De la cititori #readingfunclub
Au găsit și un loc potrivit cărții – mai ales că sunt în Gara de nord spre Suceava
—
Citită parțial în perioada recentă de anxietate politică, “Generația canibală” a lui Vasile Ernu nu a fost o lectură ușoară. Poate pentru că romanul îmi aduce aminte prea mult de tranziția postcomunistă, prin care eu însămi am trecut, visând alături de mulți alții laptele și mierea vestului, dar gustând din plin amarul și fierea capitalismului.
Democrația vine la pachet cu o serie de lecții dure și repercusiuni nefaste: șomajul masiv, închiderea fabricilor și uzinelor, privatizarea diverselor sectoare. Oamenii debusolați socio-politico-economic, aleg cu ușurință blugi de la turci, coca-cola și casete vhs, păcălindu-se că sunt și ei o parte din occident și libertate. Se produce un decalaj tsunami între idealurile tinereții și realitatea dură a societății românești postdecembriste, discrepanță care și astăzi încă se mai resimte.
Mi-a plăcut stilul scriitorului, lucid, cu un umor fin dar peste măsură de profund, intim și metodic. Ernu reflectă asupra unei perioade de mari transformări istorice atât din România și Basarabia, interval redat cu sinceritate și acuratețe. Povestea șocantă și plină de tristețe a Svetlanei Mihaela Tănasă mă va bântui o bună bucată de timp de acum încolo…
“În general, elita numită democratică a României a fost profund antidemocratică și prădătoare, indiferentă la nevoile și interesele pululației.”
“Eram foarte convinși că ceea ce ne lipsește sunt banii și mărfurile pe rafturi. Cum suferiserăm mult în timpul regimului anterior, eram convinși că odată cu libertatea a venit și binecuvântarea ca un răspuns, ca o răsplată la suferința noastră. Eram de o naivitate condamnată la distrugere.”
“Durerea cea mare pe care e tot mai greu s-o ascundem-tranziția-a avut prea mulți perdanți și prea puțini victorioși. Victorioșii puțini au luat tot-perdanții mulți au rămas cu răni, nemulțumiți, umiliți și cu o dorință de revanșă teribilă.”
O prodigioasă cronică a istoriei noastre recente
O prodigioasă cronică a istoriei noastre recente
Victor Teișanu – Revista Hyperion nr.6, 2025
După ce închei lectura celor aproape 600 de pagini, cât înseamnă Generaţia canibală semnată de Vasile Ernu (Iaşi: Ed. Polirom, 2024), te întrebi mai întâi ce-ai citit de fapt? Un roman social, secvenţe de jurnal comentate, analiza sociologică a agitaţilor ani 90, evocări, ori pur şi simplu prezentarea epocii tranziţiei din unghiul de vedere al unui martor şi totodată participant angajat în noianul evenimentelor, mereu tentat să mixeze datele memoriei cu imaginarul învolburat al scriitorului din el? Răspunsul, oricum am încerca altfel, trebuie să conţină toate componentele de mai sus şi poate multe altele. Pentru că Generaţia canibală e în primul rând un fragment de istorie vie, cu toate ale ei, încă obsesivă şi neelucidată: istoria epopeicului deceniu de după căderea regimului comunist în Estul european văzută prin prisma subiectivă, dar sinceră, a unui tânăr venit din Basarabia, cu o sensibilitate complexă, puternic amprentată de spirit slav, evident mai ales în momentul impactării spaţiului geografic de dincoace de Prut. O sensibilitate înclinată să perceapă lucrurile preponderent sub aspectul lor tragic. Am completa însă că nici mentalul mioritic n-a fost vreodată mai puţin fatalist. Vasile Ernu devine astfel un prodigios cronicar de istorie recentă. Naraţiunea sa, în egală măsură literară şi jurnalistică, se transformă până la urmă şi într-un fel de bildungsroman, ilustrând evoluţia personajului-povestitor de la începuturile candide şi visătoare către ipostaza insului matur, capabil nu doar să navigheze printre meandrele realităţii, ci şi să separe adevărul istoric de aparenţe. Parcursul cronologic al faptelor devine astfel o fascinantă călătorie iniţiatică, la capătul căreia eroul, dacă nu se consideră purificat, în sens aristotelic, va dobândi măcar un cu totul alt mod de a percepe realitatea. Şi anume, va privi datele acestei realităţi cu circumspecţie, într-o cheie sceptică, pentru că viziunea idealizată a anilor 90 s-a dovedit a fi, în cazul său, care vorbeşte de fapt în numele întregii sale generaţii, o imensă deziluzie.
Cartea lui Vasile Ernu se referă, concret, la radicala schimbare de paradigmă politică, socială, economică, religioasă şi culturală din Basarabia şi România, petrecută în ultimul deceniu al veacului 20, schimbare ce a bulversat total şi dramatic această zonă estică a Europei. Deşi tăvălugul demolator privea întreaga societate, Ernu priveşte evenimentele mai ales din perspectiva celor tineri, ca principali agenţi ai schimbării şi, în prezent, după opinia sa, victime ale dezastrului general. Aici, fireşte, analiza autorului pare din capul locului pornită să demonstreze că anii respectivi au dislocat nu doar un regim politic, ci şi confortul unei lumi, (e drept, săracă şi izolată, dar oarecum stabilă şi predictibilă în felul ei), provocând suferinţă şi haos. Epoca la care se referă memorialistul, însemnând disoluţia statului şi a instituţiilor şi instaurând arbitrariul, corupţia şi puterea banului, e sinonimă conform acestei interpretări, cu „Epoca Western a Estului: epoca noastră canibală“ (p. 20). Şi nu e vorba doar de canibalizarea relaţiilor dintre oameni, ci, mai grav, de canibalizarea propriilor iluzii referitoare la un viitor mai bun. Se trăia cu fascinaţia Vestului, cel plin de ispite, încât la o nuntă, undeva într-un sat, comesenii lasă baltă veselia şi bucatele tradiţionale spre a urmări noul episod din serialul Twin Peaks. Ierarhiile de orice fel au fost abolite. În Basarabia un actor cu bun renume cedează presiunii psihologice şi devine cerşetor, iar profesorii, pauperizaţi, fac negoţ cu mărunţişuri la colţ de stradă spre a-şi hrăni familia. Suntem în etapa în care, pentru a supravieţui, contează mai mult protecţia găştilor mafiote decât instituţiile statului. La basarabeni funcţionau temuta krâşa cu executorii ei, vestiţii rakeţi. Imaginea unei lumi care se dezintegrează, înlocuind valoarea şi meritul cu diplome cumpărate şi CV-uri măsluite, pare un laitmotiv în naraţiunile lui Vasile Ernu. El este genul de analist care priveşte doar jumătatea goală a paharului, dar altfel extrem de meticulos şi aducând, din punctul lui de vedere, argumente imbatabile. De aici şi tabloul atât de sumbru al unei Românii (şi Basarabii) definitiv debusolate şi navigând în derivă spre nicăieri. Între atâtea pagini memorabile se numără şi cele care descriu călătoria cu trenul de la Galaţi spre Târgu Bujor. În vagoanele insalubre şi dezolante lumea fuma şi bea, toţi „erau beţi, dar încă fericiţi şi plini de speranţă“, neştiind că se aflau deja „în epoca tranziţiei spre nicăieri“ (p. 466). Însuşi trenul acela hârbuit „avea speranţa că merge încă undeva“. Dar „speranţa se va pierde ceva mai