„Bandiții”- note de lectură de Bogdan Rusu
Pe BookHub de Bogdan Rusu (profesor de filosofie stabilit la Paris)
Am citit „Bandiții” lui Vasile Ernu. Subiectul îmi era cunoscut dintr-un documentar văzut pe Arte, care cred că e acesta: „L’honneur des brigands”, (aici și cu subtitrări în engleză pentru non francofoni). Totuși, îmi aduc aminte de un alt hoț în lege care nu apare aici și care nu era genul căruia să-i placă filmările. Făcuse, din motive numai de el cunoscute, o favoare documentaristului, apărând foarte puțin și răspunzând la întrebări pe care acesta le punea, manifest, cu foarte multă târșă. „-Ce se întâmplă dacă cineva nu vi se supune? – Nimeni nu face acest lucru.” Poate că, totuși, documentarul fusese altul. Dar informațiile despre lumea hoților în lege, „vori v zakone”, sunt aceleași și cititorul le va putea găsi și în cartea lui Vasile Ernu.
Lumea pușcăriilor m-a interesat dintotdeauna și am avut „tovarăși” pușcăriași, minori și „bighidii” pe vremea aceea. Ierarhia din pușcărie, sistemul de „caste”, cum scrie Ernu, este comparabil cu ierarhia din lumea hoților sovietici, Voroskoi Mir. Diferența majoră este, totuși, insurmontabilă. Toată fauna pușcăriilor românești pare să încapă în clasa „curvelor” sovietice, a celor care fac compromisuri cu puterea, trădează și fac „fărădelegi”. Pegra românească nu cunoaște „hoți în lege”, lumea interlopă de la noi nu este Voroskoi Mir, pentru că nu cunoaște Legea. Jupânul din celula de la Rahova, deși este în vârful piramidei, într-o ierarhie care persistă și după ieșirea din închisoare, nu este nici pe departe un blatar, un hoț în lege, ci un golan scârbos fără niciun fel de principii, un fel de bullshiter deontologic. Aici se observă un mare contrast cu lumea sovietică: borfășia românească de sub comunism și de acum nu se opune puterii și nu se constituie ca lume paralelă, precum cea a hoților în lege, apărută în timpul stalinismului. Unii hoți în lege se prezintă ca bandiți onorabili, cum o fac și mafioții italieni. Mafia a apărut, după unele ipoteze, în timpul ocupației franceze, deci tot împotriva unei puteri politice; o etimologie, fantezistă dar semnificativă, căci populară, face din „mafia” acronimul pentru „morte ai francesi Italia anela” sau „morte ai francesi invasori assassini”. Pe scurt, ceea ce caracterizează lumea hoților și lumea mafioților este structura lor de „cosmoid” cum ar spune Blaga, autonomia lor față de lumea noastră. Autonomie – n-am ales cuvântul întâmplător, căci Legea este cea mai importantă. Lumea hoților are o lege proprie, lege care obligă pe orice „hoț în lege” să nu colaboreze în niciun fel cu puterea. Mediul interlop de la noi nu cunoaște astfel de lege, ceea ce face ca radiografia lui să fie ca a unei fecale, pentru a prelua expresia unui scriitor în vogă ?.
Subiectul cărții lui Ernu este, așadar, interesant în sine și Ernu îl explorează cu măiestrie literară și cu acuitate antropologică. Cărui gen aparține „Bandiții”? Știu că pe autor nu-l interesează să răspundă la această întrebare. Unii au spus roman non-ficțional. Bildungsroman. Nu sunt de acord. Este o carte de povestiri și de eseuri. Povestitorul are unele afinități cu Adrian Zografi, vizible mai ales, cred eu, în „Iașa Țîgan”. Ca și Adrian, naratorul din „Bandiții” restituie lumea bandiților așa cum se vede ea prin ochii copilului fascinat de ea. Care băiat n-a fost fascinat de bandiți, de briganzi, de mafioți? Din acest punct de vedere, este interesant de urmărit evoluția, maturizarea naratorului prin intermediul onomasticii: trecem, pe măsură ce întoarcem paginile cărții, de la Vasika la Vasea și, în sfârșit, la Vasile sau chiar domnu’ Vasile. Și trecem, tot la fel, de la basm cu eroi și lucruri mai mult bănuite decât înțelese, care fascinează, la reportaj cu victime care încrețește carnea pe noi și la critica socială. Domnu’ Vasile, care nu mai este nici măcar acel Vasea Pisateli ce face vizite unor bandiți legendari aflați la pensie, este un eseist redutabil, de înaltă clasă. Cartea are patru cărți, câți cavaleri ai Apocalipsei. În ultima carte îl găsim pe eseistul Ernu la apogeul meșteșugului său; acest eseist caracterizat de un bandit ca „revoluționar socialist creștin” (chit că el își zice agnostic; dar tot el zice că n-ai cum să scapi de educația sectară – și nimeni nu mai invocă Biblia la noi ca Ernu, nu ca pe o relicvă istorică, ca pe o referință culturală, ci ca pe locul din care își ia sensul de fiecare dată (tiens! am dat-o în jargon) timpul pe care îl trăim).
