de a descrie aproape pictural, chiar cinematografic imaginea Chișinăului de la sfârșitul anilor 80, pe care am văzut-o și eu în primele mele călătorii acolo. Sau pe aceea a Crimeii, loc în care, spune el, a intrat în adolescență, acea perioadă stranie care „are mereu o problemă cu gestionarea încrederii, pe care o capeți după multe încercări și ratări, până când lucrurile încep cumva să se așeze”. Dincolo de diferențele specifice, prefer să vorbesc mai degrabă despre acele experiențe și considerații din carte care sunt relevante pentru ceea ce am trăit cu toții în acea vreme, ca români moldoveni de ambele părți ale Prutului, eu cu vreo 15 ani înaintea lui Vasile.

Unul dintre lucrurile care ne-au unit, și care din nefericire nu mai sunt prea actuale pentru adolescenții de astăzi au fort lecturile, mai ales cele românești, franceze și anglo-saxone pentru cei din generația mea, mai ales cele rusești și sovietice pentru cei din Basarabia lui Vasile. Ne-a unit aceeași căutare febrilă și aceleași discuții interminabile în jurul cărților greu de găsit sau interzise, aceeași dorință irezistibilă de a pătrunde secretele artelor plastice sau ale muzicii clasice, ori efervescența rockului – Țoi și Kino, între altele, în cazul lui Vasile, Roșu și Negru sau Phoenix, ca și multe altele, în cazul meu. La acestea se adăuga cinematografia, un capitol complicat în perioada comunistă. Când, la sfârșitul anilor ‘80 au apărut aparatele video, și nopțile petrecute de-a proasta, pentru a viziona film după film, prin diverse case, eu nu mai eram de mult adolescent. Ceea ce nu m-a împiedicat însă de a trăi acea experiență unică, din timpul căreia mi-au rămas și acum niște prieteni.

O altă experiență comună adolescențelor noastre a fost aceea a descoperirii corpului și a sexualității, despre care Vasile vorbește cu sfială și metaforic, într-un mod caracteristic unuia care a crescut în atmosfera rigoristă, dacă nu chiar pudibondă a spațiului confesional evanghelic. Redau mai jos un fragment reprezentativ pentru această dimensiune a poveștii „copiilor dingo”: „Noi, băieții, ne temeam de responsabilitate la acea vârstă. Şi nu doar la acea vârstă. Era felul nostru de a refuza să ne maturizăm. Oricum fetele aveau un avans serios fată de noi la acest capitol. Ele știau multe lucruri despre care noi încă habar nu aveam și de care ne era teamă să aflăm. Pe atunci încă nu știam să ne controlăm nici sentimentele și nici corpul. Corpul era ceva străin. Dar aveam să-l cunoaștem foarte curând. Pe cit de isteți şi de citiți eram, pe atât eram de nepregătiți într-o mulțime de alte privințe. Nu avea cine să ne explice, trebuia să învățăm totul singuri. Aveam noroc în schimb de niște fete care aveau grijă să învățăm cu măsură, fără grabă și fără multe riscuri.”

Trebuie să remarc neapărat în acest punct un lucru pe care l-au remarcat și alții în legătură cu ultimele cărți ale lui Ernu, și anume că portretele sale feminine sunt foarte bine conturate și uneori de-a dreptul fascinante. Mărturisesc ca pur și simplu m-am îndrăgostit de portretul Soniei, fata din  gașca de gopnici, și abia aștept următoarea carte a lui Vasile, pentru a afla, așa cum mi-a promis autorul, care a fost destinul ei.

Mă opresc aici cu perorațiile mele pe marginea acestei cărți, care m-a răscolit și mi-a întărit motivația de a mă apleca asupra propriei copilării și adolescențe, pentru a o reda, în formă textuală, copiilor și nepoților mei, așa cum a făcut Vasile Ernu aici, cu talentul lui unic, pentru noi toți.

-
6 February, 2022
Niciun comentariu

Adrian Mureșan & Victor Cobuz – Retrospective | Sălbaticii copii dingo

În Observator cultural

Adrian Mureșan – 2021: o retrospectivă (IV)

La memorialistică, reţin numele lui Vasile Ernu. Sălbaticii copii dingo (Polirom) este o carte stranie prin efectul pe care îl produce instant, ca o poezie de Bacovia care străpunge adînc o primăvară mohorîtă, învestind-o cu un sens dulce-amar. Citeşti în grabă „Precizările“ tipice docuficţiunii de tip Ernu, tot glosarul acela terminologic şi paratextual, aşa cum ai citi un pomelnic, o lume dispărută. Te cuprinde o nostalgie inexplicabilă. Lovitura de graţie o dau ilustraţiile lui Roman Tolici, şi, de deasupra lor, straturile frontispiciului ca o adîncire în timp: „Începuturi. Plecarea. Îngerul mahmur mă vizitează în vis“ sau, mai tîrziu, formula magică: „Am şaisprezece ani“, prin care învie o lume întreagă. Este un tip de relaţie cu cititorul pe care îţi vine tot mai greu să o explici noilor generaţii, din seria celor fascinatorii pentru cei care au putut experimenta o copilărie în comunism: o complicitate secretă, atent dozată, descoperindu-se ochiului care urcă încet prin Jules Verne, pînă dă fila şi gustă desfătarea imaginii în alb-negru, care îi orientează extrem de discret cărările imaginaţiei, fără a-l bombarda cu manifeste publicitare, pe care mai apoi un curent precum douămiismul să trebuiască să le metabolizeze, de bine, de rău. Altfel spus, în termenii lui Ernu, care îşi propune această misiune cvasi-imposibilă de a transmite şi a traduce indicibilul: „stabilitate de beton şi o melancolie cruntă“. Sălbaticii copii dingo este cea mai frumoasă carte de pînă acum a lui Ernu, fără a-şi fi propus să fie o meditaţie dureroasă asupra a ceea ce se pierde iremediabil de la o generaţie la alta, de la un regim la altul. Şi totuşi, printr-un soi de expresivitate (in)voluntară, o conţine: „ceasul în comunism se oprise, timpul curgea lent şi noi trebuia să stăm mult, foarte mult timp împreună“.

Victor Cobuz – Poezia și nonficțiunea în 2021

Țin să-l amintesc pe Vasile Ernu la intersecția dintre proză, nonficțiune și chiar poezie; găsim toate aceste genuri amestecate în majoritatea textelor sale, într-o formulă originală, care a devenit reprezentativă pentru scrisul autorului, lucru vizibil și în ultimul său volum, Sălbaticii copii dingo (Polirom), cea mai personală, nostalgică și – de ce nu? – fermecătoare carte a sa.

-
2 February, 2022
Niciun comentariu

Paul Cernat: 2021: repere nonficționale | Sălbaticii copii dingo

Paul Cernat: 2021: repere nonficționale în Observator cultural

Apariția „nonficțională“ cea mai atașantă din 2021 a fost, din punctul meu de vedere, noul volum al lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo (Editura Polirom). I-aș putea spune – cu teama de a greși! – eseu autobiografic, dacă n aș ști că formula lui Ernu sfidează încadrările de specie și gen, plasînd „literatura“ pe o dimensiune, în același timp, existențial-politică și socio-antropologică. Nu e vorba de o „confesiune a unui copil al secolului“, ci de confesiunea – cu respirație de roman rusesc – unui fost adolescent al sfîrșitului de imperiu sovietic, prins între comunism și postcomunism, între granițe și culturi. Un adolescent basarabean care, trecut prin contracultura perestroikăi, descoperă literatura română stimulat de Poema finală a lui Bacovia ca de un poem-fanion al propriei generații („E timpul… toți nervii te vor/ O, vino odată, măreț viitor!“).