târziu“ (p. 406), ne avertizează profetic autorul. Asemenea avertismente sunt strecurate de nenumărate ori, căzând ca nişte lovituri de trăsnet în mijlocul petrecerilor fără sfârşit ale tranziţiei şi inducând mereu ideea că asistăm la o farsă tragică a istoriei, la un fel de „canibalizare veselă“ (p. 420). Şi cine sunt canibalii? Dincoace de Prut sunt tinerii, proaspăt ieşiţi din comunism şi trăindu-şi paroxistic libertatea, ca într-un carnaval, iar din Basarabia, „prima generaţie care mergea cu trenul nu spre Siberia, ci spre Vest“ (p. 46). Dar dincolo de veselia naivă a celor tineri, ne spune Vasile Ernu, se înfiripa însă, treptat, degringolada. Locuitorii Estului făceau cunoştinţă cu vocabule noi, al căror conţinut otrăvit avea să-i împingă puţin câte puţin pe culmile disperării: privatizare, inflaţie, speculă, bursă, disponibilizare, faliment etc. Motiv pentru autor ca procesul de occidentalizare să fie cercetat şi descris mai ales în ipostaza sa distructivă şi în culori macabre: „Descompunerea Estului a fost o mină de aur (…) pentru întregul Occident. Cadavrul însângerat al Estului a fost o perfuzie imensă pentru Vampir: o nouă piaţă, resurse materiale şi mai ales umane imense. Mult sânge proaspăt s-a vărsat pe trupul tremurând şi aparent îmbătrânit. A avut loc marea resuscitare. Vampirul s-a lins pe bot de plăcere, iar noi ne-am lins rănile de durere“ (p. 378). Conform opiniei autorului schimbările sunt de faţadă, ascunzând în ele, prin falsitate şi cruzime, indicibile drame omeneşti. Devine relevant exemplul cafenelei Skazka din Cahul, altădată local unde părinţii îşi aduceau copiii pentru destindere, acum redenumită Escobar, cu un bolid de lux la intrare şi inaccesibilă muritorilor de rând. Iar concluzia autorului e răspicată: „Asta e lumea pe care aţi construit-o. Restul e gargară“ (p. 455). Altfel spus, trecutul a fost mai bun decât prezentul. Şi totuşi, către final, comparând cele două feţe ale timpului, analistul încearcă să împace contrariile şi să impună echidistant opinia unui alt personaj emblematic al anilor 90, jurnalistul A. G.: „Nu mi-a plăcut cum eram, dar nici ce-am devenit nu-mi place“ (p. 544). Spre deosebire de Vasile Ernu, alţi comentatori ai tranziţiei către o societate liberală văd însă jumătatea plină a paharului. Adică bunăstare mai multă, avânt în economie şi infrastructură şi mai ales şanse mari de succes pentru iniţiativa privată. Vilele devin astăzi o banalitate în orice sat, iar staţiunile de lux de la noi şi din ţări exotice sunt mereu copleşite de români. Cum ar veni, adevărul e situat undeva la mijloc: au dreptate şi optimiştii şi scepticii, pentru că succesul şi eşecul funcţionează fără întrerupere în istorie. Important e ca procentul celor eşuaţi să fie cât mai mic. Lui Ernu, privind spre trecut, inclusiv sărăcia i se pare o virtute, fiindcă „e mult mai uşor să suporţi egalitatea în sărăcie decât inegalitatea în bogăţie“ (p. 391), aforism amendat în altă parte cu adaosul că, totuşi, inegalitatea nu e preferabilă nici în sărăcie. Ne aflăm deci într-o dilemă fără soluţie, deoarece în socialism, conform definiţiei lui Proudhon despre proprietate, „averea era legată de ideea de hoţie“ (p. 520), în niciun caz ca rezultat al muncii. Căci „din muncă se puteau face doar bătături şi hemoroizi“, ne asigură iarăşi aforistic autorul. Deci: mai bine sărac lipit pământului, dar curat. Însă indiferent de cauze, exemplele de vieţi eşuate în spaţiul amăgitor al anilor 90 sunt numeroase în cartea lui Vasile Ernu şi contribuie din plin la impresia că autorul a întreprins, adunând mii de probe, un veritabil rechizitoriu al tumultuoşilor ani 90, atât în România, cât şi în Basarabia.
Cum remarcam la început, Generaţia canibală, în dimensiunea sa caleidoscopică, are şi o substanţială componentă sociologică. Ernu studiază atent medii şi etape istorice, formulând constatări adesea originale despre locuri, vremuri şi oameni. Călător experimentat, el încearcă definiţii şi sinteze, uneori discutabile, dar totdeauna interesante prin metodologia şi inventivitatea raţionamentelor. E preocupat de diferenţele dintre urban şi rural, în trecut şi astăzi, care ţin de mentalitate, educaţie şi condiţii materiale, dar şi de zonele geografice, capabile să potenţeze calităţi şi defecte. Avem adevărate studii şi statistici despre viaţa studenţească în anii tranziţiei, la Iaşi şi la Cluj, cu forfota şi promiscuitatea căminelor, intrate şi acestea în era libertăţii neîngrădite, dar şi a luptei acerbe pentru supravieţuire. Deplasările dinspre Chişinău spre Iaşi, cu munţi de bagaje alimentare şi vestimentare, ca şi organizarea „tribală“ din căminele studenţeşti sunt consemnate în pagini incandescente, de maximă calitate literară. La fel ca secvenţele privitoare la Căminul 16 din campusul „Hasdeu“, socotit „Templul studenţilor de la Cluj“, în fapt „un simbol al haosului total“ (p. 319). Perioada ieşeană pune deja în discuţie diferenţele dintre tinerii de pe cele două maluri ale Prutului, basarabenii trebuind să facă eforturi multiple spre a se integra în noul topos socio-cultural. Concluzia analistului Ernu privind acest subiect, având în faţă şi exemplul vestitului Sergiu (Serghei) Malagamba, este că reuşita adaptării cere doar atât: „să fii tu însuţi!“, indiferent de context. Doar astfel basarabeanul Malagamba s-a impus, generând în divertismentul dâmboviţean şi o nouă stare de spirit, malagambismul, „cel mai important curent al tinerilor moderni din România, adus de la Chişinău, nu de la Paris (…) Asta înseamnă integrare“, conchide ferm autorul (p. 360). Şi numai aşa pot fi contracarate diferenţele cumulate de basarabeni după nefastul an 1812. Între altele Ernu este convins că băşcălia, savurată dincoace de Prut, este respinsă de basarabeni, ca nefăcând parte dintre faţetele legitime ale umorului. Tot aşa cum manelele, cu izul lor balcanic, s-au impus greu la Chişinău, unde părea de nezdruncinat specificul „şansonului“ rusesc. Analistul crede sincer că schimbările n-au însemnat progres pentru Basarabia, ci ruralizare. Cum n-au fost benefice, sugerează Vasile Ernu, nici pentru România unde, din raţiuni globaliste, se pierde puţin câte puţin, dar sigur, câte ceva din specificul nostru identitar. Radiografiile sale sociologice fac parte organică din naraţiune, argumentaţia purtând mereu amprenta autorului. Câteva afirmaţii cu această pecete personală sunt de reţinut. Precum: „Faţă de Iaşi, Clujul era vizibil mai provincial, dar cu pretenţii de Paris (…) Iaşiul era superliberal, Clujul, cel mai conservator oraş în care am stat“ (p. 260). Sau în altă parte: „Clujul mereu a fost în zona etnic românească mai degrabă rural decât urban. De Sibiu nici nu mai zic, este un oraş profund rural“ (p. 201). Aceste trăsături cu privire la sat şi oraş detectabile în Ardeal seamănă bine cu ce s-a întâmplat şi la Chişinău, fiindcă