Eseul despre cerșetori este preferatul meu. Nu-s de acord deloc că cerșetoria este o muncă. Dar „muncă” este polisemic. Etimologic, muncă înseamnă chin. Biblia gândește munca drept blestem. În sensul ăsta, de chin și blestem, cerșetoria poate fi o „muncă”. Cerșetorii, în acest sens, „se muncesc”, dar nu muncesc. Muncă mai poate însemna și ocupație prin care ne câștigăm pâinea. Și în sensul ăsta cerșetoria poate fi muncă. Cerșetoria, ca și prostituția, este o condiție care e și ocupație, este chin și blestem. Dar să spui că asta înseamnă „muncă” în sens propriu, este să lași deoparte tocmai ceea ce e central, din punct de vedere antropologic, muncii: producerea de valori de întrebuinţare. Ernu forțează nota atunci când sugerează, mi se pare, că cerșetoria are o valoare de întrebuințare pentru noi, că cerșetorii produc un serviciu societății. El atribuie cerșetorilor funcția pe care o atribui eu poliției: cea de organisme coprofage, „asemenea peştilor sanitari pe care nu dăm doi bani, cei mai urîţi peşti din acvariu, dar care mănîncă şi curăţă rahatul produs de peștii-vedetă, cei frumoşi şi scumpi”. Figura cerșetorului este plasată în prelungirea celei a bufonilor, a nebunilor întru Hristos și a profeților iudei (cei mici) ai Vechiului Testament. Este mult Foucault în analiza lui Ernu, dar eu cred că el comite sofismul pars pro toto, atribuind ceea ce este adevărat despre unii cerșetori în anumite contexte istorice, tuturor cerșetorilor. Alăturarea cerșetoriei și sfințeniei sau, mai general, virtuții are o lungă tradiție (cea cinică, mai ales), cum are o lungă tradiție și asocierea nebuniei cu sfințenia (cea a proorocilor, mai ales). Dar a le pune pe toate: nebunie, sfințenie, cerșetorie laolaltă, nu se cade. Ca să revin de unde am pornit, cerșetorii nu sunt oameni ai muncii. În general, ocupațiile lucrative ale bandiților, caramangiilor și cerșetorilor nu sunt muncă, antropologic privite. Cu totul altfel e cazul prostituatelor (și aici aș avea niște mârâieli, dar trec). Economic, situația e mai complicată. Cu toată această opoziție teoretică a mea la tezele lui Ernu, n-am citit cu mai mare plăcere intelectuală și suferință sufletească niciun alt capitol din carte.
Tot în cartea a patra găsim un eseu literar despre raportul dintre banditism și oligarhie, despre cum bandiții-curve au devenit parte a puterii hegemonice. Astfel, bandiții „clasici” au dispărut ca și castă. Cerșetorii sunt și ei pe cale să dispară. Bordelurile, la fel. Vasile Ernu citește aceste dispariții ca pe niște simptome ale unor boli grozave ale societății post-comuniste. Și își asumă, sau cere, ca purtător de cuvânt al unei generații, de la această generație asumare eșecului uman al societății noastre, care este eșecul generalizat al membrilor generației. Dar aceasta este o temă de discuție prea vastă ca s-o abordez aici.