-
2 February, 2022
Niciun comentariu

Cartea adolescenței în crepusculul Imperiului – de Mihai ENE

Mihai Ene – Scrisul Românesc Nr. 2 (222) ♦ februarie 2022

După o radiografiere a unor grupuri marginale în trilogia alcătuită din volumele Sectanții, Izgoniții și Bandiții, Vasile Ernu revine la atmosfera imperiului sovietic și la propria biografi e în cartea sa cea mai recentă, Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței, cu ilustrații de Roman Tolici (Ed. Polirom, 2021). Dacă în Născut în URSS, dincolo de anumite aspecte ale vieții cotidiene în Uniunea Sovietică, textele autobiografice se concentrau mai mult asupra copilăriei, iar în Ultimii eretici ai Imperiului discuția se purta mai degrabă la nivel ideatic, în Sălbaticii copii dingo Vasile Ernu rememorează anii adolescenței sale care coincid și cu ultimii ani ai URSS-ului (1987-1991).

Ca de fiecare dată, și aici povestea, amintirea detaliile cotidiene se suprapun peste o analiză sociologică în care se încearcă atât o sistematizare a grupurilor sociale de adolescenți din Chișinăul perioadei respective, cât și o analiză a relațiilor dintre acestea în contextul social mai larg, nu doar local, moldovenesc, ci și general, sovietic. Se intersectează, așadar, în această carte un Bildungsroman, care urmărește anii de formare ai adolescentului prins între descoperirea unei lumi diverse, cu pagini de memorialistică și de eseu sociologic. Peste tot se simt aburii nostalgiei, care învăluie scriitura și îi conferă o vibrație specială.

Romanul formării cuprinde mai multe etape, cumulând experiențe numeroase și diferite, de la cele erotice la cele sociale, de la Ialta la cartierul Ciocana din Chișinău, de la „regina gopcinilor” la fetele educate din familii bune, de la fabrica de frigidere și lumea violentă a cartierului până la noua burghezie și lumea culturală a centrului. Fiecare dintre ele oferă o perspectivă din interior asupra unei lumi foarte diferite de celelalte: lumea periferiei, a găștilor de copii de muncitori (gopnici) și lumea centrului, în care contează mai mult gusturile culturale, estetice, unde tinerii se strâng în grupuri pe baza unor afinități elective (tusovka). Indiferent de mediu însă, Vasile Ernu știe să observe și să evidențieze umanitatea profundă care depășește diferențele de clasă, de educație, de avere (mici, aproape insignifiante în comunism în comparație cu societatea capitalistă care a înlocuit-o). În geografi a Chișinăului domină localurile centrale, unde se întâlnesc atât oameni de cultură și protipendada capitalei, cât și tinerii mai mult sau mai puțin boemi, dar avizi de comunicare și mai ales de comuniune – nimic nu e mai important în adolescență decât a fi împreună cu cei pe care îi identifici ca prieteni.

Un element foarte important în carte, ca și în adolescență și tinerețe cel puțin în biografi a generațiilor noastre îl constituie muzica – în general, muzica rock, în cazul acesta rock-ul sovietic despre care nu se știe prea multe la noi. Eu aveam să descopăr mai demult această zonă culturală complet ignorată, căci toată atenția noastră era captată de muzica anglo-americană, cu mici intruziuni franceze, italiene sau nordice, datorită mai multor cărți și filme, dar mai ales datorită unui fi lm din 2018 numit Leto (Vara), care prezintă atmosfera din anii ’80, cu începuturile unor formații precum Zoopark și Kino, cu celebra fi gură a lui Viktor Țoi, mort tragic într-un accident de mașină la începutul anilor 1990. În cartea lui Vasile Ernu veți descoperi ceva din atmosfera acestui fi lm, dar mai ales vă veți întâlni cu versurile trupei Kino, pe care le citează in extenso în fiecare capitol al cărții, dar și cu alte trupe celebre în URSS în aceeași perioadă, precum Aquarium sau Nautilus Pompilius. Nicio decadă din ultimul secol (începând cu anii ’20) nu cred că poate fi înțeleasă în absența muzicii care o infuzează, așa că demersul lui Vasile Ernu este mai mult decât un capriciu dat de nostalgie, ci o strategie perfectă pentru a înțelege cât mai bine epoca și mentalitatea tinerilor din acei ani.

De asemenea, este surprinsă și epoca de „renaștere națională” care coincide, de asemenea, cu ultimii ani ai URSS-ului, cu radicalizarea discursului identitar românesc concretizat în adoptarea manifestă a limbii române și proteste publice la adresa autorităților rusofone. Vasile Ernu însuși participă, alături de câțiva prieteni, adolescenți și ei, la un astfel de protest și este arestat împreună cu ceilalți, stârnind o reacție de indignare publică urmată de o manifestație imensă în centrul Chișinăului.

Metafora copiilor dingo, acești pui sălbăticiți ai comunismului sovietic, dominați de un plictis și o indiferență necunoscute generațiilor precedente care încă mai trăiau cu idealurile revoluției în minte, este foarte potrivită și promite o continuare a ceea ce copiii dingo au devenit după destrămarea URSS, în teribilii ani ’90.

Interesantă este și povestea descoperirii literaturii române, pe fundalul unui intens trafic cu carte al anticarilor, destul de extins în acea perioadă, cele mai căutate și mai scumpe fiind, desigur, cărțile interzise: cu tematică religioasă sau erotică, dar și cărți românești, care nu se găseau în librăriile din Chișinău dedicate special culturilor din blocul est-european. Astfel, contactul cu masiva istorie călinesciană, care are și un caracter anecdotic, este esențial în descoperirea literaturii române. De asemenea, o surpriză plăcută pentru mine a fost să aflu despre rolul central jucat de Bacovia în aprecierea literaturii noastre și pentru care Vasile Ernu are nu doar admirație, ci o reală afinitate. Nu pot să nu mă gândesc la propria experiență a descoperirii lui Bacovia, la o vârstă foarte fragedă și rolul pe care l-a jucat acest extraordinar poet – cronologic, după Eminescu – în pasiunea mea pentru poezie în special și pentru literatura modernă în general.

Sunt multe situații, personaje, povești extraordinare în această carte și pe care nu poți să nu le pui în relație cu propriile experiențe, mai ales că multe dintre aspectele sociale erau similare cu cele din România și, probabil, din toate țările comuniste: cartierele muncitorești, lumea paradoxală a uzinelor, cu oameni uneori abrutizați de alcool, dar care te puteau surprinde prin cele mai generoase și oneste gesturi pe care ți le-ai putea închipui, amestecul de clase sociale – cu micile diferențe care existau și în comunismul autohton – dintre muncitori, intelectuali, nomenclatură și lumea semi-interlopă, care exista mai ales în marile orașe, dar mai ales relațiile dintre adolescenți, toate trăite paroxistic, prietenii, iubiri, călătorii, petreceri, boema barurilor și a parcurilor, opusă haosului discotecii, totul însoțit de muzica vremii. Experiența cinematografului și cea a salonului video, în care cultura de masă americană inunda mințile tinerilor, oferindu-le alți eroi și alte atitudini.