ambele zone au fost puternic determinate istoric de regimuri politice imperiale. Diferit stau lucrurile, susţine Ernu, în capitala Dobrogei: „Constanţa este însă exact opusul: de o urbanitate a populaţiei pe care nu am mai întâlnit-o nicăieri în România“ (p. 201). Mai avem un spaţiu citadin apreciat la gradul cel mai înalt: „Bârladul (…) poate cel mai urban oraş mic al României“ (p. 410). Analistul ne mai surprinde odată afirmând că „nu e nimic mai trist decât un oraş de dincolo de munţi: tristeţea oraşelor transilvănene e sfâşietoare, melancolică, duioasă“, acolo „şi veselia e tristă“, iar „Clujul are tristeţea ca marcă înregistrată“ (p. 303). Nu întâmplător „casele românilor clujeni sunt cetăţi de nepătruns“ (p.303), crede autorul, aluziv la ospitalitate. Cât despre psihologia moldovenilor descoperă că aceştia, în orice situaţie, „lăsau impresia că au timp suficient“ (p. 114). Pentru a spulbera din capul locului orice îndoială cu privire la propriile constatări, toate analizele sale fiind considerate corecte, autorul devine la fel de generos cu superlativele şi în privinţa „resursei“ umane: „Nicăieri nu am mai întâlnit o densitate atât de mare de oameni aşa de inteligenţi şi aşa de plini de umor ca la Iaşi“ (p. 109). Şi: „cei mai urbani copii pe care i-am cunoscut sunt, dacă nu punem la socoteală Bucureştiul, constănţenii“ (p. 201). Iar din echipa care scotea la universitatea clujeană, prin 1997, o nonconformistă revistă filosofică (de gândire underground), făceau parte „printre cei mai geniali copii ai României anilor 9o“ (p. 338). Profesorul Liviu Ciortuz din Iaşi este „unul din cei mai importanţi matematicieni est-europeni“ (p. 283), în timp ce despre universitarul clujean Adi Sârbu afirmă fără a ezita: „Nu cred că am întâlnit trei oameni de nivelul lui în România“ (p. 298). Întocmind liste cu crâşmele frecventate de studenţi în anii tranziţiei, Vasile Ernu stabileşte iarăşi ierarhii pe cont propriu: Gardu Verde era „cea mai populară crâşmă ieşeană din toate timpurile“ (p. 117), iar la Cluj Muzic Pub devenise „cea mai frumoasă crâşmă din oraş“ (p. 295). Tot aşa cum CD Radio nu era faimos doar între clujeni, fiind de fapt „poate cel mai bun din ţară“ (p. 280). Un calificativ tot atât de tranşant se referă la Chişinău unde, cu numele Doina, avem „cel mai mare cimitir din Europa“(P. 416). Relatările autorului sunt analitice până la detaliu, dublate necontenit de martori şi mărturii, de statistici şi argumente, încât până la urmă cititorul, copleşit de amploarea şi farmecul emoţional al discursului, acceptă întregul narativ, inclusiv concluziile, ca pe ceva de necontestat. Chiar dacă, rod al propriilor experienţe de viaţă, nu poate împărtăşi pe deplin aserţiunile lui Vasile Ernu, precum cele referitoare la fenomenul Piaţa Universităţii 1990 („mai degrabă sectă decât mişcare politică“, p. 151), apărarea invaziilor minereşti în Capitală, elogierea colhozurilor sau denigrarea cu orice preţ a Vestului (în Occident important e ca părinţii, murind, să nu-ţi lase moştenire datorii: „Dacă te lasă fără nimic, eşti fericit“ (p. 486). Dar indiferent despre ce vorbeşte, Vasile Ernu posedă arta compoziţiei savuroase, bazată în principal pe spontaneitate şi inepuizabilă fantezie. Discursul său lasă mereu impresia oralităţii necontrafăcute, un fluid alcătuit din particule care se îmbină armonios. Stilul colocvial se păstrează şi când se ocupă de teme şi subiecte grave, în care trebuie să prevaleze elementul emoţional. Sentimentul oralităţii domină şi în cazul nenumăratelor digresiuni care conferă cărţii, dincolo de caracterul ei documentar, atributele beletristicii. Atunci autorul, după lungi şi aparent independente divagări, ca după un repaos neprogramat, revine nonşalant la firul epic: „Aşa. Unde rămăsesem?“ (p. 269).
Cele trei „cărţi“ care compun Generaţia canibală, (Aer: spre Iaşi; Apă: spre Cluj şi Foc şi pământ: Basarabia) conţin şi numeroase referinţe culturale, reflectând parcursul intelectual al autorului, dincolo de tribulaţiile epocii. Densitatea acestor referinţe creşte odată cu instalarea, pentru 12 ani, la Cluj unde experimentele în domeniul artei şi culturii vor atinge punctul culminant. Iaşiul universitar s-a impus atenţiei sale, ca student la filosofie, prin câteva nume, din care se reţin logicianul Petru Ioan şi mai ales profesorul Ştefan Afloroaiei, pentru că „preda o hermeneutică de primă clasă“ (p. 122). Ca degustător de gândire filosofică, nu pare atras de M. Eliade, cu toată „acea pasiune fierbinte şi acea dezlănţuire“ a stilului acestuia, şi nici de E. Cioran, „un religios confuz, metaforic, paradoxal“ (p. Eseu HYPERION 161 L 151). Clujul însă, unde se mutase pentru un master în filosofie, urma să-i ofere un câmp de acţiune şi mai generos. Cunoaşte întâi câţiva universitari de excepţie. Dar pătrunderea în rândul noii elite artistice din capitala Ardealului s-a produs prin intermediul unor antreprenori maghiari care, mărturiseşte Vasile Ernu, „sunt marea mea descoperire şi comoară de la Cluj“ (p. 303), fiindcă ei administrau atunci „zona culturală care conta cu adevărat, zona modernă avangardistă“ (p. 281). Şi astfel, în continuarea aventurii cognitive începută la Iaşi, facem cunoştinţă acum cu multele şi spectaculoasele sale avataruri culturale din Transilvania: colaborator la CD Radio, în echipa celor de la Casa Tranzit, care promova cultura independentă locală, înainte de TIFF şi Untold, odiseia editării şi tipăririi revistei studenţeşti Philosophy & Stuff şi încă altele. E perioada când Mihai Pop reuşeşte lansarea pictorului A. Ghenie şi în Cluj răsună şlagărele trupei basarabene Zdob şi Zdub, poetul Ion Mureşan poate fi văzut în compania lui Sandu Vlad la crâşma Ema, iar în atmosfera promiscuă a căminelor studenţeşti se recită din poezia subversiv-macabră a lui Dan Sociu. Indiscutabil, un merit important al cărţii este şi scoaterea în evidenţă ori de câte ori se iveşte prilejul, a etosului basarabean, cu specificul şi valorile sale. Cum e şi firesc, în pofida atâtor ani de peregrinări prin istorie şi geografie şi trăind dincoace de Prut, Vasile Ernu rămâne în adâncul inimii consubstanţial inclusiv cu frumuseţea şi pitorescul graiului din Basarabia, „cu toate rusismele şi amestecurile posibile“ (p. 134), deşi asta nu se vede în scriitura sa. Iar Generaţia canibală, noua sa cronică de istorie recentă, e ca o oglindă în care putem vedea adevăratul nostru chip, chiar dacă acesta nu e tocmai ce ne-am fi dorit. Şi oricât de contrariaţi ne-am declara din când în când urmărindu-i discursul, trebuie să recunoaştem că în multe secvenţe ale cărţii ne regăsim şi noi, contemporanii lui Ernu, cu îndoieli, speranţe şi întrebări la care nu există doar un singur răspuns. Scriitorul ne oferă deci un document de extracţie socială şi politică nu doar incitant, ci şi profund necesar, acum şi în viitor.