Dacă aș mai avea ceva de obiectat lui Vasile Ernu, ar fi caracterul nenuanțat al explicației banditismului și cerșetoriei. Frați gemeni, împinși în existență de nedreptatea socială. Parabola Dreptății sau, mai degrabă, a inexistenței Legii este bună, literar vorbind dar mai puțin bună, filosofic vorbind. Oricum, tema Legii este centrală în cartea lui Vasile Ernu: despre Lege este cartea, despre legi care sunt în luptă până când capitalismul le distruge pe toate și instaurează fărădelegea. Spuneam că, filosofic, parabola (e cam forțat termenul, dar scriu repede și n-am chef să mă gândesc la un termen mai adecvat), această parabolă, deci, nu mă satisface. De ce? Pentru că acolo vorbesc numai Trasimahi, Glauconi și popi. Adică numai sofiști și bullshiteri. Nu există Dreptate, ci numai dreptăți, cu caracter istoric și de clasă. Legile impun dreptatea celui puternic. Proletarii, cei umiliți și obidiți în genere, trebuie să-și facă dreptatea lor etc. Sigur, este explicația unui bandit, Profesorul. Acest Profesor este un sofist și, mi se pare, sofiștii au cam pierdut meciul cu Socrate și cu Platon. Explicația infracționalității prin referință la capitalism (muncitorul e concediat abuziv, nu e solidaritate între muncitori,muncitorul își caută dreptatea peste tot, află că dreptatea urmează capitalul, muncitorul se revoltă și apoi ajunge la pușcărie, copiii rămân pe drumuri, ajung hoți, curve și cerșetori etc) nu ține seama de faptul că pegra a existat cu mult înaintea capitalismului și a proletariatului; ea n-a fost mereu ieșită din lumpenproletariat.
Vreau, totuși, să spun cât de mult mi-a plăcut cartea. Și mai vreau să spun că această carte ar trebui judecată ca beletristică. Ernu face literatură. În multe locuri, de foarte bună calitate. Aș observa că, de îndată ce autorul intră într-o alveolă de spațiu-timp autobiografică, capacitatea lui de a transmite emoții crește. Rândurile despre mirosurile toamnei, despre praful ulițelor sau despre ciulinii stepei Bugeacului sunt exemplare. La fel, efectul pe care îl obține reproducând versurile cântecelor unor grupuri celebre, precum Kino sau cele ale cântecelor din folclorul banditesc. Scurtele digresiuni despre, de pildă, zgomotul de dimineață și zgomotul de seară al orașelor sunt, iarăși, reușite literare. Ernu este un scriitor angajat, sigur; poate chiar un revoluționar socialist creștin. Dar este, în primul rând, un scriitor bun.
În încheiere, o observaţie: în mijlocul percutantului capitol despre drumuri și contrabandă, Israel Markeladze, blatar și hoț în lege, zis Korj (n.b. Korj a fost un partizan bielorus celebru în cel de-al doilea război mondial, unul dintre eroii care încântau copilăria sovieticilor) – Israel Korj, deci, devine Vasea Korj. Acesta este numele de pe piatra lui tombală. S-a născut Israel, „tată al celor mulți”. El este der Urvater, arhetipul blatarului hoț în lege. Cu Korj, ultimul bandit trecut prin Kolîma, se stinge, într-un fel, și Vasea, avatarul adolescentin al naratorului. Moartea unei părți a sinelui? Cea fascinată de bandiții onorabili? Retragerea uni arhetip din istorie? Ieșire din vârsta inocenței? Citiți cartea și formați-vă propria părere.
PS: De la Vasile Ernu se desprinde o credință puternică: omul este o ființă nomotropă și, pentru el, chiar și legea banditească este mai bună decât fărădelegea. Omul este prins în câmpurile gravitaționale ale unor legi reciproc incompatibile: legea puterii, legea lui Dumnezeu, legea hoților. În ce direcție o ia, depinde de mulți factori. Ca să reziști unei forțe trebuie să te servești de alta, trebuie ca o alta să predomine atunci și acolo. Dar când rămâne o singură lege, e sigur că omul în direcția aia o ia. Iată de ce oamenii votează cu cine votează, conchide Ernu.
Sectanţii la ediţia 2-a. Şi o apreciere de la Iosif Ţon
Sectanţii – Premiul Matei Brancoveanu pentru Literatura, 2015. / Bandiţii – Premiul pentru Eseistică – Publicistică al revistei Observator cultural, 2017.
Editorul mă anunţă că merge în tipar ediţia a 2-a a volumului Sectanţii după ce a epuizat 2 tiraje. Asta e îmbucurător. Şi Bandiţii a ajund la ediţia 2-a după 4-5 luni de la apariţie. Dar nu a avut un tiraj suplinitor cum a avut Sectanţii care are deja 2 ani de la apariţie.
Cărţile odată lansate îşi văd de drum. Mă bucur de succesul lor de la distanţă căci eu mă chinui cu volumul 3 al Micii trilogii a marginalilor.
Recent am primit o apreciere neaşteptată de la Iosif Ţon, unul dintre cei mai cunoscuţi lideri şi disidenţi ai “sectanţilor” români.
