Generația canibală – recenzie de Natalia Onofrei

L-am prins!
L-am descoperit pe Vasile Ernu când era deja un autor consacrat, acum cinci ani, prin intermediul unui prieten virtual. Dacă V.E. nu ar fi fost un basarabean care să fi venit cu mine în același tren în ’90 în România, nu cred că m-aș fi aplecat asupra a ceea ce scria foarte tare. Am citit, una după alta, cărțile din trilogia marginalilor – „Sectanții”, „Bandiții” și „Izgoniții”, apoi „Sălbaticii copii Dingo”, iar acum „Generația canibală”. Am mâzgălit paginile în trei sau cinci sau șapte culori, am umplut caiete cu notițe, am recenzat aceste cărți și am publicat observațiile pe blogul meu și pe fb. Întâmplarea face să avem cunoștințe comune în fața cărora am apucat să mă exprim că Ernu este un autor român pe care nu l-am „prins”. Adică nu înțeleg ce vrea să spună poetul, nu-mi dau seama ce-l mână în luptă, deși are o prezență publică dintre cele mai copleșitoare, este formator de opinie, fie că intenționează asta, fie că nu. Totuși, cărțile, textele din ziarul „Libertatea” și cele de pe rețele, uneori, se bat cap în cap. Primul calificativ care-mi venea în minte era „alunecos”. Nu puteam să-l dibui și gata. Să scrii tu atâta și eu să nu te „prind”?… Acest lucru începuse să sape la rădăcina stimei mele de sine.
Publicitate
Setări pentru confidențialitate
Cu cât e mai complex ca formare un individ, cu atât mai sârguincios și abundent se îngroapă în „dosarele” pe care le pune la dispoziție cititorilor: na poftim, săpați! Înecați-vă!
Autorul repetă deseori că scriitura lui este un jurnal de călătorie – acesta e sensul postărilor de fb și al cărților – așa susține, dar cuvântul cheie nu este jurnal, ci călătorie. Fizic sau imaginar, toată viața lui Vasile Ernu este o lungă călătorie împărțită în două: prima, până la 19 ani, a fost una de formare a identității culturale pe întinderea unei țări imense – URSS. Acest mediu cultural (unde e înglobat și politicul) are ca trăsătură psihologică individuală și de grup esențială întinderea, amploarea, imensitatea, spațiul fără margini. În a doua parte, după 19 ani, călătorește prin toată România, prin Europa, ajunge în Statele Unite ale Americii, se întoarce din nou în Moldova și în Rusia, înapoi în România, observând și investigând socialul și scriind. Ce urmărește el cu aceste călătorii, pe care le ține lanț, din partea a doua a vieții sale?, m-am întrebat.
Voi lăsa la o parte cărțile în care a publicat interviuri și eseuri și mă voi referi la cele care conțin ceea ce el numește conținut de jurnal, volume care cuprind, de fapt, biografia autorului. După „Născut în URSS”, carte care înțeleg că a scandalizat mulți cititori, simțindu-se pângăriți de prezența în spațiul public românesc a unui copil format în Imperiul Sovietic, au urmat „Sectanții”, „Bandiții” și „Izgoniții” – o trilogie despre comunități marginale. Autorul a botezat acest tip de scriitură, ca gen, „docufiction” probabil din cauză că a umplut unele spații goale (lucruri pe care nu și le amintea cu exactitate sau le știa din surse secundare) cu intuiții și dialoguri reconstituite, fără a avea pretenția unor reproduceri exacte ale unor situații. De fapt, acestea nici nu sunt esențiale în economia textului.
Impresia mea este că ruptura politică și culturală din 1989-90, reprezentată de destrămarea Imperiului Sovietic și reorientarea Basarabiei către „Patria mamă”, România, așa cum se repeta ca o mantră în spațiul public din două în două cuvinte, i-a zdruncinat ceea ce nici nu știuse până atunci, ca orice tânăr abia ieșit din adolescență, că are: conștiința propriei identități culturale.
În cele trei volume, Vasile Ernu își reparcurge toată viața, în „Izgoniții” întorcându-se în timp în istoria familiei sale. Eu înțeleg aceste călătorii virtuale prin investigație, rememorare și scris ca pe o recapitulare și o înțelegere mai profundă a propriei identități, o confirmare pentru propria conștiință a conținutului de sine. Și-a „verificat” latura sectantă protestantă, pe cea de evreu mesianic (un fel de evrei creștini, pe linia mamei), calitatea de marginal, mereu în opoziție cu statul și în legătură indirectă cu straturile ilegale banditești și, în special, fondul de formare imperial ca amploare și amplitudine a gândirii. Lucrul pe care Vasile Ernu nu-l pune la îndoială și nu-l „verifică”, pentru că nu simte nevoia, este etnia – e moldovean, român. Aici nu are ce investiga. În „Sălbaticii copii dingo” continuă cu vremurile și mediul cultural și social care i-au finalizat formarea, oscilând între școlile și grupurile marginale de la Ciocana (un cartier muncitoresc nou din Chișinău pe vremea aceea) și școlile de elită din centru, populate de copii privilegiați, dar și de oameni de cultură ai momentului, toți având un fond psihic de indivizi ai Imperiului, cu gândire de tip estic, de întindere de câmpie rusă, conștienți și de etnie (moldovenească).
Identitatea autorului, compusă din elemente marginale religioase, dar având conștiința apartenenței la Imperiu, care era organizat ca societate egalitaristă, cu femei emancipate și cu acces neîngrădit la studii și călătorii pe suprafața imensă a colosului multinațional și multicultural-religios, pe fondul etniei moldovenești – putem să-i spunem moldovenești sau românești, este neimportant, pentru că termenul se referă la aceeași limbă și bagaj cultural-mitologic -, reiau, această identitate complexă este supusă unei dislocări puternice în 1989 – 90. Tânăr, la vârsta revoluțiilor, V. Ernu pleacă în aventură, cu intenția de a se întâlni și contopi cu „Patria mamă”. În acest punct al biografiei sale, începe cartea publicată în 2024 – „Generația canibală”.
Reconstituind filmul regăsirii cu Patria, autorul își amintește că n-a fost perceput și întâmpinat tocmai ca un fiu pierdut și regăsit, ci ca un „rus”. După șocul dislocării politice, a urmat șocul percepției din România. Îmi este greu să nu fac o paralelă cu amintirile, percepțiile și sentimentele mele în timp ce făceam aceeași călătorie, pe care eu am trăit-o ușor diferit. Nu am avut o criză identitară de proporții, deși mi-a luat o vreme să mă reașez în mine, revenindu-mi din șocul aceleiași zdruncinări, ci am trăit mai degrabă un sentiment acut de a fi fost percepută ca eternă venetică, descendenta unor cotropitori mitologici, ancestrali, dar și ca responsabila căderii din Paradis. Mie, partea cu etnia, de asemenea, mi-a fost foarte clară – am fost și sunt corcitură de român cu bulgăroaică, nu am avut nimic de investigat.
Conținutul
Întreaga carte este o înșiruire a observațiilor sociale din perioada de după 90, revăzute prin filtrul gândirii de acum. Sunt descrise toate schimbările de la rușinosul comunism strict reglementat și egalitarist către Raiul capitalist al libertății absolute, unde urma să aibă toată lumea bogăție, lapte și miere sau cel puțin posibilitatea de a se îmbogăți. Atunci, libertatea însemna să ai dreptul să faci bairam la orice oră, oriunde, să-ți cumperi blugi, pepsi, țigări de contrabandă și să faci în general tot ce te taie capul – doar drepturi, fără obligații și responsabilități. Autorul ia pe rând fenomenele economice și sociale și constată destrămarea violentă a economiei, a familiilor, pierderea bunăstării, atâta câtă era, a predictibilității și siguranței fizice chiar.
Disponibilizarea – acest cuvânt frumos care cosmetiza ideea de șomaj, deci întrerupere a veniturilor, a dus la castrarea psihică a bărbaților care nu mai puteau să-și întrețină familiile și alunecarea lor în alcoolism și ulterior moarte. Pe lângă victimele dezintegrării industriei, fărâmițarea terenurilor agricole și distrugerea infrastructurii din domeniu prin restituirea pământurilor către foștii proprietari produce și ea o masă uriașă de oameni dezorientați, lipsiți de capacități organizatorice și cunoștințe profesionale, care se iau la omor sau se judecă în tribunale câte 10-20 de ani pentru o fâșie de pământ. Disperarea, sărăcia și vidul de autoritate duc la fenomene sociale de o violență de neconceput cu numai câțiva ani în urmă. Iau avânt bișnița, furtul, contrabanda, hoțiile pe linie administrativă, de stat, jafurile civile, constituirea grupurilor infracționale organizate în ambele țări – România și Republica Moldova. În plus, în Basarabia se extinde și un alt tip de banditism – крыша (acoperiș, în rusă), protecționismul cu taxă – care înlocuiește orice reglementare și autoritate de stat, subjugându-le pe acestea din urmă, și rachetul – sistemul adițional de represiune, recuperatorii. Acest fenomen nu a putut fi implementat în România, deși infractorii de import au încercat insistent, din cauza unei deosebiri culturale fundamentale dintre un stat național și Imperiul Sovietic. Și să nu uităm de nenorocirea națională Caritas, crimă de o violență atroce, produsă cu girul statului nou de tip capitalist.
Nu intenționez să dezvălui mai multe detalii despre violențele și canibalismul intern și extern, pătruns sistemic în toți, din cele 565 de pagini, cititorul le va descoperi singur și le va recunoaște, dacă le-a trăit. Pe mine mă interesează să urmăresc traiectoria basarabeanului prin țară, prin Europa, America și din nou prin Imperiu și sensul acesteia. Ce face, de fapt, el?
În primul rând, recunoaște că s-a orientat de la început către grupurile de studenți români (mă voi referi, pentru claritate, cu „români” la cetățenii României), rupând legătura cu ai săi. Admite sincer că a fost un gest de apărare, de căutare a protecției împotriva respingerii de tipul „vin rușii!”. Confundarea cu românii din toate mediile – academice, religioase, economice și de vârstă – ar fi trebuit să-l facă invizibil, deci complet integrat. S-a împrietenit cu fete românce și vizita familii din Iași de pe toate palierele sociale. Trebuie să recunosc că și eu am făcut la fel, dar mult mai abrupt: m-am căsătorit din anul doi cu un cetățean român și am încercat să mă lepăd de mine ca să nu mai fiu „rusoaica”. Totuși, rămâne constant faptul că, începând de la mijloace de transport, vameși, mâncăruri, băuturi, moduri de a petrece, bea și până la a relaționa în general, în toate mediile, împărțirea era inevitabilă între noi și ei, ai noștri și ai lor, de ambele părți.
Noua ordine liberală venită din Occident promova la adresa populațiilor din blocul estic o rușinare generală și o împovărare cu vina de a fi provenit dintr-un mediu fost socialist, dintr-o orânduire „rea”, dar pentru un basarabean venit în România se mai adăuga și vina și rușinarea de a se fi născut și format în URSS, în Imperiul atât de profund urât aici.
Studentul de la filozofie pleacă în Ardeal, la Cluj, să facă un doctorat, încercând o pătrundere sau chiar o cucerire a acestei zone care nu mai oferea confortul limbii și aerului moldovenesc. Căuta, în înțelegerea mea, o integrarea absolută în spațiul Patriei. Dar aici s-a izbit de zidurile „cazematelor”. Casele românilor din Cluj sunt cetăți de nepătruns, spune el. A urmat un an cumplit de singurătate, cu evadările de rigoare în alcool. Primii care l-au adoptat au fost ungurii, care l-au și diagnosticat corect: Ernu era minoritar în Cluj cum erau și ei la Budapesta. Prin maghiarime a reușit o oarecare pătrundere în mediul românesc din Ardeal, dar Clujul, spune autorul, rămâne pentru el „în ceață”.
Totuși, după multe experiențe și încercarea de a le diseca, informându-se și din izvoare istorice, înțelege că nu există posibilitatea confundării cu acel spațiu din Transilvania, deși îl iubește și îl apreciază. Ungurii și evreii de acolo rămân amintirea cea mai primitoare și mai confortabilă din acea perioadă.
Probabil că există ceva inexplicabil, necunoscut nouă la suprafață, care ne mână în calea unor oameni de care avem nevoie ca să ne repună pe șine. La Universitatea din Cluj, a întâlnit un profesor de origine franceză, cu aer de bizară superioritate și nonșalanță – Claude Karnoouh, antropolog, sociolog și filosof – care i-a spus, în calitate de autoritate didactică, academică și de senior în general, că formarea lui imperială de natură estică e un dat de care nu are rost să încerce să scape pentru că este imposibil. Ar trebui, dimpotrivă, să și-o exploreze și să și-o valorifice, în loc să se lupte să se autoanuleze. Lucru pe care și distinsul profesor l-a făcut în viață. Din acel moment, realizează Vasile Ernu, s-a produs o oarecare restabilizare interioară.
Ceea ce îi rămâne autorului să lămurească nu doar pentru sine, ci pentru întreaga orânduire care l-a format și îl legitimează, inclusiv pentru spațiul românesc, este dacă aceasta a fost realmente „rea” și dacă avem toți vreun motiv de rușinare, de autodenigrare și autoumilire în fața celei „bune”, de tip liberal, capitalist, unde fiecare se poate afirma doar mușcând ori pișându-se pe semenii săi. În acest sens are câteva metafore foarte reușite.
Pentru a aprofunda fenomenul personalizării și atribuirii calităților morale sau a imoralității unor orânduiri sociale, călătorește prin Europa capitalistă, prin statele din fostul bloc socialist și în America. Peste tot găsește oameni emigrați cu aceleași complexe și frustrări, cu dorința de a se lepăda de sine și a se integra în Raiul liberal capitalist, dar toți și-au luat în bagaj pământ de acasă și au încercat să recreeze peste mări și țări mediul cultural care i-a format.
Nu trage concluzii explicite în legătură cu aceste experiențe de cunoaștere prin călătorie, dar afirmă fără echivoc, deschis, că este român, în mod clar un copil de imperiu, de formare profund estică, egalitaristă, colectivistă în sens de solidaritate, de stânga. Concluzia mea este, cum se spune în popor, că nimeni n-a reușit până acum să-și sară umbra.
Probabil pentru că avea nevoie să-și pună la punct problema dislocării complexe la care a fost supus independent de voința proprie, complet în afara posibilității de control individual, Vasile Ernu și-a ales o profesie (sau profesia l-a ales pe el!) care i-a permis să călătorească și să se exprime în spațiul public. Motivul este același pentru care a pornit la drum inițial: nevoia sistemică de a aparține, de a fi acceptat și integrat. Meserie care, la fel ca în toate timpurile, presupune anumite compromisuri. Fiecare își asumă atâtea câte are nevoie pentru a-și duce epopeea vieții până la capăt.
Cartea conține, spre final, un pomelnic al prietenilor săi din presă, foști promotori ai liberalismului și capitalismului, așa cum fusese și autorul în anii 90, răspopiți, deveniți conservatori ai mediului care i-a format, roși de remușcări, întrucât își asumaseră și un soi de calități de lideri, de voci formatoare, convingându-i și pe alții de mirajul lumii „bune”. Prieteni care au ajuns să se înece în alcool, iar azi sunt morți.
Aș avea oareșce observații în ceea ce privește conceperea structurală a volumului, aș fi tăiat pe ici-pe colo ceva balast, dar despre asta o să-i scriu o scrisoare lungă lui Vasile personal.
Altfel, Ernu confirmă ca observator social fin care abordează lucrurile în amploarea lor, nu se uită doar sub nas, obsedat de propria persoană resentimentară, căreia îi este datoare toată planeta, înțelege imensitatea și complexitatea factorilor sociali, așa cum îi stă corect și bine unui om cu formare largă, imperială.
Pentru prima dată, Vasile are umor degajat, relaxat, pe gustul meu.
Ce nu am găsit în cartea lui? O perspectivă venită dinspre fetele basarabence, de aceeași formare. Acesta e un subiect mult mai delicat și, într-un fel, apreciez faptul că nu s-a băgat. În afară de complexele, rușinarea și vinovăția induse de Vest pentru a fi provenit din Imperiu și dintr-o orânduire socialistă, femeile poartă și vina biblică. La violențele economice, de limbaj, de atitudine și excluziune culturală, la adresa femeilor venite din exterior se adaugă violența sexuală. Hărțuirea și agresiunile sexuale, metode cât se poate de naturale, biologice sunt o formă de asimilare, prin posedarea femeilor, a întregii comunități venite din afară. Și nu numai în România, ci în întreg Occidentul. Dar despre asta, probabil, ar fi corect să scrie o femeie.
Paradisul vine cu purgatoriul și cu iadul la pachet
Adrian Hatos despre Generația canibală