Clujul anilor ’90 – Transilvania culturală TVR – cu Vasile Hotea-Fernezan
La Casa Tranzit inainte de lansare am vorbit pentru Transilvania culturală TVR – cu Vasile Hotea-Fernezan
A fost o întâlnire emoționantă – și lungă
“…am ajuns în faza istorică în care culegem roadele epocii ‘90: ce am semănat începem să culegem. De fapt, asta este o altă miză majoră a cărții: să încercăm să analizăm ce am făcut în acea epocă, să vedem care sunt bazele schimbării, unde se află greșelile noastre – ca să știm la ce să ne așteptăm. Și vă avertizez că nimic bun nu ne prea așteaptă. De asta am spus că vine epoca revanșei. Acolo se ascund multe probleme nerezolvate – acum ele explodează.” spune Vasile Ernu despre “Generaţia canibală”.
Vorbim şi despre Tranzit House, Music Pub, Insomnia Cafe & Bistro, Facultatea de Istorie şi Filosofie | Universitatea Babeş-Bolyai, Clujul anilor ’90, dar şi prezentul buimac
Vasile ERNU: „,Ce au trăitoccidentalii în 200 de aninoi am intensificat șiam trăit în 10-15 ani.”
Interviu / Laurențiu Dulman / Clivaj /12 aprilie 2025
Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. A avut rubrici în România liberă, HotNews, Timpul, Adevărul, Libertatea, Suplimentul de cultură şi Observator cultural. Câteva dintre cărțile lui: Născut în URSS (2006), Ultimii eretici ai Imperiului (2009), Intelighenţia rusă azi (2012), Sunt un om de stânga (2013), Sectanţii (2015), Bandiţii (2016), Războiul pisicilor (2019), Izgoniţii (2019), Sălbaticii copii dingo (2021). E unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.
Laurențiu Dulman: Salut, Vasile! Întâi de toate, mulțumesc că ne-ai recomandat la două ore după ce am lansat site-ul, ne-a ajutat mult. Întâmplarea face ca interviul ăsta să mă prindă taman la Cluj, unde n-am mai fost de un sfert de secol. Pretextul dialogului nostru e cartea ta cea mai recentă, Generația canibală, apărută anul trecut la Polirom. Hai să începem de la mijlocul cărții, unde ai instalat două capitole dragi mie: Jurnal de Cluj I & II. Zi-mi, te rog, cum ai ajuns la Cluj și cum i-ai cunoscut pe Sebastian Big și Ciprian Mihali. Cu primul m-am îmbătat la Olimpiada de Științe Socio-Umane din 1996 și am discutat despre Hegel într-o cantină de internat, iar pe al doilea l-am întrebat acu vreo 15 ani dacă vrea să publice la Idea Diferendul lui Lyotard, din care tradusesem o treime pentru licența mea la Filozofia din București – răspunsul lui Mihali, pe care l-am folosit deseori cu directoarele editurilor pe unde am lucrat, a fost magistral: „Laurențiu, nu riscă să devină un bestseller.”
Vasile Ernu: Salutare! Vai, câte lucruri avem în comun, haha! Nici nu știam. Mai întîi, despre recomandare: sunt foarte atent la tot ce se întâmplă pe multe segmente culturale, sociale și politice. Sunt, de felul meu, tare curios și mă tem cel mai mult de ignoranță. Poate de asta sunt mereu cu ochii pe tot ce mișcă, deși cu vârsta devine tot mai greu. M-a bucurat mult apariția platformei voastre. Și când dau de ceva bun, bag pe gât tuturor: anunț și recomand, pentru că solidaritatea și generozitatea nu costă, ba chiar fac foarte bine.
Pomenești niște nume cunoscute, oameni pe care-i prețuiesc, și asta mă bucură. Am stat în multe orașe și am cunoscut multă lume, iar perioada petrecută la Cluj a fost foarte complicată și complexă – am cunoscut enorm de multă lume. De felul meu, sunt un tip relațional și îmi fac repede cunoștințe. Copilul meu e convins că și pe Lună am prieteni, amici, cunoscuți.
În carte sunt câteva orașe cărora le-am dedicat spații largi, pentru că am locuit acolo: Chișinău, Iași, Cluj, Timișoara și București, plus orașele de tranzit. Anii ʹ90 sunt legați de ele în istoria mea personală. Iar Clujul în mod special. Chiar cred că voi mai scrie o carte mică doar despre experiența clujeană, pentru că acolo am avut câteva proiecte care acum mi se par al naibii de interesante ca povești ce pot explica mai bine dinamica acelor ani. De exemplu, am povestit destul de puțin despre fenomenul Philosophy & Stuff tocmai pentru că nu am vrut să mă abat de la tema centrală a cărții, istoria anilor ʹ90. Poate că în câțiva ani voi reveni mai aplicat. Plus că mă interesează să explic genealogia ideilor și practicilor sociale de stânga la care am fost martor. Sunt totuși primul din generația postdecembristă care a fost etichetat oficial ca fiind de stânga, fără să fac mare caz de asta: pe atunci, oamenii treceau pe cealaltă parte a străzii când mă vedeau, pentru că era o etichetă tare nasoală. Asta s-a întâmplat prin 2006, când domnul Patapievici a publicat un articol lung după apariția cărții mele Născut în URSS. Se uită, dar cred că este foarte interesant cum s-au desfășurat anumite genealogii politice, culturale etc.
Povestea de la Cluj clar trebuie aprofundată: cum a apărut un anumit tip de reflecție de stânga într-un oraș ultraconservator și în rândurile celei mai rurale populații urbane din România – mă refer la populația românească, nu la cea maghiară. E un fenomen extrem de interesant!
L.D.: Apropo, ce diferențe de cultură civică și de practică democratică ai observat între etnicii români și etnicii maghiari din Cluj?
V.E.: O, da! Am o experiență consistentă pe tema asta – și e foarte prezentă în carte –, pentru că eu am descoperit nu doar anii ʹ90, ci și România ca pe un soi de nouă patrie. Eram ultimul copil al Imperiului – etnic român dintr-o familie care trăise de generații în Imperiul Țarist și în URSS – și am venit în România anilor ʹ90 ca în „țara mea”, dar era o țară care mi se dezvăluia ca „străină”. Era un spațiu care mi se revela ca „al meu, dar străin”. De-a lungul cărții, vorbesc mult despre procesul de „învățare” prin care am trecut și despre descoperirea diferențelor față de comunitatea din care veneam, diferențe care au la bază, zic eu, o cultură materială, istorică, socială, economică și administrativă diferită. E o temă dragă mie.
În Cluj, cea mai mare surpriză a fost descoperirea lumii maghiare, care, culmea, a fost mult mai deschisă cu mine decât lumea românească. Eu la Cluj am cunoscut românii prin intermediul maghiarilor, care m-au primit ușor, am locuit cu ei, am avut primele joburi date de ei etc. Dacă ne uităm atent, în anii ʹ90 cam tot mediul urban progresist și zonele culturale vii, alternative și avangardiste din Cluj erau ale comunității maghiare: Music Pub, Casa Tranzit, Insomnia – și erau deschise pentru români, firește.
Românii erau mai apropiați de patriotismul de tip Funar. Asta ține cumva și de istoria orașului, a regiunii: românii au fost populația majoritară din mediul rural, cu o prezență târzie în urban. Urbanul era la Cluj dominat de maghiari, evrei, germani – la fel ca în cea mai mare parte a Transilvaniei. E o stratificare socială care te face să te gândești la un sistem de caste. De asta eu obișnuiam să spun ironic: Clujul e orașul cu cea mai mare populație rurală din țară.