Dragă Vasile,
Când aveam şapte ani (1941) am mers la şcoală la Aiud. Invăţătorul (de unde va fi ştiut?) le-a spus la ceilalţi copii din clasa I-a ca au intre ei “un pocăit” şi le-a explicat că pocăiţii sunt oameni care “s-au lepădat de legea strămoşească”, prin urmare sunt trădători de neam.
Ştiu că după aceasta copiii nu mai voiau să se joace cu mine. Cel mai dureros pentru mine era ca atunci când jucau fotbal, pe mine ma alungau de o parte. Nu aveam ce căuta între ei.
Când eram în clasa a treia, preotul care preda ora de religie m-a bătut fiindcă am refuzat să-mi fac semnul crucii (mai târziu am spus că aceasta a fost prima mea experienţă religioasă).
Aşa am trecut prin toate fazele şcolii: liceu, universitate.
Pe scurt, vreau şă ştii ca “Sectanţii” este istoria vieţii mele, cu toate bogăţiile de culori ale trăirilor “pocăiţilor”.
Am sorbit-o şi am trăit-o! Pentru mine este o comoară inestimabilă!
Îmi eşti tare, tare drag,
Al tau,
Iosif Ţon
Colibași-București. Tur-retur(?)
De unde vine „omul de stânga” – așa cum își zice – Vasile Ernu, scriitor român, eseist, comentator politic, cunoscut pentru cărțile sale „Născut în URSS”, „Sectanții”, „Bandiții”? Cum definește ceea ce numește „stânga mea” și cum a ajuns la astfel de convingeri cineva născut într-o familie „profund religioasă”, care a fost participant activ la mișcarea de eliberare națională, a făcut parte din primul val de basarabeni plecați la studii în România, este cetățean român stabilit cu traiul la București. Despre aceste și alte lucruri, Adrian Ianovici a stat de vorbă cu Vasile Ernu la baștina acestuia, în satul Colibași, raionul Cahul. „Într-un fel, e foarte straniu, eu sunt unul din oamenii de stânga care crede într-o construcție de tip Europa Statelor Unite, adică un proiect al statelor comune, o suprastructură de tip Uniunea Europeană. Mi-ar plăcea ca în această structură, cândva, să intre și statele estice, nu doar România și nu numai Republica Moldova, ci și Ucraina, și Rusia. Mie mi-ar plăcea să văd o Europă de la Lisabona la Vladivostok”, spune Vasile Ernu.
Versiunea rusească a documentarului.
Turneu: Praga – Cahul – Chişinău
Am fost invitat în luna mai la Tîrgul Internaţional de carte de la Praga. Aici am avut prezentarea primelor două volume din Mica trilogie a marginalilor: Sectanţii şi Bandiţii.
De acolo am mers direct la Zilele Literaturii Române unde am am avut două conferinţe pe tema: De la sectă la bandă: forme de marginalitate în regimurile represive. Ele au avut loc la Universitatea de Stat „B.P. Hasdeu“ din oraşul Cahul şi la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie si Filosofie, Departamentul de Filosofie și Antropologie. Am mai avut organizată o dezbatere aprinsă la barul Embargo.
Un foto reportaj.
Praga
Cahul
Chişinău
Banditii lui Ernu
de Serghei Ehrlich în Suplimentul de Cultură / Nr.565, 05-05-2017
Cartea Banditii este, dupa Sectantii, a doua parte din Mica trilogie a marginalilor. De aceasta data, Vasile Ernu pune accentul pe antropologia lumii interlope din perioada sovietica.
Societatea sovietica a fost bine familiarizata cu manierele criminalilor. Pe timpul lui Stalin, multi au fost in penitenciare impreuna cu criminalii. In perioada „vegetariana“ post stalinista, justitia sovietica a continuat de asemenea sa trimita in lagare multe persoane pentru infractiuni minore. Iosif Brodskii isi aducea aminte cum, pe timpul asa-numitei „tranzitii“, a intalnit un taran in varsta, condamnat la cativa ani de inchisoare pentru furt din „avutia poporului“, care consta dintr-un sac cu ingrasaminte. Detinutii „cu experienta“ erau o parte inseparabila a peisajului sovietic cotidian. De exemplu, incepand cu anii ’60, cand infractorii au inceput sa fie recrutati pentru serviciul militar obligatoriu, acestia si-au transferat manierele in mediul soldatilor. Problema mai multor orase din perioada sovietica tarzie era reprezentata de grupurile de tineri din care banditii isi implineau randurile. Traditia criminala nu a fost o parte intr-atat de marginala a societatii sovietice. In era post-sovietica, banditii nu numai ca si-au consolidat pozitiile; impreuna cu „nomenclatura“ si cu „fortele de securitate“ comuniste, au constituit patura dominanta a societatii, ocupand pozitii importante atat in mediul de afaceri, cat si in guvern.