Atenție, text indecent de lung.
În mai 1990 am trecut prima oară granița spre Vest, mai exact în Ungaria, pe undeva prin zona Nyregyhaza, ieșind pe la Petea și cu o oprire în piața de la Mateszalka. Așa cum ați bănuit, prima mea ieșire în lumea mai liberă și mai ales mai prosperă nu a fost la studii ci a fost cu bișnița. Nu mă judecați, toată lumea făcea asta, a fost prima manifestare a liberei inițiative în România, lecția introductivă de capitalism, activitatea care a produs prima pojghiță subțire de așa-zisă clasă mijlocie și a permis multora să supraviețuiască în condițiile turbulente ale acelei epoci. Și am plecat nu de la Oradea, unde locuiesc acum, ci de la Sfântu-Gheorghe, din capătul celălalt al Transilvaniei, de unde am dus piese de Dacia, salam și coniac Drobeta. În periplul vestic am reușit să îmi fac bani de blugi și ceva casetofon ca să pot asculta Iron Maiden și Metallica în timp ce învățam pentru admiterea la facultate.
A fost un mai foarte frumos, dar mie mi s-a părut că soarele e mai luminos, oamenii mai veseli și iarba mai verde din cauza libertății și a primei mele expediții capitaliste aparent victorioase. Asta după ce oricum fusesem în ianuarie la congresul tineretului din România din partea Liceului Industrial Nr. 2 din Sfântu-Gheorghe (acum Colegiul Mihai Viteazul), în care sute de adolescenți s-au agitat ca să imagineze cu patos viitoruri paradisiace pentru România în timp ce prin ședințe mai discrete probabil că alții mai deștepți puneau la cale soarta patrimoniului UTC și UASCR șamd. Ca să nu mai zic de experiența de comerciant ambulant de ziare pe ruta Sfântu-Gheorghe-Târgu Mureș din aceeași primăvară. Deci aveam ceva antecedente activist-antreprenoriale. Era perioada în care totul era, aparent, posibil, se visa excesiv iar în timp ce visătorii își trăiau cele mai frumoase momente ale vieții lumea veche se prăbușea în zgomote asurzitoare, acoperite totuși de bubuiturile manifestațiilor din Piața Universității sau al mineriadelor.
Am mai făcut câteva drumuri, până când am constatat că e mult mai interesantă viața de student cu aere de intelectual boem în Cluj. Așa s-a frânt cariera mea antreprenorială incipientă.
Mi se pare, așadar, că îl pot înțelege foarte bine pe Vasile Ernu, care povestește în detaliu prima lui călătorie de adolescent al Uniunii Sovietice în România, așteptările de atunci care ne fac să zâmbim și șocurile pe care le-a trăit la „frații de peste Prut”. Volumul despre „Generația canibală”, este al doilea al planificatei trilogii autobiografice prin care filosoful (?)/antropologul(?)/scriitorul de origine moldoveană ne transmite reflecțiile sale critice despre eșecurile transformărilor sociale și culturale post-1990 din cele două patrii ale sale și despre originile reacției antiliberale de acum. Pentru asta folosește vehiculul propriei sale istorii de viață din perioada anilor 90 petrecuți în România, la studii umaniste în Iași și Cluj, cu treceri prin Timișoara sau mici târguri precum Bârladul și multe reveniri comparative dar și dureros melancolice în Moldova.
Teoria socio-politică a lui Ernu privind cele întâmplate după 1990 și felul în care acestea reverberează în dinamica politică actuală poate fi rezumată în câteva propoziții expuse în cele ce urmează.
Transformările de după 1990 (privatizare, liberalizare etc.) au produs dislocări catastrofale în țesătura socială, mai concret în plasele de siguranță socială dezvoltate oarecum organic în anii de stagnare brejnevistă (în URSS) și chiar și în perioada de criză acută a ceaușismului (în România), peste Prut, ceea ce a dus la apariția unor categorii ample de oameni dezrădăcinați, dintre care mulți au căzut victime morților disperării (deaths of despair, o realitate asociată cu alcoolismul și morbiditatea pusă în evidență mai întâi în Rusia lui Elțîn), de strategii de supraviețuire care lasă urme materiale și în care au contat mult rețelele sociale, prietenii și familia, în care femeile au jucat un rol fundamental. Reflecțiile lui Ernu vin să anunțe și o epocă a revanșei, o replică ideologică și politică devenită fenomen planetar în lumea liberă, prin emergența mișcărilor antiliberale peste tot în Europa dar și în Statele Unite, spune el că este vorba despre replica mânioasă a celor care au devenit victimele neconsolate ale celui mai mare cataclism geopolitic al secolului al 20-lea (conform lui Putin, de ex.), căderea regimurilor comuniste din Estul Europei în jurul anului 1990.
Teoria asta a revanșei este doar schițată în volum, Ernu nu insistă prea mult cu ea. Poate și pentru că, spre deosebire de acutele observații sociologice și antropologice pe care le realizează asupra traiectoriilor de mobilitate socială din orașele românești – comparațiile pe care le face privind stilurile de viață urbană din sud (Moldova și Oltenia de exemplu) și Basarabia și Transilvania (Chișinău, Timișoara, Cluj) sunt corecte, oricât de neplăcute pot să fie pentru imaginea de sine a elitelor urbane române ardelenești – în ceea ce privește originea socială a mișcărilor iliberale este pe teren nesigur. Eu aș zice că furia actuală, dorința de răzbunare dacă se poate spune așa, este în primul rând a descendenților celor care au fost victimele dislocărilor indiscutabile din anii 90. Copiii, verii, nepoții celor disponibilizați atunci, mai ales cei din micile orașe, sunt cei care au trebuit să treacă prin trauma de a crește prin preajma unor adulți neputincioși, disperați sau resemnați. Alții, precum Ernu sau mine, într-un fel sau altul s-au descurcat, sau așa și se pare, au participat la așa-zisa canibalizare a societății, și chiar au transformat critica socială într-o marfă bine vândută (sic).
Am simplificat, poate prea mult, sper să mă ierte autorul.
Teoria socială a lui Ernu nu este una explicită. Cartea însăși nu e una de antropologie socială asumată. Nu citează teoreticieni de referință decât accidental deși modelul de lume și de înțelegere a crizei pe care ni-l propune este unul Polanyian, foarte popular în lumea de umaniști critici în care se învârte. E mai degrabă o înșiruire de crochiuri autobiografice îngemănate uneori cu elemente de descriere antropologică nestructurate, dar a căror primă funcție este de a revela cicatricile traumelor sociale prin emoția specifică literaturii. Fiind în cea mai mare parte a lui un text foarte personal mă întreb câți dintre cititorii volumului vor rezona cu secvențele autobiografice și nu doar cu pasajele de analiză socială. Pentru mine, cu riscul de a-l dezamăgi pe Ernu, povestea lui personală, atât de bine istorisită, m-a ținut lipit de paginile cărții și mai puțin critica socială și profeția apocalipsei (înțeleg că inegalitatea e neplăcută dar a o asimila paușal cu violența e o premisă semantic abuzivă a justificării etice a reacției violente, ca să nu mai zicem că nivelarea de tip comunist era obținută cu violență reală). Mă regăsesc într-o parte din experiențele lui. În plus, o bună parte din personajele din carte le cunosc iar unii mi-au fost chiar prieteni. Dar trebuie să recunosc că, dincolo de unele excese metafizice în interpretarea istoriei pe care le sesizezi imediat, Ernu e un sociolog foarte talentat ascuns în veșminte scriitoricești.
Una peste alta, mi-a plăcut foarte mult cartea, chiar dacă este mai puțin poetică decât „Sălbaticii copii dingo”. Sau așa mi se pare mie. Poate pentru că copilăria și adolescența predispun la nostalgie în timp ce poveștile de facultate țin de trecutul ceva mai recent, mai pretabil la analiză chirurgicală.
Mă opresc aici și vă las doar câteva citate sau idei cu adevărat inspiraționale din carte pe care mi le-am notat (mi-am notat mult, dar important e să citiți cartea după postarea mea, așa că nu dezvălui mai mult):
– Progresul se construiește pe cioburile istoriei.
– Educația pentru catastrofă este mai bună decât educația pentru succes.
– E atât de ușor să-l urăști pe cel fără putere și să te închini celui cu putere.
– Nu cunoșteau ideea de sărăcie pentru că nu cunoșteau ideea de bogăție.
– Noi ne-am născut din frica părinților de foame. Copiii noștri se vor naște din frica noastră de sărăcie.
– Primul lucru pe care trebuie să îl învețe un copil sărac este că el e singur și lipsit de orice plasă de siguranță.
– Materia nu minte.
– Paradisul vine cu purgatoriul și cu iadul la pachet.
– Nu judeca, ci înțelege.
– Orice dar vine cu lepra la pachet.
– Atunci când se vorbește mult despre patriotism înseamnă că undeva, ceva s-a furat.
Arthur Suciu despre Generația canibală