Venind de la Iași, Clujul mi se părea un oraș mai conservator și cu trăsături mai rurale decât Iașiul. Dar asta ține de moștenirea Imperiului. În Basarabia e la fel, doar că e alt Imperiu și sunt alte etnii. Chișinăul modern a fost un oraș dominat de ruși și de evrei până târziu: sovieticii l-au făcut „moldovenesc” prin dezvoltare și deschidere spre moldovenii din rural. Transilvania are orașe cu o populație etnic românească cu practici mai rurale decât în Moldova sau Oltenia. Mă refer strict la români. Repet: ține de moștenirea istorică. Dacă nu mă credeți, mergeți la Sibiu și verificați. Și nu e nimic peiorativ în asta: e istoria noastră și are cauzalități clare. Bisericile românești sunt la marginea orașului, unde cândva era sat, nu în centru – cele din centru sunt de după Unire. Dar în două generații vom uita cine a făcut aceste orașe. Nu că ar fi bine…
Pe scurt, descoperirea lumii maghiare a avut pentru mine un rol emancipator și m-a ajutat să înțeleg aceste probleme, oferindu-mi o perspectivă mult mai complexă. Tot la Cluj am descoperit și un fenomen superinteresant: „copiii medievali”, cum îi numesc eu pe cei din zonele rurale de munte unde nu au existat CAP-uri. Sintagma nu e peiorativă, ci se referă la faptul că acolo s-a păstrat un tip de viață arhaică pe care satele de la câmpie l-au pierdut total. Lipsa CAP-urilor a conservat un tip de sat și un mod de a munci care au dispărut din alte zone. Mai ales că forma de organizare a CAP-ului a produs o mutație nouă: a făcut din țărani un soi de muncitori agricoli foarte moderni în practici – ei de fapat aveau un ritm de viață modern, la fel ca al muncitorilor, numai că nu erau la uzină, ci la câmp. Satele începuseră să aibă trăsături moderne urbane. Dar când vedeai acești copii fascinanți de la munte, obișnuiți cu forme de muncă tradiționale – câmp, vite, pădure –, aveai impresia că ei coboară direct din „Evul Mediu”, adică dintr-o lume total dispărută, dar care se conservase bine în unele zone. Eu așa ceva nu mai văzusem. Dar acești copii aveau o capacitate imensă de adaptare și o energie enormă: în câțiva ani recuperau tot cu o forță teribilă.
L.D.: Să ne întoarcem la începutul cărții, la venirea ta în România. Cum ai ajuns la Iași?
V.E.: Simplu, cu trenul. Eu susțin că în Imperiu – fostul URSS –, se intră și se iese cu trenul. De ce? Pentru că la graniță există un ritual unic, de tip Transformers. Acolo se schimbă ecartamentul într-un mod fascinant: e un amestec de Transformes și Mad Max, mașini imense care ridică trenul la înălțime pe bucăți și îi schimbă roțile, pentru că e alt ecartament. Acolo vezi aproape fizic ce înseamnă diferența, înțelegi că ieși dintr-o lume și intri în alta. Ți se schimbă tot – inclusiv creierul! Glumesc, dar e o metaforă puternică pentru marile transformări ale epocii și pentru trecerea la alte geografii și istorii. Sunt foarte pasionat de aceste transformări materiale, care uneori sunt mai puternice decât ideile. Mă interesează istoria materiei: de exemplu, de ce peisajul administrativ diferă de la un regim la altul. De ce sunt plantați pini siberieni în fața instituțiilor administrative?
Primul român văzut de mine a fost un vameș. M-a șocat diferența dintre vameșul sovietic – foarte impersonal și militarizat, mașinal în tot ce face – și vameșul român, care purta o uniformă la mișto, pur convențională, personalizată, și se comporta după cum avea chef, total neinstituționalizat și negociabil.
Am ajuns cu un tren în care ne aflam mii de studenți și liceeni: era toamna lui ʹ90, septembrie. Am debarcat la Iași, în Gara Nicolina. Eram primul tren care mergea spre Vest, nu spre Est. Acolo ne-au repartizat pe orașe, să mergem mai departe. Eu am rămas la Iași.
Doamnele care ne așteptau în complexul studențesc Pușkin din Copou ne-au întâmpinat cu: „Vin rușii!” Așa am intrat în noua mea patrie. Și de aici începe aventura colosală a anilor ʹ90: o epocă dementă – un fel de western al Estului – și o patrie nouă despre care știam câte ceva din cărți. Dar realitatea bate orice carte și orice film.
L.D.: În istoria postdecembristă, anii ʹ90 au fost o perioadă haotică, fertilă, nesigură, diversă și violentă. Cum ai trăit epoca asta?
V.E.: Meseria noastră e să povestim istoria trăită, să putem face aceste fresce sociale. Când reconstitui o epocă – și nu mai sunt la prima încercare, în alte cărți am reconstituit alte perioade –, e foarte important să găsești elementele cheie care compun epoca și să găsești tonul potrivit. Zeitgeist-ul unei epoci trebuie căutat în diverse elemente centrale. Cert e că anii ʹ90, prin comparație cu anii ʹ80, sunt vizibil diferiți printr-o dinamică și niște trănsformări radicale pe toate palierele: social, economic și politic. Dacă în România anilor ʹ70-ʹ80 părea că planeta Pământ nu se mai învârte, în anii ʹ90 ea sare de pe orbită și se rotește dement.
Literatura e ofertantă pentru că ne permite metafore care au putere de sinteză. La începutul anilor ʹ90, intrăm, cum îmi place mie să zic, în westernul Estului. E epoca noastră sălbatică, de unde se începe canibalizarea totală. Ce au trăit occidentalii în 200 de ani noi am intensificat și am trăit în 10-15 ani.
Ce este specific acelei epoci? Doar libertatea și speranța? Doar „jos comunismul” și democrația? Cu siguranță că am avut și asta. Am avut chiar câțiva ani de libertate cum aproape că nu a mai cunoscut partea asta de lume. Liberi nu doar politic, prin decapitarea regimului, ci liberi și de bani, și de muncă. De ce? A venit inflația și a ras toată acumularea, apoi au venit privatizarile și au distrus mai toate locurile de muncă pe stil vechi pentru clasa muncitoare largă și pentru țărănime. Ne-au eliberat și de acumulare, și de muncă – iar asta a adus poate cel mai dur fenomen: dislocarea totală a unor întregi pături sociale.
Eu încerc, practic, să deschid un imens șantier de regândire și reinterpretare a anilor ʹ90 care, din punctul meu de vedere, nu corespunde cu cel al establishment-ului. Adică se minte mult prin omisiune și prin folosirea unui adevăr parțial. S-au întâmplat prea multe lucruri la nivel politic, dar mai ales economic și social: schimbarea proprietății, schimbare economică radicală, schimbarea practicii și înțelegerii muncii – de la producție la comerț –, schimbarea ierarhiilor, relațiilor etc. Plus schimbarea radicală a felului de a consuma și a mecanismelor de construcție a prestigiului și a puterii sociale. Banii încep să aibă funcție politică – înainte nu aveau această funcție, ci doar una de schimb în formulă arhaică: statutul social era dat de cunoaștere și de job ca poziție socială. Aproape ca în vechea lume. Acum banii – adică ceea ce ai în sens de capital –, devin elementul central în toate. Ai bani, poți cumpăra orice – de la om la partid și țară. Intrăm într-o altă logică. Ferice de cel care-l va mânca primul pe aproapele său, căci el va stăpâni pământul!