Vasile Ernu prezinta cititorului roman partea de sub apa a aisbergului sovietic, oferind o „descriere consistenta“ (Klifford Girts) a lumii marginalilor antisociali, care si-au impus manierele majoritatii si au devenit parte a elitei societatilor post-sovietice. Principala sursa de informatii despre lumea interlopa este Profesorul, pe care Ernu l-a cunoscut de multi ani, „hot in lege“ din Odessa. Cu sprijinul lui, Vasile Ernu a reusit sa ia peste zece interviuri de la reprezentanti de seama ai lumii interlope. Printre informatorii autorului se numara un contrabandist, un hot de buzunare, o detinatoare de bordel, un cersetor profesionist si chiar un asasin. In carte sunt descrise ierarhiile penale, cutuma banditilor si specializarea profesionala, iar autorul povesteste despre limbajul secret al hotilor, semiotica tatuajelor lor, structurile criminale de zi cu zi etc.
Autorul are o conceptie originala asupra functiei sociale a lumii interlope. Eroii din prima carte a trilogiei, sectantii, sunt prezentati drept „ingerii albi“ care tind sa ispaseasca pacatele omenirii printr-un comportament de jertfe si sa-i indrepte spre calea mantuirii spirituale. Banditii sunt „ingerii negri“, care prin crime forteaza majoritatea inerta sa nu uite de Dumnezeu si totodata ii ajuta sa scape. De asemenea, banditii sunt instrumentul divin care ofera posibilitatea de masurare a credintei „iovilor“, ascultatorilor lui Dumnezeu. Acest punct de vedere mefistofelic, conform epigrafului la Maestrul si Margareta („Eu sunt o parte din acea putere care vesnic doreste raul si vesnic face fapte bune“), il demonstreaza Profesorul mentionat mai sus.
Un alt bandit din discutia cu Ernu isi compara fratii de breasla cu ingerii pedepsitori ai Apocalipsei. Pentru autor, care a crescut intr-o familie religioasa, o astfel de abordare este extrem de impresionanta. Este dificil de judecat in ce masura acest punct de vedere este raspandit in mediul infractional. In orice caz, este o ipoteza interesanta a retoricii de autojustificare produsa de comunitatea criminala, care necesita a fi verificata intr-o lucrare mai mare.
Ernu subliniaza ca multi banditi sunt extrem de religiosi. Conform concepului „ingerilor negri“, el descrie lumea interlopa ca pe un fel de Biserica din catacombe, un ordin monahal cu propriul crez, propriul decalog si ritualurile sale. Trebuie sa fim de acord cu aceste paralele. Autorul deseori scrie ca „hotul cinstit“ din perioada sovietica nu avea dreptul la proprietate, familie si documente. Calugarii crestini, de asemenea, nu au dreptul la proprietate si familie. Refuzul documentelor de stat si substituirea numelui din actele oficiale cu porecla de hot sunt din nou asemanatoare cu inlocuirea numelui lumesc cu numele monahal.
Conceptele de ingeri albi si negri ne permit sa facem legatura intr-un sens general intre Sectanti si Banditi. Printre altele, conceptul trezeste imaginatia cititorului, fortandu-l sa se gandeasca cum eroii celui de-al treilea volum al Micii trilogii, anume Izgoi-Jidi, vor fi inclusi in aceasta „ierarhie a ingerilor“.
Cuvantul trebuie insotit de disponibilitatea de face sacrificii
Cu toate acestea, consider ca paralelele crestine ne indeparteaza de la intelegerea naturii precrestine a lumii criminale. Din pacate, Vasile Ernu nu este familiarizat, cel mai probabil, cu lucrarea remarcabilului arheolog si antropolog rus Lev Klein, Lumea inversa. In aceasta carte, Klein isi prezinta experienta din inchisoare si ajunge la concluzia ca, in conditiile nefavorabile din penitenciar, armata etc., structura sociala se degradeaza rapid pana la nivel „primitiv“. William Golding, in distopia Imparatul mustelor, a descris aceasta degradare imediata intr-o forma artistica impresionanta. Mark Tkaciuk, directorul {colii Antropologice Superioare, a numit pe buna dreptate acest fenomen „gravitatie sociala“: miscarea in sus a societatii necesita o perioada lunga de timp si concentrarea tuturor puterilor fizice si mentale; caderea in starea arhaica initiala are loc rapid si automat.