S-a remarcat destul de des stranietatea privirii lui Vasile Ernu din Trilogia marginalilor, dar s-a insistat prea puțin, cred eu, asupra conștiinței sale imperiale (deși temeiurile sunt evidente). În “Generația canibală”, Ernu se autodenumește “ultimul copil al Imperiului”, poate cu trimitere la “Ultimii eretici ai Imperiului”, cartea care mie mi-a plăcut cel mai mult din punct de vedere filosofic și care e cartea sa cel mai puțin citită). Această conștiință este exprimată sub multiple forme. Crescut cu Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Ernu e învățat să privească de la nivelul marii literaturi rusești, care este o literatură imperială. Tot ceea ce se vede de la acest nivel, cu atât mai mult literatura română, este MAI MIC. De aceea, în ciuda faptului că Ernu e un bun cunoscător de literatură română, cu excepția lui Bacovia, de care e atras pe filieră… moldovenească, el nu prea citează autori români. Această perspectivă imperială e intricată și în antropologismul care caracterizează toate cărțile lui – ochiul imperiului care privește periferia, atracția față de infraroșu. Există așa ceva la Ernu, fără îndoială, după cum există și o limită în receptarea umorului balcanic, adesea vulgar. Ernu nu e deloc un om vulgar și nu e nici acomodant balcanic. Trăsătura sa cea mai evidentă e seriozitatea. Or, umorul e partea cea mai profundă a unei limbi și a unei civilizații.
Toată această perspectivă imperială se răstoarnă la el și devine o perspectivă periferică. Ea devine periferică tocmai prin alegerea României, dar și prin dezvăluirea care are loc la începutul anilor ’90, căci căderea URSS este și o periferizare a imperiului. El este “un copil al Imperiului”, dar un matur al Periferiei. De aceea, antropologismul lui Ernu devine, dintr-o perspectivă imperială, unul integrativ. Nu cred că există, în acest moment, un om care să cunoască mai bine România și care să cunoască mai mulți oameni ca Ernu. Oriunde merge, chiar și pe vârf de munte, există cel puțin câteva persoane care vor să-l vadă. Probabil că ultimul intelectual care s-a mai aflat în această situație este Adrian Păunescu.
Deci, la Ernu imperialismul se convertește în periferism, dar mereu e prezentă o dialectică între cele două. “Generația canibală” nu e cartea unui om imediat, ci a unui filosof indirect, care are nevoie de cunoaștere ca să ajungă la sine. Am avut eu însumi un parcurs asemănător: de la Iași, Ernu a plecat la Cluj, apoi la București. Eu am plecat de la Cluj la Iași, apoi la București, unde l-am și cunoscut pe Vasile Ernu. Toată această “migrație” permanentă apare dintr-o insuficiență ontologică. Totuși, dacă eu am fost prin excelență un singuratic, Ernu e un om care nu poate trăi decât în mijlocul oamenilor. Acolo este el în elementul său, iar “Generația canibală” (despre care voi mai scrie) e o carte a frumoasei prietenii a tinereții.
𝐓𝐎𝐏 𝐕𝐀̂𝐍𝐙𝐀̆𝐑𝐈 𝐏𝐎𝐋𝐈𝐑𝐎𝐌 𝐋𝐀 𝐆𝐀𝐔𝐃𝐄𝐀𝐌𝐔𝐒 𝟐𝟎𝟐𝟒
Respectăm veteranii – după Paul Cornea: un onorabil loc II.
La câte cărți românești bune au fost….
Și la general e greu să te bați cu Murakami și Harari – dar insistăm: V la general, e încurajator.
Știu, e groasă – 560 pg: dar așa-i cu anii 90 – multe s-au întâmplat.
Cartea Generația canibală intră din această săptămână în liberării în toată țara. Se poate comanda și pe online la Polirom sau Libris & co (link comentarii)
Turneul de lansări în 2025 – februarie-martie.
Mulțumesc echipei Polirom – cărțile aici


Vasile Ernu: totul e bine când se termină prost

Nr. 193 / 103 (serie nouă) / aprilie 2024
În avangarda paginii de autor – ernu.ro – descoperim un citat din Anna Ahmatova: “În viață există lucruri mult mai îngrozitoare decât moartea”.
În volumul Izgoniții, discutând despre memoria omului simplu și sărac, plasați “uitarea” în categoria lucrurilor mai îngrozitoare decât moartea. Ce alte lucruri ați mai pune în această clasă?
Anna Ahmatova e una dintre scriitoarele mele preferate nu doar prin scris, ci și prin atitudinea de viață. Un fel de a fi curajoasă și demnă în situații-limită, cu o înțelegere profundă a tragismului. Moartea nu trebuie să ne sperie mai mult decât anumit tip de compromis în care ne pierdem umanitatea.
Iar uitarea este o temă dragă mie pentru că eu cred că lupta cu uitarea este una dintre menirile muncii cu textul: literatura face această muncă. Memoria este ceva esențial pentru umanitate și ea trebuie mereu întreținută: de asta facem curățenie în cimitire – pentru a nu uita.
Ce alți autori se află în admirația dumneavoastră permanentă?
Am o pleiadă clasică care au fost mereu cu mine și unii care vin și pleacă. Dar Gogol și Babel, Tolstoi și Dostoievski, Ahmatova și Mandelștam. Bulgakov mult timp mi-a fost preferat: în adolescență l-am învățat pe de rost. Acum citesc Franzen cu pasiune. Citesc Pelevin atent. Dintre români, am fost apropiat de linia Panait Istrati – Marin Preda. Dar am crescut cu literatura rusă.
Sunteți unul dintre cei mai apreciați comentatori sociali și politici, recunoscut pentru abordarea directă, fermă, cu argumente solide și pertinente. În postura de homo sovieticus, cum vă raportați la conflictul actual dintre Rusia și Ucraina?
Îl citesc în cheie tragică pentru că are loc în interiorul unei “familii extinse”. Adică e aceeași poveste din Garda albă a lui Bulgakov sau în Armata de cavalerie a lui Isaac Babel.
Dar politic am o atitudine simplă și clară: în război te solidarizezi cu victima, care este Ucraina, și condamni agresorul – care este Rusia. Dincolo de cauzalități și analize, acesta e gestul uman și de scriitor pe care-l pot face. Dar personal o trăiesc ca pe o mare tragedie pentru că se duce în intimitatea mea, în copilăria mea, între copiii, foști colegi de clasă, deveniți maturi, cu care am crescut și care acum se măcelăresc.
În volumul de debut, Născut în URSS (2006), afirmați următoarele: “Capitalismul ăsta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari plăceri, plăcerea de a avea lucruri obținute cu greu.” Notație căreia i-am găsit câteva corespondente într-o carte citită recent, Realism capitalist de Mark Fisher.
Care sunt limitele capitalismului? E mai ușor de imaginat sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului? Și, e într-adevăr imposibilă imaginarea unei alternative coerente la capitalism așa cum notează autorul englez?
Da, s-a întâmplat să fi fost printre primii critici post-comuniști ai capitalismului estic într-o formulă soft, pentru că eram în anii 2006. Adică lucram cu ironia, cu subversiunile, cu deconstrucția. Mereu am fost adeptul criticii actualității, indiferent de regimul în care trăiești: lupți cu ce probleme te confrunți, nu cu fantome ale trecutului. Iar critica actualității, capitalismului nu presupune o legitimare a abuzurilor din trecut, ci din contră. La noi asta e o mare problemă: dacă e să critici abuzurile actualului regim, te întreabă dacă vrei în trecut. Nu, firește. Abuzurile din trecut au avut loc pentru că nu s-a luptat cu ele. Abuzurile de acum au loc pentru că sunt tolerate. Vrem doar să trăim într-o lume ceva mai umană, mai dreaptă și mai echitabilă. De aceea, trebuie să luptăm, să criticăm, să încercăm să schimbăm câte ceva.
Actualul regim are însă o capacitate imensă de a transforma până și critica sa într-o marfă sau formă de divertisment. Și așa e: a fost atât de bine băgat în noi, încât sfârșitul lumii este mult mai aproape decât sfârșitul capitalismului. Noi până și raiul și iadul le vedem ca extensii ale capitalismului, iar pe Dumnezeu ca pe un bancher care dă credite. Ca să ironizez puțin.