Există nu doar o nostalgie, dar și o melancolie acută ce domină scriitura lui Vasile Ernu. Cartea are adesea un ton elegiac, pentru că adolescența rămasă undeva mult în urmă nu poate să nu-ți trezească astfel de sentimente. Ca și în alte cărți anterioare, Vasile Ernu știe să facă diferența dintre memoria colectivă, memoria afectivă și realitatea obiectivă, istorică, a vremurilor, dar trebuie să fi i atent la anumite observații sporadice ca să vezi asta. Așa se explică și faptul că anumite experiențe, atât senzoriale (vizuale, olfactive, auditive), cât și mentalitate considerate în general ca neplăcute sau negative să fi e convertite, asemenea madlenei proustiene, în semne definitorii ale unei identități personale.

O sumă de povești, experiențe, analize dintr-o lume cvasi-necunoscută pentru majoritatea cititorilor români, dar cu rezonanțe empatice pentru cei din generațiile apropiate autorului, Sălbaticii copii dingo de Vasile Ernu este o ocazie bună de incursiune nu doar într-o realitate dispărută, precum cafenelele din Chișinăul perioadei respective, ci și în propria biografi e. Incursiune care trebuie făcută însă cu mare precauție, căci poate provoca episoade severe de nostalgie și deschiderea unor supape prin care propriul trecut adolescent se năpustește ca un șuvoi greu de stăvilit. ■

 

-
31 January, 2022
Niciun comentariu

Victor Cobuz | Observator cultural | Mica trilogie a marginalilor

—-

Dacă ar trebui să întocmesc un top al celor mai bune cărți românești din ultimul deceniu, Trilogia marginalilor semnată de Vasile Ernu nu ar lipsi din această listă. Originală atît prin formula practicată – de docuficțiune, mai populară în cinematografie decît în literatură, dar cîștigătoare de premii importante (Goncourt-ul în 2017 pentru Ordinea de zi de Éric Vuillard) –, cît și prin subiectele abordate, Trilogia marginalilor este un demers cultural și artistic unic în spațiul românesc, cu importante mize sociale și politice.

Teza fundamentală a operei lui Vasile Ernu, care transpare în tot ce scrie autorul, poate fi formulată astfel: oamenii pot trăi doar împreună, comunitatea fiind egală cu salvarea (socială, politică, religioasă), iar pentru asta trebuie cultivată identitatea și memoria colectivă, cea mai eficientă cale fiind cea a povestitului, a dezbaterii și a schimbului de experiență prin dialog.

Victor Cobuz – Observator cultural

-
17 January, 2022
Niciun comentariu

Mai mult decît o carte autobiografică

Bogdan Crețu vine cu retrospectiva 2021 – un an aglomerat, cu multe cărți foarte bune. Observator cultural

”Am lăsat la final cartea lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, care se bazează pe experiența proprie, care caută să reconstituie adolescența din timpul ultimei decade sovietice. E, ca și anterioarele volume ale scriitorului, mai mult decît o carte autobiografică, pentru că își asumă misiunea de a salva de la uitare o întreagă epocă. ”

-
12 January, 2022
Niciun comentariu

Sălbaticii copii dingo în top 10

Sașa zice: da tu concurezi și cu scriitori morți? , nu-i corect. Mai ales cu cei morți, tatii, ei ne mănâncă pâinea: morți dar vii.

 Top 10 cele mai vândute titluri Polirom.
 Nonficțiune autori români
 Steinhardt, Jurnalul fericirii
 Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală
Andrei Ursu, Roland O. Thomasson, în colaborare cu Mădălin Hodor, Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989
 Ioan T. Morar, Fake news în Epoca de Aur. Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă
 Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase. Vol. I: De la epoca de piatră la misterele din Eleusis
 Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020
 Macarie Drăgoi, 10 ani cu mitropolitul meu Bartolomeu Anania (1998-2008). Amintiri la capătul dorului
 Adrian Cioroianu, A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român (1921-2021). Pentru o istorie dezinhibată a „viitorului luminos”
 Aurora Liiceanu, Relații eșuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat
 Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo

-
9 January, 2022
Niciun comentariu

Pe mormântul imperiului răsărit-au flori

Lucian Sârbu  în revista Argeș /  noiembrie 2021

Înainte de 1990, chiar în ultimul an de „comunism”, tatăl meu reuşise să se aboneze la două reviste sovietice. Prima dintre ele era Sputnik, un mini-almanah lunar, scris în limba franceză, care grupa cele mai importante articole din presa de la Moscova, intrată deja de ani buni în era glasnost. Cealaltă era Literatura și arta, un săptămânal cultural de la Chişinău care era scris în limba română, dar cu caractere chirilice, şi în care semnau nume cunoscute ale literaturii basarabene din acea perioadă: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi etc. Prima revistă, a cărei colecţie din perioada ianuarie-noiembrie 1989 (numărul din decembrie, evident, s-a pierdut în negura istoriei şi nu a mai ajuns niciodată la Bucureşti) m-a familiarizat la acea vreme cu realităţile sovietice dominate de conceptele-cheie perestroika şi glasnost, despre care la noi, în îmbâcsitul ceauşism de zi cu zi, nu se sufla o vorbă. Cealaltă m-a ajutat să descopăr lupta unei întregi generaţii de scriitori basarabeni, luptă care avea să se concretizeze încetul cu încetul, mai întâi, în trecerea la grafia latină, apoi în independenţa republicii de dincolo de Prut.

Mai am şi acum colecţia Sputnik din acei ani şi îmi reapare mereu în minte, ca un flash, o poză în care se pot vedea doi tineri marinari – îmbrăcaţi corect în uniforma epocii, cu pantaloni bleumarin închis, tricou vărgat şi bonetă cu panglici albastre – entuziasmaţi de concertul pe care cei de la Pink Floyd l-au susţinut la Moscova în vara lui 1989. Multe lucruri nu-mi mai aduc aminte din acea serie de mini-almanahuri tipărite color, pe o hârtie de o calitate excepţională, dar poza aceea mi-a rămas şi azi în cap fiindcă a fost, poate, una dintre puţinele pe care am privit-o cu jind, gândindu-mă la cât de norocoşi păreau să fie acei tineri sovietici.

Nu îmi puteam închipui că peste 30 de ani voi citi o carte care porneşte fix de la trăirile de zi cu zi ale acelei generaţii de tineri sovietici, pe care ajunsesem să o invidiez fiindcă putea asista pe viu la un concert Pink Floyd. Deşi nu îşi propune să scrie propriu-zis un roman, rămânând fidel stilului de tip docufiction care la consacrat ca scriitor, Vasile Ernu reuşeşte, în Sălbaticii copii dingo – căci despre această carte este vorba – să creioneze portretul unei lumi apuse în care, dincolo de formalismul obligatoriu al epocii, noua generaţie se pregătea să ia deja cu asalt viitorul post-sovietic. Metafora care dă titlul cărţii face referire, fireşte, la celebra specie de câine australian despre care se zice că ar fi de fapt un animal resălbăticit, şi referinţa e mai mult decât transparentă la ultima generaţie de tineri ai imperiului care, deşi au pornit la drum cu cravata roşie agăţată de gât, şi-au pierdut-o pe parcurs, învăluiţi în farmecul reclamelor occidentale şi al blugilor americani.