Ernu subliniaza in mod repetat existenta a ceea ce el numeste caste banditesti si a unor superstitii arhaice, insa conceptul de arhaic nu se afla in centrul descrierilor sale. Insusi cuvantul este folosit o singura data in text. Concentrarea pe „religios“ nu i-a permis autorului sa reprezinte lumea banditilor ca pe o societate primitiva tipica, cu toate ca din multe dintre descrierile sale se desprind aspecte care tin de caracterul fara indoiala arhaic al corporatiei banditesti.
In carte se aduce aminte deseori despre atitudinea extrem de responsabila a banditilor fata de cuvant. In viziunea lor religioasa, cuvantul trebuie sa fie insotit de disponibilitatea de face sacrificii. Pentru nerespectarea cuvantului prin fapta, sunt nevoiti sa plateasca un pret mare. Taierea limbii pentru informatii false este una dintre cele mai usoare pedepse. Este remarcabil faptul ca se pedepseste „pacatuind“ cu o parte din corp. Autorul isi aminteste cum, in fata sa, Profesorul i-a taiat degetul unui „soldat“ de-al sau pentru ca acela, dintr-o neintelegere, l-a lovit pe tanarul Ernu. La fel si in acest caz, se pedepseste o parte, pacatuind cu o parte din corp. Este un sacrificiu tipic pars pro to (parte dintr-un intreg), caracteristic populatiilor arhaice. Acestea, alaturi de alte fapte descrise de Ernu, in special ritualurile de initiere si cultura tatuajelor, ne permit sa presupunem ca religiozitatea din lumea banditilor se explica prin caracterul sau arhaic, in care lumescul si divinul sunt omogene. In aceasta consta si diferenta fundamentala dintre banditi si sectanti, care sunt produsul societatii de clasa, unde adevarata credinta se specializeaza, se separa de majoritatea pasiva, se transforma in comunitati de monahi si disidenti religiosi. In opinia mea, descrierea lumii hotilor a lui Klein (lideri, drujina, oamenii de rand) este mai aproape de realitate decat Biserica „ingerilor negri“ a lui Ernu.
Banditiieste scrisa in acelasi mod ca Sectantii, genul acestor carti poate fi definit ca nonfictiune lirica. Ernu prezinta etnografia marginalilor ca parte a vietii sale. Viata sectantilor este intr-adevar copilaria sa si vietile a patru generatii din familia sa. Aceasta experienta este suficienta pentru a face o descriere bogata fara a apela la surse literare. Prin urmare, textul („tesatura“, lat.) volumului Sectantii este extrem de dens si nu exista nici o scapare. Dar viata banditilor nu este a lui Ernu. Nu sunt suficiente experientele personale si marturiile informatorilor pentru crearea unei viziuni intregi, lucru evident. Din acest motiv, autorul cartii Banditii este nevoit sa completeze lacunele cu mici trucuri literare. La inceputul fiecarui capitol, el traseaza linii eseistice extinse, include in text citate lungi din Biblie, prezinta pasaje ample din folclorul hotilor. Cititorul roman, spre deosebire de cel rus, nu este familiarizat cu aceste „capodopere“, dar cred ca, pentru a avea o idee generala despre acestea, este suficienta cunoasterea catorva citate. Insesi eseurile incluse de Ernu sunt curioase, mi-ar placea sa le citesc ca lucrari aparte, insa ca parte a cartii ele distrag atentia de la tema principala, astfel ca apare senzatia ca autorul intinde texul in mod intentionat. In opinia mea, cartea ar fi castigat daca Ernu inlocuia aceste devieri de la tema cu informatii din literatura de cercetare si din memorialistica. Astfel i-ar fi oferit cititorului posibilitatea sa verifice informatiile aflate de la eroii sai. Fara aceasta verificare, autorul nu a reusit sa evite greseli.