Că tot am amintit de sfârșit… Ați publicat două volume intitulate simbolic Jurnal la sfârșitul lumii (vol. I și II), acoperind perioadele 2014-2018 și 2018-2021, în care înregistrați un spectacol intim, social și politic, deopotrivă. Ce raporturi se (mai) pot stabili între trecut, prezent și viitor, în măsura în care se tot discută despre sfârșitul unui anumit tip de cultură și de literatură? În acest context, cum vor arăta arta și societatea viitorului? Vor apărea noi conflicte ideologice?
Sunt un mare fan al genului Jurnal. Sună straniu din gura unui scriitor, dar s-ar putea ca Jurnalul să aibă viața cea mai lungă, mai ales că astăzi cărțile au o viață tare scurtă. Jurnalul meu e un fel de a reflecta și de a gândi actualitatea dintr-o perspectivă istorică și tematică mai largă. Îl țin cu mare plăcere: e gimnastica mea mentală.
Eu nu cred în sfârșitul istoriei, culturii și altele în sensul dat în anii ‘90 Fukuyama. De când e lumea și omenirea se moare, mor culturi și civilizații și se nasc alte forme. Istoria este un cimitir al popoarelor, imperiilor, culturilor, religiilor – deci nimic nu se oprește: se schimbă, se transformă. La acest capitol, eu sunt liniștit. Mai ales că ceea ce numim noi cultură e legat de un anumit tip de reacție la problemele noastre. Atât timp cât avem probleme, tragedii și conflicte, vom avea cultura. Iar suferința și tragedia nu par a ne părăsi: deci vom avea viitor. Eu sunt cititor în cheie tragică, puțin slavă; atâta vreme cât avem tragedie, atât timp cât totul se termină prost, înseamnă că avem viitor. Totul e bine când se termină prost. Dacă eroul moare la final, avem viitor.
Am identificat în scrierile dumneavoastră o recurență pe tematica marginalilor, în sens restrâns, și a granițelor, în sens general. Ați scris o trilogie a marginalilor inedită în literatura română: Sectanții (2015), Bandiții (2016) și Izgoniții (2019), dar și o carte abracadabrantă, Sălbaticii copii dingo (2021), despre moartea unei generații și nașterea alteia, despre ultimii copii sovietici care caută refugiul în ficțiune. Raportându-ne la literatură, cum s-a schimbat imaginea marginalului în timp? Care sunt cele mai frecvente stereotipuri din perspectiva relațiilor centru-(semi)periferie? Dacă centrul nu se mai susține, se susține marginalul?
Da, am fost pasionat de aceste subiecte mult timp, dovadă că am și scris destul. Ideea era cumva să văd lumea, istoria, problemele nu prin ochii majoritarilor, ai celor ce dețin puterea, ai victorioșilor, ci ai marginalelor fără putere, ai celor înfrânți. Folosesc metafora cu povestea vânătorului și povestea vânatului. Dacă ei ar povesti același eveniment, altfel se vede dinspre cel ce trage cu pușcă și altfel dinspre cel vânat în care se trage cu pușca. Aparent același eveniment: dar de pe poziții radical diferite și cu sens opus. De asta, istoria trebuie privită atent: cine o povestește: învinsul sau învingătorul?

foto: Șerban Mestecăneanu
În ultima epocă, asistăm la o mare transformare: eroul actualității nu mai este cel puternic – eroul în sensul clasic grec –, ci victima. E o schimbare fundamentală de paradigmă: victima devine centrală în discursul cultural, politic global. Aceasta este o temă care acum mă interesează – acum toți dorim să fim victime, marginali etc. – etica formativă azi nu mai este etica victoriosului, ci etica învinsului: ne reglementăm tot mai mult viața, comportamentul, codurile culturale pe victimă și victimizare. E un lucru bun că ne sporim atenția pe victimă, dar când asta devine formă normativă, începem să avem destule probleme. De ce? Victima e pasivă, nu e activă, și e limitată în acțiune. Ce va ieși din asta vom vedea, dar cred că fiecare formă dominantă vine cu problemele ei.
În definitiv, marginal nu ține de număr, ci de poziția de putere. Adică, marginal e cel fără putere: în momentul în care victima devine parte a puterii, nu mai este victimă, chiar dacă poate transpune coduri comportamentale pe baza propriilor tragedii. Asta e deja politică – căci e luptă pentru putere în câmpul cultural, social, politic. Cândva voi scrie pe acest subiect. Acum am de terminat altele: Generația canibală care apare la toamnă și Mama se pregătește să moară la începutul lui 2025.

foto: Șerban Mestecăneanu
Sunteți de mulți ani în România: mai resimțiți amprenta marginalului? Când și cum s-a produs bucureștenizarea dvs.?
Partea asta depinde cum o gestionezi: atât timp cât nu am intrat în structuri de putere, partide, joburi instituționale de prestigiu și putere, atunci par a fi marginal. Am fost un om liber profesional – aproape deloc angajat pe un post concret. Nu e deloc ușor să fii freelancer la 50 de ani –, ba chiar e o sursă sigură de depresie. În același timp, public la Polirom – editură cu prestigiu maxim, țin editoriale la Libertatea – cea mai citită din țară, sunt tradus, premiat etc. Nu vreau să o fac pe victima, nu sunt. Sunt conștient de poziția aceasta.
Dar aici am ajuns printr-o muncă foarte grea – am venit în România în ‘90 cu un rând de haine, fără să am pe nimeni și să știu pe nimeni. Am stat în Iași, în Cluj făcând cele două universități și după în București, care este orașul meu de suflet acum. Eu ador orașele mari, și e cel mai urban și cosmopolit din tot ce avem.
A apărut, în ultimii ani, o nouă generație de scriitori de peste Prut, cu experiențe diferite de generația dumneavoastră. De pildă, îmi vine în minte romanul Dezrădăcinare, care este confesiunea Sașei Vlas – o tânără moldoveancă, plecată la studii în Cluj și care se află într-o continuă elucidare de sine; ea (ne) pune pe “tavă” eul în relație cu literatura, cu societatea, cu traumele, cu feminismul etc. Întrevedem, iată, o nouă sensibilitate. Prin ce trăsături caracterizați acest nou tip de manifestare?
Am scris despre cartea Sașei Zare. Anul trecut, au fost două debuturi (publicate în 2022) în proză excepționale, ambele din Basarabia: Sașa Zare – Dezrădăcinare și Alexandru Popescu – Montana.
Societatea s-a schimbat mult, apare o generație cu o cu totul altă experiență, alte traume, alte emoții. Temele sunt foarte diverse și diferite. Avem migrația, munca, precaritatea, tehnologia. Traumele nu mai sunt percepute colectiv, ci mai mult individual sau în grup restrâns; medierea tehnologică, depresia socială etc. Problema exploziilor identitare cu cauzalități tare complicate etc. Și toate acestea se regăsesc în noua literatură, firește. Eu tot spun de ceva timp că asistăm la nașterea unei noi sensibilități: deja generația mea are dificultăți în a o înțelege, e nevoie de un efort. E nevoie de multă muncă comună. Cumva, Sălbaticii copii dingo e scrisă și din nevoia unei punți comune spre această generație care le aparține copiilor noștri. Și mă bucur că apar cărți bune din Basarabia.
Romanul Născut în URSS (2006), pe cât de simplu scris, pe atât de complex, tratează istoria mare prin intermediul unei povești subiective. Cum vă raportați astăzi la literatura de tip biografic? Ce credeți despre modelele narative de azi? Încotro merge scrisul literar? La ce lucrați acum?
Acum lucrez la un eseu despre noua literatură românească: ce e nou în noua literatură românească. Eu mă uit la ea nu dinspre estetică, ci dinspre social cumva – adică o abordare mai sociologică. Sunt câteva lucruri care se schimbă cu o viteză mare. Dacă aș numi câteva lucruri care se schimbă radical: literatura feminină (nu doar feministă, ci cea scrisă de femei) începe să aibă un rol mai important chiar decât cea făcută de bărbați – e o noutate schimbarea de raport; spargerea ierarhiilor și centrului – nu mai există centru și ierarhie, ci grupuscule autonome: nu mai e nevoie de un critic important, revistă mare, editură mare sau USR să legitimeze autori, s-a terminat cu asta și avem un soi de democratizare literară totală; s-a spart conceptul de traume colective unificatorii, cum era trauma comunismului, de exemplu: acum avem, ca la hipermarket, o gamă largă de traume individuale sau triburi mici; apare noua sensibilitate, care e legată mult de practicile sociale precare ale noii societății, plus tehnologie și multă depresie sau emotivitate, care are o altă bază ideologică și socială; apare o nouă etică care schimbă radical tipul de literatură și influențează noua sensibilitate – etica victimei: victima este noul erou, dar nu la nivel de erou de carte, ci sistemic pentru că e etica dominantă: acum visul nostru nu e să fim eroi, ci victime; agendele tematice se modifică radical prin natura societății, prin capitalismul acesta foarte agresiv: de la precaritate la ecologie, de la consum la depresie etc. În secolul XIX, literatura avea o temă centrală – banii. În secolul XXI, are tema centrală rezultatul banilor – depresia, victima și transformarea lor în marfă. Suferința e clar o boală care trebuie tratată la cabinetul scump al vraciului terapeut și cu prafuri farma deloc ieftine. Cam aici suntem.
Ce constantă estetică există în scrisul dvs.?
Încerc să simplific scrisul fără excesul de metafore și cuvinte frumoase inutile. Îmi plac formulările sintetice, simple, directe și clare, dar sunt obsedat de idei și context, pe care încerc să le mai îmblânzesc prin poveste.
Faceți, vă rog, o propunere de personaj de ficțiune (literatură, film, teatru fotografie etc.) pentru Premiile Ficțiunea/2023?
Woland, eroul rău al lui Bulgakov din Maestrul și Margareta, vine la București sau Iisus are a doua venire la Caracal. Teme foarte ofertante la o scară cu miză mare. Trebuie puțin curaj să vedem ce se întâmplă… Cum ar arăta varieteul lui Woland la București?
O destinație de vacanță la care visați?
Uzbekistan.