Fără a avea un fir narativ bine conturat, cartea lui Ernu porneşte de la micile şi marile trăiri ale adolescenţei – intrarea la liceu, idilele etc. – pentru a ţese în jurul lor o adevărată enciclopedie a unei lumi care nu mai există. Situată, real sau imaginar, într-un Chişinău din secolul trecut, mai precis în cartierul muncitoresc Ciocana, povestea din Sălbaticii copii dingo începe cu o escapadă la mare, în multi-naţionala Crimee (oraşul Feodosia fiind descris ca un tărâm în care trăiau pe lângă ruşi „şi tătari, şi veşnicii armeni, şi gruzini, păstrând urme şi influenţe greceşti, genoveze şi veneţiene”) şi ia sfârşit cu tineretul basarabean cântând exaltat în piaţa centrală din Chişinău „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!”. Ceea ce e interesant din punct de vedere al cititorului de după 30 de ani este felul în care tineretul „sovietic”, care iniţial era „cetăţean al URSS” şi încadrabil strict într-o categorie socială tipică lumii sovietice – băiat de periferie, gopnic, recrut în Afganistan, afganeț, băiat de centru (inclusiv de centru al societăţii), copil de aur şi tot aşa – se trezeşte, încetul cu încetul, în viitorul post-sovietic, în care apartenenţa naţională devine principala identitate pe care i-o mai exprimă buletinul. Murind imperiul, se nasc popoarele. 1989 a fost un nou 1918, numai că la o scară mult mai mare.

Materia, „materialul” joacă un rol foarte important în universul lui Ernu, în tot acest proces prin care imperiul sovietic, în care nu mai credea nimeni, începe să se descompună, mai întâi, prin stilul de viaţă al tineretului, apoi al tuturor, lăsându-şi liberi – anarhic de liberi – supuşii. Aici lucrurile sunt comune cu ceea ce se petrecea şi în România în aceeaşi perioadă, în care un videoplayer de calitate ajunsese în 1989 să coste cât o Dacie. Se pare că la fel stăteau lucrurile şi dincolo de Prut, în împărăţia „marelui frate de la Răsărit”. Blugii, walkmanul, video-ul, „adidaşii” – în limba română marca a devenit substantiv comun –, pepsi-ul şi câte şi mai câte erau tot atâtea bunuri, branduri şi obiecte care „dădeau o fericire care dura câteva zile şi se consuma precum o casetă”. Cele mai multe pagini ale cărţii sunt construite în jurul documentării minuţioase a diverselor aspecte ale vieţii tineretului sovietic şi a impactului pe care obiectele fermecate din Apus îl aveau asupra lor. Perestroika lui Gorbaciov o fi vrut să reformeze împărăţia lui Lenin, dar a ajuns să eşueze într-un melanj straniu de filme americane şi „hare krişna”.

Bulgarii, care ieşiseră şi ei oficial din comunism în 1989, deja începuseră din primii ani de perestroikă moscovită să dea la televizor – e drept, pe la miezul nopţii – filme şi seriale în care mai vedeai un sân sau un pubis dezgolit. Filmul Micuța Vera a rulat şi la Bucureşti în 1990. Îmi aduc aminte că, pentru noi, marea atracţie era dată de faptul că personajul principal se dezbracă pe ecran: micuţa Vera rămânea la un moment dat goală puşcă. Noi abia eram în faza în care asociam Occidentul cu dezinhibarea şi libertatea permisivă. Chiar şi prin acest fapt sovieticii ni se păreau mai avansaţi decât noi. Abia după 30 de ani, e drept, nemaiavând curiozitatea de a revedea filmul, i-am înţeles esenţa, citind Sălbaticii copii dingo: de fapt, Vera nu era modernă şi dezinhibată, ci, pur şi simplu, confuză şi debusolată. Un trup născut în URSS şi îmbrăcat în ţoale stridente care imitau ieftin abundenţa şi sclipiciul occidentalilor. Vera – o fiinţă „trans-” avant-la-lettre, numai că dimensiunile diferite între care pendula eul ei ţineau de istorie, nu de sexualitate.

Cartea surprinde inclusiv momentul de cumpănă al imperiului: războiul din Afganistan. Pentru Vasile Ernu acel război şi întoarcerea atâtor tineri în simbolicul sicriu de zinc sigilat – denumit Gruz 200 – a fost începutul sfârşitului pentru ţara sovietelor. Gruz 200, de altfel, este şi titlul unui film din 2007 al unui foarte bun regizor rus, Aleksei Balabanov. Filmul e, bineînţeles, despre dezintegrarea URSS-ului. Pe ruinele acestui imperiu în derivă, din cine ştie ce subterane, renaşte sentimentul naţional: poate că nu întâmplător românitatea autorului e (re)descoperită pornind de la teluricul vers bacovian. De la Plumb şi Lacustră. Pe mormântul unui imperiu aveau să înflorească nişte vieţi noi.

Vasile Ernu şi-a câştigat un loc aparte în literatura noastră încă de când a publicat Născut în URSS. E, fără îndoială, unul dintre cei mai originali scriitori contemporani de azi, şi nu degeaba. Pe de o parte, avem stilul acesta de docufiction, despre care e greu să spui cât e ficţiune, cât e memorialistică şi cât e istorie orală. Aş zice că, dacă în Mica trilogie…, cel puţin stilistic, proza e mai apropiată de ficţiune, în Sălbaticii copii dingo asistăm la o revenire în forţă la stilul care l-a consacrat pe autor în cartea de debut, unul mai degrabă memorialistic, atâta doar că lipseşte registrul ludic atât de prezent acolo, cartea aceasta fiind scrisă mai degrabă într-un registru tragic. Zic „tragic”, pentru că sentimentul care ar putea-o descrie cel mai bine e cel anunţat pe la început: „eram fericiţi şi nu ştiam că suntem”. Nici eroii tragediilor antice nu ştiau cum sunt şi ce-i cu ei… Pe de altă parte, Ernu e singurul scriitor de limbă română care deţine cheia către o lume la care noi nu am avut niciodată acces: un imperiu multicultural în pragul disoluţiei. E foarte bine, aşadar, că şi-a găsit, ca scriitor, această nişă, pentru că avem nevoie de o literatură în limba română despre ceea ce a însemnat viaţa fraţilor noştri moldoveni în URSS, la fel cum în muzică avem nevoie de Zdob și Zdub sau Alternosfera, trupe moldoveneşti care practică, permisă-mi fie ireverenţa, o muzică rock de mii de ori mai valoroasă decât sound-urile comercial-banale din Apus (tocmai pentru că e un tip de rock cu rădăcini multiple, mult mai complex decât cel occidental).

Şi dacă tot am ajuns să vorbesc despre muzică, iată ce mi-ar fi plăcut să găsesc în carte: nişte coduri QR pentru fiecare piesă la care autorul face referire. Codurile ar putea duce spre Youtube: sunt sigur că undeva, acolo sus, în cloud, încă mai există cântecele pe care le fredonau „sălbaticii copii dingo”. Aş fi vrut să le ascult, chiar dacă nu le înţeleg limba. Poate într-o ediţie viitoare?

-
20 November, 2021
Niciun comentariu

INTERVIU/ Scriitorul Vasile Ernu, născut în URSS și stabilit la București: Trebuie să spun adevărul așa cum îl gândesc în pofida curentului. Să înjuri azi comunismul și să faci osanale capitalismului e cel mai facil

Scriitorul Vasile Ernu

Zeci și sute de interviuri, apariții în presă și pe social media, eseuri, cronici și comentarii pe cele mai diverse subiecte ( de la ură la literatură și de comunism la capitalism), cărți de top și proiecte ambițioase, experimente și polemici – toate acestea îl califică pe scriitorul Vasile Ernu, originar din Basarabia sovietică și stabilit de ani buni la București, drept o persoană publică prolifică, easy to go, mult iubită și apreciată (dar, evident, și ușor detestată pe alocuri) de mediul cititorilor, colegilor  și urmăritorilor săi. Discutăm cu Vasile Ernu despre actualitatea politică și mai puțin politică trântită ca o sirenă leneșă în apa Prutului ce leagă și dezleagă cele două maluri perfect românești ale sale – România și Republica Moldova.