Descriind castele banditilor, Ernu caracterizeaza barbatii in mod gresit, drept „clasa de mijloc a lumii interlope“. Disidentul Valerii Abramkin, fost detinut si luptator pentru drepturile detinutilor, scrie in volumul Cum sa supravietuiesti intr-un penitenciar sovietic ca de fapt casta barbatilor este compusa „in general din oameni intamplatori inchisi in penitenciar. Pe unul sotia l-a inchis pentru betii, altul a furat ceva nesemnificativ, cel de colo e aici pentru o bataie, iar astuia i-au fabricat un dosar. Iata cine sunt oamenii aflati intamplator in penitenciar, fie pentru o bataie, fie pentru ca odata a furat“, multi din ei nu au facut parte din lumea hotilor pana la penitenciar, iar majoritatea nici dupa penitenciar nu aveau nimic in comun cu banditii.
„Intelectualitatea nu este creierul natiunii, ci rahatul ei“ – Lenin
Avantajul noii carti scrise de Ernu este ca subliniaza un fapt simplu: nu este evident pentru intreaga lume ca, dupa destramarea lagarului socialist, ticalosii au devenit crema societatii. Unul dintre capitole este dedicat intalnirii cu un fost bandit, care s-a transformat in oligarh. Noul stalp al societatii tinde sa-si legitimeze statutul respectabil de curand dobandit, scop pentru care isi apropie intelectuali romani. Acestia sunt cei care, unul dupa altul, se arunca la usa care se deschide spre un hau. Banditul cinic se lauda ca nu e nevoie sa-si cenzureze clientela intelectuala. Pentru banii pe care ii promite, se cenzureaza singuri. Acest afront invie cuvintele lui Lenin, care intr-un moment similar a spus ca: „Intelectualitatea nu este creierul natiunii, ci rahatul ei“.
Nu pot sa nu amintesc despre un vechi experiment cu antropoidele. Maimutele au fost invatate sa foloseasca o pompa de mana, iar pentru un anumit numar de miscari primeau un jeton. Puteau sa introduca jetonul intr-un aparat pentru a-si alege de mancare. Cardul de maimute imediat s-a impartit in trei grupuri. Majoritatea pompau cinstit. Cele mai sanatoase maimute, „banditii“, stateau in picioare langa automat si luau o parte din jetoane de la „lucratori“ drept tribut. Al treilea grup ii servea pe „banditi“, incercau in diverse feluri sa-i amuze si tot de la ei sa cerseasca. Nu stiu ce parere aveti, dar mie imi pare ca noi, intelighentia/intelectualii de azi, ne asemanam cu acele maimute cersetoare. Din cauza noastra, banditii jefuiesc muncitorii nu doar in Romania, in Moldova sau in Rusia, ci peste tot in lume. Daca vi s-a facut rusine, atunci noua lucrare de Vasile Ernu si-a atins scopul.
Traducere din limba rusa: Sergiu Bejenari
Serghei Ehrlich este istoric, publicist, editor, directorul editurii Academiei Ruse din Sankt-Petersburg „Nestor-Istoria“. Locuieste la Sankt-Petersburg si Chisinau.
„Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii”
de Mihail Vakulovski pe Tiuk / martie 2017
„Bandiţii” e a doua parte a micii trilogii a marginalilor, de Vasile Ernu, şi se citeşte aproape cu acelaşi interes şi plăcere precum „Sectanţii”, prima parte a trilogiei. „Sectanţii” e mai fascinantă pentru că e scrisă din interior, scriitorul cunoscînd la perfecţie tema, fiind vorba de secta din care face parte familia Ernu, „secta mea”, iar „Bandiţii” este o carte scrisă, totuşi, din exterior, protagonistul nefăcînd parte, fireşte, din „secta” despre care povesteşte. Dar, ingenios şi hîrtu, cum îl ştim, Vasile Ernu rezolvă schema din doi paşi şi trei mişcări. Deşi personajul principal al cărţii este Profesorul, ultimul mare bandit pe stil vechi, „erou negativ”, narator este scriitorul (Pisateli), dar acesta-şi începe naraţiunea de cînd îl vede prima oară pe Profesor, la vreo 7 ani. După ce-a terminat clasa întîi, fiindcă a învăţat foarte bine, protagonistul cărţii a fost luat de tatăl său la plimbare pînă la Odesa, călătorie pe care acesta nu o va uita niciodată, oraş care a făcut ca nici un alt oraş din lume să nu-l mai impresioneze, fiindcă Odesa a devenit pentru el Oraşul. La Odesa copilul este dus