Exeget, cu studii aprofundate în literatură romană (Facultatea de Litere și masterul în studii literare românești), la Universitatea Babeș–Bolyai, Cluj-Napoca, Ciprian Handru și-a început pregătirea în critică literară, prin studii dedicate lui Adrian Marino. Apoi și-a ales ca domeniu academic de cercetare proza românească actuală, în prezent fiind doctorand al Universității din București, unde pregătește o teză sub îndrumarea profesorului univ. dr. Ion Bogdan Lefter. A publicat mai multe articole și exegeze dedicate prozei actuale, unele premiate, dar și proză. Este redactor la revista Ficțiunea, unde ține o rubrică de carte: Lecturi contemporane. O listă inegală.
„INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
La „Intrare liberă”, scriitorii Paula Erizanu, Radu Vancu, Ernest Wichner și Vasile Ernu au discutat cu Mirela Nagât despre literatură în contextul războiului, pe fondul Festivalului Internațional de Literatură de la Odesa, care anul acesta a avut loc la București.
INTRARE LIBERĂ
„Intrare liberă” este un magazin cultural zilnic, în care sunt aduse în prim-planul dezbaterii publice teme culturale definitorii pentru …
- Importanți scriitori europeni, considerați voci civice marcante, au participat, la București, la Festivalul Internațional de Literatură de la Odesa, organizat, pentru al doilea an, în afara Ucrainei, din cauza invaziei Rusiei în țara vecină. Aici, programul complet al festivalului, desfășurat între 22 și 25 februarie, iar aici, înregistrarea discuțiilor de la festival.
În 22 februarie, la „Intrare liberă”, moderatoarea Mirela Nagâț i-a avut ca invitați pe Paula Erizanu, Radu Vancu, Ernest Wichner, scriitor de limbă germană originar din România, membru fondator al Grupului de Acţiune Banat, şi Vasile Ernu, scriitor născut la Odesa. Temele de discuție: literatură în contextul războiului și al regimurilor autocratice, modul în care literatura prezintă realitatea istorică și solidaritatea scriitorilor cu victimele războaielor şi dictaturilor.
Urmăriți mai jos dialogul:
VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
ELENA-CRISTIANA ION— 4 FEBRUARIE 2024 / Cuzanet

Niciodată nu mi-am pus problema că aș putea avea prea multe întrebări, încît să nu știu pe care să le aleg în detrimentul celorlalte. Scriitorul Vasile Ernu mi-a demonstrat contrariul și m-a purtat întîi pe meleagurile copilăriei în URSS, apoi printre realitățile greu de acceptat ale marilor orașe, prin neputința postcomunistă și prin nostalgiile unor vremuri mai voioase, în care îți permiteai să speri la mai bine.
Ați numit copilăria „raiul vîrstei”. Puteți descrie copilăria în URSS ca pe o perioadă fericită de sine stătătoare sau, mai degrabă, ghidată de naivitatea specifică vîrstei?
Copilăria este percepută, mai ales odată cu vîrsta, ca o perioadă, să zicem, a unui „rai”, pentru că ține de felul în care este organizată societatea. În copilărie, toată lumea te protejează, nu ai responsabilități, ți se iartă totul, ți se oferă totul. La maturitate începi să pierzi din toate aceste avantaje. Vin responsabilități, nimeni nu te mai protejează, trebuie să îi protejezi tu pe alții, nicio greșeală nu ți se mai iartă, iar lucrurile devin din ce în ce mai complicate. Spre exemplu, se zice că de un copil are grijă tot satul, dar nu toate copilăriile sînt fericite. Sînt perioade complicate, în care pot apărea crize economice sau sociale, dar, dincolo de orice, chiar și cînd avem de-a face cu o criză, tot copiii sînt cei mai protejați. În memoria noastră se păstrează amintirea foarte plăcută a acestor chestiuni ce țin de protecție și de apropierea celor mai în vîrstă, care sînt constant alături de tine. În mintea mea asta va rămîne ca „epoca de aur” a vieții.
Dacă ne uităm la toată literatura, chiar dacă au trăit în crize sau războaie, majoritatea scriitorilor au amintiri foarte plăcute. Cînd zici că ai trăit o copilărie frumoasă, nu te referi neapărat nici la regimul în care ai trăit, nici la crizele pe care le-a traversat societatea, ci strict la perioada respectivă. Memoria este selectivă. Cu cît ne distanțăm de copilărie, ea devine tot mai romantică și mai plăcută.
Știm că perioadele tranzitorii sînt, de multe ori, dificile. Cum vă raportați față de hăul dintre maturitate și adolescență?
Generația mea a prins copilăria anilor ’70. Anii ’70 au fost niște ani stabili. Evident, nu aveam atît de multe mărfuri, dar copilul nu are nevoie de prea multe. Noi credem că avem nevoie, dar omului, în general, îi trebuie foarte puține. De fapt, ceea ce creează o anumită consistență socială este stabilitatea. Copilului nu îi place schimbarea. Părinții să îi fie mereu alături, să știe că dimineața se duce la grădiniță sau la școală și apoi lucrurile să se întîmple pe același calapod. Mai ales că educația este o chestiune destul de conservatoare. Trebuie să aibă locuri de joacă, să aibă prietenii alături de el, să nu se mute în fiecare an îl alt oraș, părinții să nu plece, deoarece se pot crea traume care durează ani de zile. Copilul are nevoie să fie iubit, să fie părinții lîngă el, să aibă timp de el și să fie în atenția lor. Atît vrea un copil – atenție și iubire. Restul, obiecte, jucării, mărfuri sînt total nesemnificative.
Evident, cînd apar crize de tipul „nu avem ce mînca” este o problemă. Copilul nu trebuie să simtă lipsurile astea fundamentale. În sensul ăsta, noi în anii ’70, dincolo de regim (regimul comunist, n.r.), am trăit o perioadă destul de stabilă. Părinții veneau la 16:00 acasă, ceea ce e greu de înțeles astăzi, iar joburile erau și ele foarte stabile.
Crizele noastre au apărut în adolescență. A fost o perioadă în care am simțit această trecere din felul în care am inceput să ne maturizăm, să relaționam cu părinții și cu regimul. Au fost niște vremuri interesante pentru noi, fiindcă am prins și descompunerea regimului comunist, și dizolvarea Uniunii Sovietice. Ceea ce s-a întîmplat după anii ‘80 a fost complicat, noi o luam razna, statul a luat-o razna și eram într-o explozie de liberate, de emoții, de anarhism. După care a venit maturitatea și lucrurile au devenit iar complicate, însă în anii ’90 deja eram mutat în România.
Care este portretul adolescentului Vasile Ernu?
Am fost un copil, să zicem, destul de cuminte. Eram pasionat de lectură. Am fost dintotdeauna un tip foarte curios, îmi plăcea să studiez și să problematizez. Îmi plăcea foarte mult să călătoresc și călătoresc enorm în continuare.
Am schimbat în perioada respectivă multe școli, deși nu eram un copil prea conflictual, și vreo trei orașe. În ultimii ani de liceu am schimbat vreo patru-cinci școli, dar acum, privind în spate, a fost o experiență foarte importantă. Am observat comunități diferite. Copiii muncitorilor trăiau foarte diferit față de cei ai clasei de mijloc, formată din profesori, medici, intelectuali și așa mai departe, care aveau vieți foarte opuse ca stilistică și ca mod de abordare. În schimb, eram foarte activ la capitolul lecturi și asta m-a ajutat mult, mai ales că sfîrșitul anilor ’80 a fost o perioadă dezorganizată, au apărut protestele și mișcările de stradă. După ’90 s-a declanșat haosul total, ceea ce a însemnat ca și următoarea epocă să se afle tot sub această marcă a haosului irațional și a unor explozii de emoții, cînd societatea s-a dizolvat.
Am venit în România și, între ’90 și ’96 am stat la Iași, apoi am stat 10 ani la Cluj, iar pe urmă m-am mutat la București. Am stat în cam toate regiunile și sînt familiar cu Moldova, Ardealul și partea de sud a țării.
Erați foarte activ la capitolul lecturi. Ce autor v-a rămas în memorie de atunci?
Am avut cîțiva autori pe care i-am citit destul de mult, dar cred că printre cei mai importanți dintre cei pe care i-am descoperit în adolescență se numără Bulgakov. Atunci am citit foarte mult Bulgakov, care venise după o perioadă de cenzură. A fost interzis în anii ’60, ’70 și ‘’80, iar la finalul anilor ’80 a fost repus în circuit. Noi l-am redescoperit și proza lui scurtă a fost cumva o revelație, mai ales romanul Maestrul și Margareta, pe care l-am citit de nenumărate ori și îl știam aproape pe de rost.