Născut într-un URSS (deloc detestat „en gros” de dvs, după cum e moda) cu un mediu ostil identității noastre românești, dar plecat și stabilit în România. Om de stânga, dar cu pretenții de libertate deplină (a opiniei, cel puțin) de dreapta. Ce îmi scapă, dle Ernu?

Să le luam pe rând. Locul, timpul de naștere nu ți-l alegi. Nici limba sau părinții. Nici regimul în care te naști. Asta e: m-am născut și crescut până la 19 ani în Imperiu. E un dat. Sunt ultimul copil al imperiului: eu nu mă rușinez de asta – ba chiar mă comport ca atare: am trăit infinitul, am văzut nemărginirea, am văzut cele mai mari tragedii ale lumii și experimente ei colosale. Asta e o experiență unică. Suferința este o mare școală.

Vin dintru-un mediu profund anticomunist: radical conservator. Sunt „sectant” la a treia generație: „sectanții” mei au înfundat toate pușcăriile posibile și imposibile de la epoca țaristă trecând prin rebeliunea legionară care-i vâna, până la regimul sovietic. La mine în familie nu a existat niciun membru al Partidului Comunist. Ba mai radical: spre deosebire de tine și toate generațiile de dinainte eu nu am fost nici măcar komsomolist. De ce? Pentru că nu ne permitea credința: noi nu depuneam jurământ nimănui. Erau acceptate trei jurăminte: armată, medicină, Dumnezeu. Ai jurat credință partidului – ești părtaș. Jurământul nu e o joacă pentru noi.

Atenție însă: kibuțul din care vin avea o practică foarte socialistă. Ca la evanghelii: să redistribuim, să împărțim cu cel în nevoie și necaz. Economia familiei a fost o economie a darului, nu a acumulării. Asta povestesc pe îndelete în Sectanții, prima carte a trilogiei marginalilor.

De asemenea, în anii perestroika, am fost printre primii membri ai cenaclului Mateevici și am fost activ în Frontul Popular. Am fost și arestat: a fost un caz celebru cu arestul a nouă tineri în fața Ministerului de Interne în toamna lui 1989, pe 10 noiembrie. În urma acestui fapt au avut loc proteste de masă cu demisia prim Secretarului PC al RSSM, Semion Grossu, și venirea lui Petru Lucinschi. Eram în clasa a X-a.

Nu am făcut niciodată caz de asta, nu am trecut la CV, nu vreau merite. Mi-ar fi jenă. Adică eu am luptat cu regimul comunist autoritar în perioada comunistă, nu după. După au venit anticomuniștii de meserie care au profitat din asta. Nu accept lecții de anticomunism de la foști membri de partid sau comsomoliști. Ca să ironizez.

Mda, e o practică uzuală și acum eroismul de după regimul lui Plahotniuc al celor care pe timpul lui erau „pragmatici”, să zicem… Dar să continuăm cu trecutul mai îndepărtat…

Cum mă raportez la trecut? Trecutul nu e unitar. Comunismul ca regim a fost divers: una a fost anii 50, alta anii 60, altfel anii 70 și cu totul altfel 80. E o istorie socială, politică, culturală și economică complexă. La fel: regimul nu a funcționat la fel pentru toate categoriile sociale. Într-un fel a fost comunismul pentru țărani, altfel pentru muncitori, altfel pentru intelectuali și cu totul altfel pentru birocrați sau nomenclaturiști.

Sunt un om puțin prea inteligent și bine educat ca să cad în patima prostiei care reduce un proces colosal, cu efecte sociale și culturale foarte complexe, la trei etichete de borcan. Simplu spus: trecutul nu trebuie iubit sau urât ci înțeles și asumat. Cu bunele și relele lui – e trecutul nostru.

A fost un regim violent? Represiv? O, da, mult mai represiv decât cred anticomuniștii post-factum. Dar aceste fenomene trebuie analizate la rece și explicate. În mare parte victima și călăul au fost parte integrantă a societății, din aceeași familie.

Da, în comunism au avut loc transformări colosale, cu suferințe teribile, cu crime devastatoare dar acolo s-a și trăit, iubit și construit. Au fost multe realizări, nu putem arunca totul la gunoi. Eu cunosc bine cum arăta societatea noastră în anii 40 și cum arăta în anii 60, 70. E trecutul nostru și trebuie să fim corecți cu el. În cărțile mele vorbesc și despre aceste lucruri. Eu sunt scriitor de școală veche: trebuie să spun adevărul așa cum îl gândesc în pofida curentului. Să înjuri azi comunismul și să faci osanale capitalismului e cel mai facil. Eu spun că o adevărată critică e critica puterii dominante care azi e cine? Banul, Capitalul. Lenin și Stalin demult s-au privatizat.

Și, privind „stângismul” dvs…

Se știe în rest că sunt un intelectual care-și asumă poziția de stânga, ca mai toată intelectualitatea semnificativă europeană. Adică un social-democrat de rit vechi, mai degrabă socialist cu tentă narodnicistă (am mai avut unul, Constantin Stere). Dar eu mi-am asumat această poziție în România când eram cam singur și arătat cu degetul „de lumea bună” și plimbat precum ursul în piață: devenisem „stângistul de serviciu”, să nu râdă Europa de noi – avem și noi „stângistul nostru”. Asta într-o țară profund conservatoare și deloc liberală, că „de stânga” însemna iadul în anii 2000.

Cu liberalii împart dragoste pentru libertate. Pentru mine drepturile sunt nu doar politice cum deseori ni se spune, ci şi economice şi sociale.  Drepturile politice dacă nu sunt dublate de drepturi sociale și economice nu au nicio putere. Sau au una minimă. Dar mă opresc aici că nu mai termin.

Pentru conservatori spun: crezul meu e Predica de pe munte înțeleasă în stil laic, social. Știu: azi la modă e să te afișezi cu cei bogați și puternici – eu sunt de partea cerșetorilor și oamenilor săraci.

Cărți de Vasile Ernu

De ce atâta interes pentru marginali? De ce săpați acolo unde societatea evită a se uita și nu se regăsește în reflecțiile din cioburile de oglinzi? Cine sunt marginalii de astăzi în România, dar și în Republica Moldova?

Ce este un marginal? Noi confundăm deseori marginalul cu minoritarul. Marginalul nu ține de număr ci de putere. Cum spune și cuvântul: e cel de la margine, omul fără putere. Marginali sunt de obicei grupurile asupra cărora se răsfrâng cele mai dure și violente reacții sociale, politice și economice.

Știi, când vânătorul povestește cum a vânat căprioara sau iepurele. Și cum a ochit și tot așa. Istoria vânătorului care transformă victima în trofeu sună într-un fel. Dar  eu spun: dar hai să ascultăm povestea celui vânat. Cum sună povestea celui care privește pușca și simte glonțul cum îi curmă viața?

Despre asta încerc eu să povestesc în cele trei volume din Mică trilogie a marginalilorSectanții, Bandiții și Izgoniții.

Sectanţii este saga unei familii din Bugeac: istoria unor marginali religioşi în Imperiul rus, România Mare şi URSS. Este aventura supravieţuirii unei comunităţi sub multiple forme de represiune: religioase, politice, economice. E practic istoria familiei mele din Bugeac: un amestec de evrei mesianici, staroveri ruși și protestanți germani în sânul unei comunități românești dar amestecate.