L.D.: Îți propun să încheiem în prezent: care crezi că e specificul momentului pe care îl traversează România acum? Vezi asemănări cu anii ʹ90?
V.E.: Epoca în care trăiești e și cel mai greu de analizat pentru că nu prea permite distanțare. Iar pentru analiză și înțelegere e nevoie de distanță. Uite un banc auzit la Chișinău pe tema asta: se întâlnesc doi experți în geopolitică – avem mulți, că sunt fonduri, iar experții urmează fondurile. Primul întreabă: tu înțelegi ce se întâmplă acum? Al doilea zice: stai să-ți explic. Celălalt răspunde: să explic pot și eu, dar spune-mi, înțelegi ce se întâmplă?
Cartea mea începe cu trecutul – cei patru cavaleri ai Apocalipsei povestiți în stil Walter Benjamin, preferatul meu – și se termină cu prezentul, cu războiul din Est. Și eu susțin că mai tot ce avem acum este legat direct de anii ʹ90. Generația canibală este și o generație revanșardă.
Mai am o teorie, pentru că lucrez cu ipoteze pe care le verific, le probez. Eu susțin că anii ʹ90 din Estul fost comunist au constituit un fenomen preluat în circuitul global, cu efecte pentru lumea occidentală. Am fost resursă și sânge proaspăt pentru Capitalul Vampir – Capitalul de la centru –, am fost și piață de desfacere, am fost și câmp de experimente pentru FMI, Banca Mondială etc. Am fost un imens corp social, politic și economic bun pentru terapiile de șoc. Și acum vine bumerangul din teoria lui Hannah Arendt despre colonialism, unde bumerangul aruncat de la centru, a trecut pe aici prin Est și se întoarce. Schimbările de aici, din periferie, au contribuit la schimbările de la centru. Canibalizarea și sălbăticirea noastră nu aveau cum să nu aibă efecte la centru, așa cum Revoluția din 1917 nu avea cum să nu ducă la îmblânzirea Capitalului – efecte deja cunoscute.
Mai în glumă, mai în serios, cred că acum există toate datele ca să trăim o epocă ʹ90 la nivel global de data asta, nu local. Evident că niciodată istoria nu se repetă la fel, dar vom vedea că sunt prezente anumite trăsături comune. Și cel mai sigur e că nu vom putea ocoli fascismul: sper că va fi o variantă mai moale. Dar el este inevitabil. Așa că nu ne așteaptă vremuri foarte plăcute – adică vor fi multe riscuri și posibile forme de violență. Deci pensionarea se amână – va fi o epocă în care veteranii nu vor avea voie să se odihnească, așa cum n-am dormit mai deloc nici în anii ʹ90 –, vom fi insomniaci și mai departe. Cam așa văd viitorul. Dau de băut dacă greșesc.
L.D.: Mulțumesc, Vasile, pentru interviu și pentru susținere.
Laurențiu Dulman
Filozof ca formație, editor ca ocupație, amator de hip-hop, jazz, fotografie, tango &
dans contemporan.
𝑽𝒂𝒔𝒊𝒍𝒆 𝑬𝒓𝒏𝒖: „𝑰̂𝒏 𝑹𝒐𝒎𝒂̂𝒏𝒊𝒂, 𝒄𝒂 𝒔𝒂̆ 𝒇𝒊𝒊 𝒓𝒆𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕𝒂𝒕, 𝒕𝒓𝒆𝒃𝒖𝒊𝒆 𝒔𝒂̆-𝒍 𝒑𝒐𝒄𝒏𝒆𝒔̦𝒕𝒊”
Aflat la Suceava, în cadrul turneului de promovare a celei mai recente cărți ale sale, „Generația canibală”, Vasile Ernu, unul dintre cei mai apreciați scriitori contemporani, a fost invitatul podcastului „Interviurile Monitorul”.
Vasile Ernu locuiește în București dar a stat ani buni în Iași, Timișoara și Cluj. De 10 ani derulează un proiect, în cadrul căruia, în fiecare an, locuiește timp de o lună într-un alt oraș din România. Așa a descoperit că, în ciuda unor idei preconcepute, moldovenii (cei din provincia istorică a României) sunt, din multe puncte de vedere, cu mult peste locuitorii altor zone istorice ale țării. Despre ce zone e vorba, poți afla vizionând podcastul.
Tot din acest podcast puteți afla în ce context a afirmat că:
„În primul rând ne-a șocat faptul că România e mai săracă”,
„Lor le place să bea spectaculos. De exemplu, dacă eu beau, trebuie să știe tot căminul că beau”
„Ce țară e asta că nu ține nici cât o bere?”
„Intelectualii au fost printre primii care au trădat”.
„În România, ca să fii respectat, trebuie să-l pocnești”
„Eroul tranziției este o femeie, nu este un bărbat”
„Întotdeauna, încearcă să fii cel mai prost din cameră, dacă vrei să crești, dacă ești cel mai deștept din cameră, ai o problemă mare”
Tineretul din ziua de azi şi Generația canibală
Primesc des întrebarea de la cei din generația mea: cei din ziua de azi – tinerii, copiii noștri – înțeleg ceva din ce povestim noi despre epoca 90?
Păi asta e una dintre marile mele mize – să dialogăm cu ei, să ne cunoaștem aşa, să-i ajutăm să înțeleagă de unde venim şi noi şi ei.
Am primit multe reacții şi texte de la cei 20 +. Din ce văd cred că înțeleg destule – totul e să știm să le explicăm şi povestim. Poveștile trec peste barierele acestea trans generaționale.
Am primit asta de la un student din Suceava care e din Basarabia.
—
Am citit „Generația canibală” de Vasile Ernu nu doar ca pe un simplu roman, dar în primul rând, ca pe o mărturie a autorului față de o lume și o generație apusă, ale căror ecouri încă rezonează cu prezentul nostru. M-a fascinat comparația anilor ’90 cu un „western sălbatic” – o lume haotică, fără reguli clare, în care totul se construia și se distrugea în același timp. Anii ’90 nu au fost doar un deceniu istoric, mai degrabă au fost o stare de spirit, o tranziție nu doar politică, dar și ontologică. O explozie de libertate nedigerată, în care fiecare își inventa propriul drum, deseori calcând drumul celuilalt. Trebuia să poți să supraviețuiești, să ai învățată școala vieții.
Descrierile lui Ernu despre anii ’90 sunt amănunțite, cu o oarecare doză de nostalgie, dar în același timp, pentru cititor, persistă și doza de a înțelege perioada respectivă prin aceste descrieri. Anii ’90 au fost o perioadă originară, în care haosul a născut noi forme de viață într-o libertate totală. A fost un timp al inocenței violente, în care tot ce ținea de coduri morale a fost abolit, iar etica a fost înlocuită cu instinctul de supraviețuire. Nu era loc în acea perioadă pentru teorii sau ideologii – doar pentru practici brutale ale adaptării. În acea lume, „canibalismul” a căpătat nu doar o conotație metaforică, dar a devenit, în primul rând, o schemă de viață. Eu a devenit vânătorul care îl vâna pe Celălalt într-o sălbaticie americană a westernului.
Totuși, ceea ce face romanul să fie profund și interesant este felul în care lumea anilor ’90 devine o matrice pentru prezent. Anii ’90, se poate de spus că au fost incubatorul retoricii actuale, care se manifestă prin discursuri fragmentate, violență simbolică și hiper-individualism. Ne-am obișnuit să credem că trăim în democrație, dar democrația noastră are în ADN-ul ei trauma unei libertăți a haosului originar, apărut în epoca anilor ’90. Din acel vid al valorilor s-a născut retorica superficială a consumului, a succesului prin dominație și șmecherie, a identității construite pe munca altcuiva.