„Imaginea mea despre România era o imagine luată din cărți”
Nu v-ați putea imagina un Chișinău în care să se vorbească doar limba română, după cum ați declarat într-un interviu. Cum vă definiți identitatea basarabeană în raport cu România?
În ’90 lucrurile erau mai radicale și veneau după o lungă perioadă de necunoaștere. Hotarele au fost închise și, de exemplu, în imaginea mea, a fost dificil. Veneam după o perioadă care se numea renaștere națională, în sensul în care ne defineam ca oameni care vorbesc limba română, sîntem români și sîntem frați. Una era discursul și alta era realitatea. Eram destul de romantici.
Eu aveam 19 ani cînd am intrat prima dată în România și am făcut parte din prima generație de studenți. Cît despre români, în sensul practic al cuvîntului, eu nu mai văzusem astfel de oameni. Să nu uităm că am fost rupți de această regiune de la 1812, iar toată modernitatea am trăit-o în Imperiul Țarist. În perioada interbelică am stat împreună foarte puțin, adică doar vreo 22 de ani. Restul am fost doar sub Imperiul Țarist sau doar sub Uniunea Sovietică. Eram formați altfel, aveam altă experiență, alt tip de practici sociale, economice, culinare. Am fost influențați enorm de mult. Mulți dintre noi vorbeam simultan două limbi, eram formatați și pe rusă, și pe română. Lucrurile astea lasă urme, nu ai cum să nu ai un anumit tip de influență, mai ales că vorbim de cîteva generații bune. Bunicii noștri aveau acte țariste, nu aveau acte românești.
Imaginea mea despre România era o imagine luată din cărți. Eu citeam foarte mult și începusem să citesc și literatură română, iar în capul meu era o anumită imagine. Cînd am venit aici, am descoperit o cu totul altă imagine. România era o țară care ieșea dintr-o perioadă autoritară, dură și violentă; ni se părea că este o țară mai săracă decît noi. Sună ca un paradox astăzi, dar ni se părea că venim dintr-o regiune mai prosperă. Din punct de vedere material, noi stăteam ceva mai bine. Nu foarte bine, dar aveam un anumit tip de stabilitate și nu trecusem prin demența ceaușistă.
Mi-a fost foarte greu să mă adaptez. Ceva în capul meu nu se lega cu ce știam eu despre români și cum sînt ei. Realitatea era mult mai dură. Oamenii aveau alte ocupații, alte preocupări, alte obsesii, trebuiau să își rezolve relele postcomuniste și asta a făcut-o o perioadă complicată din punct de vedere relațional. Foarte mulți ne percepeau diferit. Multe discuții se încheiau cu „voi, românii, nu ne înțelegeți” sau „voi sînteți ruși”. Chestii dintr-astea banale, care acum par comice. Deseori ni se reproșa că sîntem altfel și cumva tot vrem să ne identificăm ca români. Vedeam că aceste experiențe ne diferențiază. Acum, cu timpul, am lăsat lucrurile mai moale. Istoric vorbind, sîntem același popor, avem aceeași identitate etnică, lingvistică, dar experiența istorică atît de diferită ne-a diversificat. Asta nu înseamnă că nu sîntem români sau că nu vorbim limba română, dar avem și aceasta experiență de imperiu, de Rusia, care a lăsat niște urme care nu trebuie să ne sperie.
Transilvania are experiența Imperiului Habsburgic, care a lăsat alte urme, așa cum și partea de sud are niște tradiții balcanice, cu influențe ale Imperiului Otoman. Astea sînt realități istorice și trebuie să ne bucurăm de această diversitate.
Noi (moldovenii, n.r.) avem o sensibilitate un pic diferită și un tip de deschidere specific estului. Sîntem sufletiști, ne place să chefuim, avem un alt mod de a percepe timpul, nu sîntem atît de pragmatici. Face parte din experiența socială. Cînd ne ducem în Ardeal, acolo ne speriem: „Ce-i, frate, cum trăiesc oamenii ăștia? Imposibil așa ceva!”. Cu mesele alea ale lor de etichetă, noi murim acolo. Eu nu pot să trăiesc în Ardeal, mă deprimă. Asta nu înseamnă că nu apreciez stilul pe care îl au, chestiile astea țin de culturi comunitare și culturi istorice pe care trebuie să ni le asumăm.
Acum mi se pare că a devenit totul mai echilibrat. S-a schimbat și percepția față de noi. La început ba se speriau, ba nu ne înțelegeau, ba exista o relație puțin tensionată. Lucrurile s-au mai calmat, ba chiar există și un anumit romantism. De exemplu, muzica basarabeană a cucerit aici. Există o întreagă generație de copii care sînt apreciați în România, la fel și scriitorii, cei care fac muzică, medicii. Căsătoriile mixte sînt o treabă foarte importantă. Am observat că a crescut cota. Dacă în anii ’90 eram considerați bandiți, alcoolici și violenți, iar fetele noastre aveau o imagine destul de discutabilă, acum, din contră, mi se pare că imaginea s-a îmbunătățit: „Bă, da’ ăștia sînt foarte faini, e ușor de lucrat cu ei, fetele lor sînt gospodine.” Cu noi e foarte ușor de trăit. Acum nu mai faci chef fără basarabeni, tre’ să-i chemi, că sînt plăcuți la chef, na!
„Educatorul generației voastre nu sînt nici părinții, nici bunicii, ci telefonul”
Ați menționat, la un moment dat, că alienarea s-a stabilit în rîndul tinerilor încă din generația dumneavoastră. Astăzi pare că ne lovim de un abandon existențial fără precedent din ce în ce mai devreme. Care sînt similitudinile?
M-a pasionat și mă pasionează foarte mult chestia asta, de aceea am și încercat să scriu o carte despre adolescență. Am ajuns la vîrsta la care avem copii din generația voastră. Chiar dacă eu am fost mai leneș și l-am făcut tîrziu, majoritatea prietenilor mei au copii adolescenți sau chiar înspre facultate.
Eu țin foarte mult legătura cu cei tineri. De multe ori se miră: „Aoleu, dar sînteți de-o vîrstă cu părinții mei!”. Dacă ai o atitudine prin care reușești să te apropii de ei, te percep ca fiind mult mai tînăr, chiar dacă te trădează vîrsta. Tinerețea ține mai mult de o stare de spirit, nu de vîrsta biologică efectivă.
Am observat că ceva se întîmplă în toată povestea asta și că nu prea mai înțelegem ce se întîmplă cu cei tineri. Am crezut că dacă ne povestim adolescența noastră îi va ajuta să ne înțeleagă pe noi și pe noi să îi înțelegem pe ei.
S-au schimbat foarte multe pentru că s-a schimbat societatea. S-a schimbat stilul de muncă, s-a schimbat felul de consum, s-a schimbat felul în care ne petrecem timpul. Cel mai tare cred că s-a schimbat tehnologia ca stilistică și ca mod de consum. Înainte tehnologia era foarte „fiziologică”, foarte analogică, iar acum este foarte digitală și totul se petrece în această fugă într-un soi de virtual. Generația voastră este diferită printr-un anumit tip de sensibilitate. Există un nou tip de emoție care s-a construit în jurul vostru. Sînteți mult mai interiorizați, mult mai greu de citit. Noi eram mai „tribali”, în sensul de grupuri mari, acum pare că totul s-a spart în grupuri foarte mici. Pare un fel de depresie, tristețe, abandon, iar asta ține mai ales de relația cu părinții. Generația părinților voștri a fost o generație care a vrut foarte mult să recupereze.
După căderea comunismului, ce am spus? „Ce facem acuma? Tre’ să facem bani, să ne facem casă, să ne întemeiem o viață mai prosperă.” Noi ne temem enorm de sărăcie. Pe voi nu vă mai pasionează chestia asta, dar pe părinții voștri îi pasionează foarte tare. Spunem: „Noi pentru voi facem.”, „Toată ziua stau la lucru pentru tine!”, dar greșim la capitolul ăsta. „N-am avut timp să stau cu tine anul ăsta, dar ți-am cumpărat un telefon nou.”. Oferim aceste recompense materiale și credem că așa am rezolvat. N-aveți nevoie de chestia asta și poate că vă inducem că aveți nevoie, dar ele lasă niște goluri imense. Ca o constatare, mi se pare că generația voastră are un foarte puternic sentiment de abandon de către cei mari. Plus că vine și vîrsta la care, prin natura lucrurilor, te desparți de părinți. Începi să le închizi ușa și nu mai ai nevoie de ei, ba chiar te enervează, pentru că se bagă în viața ta. „Ai lipsit 15 ani și fix acum, la adolescență, te-a apucat grija pentru viața mea?”, iar asta creează un anumit tip de reacție.
Educatorul generației voastre nu sînt nici părinții, nici bunicii, ci telefonul. Asta schimbă foarte mult din datele problemei. E legat și de consum, pentru că voi aveți acces la un consum destul de mare față de generația noastră și chestia asta este ca un drog. De aici apar o mulțime de probleme, este un anumit nonsens care vă agasează, pentru că nici noi nu am reușit să construim ceva care să vă dea o direcție.
Pe mine mă uimește cumva, pentru că îmi amintesc de generația mea ca fiind foarte optimistă și foarte vioaie. Voi nu vă mai bucurați de viață. Asta nu înseamnă că o urîți, dar sînteți mai indiferenți, mai detașați. Poate e mai bine, habar n-am. Sînteți mai pragmatici, dar pragmatismul, de la o vîrstă, pe mine mă sperie. Adolescența nu ar trebui să fie pragmatică. Din punctul meu de vedere, pragmatismul e o chestiune destul de seacă și neinteresantă. Trebuie să existe o perioadă în care visezi și în care faci lucrurile chiar și împotriva intereselor tale. Sînt importante aceste ruperi și acest romantism, pentru că ele sînt cele care îți dau speranță. Speranțele și visele sînt utile pentru construcția umană, dar, cînd tu devii pragmatic de la 13 ani, e scam cumva.