Bandiţii vine să dea un răspuns personal întrebării: de ce în viață un om devine Abel şi altul Cain, ce face ca unul să omoare pe altul? Cum se instituie legea şi mecanismele de educație. De ce educația în negativ e mai puternică decât cea în pozitiv? Mitul crimei şi legii: totul povestit prin istoria unei relații dintre un copil şi un bandit din zona noastră.

Izgoniții, ultima parte a trilogiei marginalilor, vine să răspundă unei alte teme majore. Tema centrală este una veterotestamentară: lupta dintre cei doi gemeni Iacov şi Esau, fiii patriarhului Isaac. După cum știți, Esau, care conform legii trebuie să devină moștenitorul, pierde tot în fața lui Iacov care cu ajutorul mamei îi fură binecuvântarea tatălui iar cu un blid de mâncare îi „cumpără drepturile” flămândului Esau. Asta este tema. Povestea este însă cu totul alta. Eroii cărții repovestesc acest mit fondator al războiului civil printr-o istorie a unei familii de evrei din Chișinău de la început de sec. XX.  Este istoria a doi frați: Sara şi Aaron. Viaţa şi aventura lor au loc în Imperiul țarist între 1903 – primul Pogrom cu rezonanță globală care are loc la Chișinău – şi 1917 – Revoluția rusă. Istoria copiilor pogromului de la noi: cartea adolescenților începutului de secol XX. E o carte tristă a violenței, a visurilor și a dezamăgirilor.

Cine sunt marginalii de azi la noi? Of, azi avem prea mulți marginalii – marginalii azi tind să devină prea mulți. Pentru că e legat de sărăcie, de precaritate, de lipsa accesului la job. Cum am distrus statul social și instituțiile statului lăsând totul în mâna „pieței” care poate fi teribil de violentă, marginalii apar peste tot: de la bătrâni la copii, de la tineri la bolnavi etc.

Oricum, indiferent de distanța de la această „margine” existențială la care ne aruncă „piața”, avem nevoie de sens în viață pentru a depăși starea vegetativă, pentru a o trăi plenar, energic. O țară are și ea nevoie de un sens al existenței sale? Care ar fi cel al Republicii Moldova?

Discutam pentru Contrafort cu Vitalie Ciobanu pe temă. Ce visam noi în 89? În primul rând, libertate. Dar mai visam și mai multă bunăstare, mai multă dreptate, mai multă echitate, mai multă cultură etc. După 30 de ani putem trage o linie. Nu mai avem dreptul de a ne minți. Am câștigat libertate? Cu siguranță. Adică am câștigat dreptul la opinie, dreptul de a alege între un partid și altul. Dar ce am făcut cu statul, cu instituțiile sociale, de cultură, educație și sănătate? Le-am cam distrus. Fără ele suntem morți. De 30 de ani distrugem continuu minimul stat social pe care-l aveam.

Cum ne spune Carta drepturilor omului după care se conducea Europa socială a bunăstării: avem nevoie nu doar de drepturi politice ci și de drepturi sociale și economice. Dreptul politic, pentru a avea un sens și o putere, are nevoie de a fi dublat de drepturi sociale și economice: dreptul la muncă, la educație, la sănătate, la odihnă, la bunăstare etc. Degeaba am libertatea politică de a alege între Plahotniuc și Dodon când știu că rezultatul va fi același: jaf fără limite. Practic Moldova are nevoie de un proiect care să reprezinte interesele câtor mai multe pături sociale nu doar a unui grup din centrul Chișinăului. Moldova are nevoie de un nou contract social. Va reuși noua putere?

Vasile Ernu, alături de sciitorul Radu Cosașu. Premiul „Observator cultural 2017 pentru Eseistică / Publicistică”

La această întrebare retorică există un singur răspuns deocamdată: vom vedea… Dar, analizând fenomenele de dincolo de „bula” în care acestea se derulează, cum vedeți situația actuală de la Chișinău? Ce e bine și ce nu e bine? Cum ne descurcăm între est și vest, avem vreo șansă de a redeveni, vorba partenerilor de dezvoltare, „un proiect de succes”?

După 30 de ani putem face o mică contabilitate și spune simplu: am construit un stat care a abandonat interesele fundamentale și esențiale ale cetățenilor săi. Avem un stat capturat care și-a transformat instituțiile în afaceri de clan sau familie. Avem un stat care nu reprezintă decât interesele unor grupuri care nu depășesc 20-30% din întreaga populație. Acest stat cu instituțiile lui nu-și mai deservește cetățenii, ci doar camarila care l-a capturat. Grosul cetățenilor însă sunt doar forță de muncă ieftină pentru interior sau „resursă umană” de export pentru piața externă. Atât. O formă de neoiobăgie.

Practic ce avem? Un stat capturat care și-a abandonat grosul populației: instituțiile praf sau subordonate grupurilor de interese, educația și sănătatea la pământ – demult nu mai sunt universale și gratuite – iar cultura cu instituțiile ei sunt praf. Câte școli, câte spitale și instituții culturale importante s-au construit în ultimii 30 de ani pentru cetățeni? Dar câte s-au distrus? Despre soarta muncitorilor și țăranilor mai bine tac: țara e într-o profundă stare de dispersie socială, în moarte clinică.

În acest moment eu am îndoieli că putem deveni curând „un proiect de succes” pentru că 30 de ani am demantelat statul și societatea, am construit o „elită prădătoare” și am izgonit peste graniță o masă imensă de oameni activi. „Covorul moldovenesc” social arată ferfeniță – nu mai ai masă critică. Instituțiile statului sunt moșii ale unor clanuri și grupuri, educația și sănătatea sunt la pământ. Și totuși cred că ceva se poate face. Orice societate-și poate reveni chiar și din infarctul social în care ne aflăm.

Nu vă întreb cum o poate face, cred că răspunsul acum e în buzunarul noii puteri și… vom vedea. Să revenim la scris. „Sălbaticii copii dingo” (Polirom, 2021) este o carte despre ultima generație a celor născuți în URSS, a celor trecuți prin atâtea evenimente istorice, încât ar trebui să se considere remarcați (sau marcați ca și Gorbaciov pe frunte?!) de Creatorul acestei lumi. Totuși, ce se va alege de noi, cei aflați la 45-50-60 de ani, epuizați de atâtea euforii și depresii, urcușuri, speranțe și prăbușiri devastatoare? Un sens al vieții, ceva, un rost?

În Sălbaticii copii dingo încerc să spun povestea adolescenței. Am pornit de la ideea că nu mai înțeleg adolescenții actuali. Ca să-i înțeleg am zis să încerc să spun povestea adolescenței mele din Chișinăul anilor 87-89. Practic adolescenții de azi sunt copiii noștri: eu le povestesc adolescența părinților lor.

Ce este adolescența? Dacă perioada copilăriei este un soi de Paradis, locul siguranței și al protecției totale, unde tata și mama sunt alături, iar maturitatea este un soi de Purgatoriu – locul responsabilității și muncii permanente – atunci adolescența este epoca transformărilor. Totul se transformă: corpul, vocea, emoțiile, sensibilitățile. Este perioada anarhică dar și liberă: adolescența este perioada omului în afara instituțiilor. E atunci când te revolți. Corpul tău se revoltă: se schimbă permanent, înveți senzații noi, emoții noi. Toți se tem de adolescenți pentru că nu-i înțeleg. E cea mai dificilă și complicată perioadă.