Ernu nu scrie doar despre o epocă în care a trăit și de care a fost marcat, el scrie și despre o devenire. Iar această devenire ne aparține. Faptul că astăzi ne simțim uneori străini în propria noastră lume, pe care credem că o înțelegem și o cunoaștem, se datorează faptului că suntem copiii unei generații care a fost nevoită să ardă totul ca să înceapă de la zero. Dar în cenușa aceea s-a ascuns și promisiunea unei noi forme de viață, unei noi forme de societate, una pe care încă nu am reușit să o articulăm.
Lectura romanului „Generația canibală” este o meditație asupra unui rău necesar. Romanul sugerează că progresul nu este unul liniar, ci unul cu precădere violent și cu multe sacrificii. Umanitatea nu se descoperă și se dezvoltă în confort, ci în criză. Anii ’90 nu sunt doar un trecut incomod, dar și un adevăr dureros că lumea de azi s-a născut dintr-o serie de compromisuri, traume și instincte de supraviețuire, iar discursurile noastre despre bine și rău sunt, adesea, doar versiuni rafinate ale unei lupte dure mai întâi cu noi înșine și apoi cu ceilalți.
Vezi statistici şi reclame
O opinie foarte importantă pentru mine: Mariana Codruţ despre Generația canibală
„Generația canibală. Cartea maturității” (Editura Polirom, 2024) e pentru mine o lectură inedită, un document unic : surprinde în toată complexitatea lui chipul României din anii `90, anii tranziției, intersecția dintre două ideologii – căderea comunismului și înscrierea pe drumul accidentat spre democrație și spre capitalism, presupunem. Totul e haotic. Totul e sub semnul „libertății”, libertatea însemnînd încălcarea cu entuziasm și inconștiență a oricăror reguli: cele anterioare, din perioada istorică abia încheiată, sînt rejectate ca fiind „comuniste”, cele noi întîrzie să apară.
Instituțiile statului și-au pierdut puterea, eficiența dar parcă și… busola, incapabile să înțeleagă noul context sau neputincioase să intre în rolurile impuse de acesta. Peisajul social de la noi, cel urban observat cu deosebire prin forța împrejurărilor, se schimbă total: fabrici și uzine falimentează ori sînt falimentate intenționat de cei interesați să și le adjudece. Rămași fără locuri de muncă (adică disponibilizați – în epocă este evitat cuvîntul șomaj ca mai traumatizant, mai degradant), puzderie de cetățeni sînt la cheremul disperării. Viața devine, așadar, pentru majoritatea românilor o mare problemă : stabilitatea și siguranța oferite de vechiul regim dispar, acum fiecare e pe cont propriu, se descurcă fiecare cum poate, apelînd mai ales la emigrare, la comerțul mărunt, la bișniță. Confuzie, căderi din ranguri, pierderi de tot soiul, sinucideri, zgomot, furie, violență, călcat peste cadavre. Estul nostru fost comunist dobîndește un aer de … vest sălbatic.
„Generația canibală” îmi pare un document unic și pentru că surprinde mica… reunire a Basarabiei cu România după deceniile de separare, prin venirea unor valuri de elevi și studenți de pe malul stîng al Prutului (printre care și autorul) la studii, grație burselor oferite de statul ro.
Nu în ultimul rînd, e un document unic pentru că lucrurile, problemele anvizajate – vă asigur, eu abia le schițez în aceste note lipsite de pretenții – sînt văzute de un om cu primii 19 ani de viață trăiți în „imperiul sovietic”, cel dominat din `85 de perestroika lui Gorbaciov: experiența imperială îi asigură lui Vasile Ernu și un termen de comparație realități românești/ realități natale, dar și, cred, accentuata rezervă față de provincialism. La aceasta se adaugă studii de filosofie (făcute la Iași, continuate la Cluj) și lecturi pe măsură, care îl ajută să vadă lucrurile nu de la firul ierbii, ci de sus, încadrîndu-le într-un context mai larg, creionat deseori în detaliu; de „vină” pentru asta o fi și faptul că Ernu – cu declarate, asumate înclinații de stînga – e atent la ideologii și la social mult mai mult decît oricare alt scriitor.
Nu pot trece peste talentul lui scriitoricesc. Ochiul și mîna de prozator fac din această carte – memorialistică înglobînd eseu, documentar și, din plin, reflecție filosofică, antropologică, mentalitar/ identitară, politică, sociologică, toate asezonate cu mulțime de informații ( să vedeți, de pildă, cîte lucruri știe despre muzica generației sale !) – o lectură captivantă.
Vezi statistici şi reclame
Editura Polirom #generaţiacanibală
Florin Chirculescu despre Generația canibală
Până facem înconjurul Mării Negre – Florin a citit. Ne-am văzut recent – trecut razant ambii prin crize, sperăm ieșit bine.
Florin e dintr-o generație mai mare – e din cea mai pregătită generație ever avută de România chiar dacă statisticile ne dau pe noi. Sunt cei care pot face de la matematică la medicine, inginerie şi literatură orice. Florin e un exemplu: medic chirurg de excepție – şi scriitor de o complexitate rară pe la noi. Cred că putem discuta non stop pe orice subiect – nu ne plictisim.
Eram curios cum vede el epoca 90 – căci ei au prins-o cu multă disperare şi revanșă: 80 le luase tinerețea mizer. Ei erau de fapt cei mai americani dintre pământeni. Revoluția i-a prins în primii ani de muncă şi repartiții.
Florin zice ceva aici…
Hai bătrâne că se termină războiul anul acesta (sper!) şi de la anul facem în semn de Pace – un turneu în jurul Mării Negre cu stopul.
—
Trebuia să ai 20 – 40 de ani, ca să te bucuri din plin de anii 90. Dacă erai prea mic, nu-ți era clar de ce anume scăpaseși, dacă erai în vârstă, n-aveai energie ca să-ți iei lumea nouă în cap. La 1 ianuarie 90, doar ce ieșiseși dintr-un codru înghețat, printre copacii căruia lumina abia se strecura. Anii 80 au fost anii pufoaicelor, ai gerului, ai cartelelor, ai bârfelor politice pe la colțuri, după care, deodată, ne-am pomenit în căldură și voioșie – nu trebuia decât să dai viață pasiunilor pe care obișnuiai să le taci.
Prețul era că te certai cu cei care, uluitor, după cum ți se părea atunci, aveau alte opinii politice, căci în rest, era fain. Degeaba câștigase Ilici în Duminica Orbului, fiindcă te retranșai în vise, plănuiai știință, artă, filozofii, muzici neauzite, plus că-i înjurai fără grijă pe idioții care făceau politică, un obicei binemeritat, păstrat până azi.
Despre asta scrie Vasile Ernu în Generația Canibală, despre tineri și anii 90. Ani cu inflație, cu neînțelegere financiară, cu primii corupți, dar plini de idei: erai exploratorul ajuns pe tărâmuri sociale virgine, te și mirai de cât de multe puteai să faci. Vasile ia anii ăia în brațe, ne povestește cum a venit din Moldova de Dincolo, cine erau cei de-acolo, cine eram noi, care i-am primit, ba cu bucurie, ba cu scrâșnete, ba cu prejudecăți față de „sârme”, după care am băut vin, vodci și bere, cu maxim prieteșug.