Ne aflăm într-un context în care este firesc să adoptăm un răspuns de tipul „luptă sau fugi”. Care sînt temerile, fricile generației actuale?
Cred că ne confruntăm cu o anumită precaritate, în sensul în care dispar anumite tipuri de munci și apar altele, foarte fragmentare și foarte instabile. Mă sperie ideea că tinerii ajung să schimbe joburi atît de des. Poate părea o viață destul de veselă la început, dar, cu timpul, asta creează o mulțime de probleme. Creează instabilitate și deprofesionalizează foarte mult, pentru că faci multe joburi bucățele pe bucățele. Afectează stilul de viață, iar asta înseamnă că pentru tine devine din ce în ce mai greu să îți construiești o relație, un loc stabil. Intri foarte rapid într-o anumită dependență și într-un șir de depresii, pentru că tipul ăsta de muncă este foarte complicat și foarte epuizant. Nu te gîndești la familie. „Care familie? Eu nu am aia, nu am aia, nu pot să mă concentrez la asta, la o relație stabilă, vedem peste vreo 10 ani.” Dar tu, în 10 ani, ești terminat. Ca stil de viață, lucrurile astea sînt foarte riscante. Au ajuns aici prin mitul flexibilității muncii, care suna foarte bine acum vreo 10 ani. Acum, odată cu vîrsta, îți dai seama ca asta este ceea ce se cheamă în terminologia noastră un „bullshit job”.
Ideea de opt ore de muncă a dispărut aproape complet, toată lumea muncește cîte 13-14 ore. Pandemia a împins lumea spre munca de la domiciliu, ceea ce e un mare risc, din cauza faptului că ne schimbă spațiul privat în spațiu de producție. Înainte, veneai acasă, te deconectai de job, pentru că plecai de la birou, iar acasă era spațiul tău intim. Aveai familie, n-aveai familie, prieteni sau copii, era locul unde găteai, unde discutai, unde te uitai la un film, unde citeai o carte. Acum nu, biroul tău e acasă și tot timpul ești conectat la ideea de muncă. Dacă ne uităm la cei care lucrează de acasă – că avem toți genul ăsta de prieteni – la un moment dat umblă cu laptopul la baie, la bucătărie, cu copilul. Copilul zice: „Mami, hai să ne jucăm!” și ea îi răspunde: „Stai, că am de trimis mail, am deadline, nu pot.” Din punctul meu de vedere, trebuie să facem o distincție foarte clară între timpul de lucru și timpul de odihnă, între spațiul privat și spațiul de producție. Dacă nu distingem lucrurile astea, pur și simplu ne facem viața un iad. Mai grav, afectăm enorm viața celor din jurul nostru, a partenerilor de viață, iar dacă avem și copii, îi distrugem.
„România a devenit tot mai monoetnică”
Am remarcat că textul dumnevoastră despre mitul multiculturalității din Timișoara, deși nu a îndemnat la conflict, a stîrnit un val de reacții pe rețelele de socializare. Cum vă raportați față de acestea?
Am stat vara asta în Timișoara, pentru că am avut mai multe burse și proiecte, dintre care o bursă de scriitor, adică de creație, și o bursă de cercetare a infrastructurii și a felului în care această infrastructură devine o parte a culturii și influențează cultura orașului. Am lucrat pe piețele de vechituri din acele bazaruri de haine, care la ei sînt foarte dezvoltate.
Îmi este destul de cunoscut orașul, iar ceea ce încercam să arăt este că e destul de riscant ca Timișoara să trăiască într-o imagine falsă despre sine. Are destul de multe constructe dintr-astea, care au fost valabile cîndva, cu o istorie destul de interesantă și complicată, dar orașul s-a schimbat enorm în ultimii 50-60 de ani. Faptul că noi nu ținem cont de aceste schimbări mi se pare o problemă. Cînd vorbim despre orașul actual, trebuie să ținem cont de ce tip de societate avem, ce tip de organizare socială, ce tip de stratificări sociale, ce fel de comunități există, pentru a putea crea politici și mecanisme reale pentru o populație reală. Nu poți să spui că la noi în oraș este multiculturalism, că există comunități germane, maghiare, evreiești. Oameni buni, așa ceva nu mai există de mult, de vreo 60 de ani! S-a distrus chestia asta, pentru că s-a schimbat populația. E plăcut să trăiești într-un mit cum că este o societate multiculturală și în realitate să avem dovada că este un oraș care se manifestă cu destul de multă violență. Comunitățile reale, etnice, precum comunitatea romă, sînt violent atacate și scoase din circuit.
Am un foarte mare respect față de oraș și față de cetățenii acestuia, dar datoria mea este să arăt acolo unde sînt probleme, mai ales că am ochiul format. Corpul social trebuie îngrijit și el. Nu e plăcut să realizezi că ai trăit într-o poveste falsă.
Iașul are și el multe probleme, de București nici nu mai zic. În zona de Banat ei au și un orgoliu exacerbat, nu le-ar strica puțină modestie moldovenească. De-aia zic că ar trebui să mai facem schimburi de populație, bănățenii să stea puțin prin Vaslui și vasluienii prin Banat, să se mai schimbe relațiile. Aștia sînt prea modești, ăilalți prea orgolioși și au ce învață unii de la alții.
Considerați că ar mai putea exista o „capitală a diversității” în țara noastră?
Cînd a avut loc Unirea, România era mult mai diversă din punct de vedere etnic. În perioada interbelică și mai ales în perioada comunistă, tendința a fost aceea de unificare națională. Comunitatea evreiască a plecat, iar comunitatea germană s-a retras și ea aproape total. Înseamnă că Sibiul nu mai are nicio legătură cu sașii dinainte, în afara moștenirii culturale și a clădirilor care au rămas. În rest, acolo nu mai există așa ceva, așa cum și Timișoara și-a pierdut toată comunitatea evreiască și aproape toată comunitatea germană. Mai există o mică comunitate maghiară și o comunitate sîrbă, mică și ea. În schimb, apar alte comunități, cea romă este foarte puternică, italienii, care au început să își facă business-uri și așa mai departe.
România a devenit mult mai monoetnică. Comunitatea maghiară din Transilvania a scăzut foarte mult. Clujul, care le-a aparținut cumva prin identitate și construct, acum are o minoritate sub 20% de maghiari. Nu mai zic de sudul României, cum este Dobrogea, foarte pestriț etnic și foarte interesant, care a devenit și el tot mai monoetnic. Românii au început să domine peste tot, turci, lipoveni și tătari tot mai puțini. Mulți dintre ei au început să nu mai vorbească limba lor, ci să vorbească doar în română. Trebuie să ținem cont de chestiunea asta și să îi protejăm pe cei mai mici, să îi ajutăm să își păstreze identitatea. Există această identitate românească care a cucerit tot și asta este. Țara ne aparține, ce facem cu ea este altă poveste. Cum o gospodărim vedem deja din realitățile curente.

„Acolo unde există comunitate, găsești și cultură bună”
Una dintre plăcerile dumnevoastră este să călătoriți. Ați cutreierat orașe precum Clujul și, cel mai recent, Timișoara, o adevărată capitală culturală. Cu toate acestea, anii studenției i-ați petrecut la Iași. Ce lipsește din peisajul orașului?
Din punctul meu de vedere, Iașul este, indiscutabil, orașul numărul 2 al României, chiar dacă este în concurență directă cu Clujul. Hai să zicem că sînt aceste trei orașe reprezentative ale țării, printre care și Bucureștiul, care este capitala și, ca mărime, iese puțin din circuit, fiind cel mai mare și mai puternic.
Iașul nu are nevoie să fie capitală europeană, asta e o chestiune de joc și de proiect. Evident, e important să cîștige un asemenea proiect, pentru că e vorba de banii care vin și așa mai apare un cinema, o școală, o sală de spectacole, dar sînt chestiuni mai degrabă financiare. Eu nu cred că Timișoara se va schimba foarte mult după acest titlu. Timișoara va reveni la ce a fost și ce este în continuare. Dacă ea are putere, poate să devină un centru important, dar, în orice caz, din mai multe cauze, nu va bate niciodată Iașul la capitolul cultural.
În acest moment, din punctul de vedere al resursei umane, Iașul este pe primul loc după București. De ce se întîmplă asta e o chestiune istorică, care ține de infrastructură, de tradiție, de liceele pe care le are, de universitate. De asemenea, este regiunea care are cea mai multă populație și, evident, contează și asta. Organizarea socială este un pic mai diferită, nu este atît de individualistă, ci puțin mai comunitară. Cultura este o chestiune comunitară, iar acolo unde există comunitate, găsești și cultură bună. Unde se merge pe „fiecare-i pentru el”, acolo e moarte curată; se poate găsi carne mai bună, dar niciodată cultură mai bună.
Dacă economia funcționează după criterii de cumulare, cultura funcționează după fix opusul, adică după criterii de dăruire, de a da în afara ta lucruri pe care nu poți pune preț.
Universitatea din Iași are cîteva mici probleme. Ar trebui să își regîndească strategiile și să înțeleagă că Iașul este plasat pe flancul estic și că poate atrage toată populația din zona Ucrainei și Republicii Moldova, pentru că este parte a comunității europene. Poate deveni unul dintre cele mai importante campusuri, mai ales că războiul a schimbat multe. Oamenii din zona de est încearcă acum să se cupleze la spațiul ăsta european, care e mult mai ofertant și economic, și ca stabilitate a vieții.
Mai mult, Iașul ar putea deveni un soi de locomotivă pentru Chișinău și ar putea fi astfel cea mai importantă zonă urbană din regiune. Zona de Iași și zona Moldovei ar putea deveni, în următoarea perioadă, cea mai importantă zonă din România ca formă de dezvoltare după București, dar clar mai important decît flancul vestic, cum este Timișoara, ba chiar mai important decît zona Clujului. Astea trebuie gîndite, fiindcă e nevoie și de o infrastructură destul de mare. Aeroportul trebuie să își facă două piste, trebuie să își facă un aeroport comercial mai puternic și trebuie o autostradă care să unească centrele Iași-București-Chișinău.
Observ cît de tare se dezvoltă și urbanistic, dar aici am multe rețineri. Chiar am fost în toamnă și am cîteva critici. Mie nu îmi place mall-ul, atît de lăudat în Iași, acel Palas Mall de lîngă Palatul Culturii. Mi se pare că a devenit foarte riscant, deoarece cucerește centrul. Centrul Iașului, care tradițional era pe axa Copou, unea mitropolia, teatrul și apoi ducea la Palat, acum este acaparat de acest mall. Lumea deja identifică Iașul cu mall-ul, lucru care este de neacceptat, fiindcă este un element pur comercial, n-are nicio treabă cu orașul în sine. Trebuie analizată foarte bine situația, pentru că schimbă croiul și dinamica orașului, care afectează viața socială. Poate să-l aglomereze enorm de mult, poate să-l facă un iad urban sau poate să-l dinamizeze.
Sper că sînt suficienți oameni inteligenți și pricepuți, pentru că trebuie să existe și un anumit tip de presiune. Mi se pare că Iașul este un pic prea cuminte la capitolul rezistență a populației. Adică este o populație prea blîndă cu administrația și cu aceste proiecte. Populația trebuie să reacționeze.
În același timp, mi se pare că, în acest moment, în Iași, totuși, se trăiește mult mai confortabil decît în Cluj. Cluj a devenit foarte agresiv, foarte scump și foarte violent, în sensul ăsta urban. Timișoara este foarte confortabilă la acest capitol.
În acest moment, dacă aș avea de ales între două orașe ale confortului, cred că Iași e printre primele. Există încă o mișcare destul de lejeră. Oamenii încă nu sînt atît de stresați. Observ și școlile, sînt încă bunicele. Se mănîncă bine. Sînt cafenele. Este viață de noapte. Timișoara nu are viață de noapte, asta m-a mirat. Nu-mi plac orașele fără viață de noapte, dar asta e o tradiție de dincolo de munți. Dincolo de munți, oamenii se culcă de la ora 9:00. În partea asta de munți, este oleacă altfel. Moldovenii sînt mai agitați, nu le place să stea, uită să iasă din beci. Asta face parte din viața noastră. Nu trebuie să ne temem de lucrul ăsta.
„S-ar putea să plătiți nu atît problemele voastre, cît problemele părinților voștri”
Mediul politic pare să nu fie de interes pentru tineri, deși, inevitabil, acesta îi va afecta mai devreme sau mai tîrziu. Putem spera la un soi de „conștiință socio-politică” în rîndul acestora?
Mi se pare că generația asta este destul de depolitizată, în sensul în care politicul e văzut destul de tehnic – piste de biciclete, eco foarte abstract, un anumit tip de confort de viață, care este bine să fie dorit, evident. E puțin straniu, e o generație mult mai pragmatică. Sînt mult mai sensibili decît noi la, de exemplu, partea asta de anumite de toxicități, la un tip de violență, la anumite agresivități verbale, relaționale, care pentru noi nu sînt atît de dificile. Mă gîndesc că noi am fost crescuți într-o cultură mult mai violentă.
În același timp, mi se pare că sînt destul de detașați, dar nu e vina lor atît de mult, cît e vina noastră, a felului în care noi i-am protejat. Am făcut un exces de protecție în ceea ce îi privește. Departe de aceste elemente, felul în care noi am construit această societate, felul în care arată țara noastră, felul în care arată nu doar țara noastră, ci și întreaga regiune și întregul angrenaj european, face ca ei să fie puțin mai detașați și cumva este vina noastră dacă ei nu o să fie implicați în aceste procese. Probabil vor veni și peste ei destul de multe probleme, pentru că fiecare generație va plăti cumva, cu toate că de multe ori s-ar putea să plătiți nu atît problemele voastre, cît problemele părinților voștri, adică greșelile noastre. Noi sperăm că voi o să fiți ceva mai inteligenți și o să faceți lucrurile mai bine, cu o societate ceva mai echilibrată, cu toate că, la cum arată lucrurile, nu vreau să bag mîna în foc. Veniți într-o lume deloc stabilă, destul de cinică și destul de perversă. Asta este, o să vă descurcați voi, că sînteți deștepți!
Traversăm o perioadă dificilă, cu multe suișuri și coborîșuri. Ne deconectăm de prezent și romantizăm din plin trecutul. Cum ajungem, ca popor, să ne îmbrățișăm trecutul, să-l vedem și să-l acceptăm cu toate relele sale?
Nu va fi simplu, tocmai pentru că tindem să romantizăm trecutul. Dacă vorbim de bunicii noștri, ei au prins interbelicul, au fost anii ’60-’70, care arată acum destul de interesant, mai ales cînd ne uităm la imagini și vedem cum se distrau sau cum trăiau părinții noștri sau bunicii voștri. În același timp, fiind într-un regim destul de complicat și mai autoritar, a existat o dezvoltare socială economică destul de complexă. Urcînd spre anii ’60-’70, iar asta o putem vedea din arhive, educația, școala, sportul, filmul, cultura, arată destul de atractiv. Anii ’80 arată catastrofal, pentru că a fost perioada ceaușistă, iar pe urmă vine perioada anilor ’90, care este un haos total și nimeni nu mai înțelege ce se întîmplă.
Toate aceste trecuturi vin peste noi cu toate problemele sociale pe care nu le-am rezolvat la timp. Multe ni se trag din acele epoci, sînt ca niște boli cronice. Cred că trebuie să existe un fel de împăcare; să acceptăm lucrurile. Atît au făcut părinții noștri, trebuie să-i înțelegem și pe ei. Evident, trebuie să condamnăm unele lucruri: „De ce ați acceptat atît de mult? De ce n-ați luat măsuri?”. Nu sîntem nici în cea mai proastă situație, dar nici în cea mai bună. Nu trebuie să privim cu ură la noi, dar nici să credem că sîntem buricul pămîntului. Avem și părți bune, și părți slabe, trebuie să ne înțelegem și să ne evaluăm corect. Sper să cădem la un fel de împăcare socială, dar fără a accepta mari compromisuri.