Acesta e un palier. Al doilea: adolescența noastră are loc într-o epocă dementă, perestroika: epoca marilor transformări radicale. Imperiul începe să se năruie. Societatea se transformă, regimul și imperiul se destramă, lumea iese din țâțâni. În timp ce Imperiul se dizolvă corpurile noastre și emoțiile se construiesc.

Al treilea lucru: mă interesează mult să povestesc viața cotidiană a orașului și a oamenilor lui. Cum arăta acel oraș în 1988, cum era stratificat, care erau ”triburile” orașului, cum arătau cinemaurile, video salonul, cu ce se ocupau oamenii, unde se distrau, ce mâncau, ce muzică ascultau, care erau cafenelele etc. Povestesc viața de la Moldova și Fulgușor – cafenelele rezistenței. Pentru că istoria reală este compusă mai degrabă din materie: din această viață cotidiană care se uită.

Mă interesează mult să explic, să povestesc sensul, spiritul acelei epoci, genealogia ei și materia din care era construită, trecută prin filtrul adolescenței și vieții cotidiene. E cartea generației mele. Epoca marilor speranțe. Mă bucur de succesul ei: în trei luni are deja două ediții la Polirom.

Ce se va alege de noi? Dingo este acel câine care a fost un animal sălbatic domesticit și iarăși sălbăticit. Au venit anii 90, a venit „speranța” care s-a transformat treptat în violență și disperare: o violență sistemică pe care atunci nu am înțeles-o. A venit epoca în care a fi a fost înlocuit cu a avea: am început să fim reînsălbăticiți. Am distrus și ne-am împrăștiat ca niște haite de lupi sălbatici. Ne-am mâncat între noi veseli, cu o plăcere nebună. A venit apoi epoca canibală. Dar despre asta va fi vorba în următoarea mea carte: Generația canibală, care sper să apară în 2022.

Aha, deci răspunsul la întrebarea mea s-ar putea să-l găsim acolo. Așteptăm! Revenind la „dingo” – în carte vorbiți despre lucruri atât de familiare nouă, ăstora numiți copii dingo, încât ea ar putea face parte din albumele cu poze și scrisori de familie transmise urmașilor noștri drept moștenire: iaka, na, vezi cine a fost tat-tu! De exemplu, hai să vedem dacă modul în care ați aflat că vorbiți limba română, este o chestie comună sau, cel puțin, din același registru.

În carte am multe povești legate de limbă: despre cum funcționa limba ca instrument politic, ca statut social în Basarabia. E o temă pentru noi importantă. Dar ei povestesc cum era la țară, cum era în centrul orașului sau la gopnicii de la Ciocana. Povestea de care spui e așa.

De mic am folosit sintagma: limba moldovenească la ceea ce vorbeau ai mei şi ceilalţi din jur. Se vorbea în sudul Basarabiei o limbă foarte curată. Apropos, la noi,  ţăranii sunt cei care au salvat limba nu „elita”. Mai ales femeile – căci nu făceau armată: necunoaşterea limbii dominante, rusa, a conservat perfect limba română. Elita intelectuală şi urbanul s-au conformat primii cu „limba puterii”. Asta aşa printre altele. În carte explic de ce și cum.

Sunt ultima generaţie care am scris cu litere chirilice. Am dat examenul – BAC-ul – cu chirilice. După noi au trecut la alfabetul latin. Şi noi trecusem neoficial. Recunosc că şi acum literele chirilice îmi sunt mai intime decât cele latine. Mintea mea e construită pe fonetică chirilică. Ador literele – Ӂ, Ы, Я, Ь,Э,Ю,. Literele latine mi le-am însușit citind Biblia – Cornilescu şi m-am împrietenit şi cu ele timpuriu. Sunt bine familiarizat cu războaiele limbilor, identităţilor etc. Şi astăzi folosesc sintagma limbă moldovenească deseori fără încărcătură ideologică – ci mai degrabă ca marcă retro a unei memorii intime. Nu fac distincție între limbă moldovenească şi limbă română – sunt mărci convenţionale. Aşa e, oficial e limba română. Dodonismele identitare molodveneşti sunt nişte aberaţii.

Dar primul şoc legat de această sintagmă a fost prin 82 cred.  Ştiam să citesc déjà bine cu ambele alfabete. Eram familiarizat bine cu ambele, dar „ale mele”, în capul meu de copil, erau cele chirilice. Ce era cu „latine” era străin. Foarte interesant cum mintea copilului face distincții care pot fi construite destul de uşor.

Așa… și? Cum s-a întâmplat „revelația”?

În toamna cu pricina, anul 82 cred, în clasă a intrat un profesor înalt, îmbrăcat straniu – sacou cu maneci scurte, cu pantaloni scurți, cu sandale cu care umbla iarnă şi vară – cu o barbă mare şi roşie şi cu ochelari groşi. S-a prezentat – Viktor Ghenadievici Grebenşcikov, profesor de istorie. Atenţie: vorbea o moldovenească ca la Radio București. Puţin neobișnuit pentru un „moldovan”.

Aveam să aflăm că omul nostru straniu avea enorm de multe studii – a fost distribuit aici la ţară din întâmplare. Era orășean. Așa era în Est. Vorbea nenumărate limbi – mitul spune că peste 10 limbi. Mergea prin sat mereu cu un radio mic, îl ținea la ureche şi se auzeau doar limbi străine. El m-a învăţat să deosebesc multe limbi – poloneză de sârbă, georgiană de armeană. Ne-a învăţat tenis de masă şi multe lucruri deosebite: de la el am învățat destul de multe lucruri extrașcolare.

Dar el a fost primul care mi-a spus clar şi fără echivoc: limba moldovenească şi limba română sunt limbi identice. Punct. Cu argumente să priceapă şi un copil. El a făcut posibilă dizolvarea acestui mister: de ce pot înţelege o limbă străină fără să o învăţ şi pot asculta TVR şi Radio România, care transmit într-o limbă străină. Proful cu barbă roşie mi-a descifrat misterul. Eram clasa a 4-a, a 5-a maxim.

Cine era acest profesor?  Profesorul era un rus de la mama lui din Siberia de pe Baikal, care însă vorbea o română perfectă. Că aşa-i în Imperiu – necunoscute sunt amestecurile Babilonului. Era fascinant cum mergea în sandale prin zăpadă iarna…

Despre această fascinație și despre multe altele cititorii noștri vor afla din cartea „Sălbaticii copii dingo”. Să le lăsăm această plăcere, să nu fim spoileri! După destrămarea URSS, Republica Moldova a căzut în plasa unei invenții – a statalității sale. Cum ieșim din invenția asta? Sau continuăm să trăim în această fantezie politică, ca și cum ar fi o realitate justificată prin o mie de argumente solide, imbatabile? Sau, poate, chiar este perfect justificabilă și nu mai e nimic de făcut?

Republica Moldova ca stat este o invenție nouă în contextul destrămării URSS. Statele în general sunt constructe politice, sociale, economice, teritoriale care pot căpăta multiple forme. Să nu uităm că din 1812 Basarabia este parte a Imperiului țarist și după a URSS. Cu o mică pauză de puțin peste 20 de ani când face parte din România Mare. Modernitatea noastră noi am petrecut-o în Imperiu, în cu totul alt tip de infrastructură, administrație, experiență socială și economică. Chiar dacă anumite lucruri sunt universale noi nu am fost social, economic și politic cuplați la principate (România încă nu exista) și mai târziu la România. Practic nu am avut experiența unei proprii statalități chiar dacă aveam o administrație, instituții locale, birocrație locale.