Aflăm care a fost treaba la Iași, un oraș care nu-și merită blestemul arhitectonic socialist, pentru care aș face un concurs de acomodare în urbe a blocurilor de lângă Casa Dosoftei și Palatul Cuturii – Ernu ne zice de celălalt Iași, al Copoului, al grădinilor, al primelor cluburi și restaurante, al zacuscăi și al negoțului, urbea nocturnă în care rockul local se mixa cu cel de peste Prut și cu grunge-ul de Seattle, Washington.
Aflăm de Cluj, de afaceri studențești, de baruri găzduite în blocuri imperiale austro-ungare, de foametea din cămine, de Strada Vomei, de întâia revistă de Filozofie, pe care până și eu o citeam (Philosophy & Stuff), de discuțiile prin care reașezam lumea, de tinerii necunoscuți, deveniți faimoși între timp, pictori, matematicieni, scriitori, de marii nebuni care aveau mai multă minte decât toate guvernele entității numite Ro.
OK, ați priceput despre ce e cartea – întrebarea e: ce a canibalizat generația noastră, care, de fapt, e o generație împletită din 2 – 3 generații. Ce am canibalizat, fără să știm? Cred că speranța, căci anii 90 sunt despre speranță, după cum se spune în corporateza de ONG, numai că nu noi am ingurgitat nădejdea, credința în viața ce n-o voiam reîntoarsă în dezastrul pre89 – asta au făcut-o cei pe care i-am detestat începând cu 1 ianuarie 90, cei pe care am crezut c-o să-i gonim de la masă cu arme cinstite, numai că n-a fost să fie.
D-aia trebuie citită Generația Canibală: ca să ne amintim ce eram, ca să ne învățăm copiii să se bată cu așa-zisa democrație de supraveghere, ca să nu uităm că noi nu suntem ca cei a căror putere zace în iscălitură. Și mai trebuie s-o citească și cei care nu pricep de ce noi, cei ce aveam 20 – 40 de ani pe atunci, nu înghițim politicile cretine de azi.
Despre asta e Generația Canibală, și încă mă caut în ea!
Vezi statistici
Promovează o postare
Trei răspunsuri despre volumul „Generația canibală” de la autorul lui, Vasile Ernu
„Eu spun cu modestie că această carte este un mare șantier deschis de mine pe acea epocă: e cel mai mare șantier din ce știu, dar care sper să fie continuat de alți scriitori și cercetători.”
de Familia / 28 aprilie 202527 aprilie 2025
1. Cum s-a conturat ideea volumului Generația canibală?
Generația canibală este o carte la care gândesc de mulți ani și inițial se dorea ca epoca ’80 și ’90 să cuprindă o carte. A ieșit un diptic – Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței și Generația canibală. Cartea maturități. Ele sunt autonome, chiar dacă există continuitate: aflăm cum copiii dingo se canibalizează.
Ideea de a face o carte dedicată epocii ’90 este una veche, doar că era nevoie de o distanță. De cîte ori mă apucam de ea aveam sentimentul că epoca ’90, cu toate traumele și demențele ei, încă nu m-a părăsit, era vie în mine. Acum a sosit momentul ei, la aproape 30 de ani distanță.
E o carte cu o miză mare pentru mine, căci, dincolo de elementul biografic și partea intimă, are o miză legată de încercarea de a povesti o epocă enorm de complicată care a adus transformări sociale, politice, economice fără precedent într-un timp foarte scurt. Am trăit atât de intens și atât de multe într-o perioadă atât de scurtă cum istoria nu a mai văzut. Încerc să dau un contur acestor schimbări, să găsesc elementele cheie ale spiritului acelei epoci și să dau conturul unor noi grile de interpretare. Totul povestit cu istorii de viață.
În același timp aduc și perspectiva unuia care vine de afară – unul „de-al nostru”, dar format „afară”: un copil de Imperiu care vine în Patrie și descoperă o lume puțin diferită decât ce știa el și ce aștepta. Vedem o România văzută cu alți ochi. Practic, este povestea unei epoci teribile și a unei Românie altfel.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Eu lucrez programatic, m-am profesionalizat de mult. Adică am o perioadă de documentare, una de muncă la structură și alta de scriere efectivă. Chiar dacă anii ’90 sunt ani trăiți din plin la o vârstă matură, nu te poți baza doar pe ce știi.
Am avantajul că am trăit în cam 5-6 locuri – și Basarabia, și România, și oraș mare, și sat, și oraș mic – în comunități diferite și în pături sociale diferite. Am mult material. Dar în ciuda acestui lucru, am apelat la documentare pentru că ’90 a atins toate păturile sociale în diverse forme. Pe lângă multă lectură, am făcut enorm de multe chestionare cu oameni din categorii diferite pentru a vedea alte experiențe. Mai ales am vrut să văd cum au trecut prin această criză imensă fetele, prietenele noastre, mamele etc. Eroul tranziției este femeie: am un întreg capitol dedicat acestui fapt, unde încerc să explic anumite lucruri.
Partea de scriere e delicată, că am observat că mulți nu vor să-și amintească multe lucruri din ’90. De ce? E o epocă cu multe traume, umilințe, rușini care ne produc mult disconfort. Dar ele trebuie povestite. Eu spun cu modestie că această carte este un mare șantier deschis de mine pe acea epocă: e cel mai mare șantier din ce știu, dar care sper să fie continuat de alți scriitori și cercetători.
3. Cum vă doriți să fie citit volumul Generația canibală?
Din ce observ, el are deja cîteva categorii de cititori. Mai întâi cei din generația apropiată de mine, cei ce au trăit ’90 matur. Pentru ei e o lectură intimă, melancolică, traumatică, dar ceva ce îi atinge direct, ca ceva ce știau, dar poate au uitat. Sau au vrut să uite. Chiar și când îi enervează sau nu sunt de-acord cu anumite lucruri, e totuși ceva intim, cunoscut. Funcționează ca ceva ce zgândăre o rană veche.
Pentru unii mai tineri sau care nu cunosc epoca e ca o lectură ce le aduce multă informație despre o epocă importantă pentru istoria noastră recentă. Să nu uităm că actualitatea este rezultatul epocii ’90: acum culegem roadele epocii noastre western, cum îi zic eu.
Cred că acest volum, pe lângă partea lui literară, aduce și multe elemente de antropologie, analize sociale, anumite elemente de studii culturale comparative etc. care sunt bine camuflate prin istorii și povești, dar care nu ascund că vor să facă lumină sau să producă un anumit tip de reflecție. Eu totuși îmi asum faptul că fac docu-ficțiune. Adică am o ficțiune care împachetează multă documentaristică și date reale.
INTRARE LIBERĂ TVR| “GENERAȚIA CANIBALĂ”, CEL MAI RECENT VOLUM AL LUI VASILE ERNU
INTRARE LIBERĂ | “GENERAȚIA CANIBALĂ”, CEL MAI RECENT VOLUM AL LUI VASILE ERNU #tvrcultural
Mirela Nagâț: “O discuție pasionantă despre anii ‘90, pornind de la recentul volum al lui Vasile Ernu, ,,Generația canibală”.
Cu o privire de antropolog, Vasile Ernu spune o poveste a formării, cartografiind totodată realitatea: de la fenomene (disponibilizări, Caritas…), la peisaje (nonstop-ul, chioșcul, bazarul), recuperări culturale (interbelicii, telenovelele, ,,bizareria” Twin Peaks), chiar și obiecte (sucul la TEC, reșoul pe placă de BCA)”.
Cu: Vasile Ernu, scriitoarea și scenarista Cecilia Stefanescu, scriitorul și medicul Florin Chirculescu, scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu și eseistul și scriitorul Arthur Suciu.
Tvr Cultural, 29 aprilie 2025
Producător: Anca Lăzărescu
« go back — keep looking »