„Sălbaticii copii dingo” au crescut/crezut în imperiul sovietic, l-au privit prăbușindu-se, după care nu au mai crezut în nimic. Cum tratăm rana cîinelui dingo, fără ca acesta, resălbăticit, să ne atace?
Noi am fost o generație care s-a resălbăticit în anii ‘90. Am devenit destul de cinici, fiindcă am crezut că vom acumula foarte mult și vom schimba lumea. Realitatea arată că am pierdut pe foarte multe planuri. Am cîștigat pe chestii personale, private, dar ca societate am pierdut, pentru că am destructurat o comunitate destul de complexă și n-am pus de multe ori nimic în loc. În același timp, vin copiii noștri, care au alte cerințe de la viață, vor să aibă mai mult timp pentru ei, vor să aibă un anumit de confort cu un preț nu atît de mare.
Noi am plătit un preț prea mare pentru confortul care îl avem, de multe ori am ne-am epuizat viața fără să ne dăm seama că, de fapt, pierdem în loc să cîștigăm. Astfel, cred în acest tip de a ajunge la o înțelepciune și să înțelegem unde greșim față de cei tineri. Noi încercăm acum să vă impunem o mulțime de lucruri și deseori vă facem reproșuri că nu sînteți așa, nu sînteți așa, nu sînteți așa. Nu înțelegem că aceste reproșuri sînt, de fapt, problemele noastre nerezolvate, că noi v-am creat o mulțime de probleme și, în loc să ne asumăm problemele noastre, dăm vina pe voi. E foarte greu să accepți că ești înfrînt.
Ne place să ne jucăm, să ne credem victorioși, să zicem că noi am cîștigat, dar trebuie să fim demni și să spunem că sînt lucruri pe care le-am făcut prost, că e bine să nu călcați pe aceste urme, să nu faceți acele greșeli pe care le-am făcut noi, adică să încercați să aveți mai mult timp cu voi înșivă, cu prietenii voștri, cu copiii voștri. E important să ai o viață materială stabilă, trebuie să țineți la ea, dar nu trebuie să vă înlocuiască viața propriu-zisă.
Scurtă biografie
Vasile Ernu (n. 1971, la Odesa, azi Ucraina, în fosta URSS) este scriitor român și eseist. Este absolvent al Facultății de Filosofie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 1996) și al masterului de filosofie (Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, 1997). A fost redactor-fondator al revistei „Philosophy&Stuff” și redactor asociat al revistei „Ideea. artă+societate”. A activat în cadrul Fundației „Idea” și Fundației „Tranzit”, Editura „Idea” și Editura „Polirom”. În ultimii ani, a ținut rubrici de opinie în „România Liberă”, „Adevărul”, „Timpul”, „HotNews”, „Libertatea”, precum și rubrici permanente în revistele culturale „Noua Literatură”, „Suplimentul de Cultură„ și „Observator Cultural”. Vasile Ernu este unul dintre fondatorii și coordonatorii platformei „Critic Atac”.
***
Surse fotografii: www.ernu.ro; www.facebook.com
Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI

Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte, e o carte recentă, dar mi s-a părut parcă scrisă în altă vreme, cu o dragoste pentru literatură care are în ea deopotrivă ceva fanatic și ușor aristocratic. Această pasiune se vede mai bine în scrisorile din 2010, care – deși mai puțin solemne și mai ludice decât cele noi – își pun marile probleme literare dintr-o postură conștientă de sine, dar nu artificială, care se vede poate inclusiv în alegerea unui gen revolut ca cel epistolar. Trebuie literatura să vizeze viața? E mai important stilul? E literatura un act de comunicare sau unul autotelic? E important să ai exercițiul marilor clasici? Până și întrebarea asta ciudată, care tot revine, după mine aiurea: care este cel mai mare scriitor modern?
Acolo, Stănescu are ochiul mai rece și Ernu face apologia unei arte ce sapă după „sensuri care să ne lămurească în micile noastre frământări”. Spun mai rece pentru că, nu știu dacă pentru că brava sau nu, Stănescu merge suficient de departe cât să declare că nu crede „în literatură ca formă de comunicare cu aproapele”. E o poziție extremă, care-i lasă literaturii deschisă numai poarta autoexpresiei și m-am găsit, în această mahie douămiistă, mai degrabă de partea lui Ernu, deși ideea lui că literatura ar trebui, de fapt, „să salveze” e aproape romantică în idealismul ei.
Își știu foarte bine literatura amândoi, dar pe liniile trasate de această diferență, modernitățile lor predilecte diferă. Ernu vine din Mantaua lui Gogol, Stănescu din modernismul anglo-saxon (tu soseai din vieți, eu veneam din morți, ca Tori Amos și Kafka). E, firește, de așteptat ca cineva care cere literaturii să vindece lumea să-și găsească rădăcini în literatura existențială rusă și să vadă ceva gratuit și, în termeni creștini, zadarnic în inteligența stilistică și efortul artistic al lui Joyce, de pildă, așa cum un sceptic nu poate să declare cu mâna pe inimă și fără să se simtă ridicol că vrea să ajungă prin ce scrie la „sufletul lumii”.
Dar dincolo de distanțele astea de educație și predilecție, diferențele între ei sunt mici – cum observă și Vancu în prefață, și mi s-a întâmplat să citesc scrisorile fără să știu întotdeauna cine le scrie și fără ca asta să conteze. Mi-au lăsat impresia unei autentice libertăți artistice, una care-și pune problemele artei dinăuntru, cu puține fasoane și ținute în frâu câte sunt, o libertate făcută posibilă de o prietenie care, ca să citez din clasici, e egalitate.
Scrisorile noi, de anul ăsta, publicate mai întâi pe Scena9, păstrează diferențele, care parcă între timp s-au mărit. În ele, Ernu e și mai concentrat asupra mizei sociale a literaturii, dar parcă fără același entuziasm, Stănescu și mai convins că e fantasmatică pretenția ca arta să ofere „chei morale” ale existenței, de unde și aerul lor ușor melancolic. „E o perioadă a marilor abandonuri, a lepădării orgoliului și a căutării de drumuri cât mai ascunse”, în niciun caz a proiectelor.
Dincolo de notele astea pesimiste, promisiunea din prima parte de a discuta romanul sud-american nu e îndeplinită nici un deceniu mai târziu, și se învârt în jurul acelorași nume și acelorași probleme și în cele noi; mai nou e Franzen, dar rușii rămân centrul acestui canon, în unele cazuri până la saturație. Ernu trage tot timpul discuția pe teritoriile pe care se simte cel mai sigur, deși uneori ar fi fost profitabilă discutarea scopului literaturii în lumina modernismului francez, de pildă, care e lipsit de accentele paroxiste ale prozei ruse și ne oferă romane ceva mai limpezi, în care nu te întâlnești cu Dumnezeu la fiecare colț de stradă și nu orice respirație e o rugăciune interioară. În orice caz, scrisorile sunt un tur de forță: Radu Vancu vorbește în prefață despre fanatism și cred că într-adevăr asta este. Îl recunosc în mine însumi, dar într-o formă decăzută. Cred că de fapt mi-au adus aminte de vremurile în care chiar credeam că literatura poate să vindece lumea – poate de-asta mi-a plăcut atât și i-am citit cu admirație.
2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
Observator cultural 09.01.2024
”Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu și-au reeditat schimbul epistolar publicat în 2010, la care au adăugat și o serie nouă de scrisori din ultimul an. Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte (Editura Trei) este o carte despre importanța literaturii în viețile noastre, despre rolul acesteia în societate și despre posibilitățile sale în vremuri de criză ca ale noastre.
Vasile Ernu și-a publicat și partea a doua a Jurnalului la sfîrșitul lumii (Editura Cartier), care strînge postările consistente de pe Facebook ale autorului, prin care cred că Ernu s-a impus, cel puțin la fel de mult ca prin cărțile sale, ca una dintre cele mai importante voci ale vieții noastre sociale. ”
link comentarii

INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
ClipTVR is a Romanian public broadcast service.Wikipedia507 views 14 Dec 2023O pledoarie pentru literatură, azi, la #IntrareLiberă, de la ora 19.00, susţinută de scriitorii Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu pornind de la recentul lor volum epistolar „Centrul nu se mai susţine. Ceea ce ne desparte”. Cei doi scriitori sunt invitaţii Mirelei Nagâţ, alături de criticul literar Adina Diniţoiu şi de jurnalistul cultural Matei Martin de la Radio România Cultural. Nu rataţi o discuţie pasionantă despre rolul literaturii şi responsabilitatea scriitorului, despre marea literatură rusă şi cum ne raportăm la ea în vremea războiului, despre relaţia scriitorilor cu puterea sau despre cum s-a transformat literatura în era digitală şi a corectitudinii politice. O bună ocazie de a afla şi câteva din preferinţele literare ale invitaţilor.
Producător Anca Lazarescu
« go back — keep looking »