După 90 ne-am trezit cu un stat cadou. Erau două posibilități. Stat nou autonom sau unire cu România. Și acum cam tot acest lucru îl avem. Cert este că noi avem acum un stat. Adică aveți pentru că eu nu am și nu am avut niciodată cetățenia Republicii Moldova: eu de la cetățenia sovietică am trecut direct la cea românească. Nu mi-am făcut niciun act moldovenesc. Dar sunt de aici.

Problema mare e că ce am făcut noi cu acest stat arată puțin îngrijorător: noua elită politică de după 90 a fost una prădătoare. Toate guvernele se fac vinovate: unele mai mult, altele mai puțin. Practic „ai noștri” au fost mai prădători decât ocupantul rus sau sovietic. Nici un Gulag, nici o represiune, nici un război nu a fost mai distructiv pentru regiunea noastră așa cum au fost ultimii ani. Astea sunt datele problemei. Știu, aceste cuvinte dor, supără. Dar acesta este adevărul și realitatea. Putem face un stat funcțional, îl putem scoate din mâna „ocupantului nostru”? Avem masă critică să producem un stat funcțional pentru toți, nu unul captiv care să deservească o elită hapsână? Eu am mari îndoieli.

Un amic care e cercetător la unul dintre cele mai solide instituții germane de sociologie îmi povestea că au făcut un soi de simulare: care vor fi primele state care vor dispărea din Europa. Primul pe listă? Republica Moldova. Firește nu e un adevăr ci o simulare, dar asta spune ceva.

Și despre Unire?

Dacă putem alege calea Unirii? Da, dar pentru asta ai nevoie de forțe politice de ambele părți ale Prutului care să pregătească terenul sistematic și să facă posibil acest lucru. E un proces destul de complicat, cu riscuri multiple. Avem astfel de forțe? Nu. De ambele părți avem elite prădătoare cărora le convine situația actuală, Avem elite politice din păcate tot mai slabe în România. Nici în RM nu e mai vesel. Dar acum există o mică speranță legată de actuala putere. Să sperăm.

În timp ce sperăm, să vorbim puțin despre istoria predată în școli… Spuneți undeva că sunteți sceptic privind istoria canonică. Aveți vreo idee cum putem schimba lucrurile? Cum putem transforma acest studiu din învățarea anostă a poziției oficialităților în cunoașterea unui proces viu cu toate derivatele lui, și bune și rele?

Cum se spune, cel mai nesigur lucru este trecutul. Istoria este un obiect de studiu destul de ideologizat de unde și nesiguranța și instabilitatea trecutului. Să nu ne mințim: istoria de azi e la fel de deformată ca și cea din vechiul regim doar că mai finuț, deci mai manipulator. De asta e bine să folosim mai multe surse, mai multe „variante ale istoriei”. Acum avem la îndemână acest lucru. Nu există o „istoria oficială”. Firește avem date, dar ele pot fi interpretate în multe feluri.

Mie nu-mi place de exemplu cum e tratată epoca comunistă. După 30 de ani de la căderea comunismului ar trebui să fim ceva mai raționali, Nu putem să folosim o „istorie revanșardă”. Cu cine ne luptăm, pe cine ne răzbunăm? Cu noi înșine împotriva noastră. Eu sunt pentru o istorie a continuității, a concilierii. Să avem rațiunea de a ne împăca cu istoria, să o putem analiza,  să distingem lucrurile. Acum, sincer, dacă scoți „comunismul” din Chișinău mai rămâi cu zece clădiri și câteva biserici. A fost o epocă foarte complexă: trebuie tratată ca atare. Crimele la crime, construcțiile la construcții. Noi nu am cunoscut niciodată o dezvoltare mai spectaculoasă pe toate palierele, de la resurse umane la infrastructură, precum cea din anii 50-80 ai secolului trecut. Anii 60 mi se par un soi de „epoca noastră renascentistă”. Vezi școli, studii, arte, infrastructură și chiar sat. Satul și orașele în anii 60 recapătă o nouă viață. Este epoca unui entuziasm și a unor speranțe enorme. Prin comparație cu moartea satelor de azi și depresia socială actuală e o diferență de la cer la pământ. Cum explicăm asta? Ce facem cu epoca aceea? O aruncăm la gunoi? Dar acesta era un trend global.

Acum suntem într-o epocă a descompunerii și depresiei totale. Satele mor într-un ritm avansat. Populația care e vie fuge din țară, iar cea care rămâne nu mai e capabilă să reproducă viață. Pe toate palierele suntem într-un soi de moarte clinică. Trăim pentru că mai suntem cuplați la niște aparate care ne mai dau oxigen și mai ajută să pulseze inima. Dar eu sunt optimist. Eu cred că viața are resursele ei nebănuite. Deși, situația nu e tragică ci catastrofală. Cum am ajuns aici? Cum vom ieși de aici? Eu nu am un răspuns clar. Bâjbâi, mă frământ să înțeleg.

Vasile Ernu: În fiecare an îmi petrec timpul prin sate și orășele.

Pe final, vă rog să vă referiți la procesele de interconectare, de dezvoltare a relațiilor, de construcție a spațiilor comune moldo-române. Unde am reușit și unde avem restanțe? Instituțiile de profil existente sunt capabile să realizeze comuniunea despre care vorbim sau rămân a fi „o catastrofă”, așa cum le spuneați acum mulți ani?

În fiecare an îmi petrec timpul prin sate și orășele. Din România, dar de vreo 7 ani și în Basarabia. O fac cu treburi, cum e cazul la Cahul, unde sunt implicat într-un festival de film documentar – Moldox, dar și pentru mine. Încerc să înțeleg ce se întâmplă. Sunt scriitor și trebuie să fac teren mult, să vorbesc cu oamenii, să merg prin piețe, cartiere sărace etc. Merg mult cu stopul, trenul, marșrutka. Ce am observat la acest capitol. Într-un sat din sud am întrebat cum ajung copiii la școală în satul vecin unde făceau școala? Cu „autobusul românesc”, mi s-a spus. Am observat că investițiile statului român în lucruri solide (școli, spitale, drumuri, instituții etc.) devin elemente esențiale în construcția imaginii pozitive și a relațiilor de lungă durată. Nu „poduri de flori” și bani aruncați pe „patrioți de meserie” ci chestiuni durabile care să folosească comunității. Asta produce un efect pozitiv foarte eficient și durabil care bate orice propagandă.

La Cahul se termină de construit teatrul nou pe banii statului român. Da – asta e soluția. Ar trebui mai mult în educație, în sănătate. Unul alt exemplu de proiect solid al statului român față de Basarabia este cel privind bursele de studiu acordate elevilor și studenților.

Eu, în calitate de contribuabil român, vreau acest tip de proiecte. Vreau să nu se arunce banii pe „gargară patriotică”. Cum zice  Saltîkov-Șcedrin: „Atunci când se vorbeşte mult despre patriotism, înseamnă că undeva, ceva s-a furat”…

Oh, cât de vizionar a fost, totuși, acest Saltîcov-Șcedrin! Vă mulțumesc mult, domnule Vasile Ernu, pentru interviu și sper să revenim la unele întrebări esențiale cu alte răspunsuri – ceva mai marcate de realizări pozitive. Ne mai auzim pe ernu.ro

Interviu de Angela Aramă

-
12 November, 2021
Niciun comentariu
« go backkeep looking »