la fabrica de ciocolată, apoi îl întîlneşte pe „unul dintre eroii vieţii mele, un înger negru cu un suflet prins între rai şi iad, care pentru mine urma să fie un înger păzitor, dar care mi-a deschis calea spre o lume monstruoasă”, Profesorul, pe la care taică-so (Sectantul) trece, încercînd să-l aducă pe calea cea bună. Profesorul e un fel de unchi, căruia viaţa i-a oferit doar două „profesii”: cerşetoria şi banditismul. Vasile Ernu ne povesteşte despre lumea bandiţilor din URSS mai întîi prin prisma acestui copil, apoi prin ochii aceluiaşi om, doar că adolescent, tînăr şi tot aşa, pînă ajungem în zilele noastre. Scriitorul (personajul care e scriitor în carte, nu neapărat Vasile Ernu), prieten cu Profesorul încă din copilărie, îi cunoaşte, ajutat de Profesor, pe cei mai temuţi şi respectaţi bandiţi din toate domeniile, de la tatuatorul bandiţilor, cerşetori, hoţi de buzunare, la patroana bordelului de pe Moldovanca, Odesa şi cel mai renumit killer (între cuţit şi icoane), şi ne povesteşte despre ei. O lume cu care nici măcar Profesorul nu ne recomandă să ne întîlnim vreodată (deşi e cam inevitabil, pînă la urmă, spune acesta), dar e o lume foarte interesantă, despre care cei mai mulţi dintre noi nu ştim aproape nimic. Vasile Ernu a riscat intrînd acolo unde „fraierii” nu au ce căuta, s-a întîlnit cu ei, i-a ascultat, i-a studiat şi ne-a povestit, „Bandiţii” fiind mai mult decît un roman, chiar dacă e scris aşa. Da, cartea asta poate fi citită şi ca un roman şi dacă sub titlu ar fi fost scris „roman” nimeni nu s-ar fi întrebat dacă e sau nu o operă artistică.
Dacă încă nu aţi citit cartea şi vă întrebaţi ce legătură e între sectanţi şi bandiţi, răspunsul e şi în titlul trilogiei: şi unii, şi ceilalţi sînt marginalii sistemului (sau erau, fiindcă acum adevăraţii bandiţi sînt la conducere, spune Profesorul, „cei cu adevărat periculoşi sînt în instituţiile statului, la TV, în structurile de putere, în parlament, prin universităţi”, zice scriitorul). Mai concret, „ce-i apropia însă pe bandiţi, pe hoţii în lege de sectanţii mei era poate un anumit cult aproape religios pentru o etică şi nişte reguli minime, deşi cele două lumi se băteau cap în cap. Unii voiau să salveze lumea, să fie exemplul luminos, să aducă viaţa, iar ceilalţi voiau s-o îngroape definitiv şi să semene frică şi moarte. Însă ambele grupuri ţineau cu tărie la etica şi regulile lor. Şi-i mai unea un lucru: refuzul aproape instinctual de a se supune Leviatanului”. „Bandiţii” de Vasile Ernu e o carte unică şi comparabilă doar cu „Sectanţii”. Urmează ultima parte a trilogiei, „Izgoi-Jidî”!
Vasile Ernu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii”, Editura Polirom, 2016
Bandiţii la Arte, carte și capricii / TVR
Pe 27 aprilie la “Arte, carte și capricii” despre Bandiţii şi premiul pe care l-am primit: Premiul Observator cultural 2017 / Eseistică/Publicistică
Aici (dupa minutul 10) / http://www.tvrplus.ro/editie-arte-carte-si-capricii-562811
Ce s-a spus pe scena Teatrului Odeon / Gala Premiilor Observator cultural, 4 aprilie 2017
Bogdan-Alexandru Stănescu despre Vasile Ernu la decernarea premiului Observator Cultural 2017 / Eseistică/Publicistică pentru BANDIŢII.
“Și-acum categoria asta compozită, eterogenă, Eseistică și Publicistică… Sincer să fiu, nu a fost foarte mare bătaie la jurizare, adică am avut unanimitate, juriul a ales o carte profund originală, o carte care se situează la graniță, cam așa cum se situează personajele ei: fie în afara societății, fie la marginea ei. Cartea în sine este un proiect de frontieră, pentru că nu e nici 100% eseu, nu e nici 100% memorialistică, e și literatură, e și antropologie. Eu am preferat s-o citesc ca pe un poem gogolian. Acum, cu autorul acestei cărți am vorbit atît de mult despre literatură încît, punînd cap la cap orele, s-ar strînge cîteva luni bune. Este vorba despre Vasile Ernu, spaima dreptei neoliberale din România, cu partea doua a trilogiei marginalilor, Bandiții.”
Şi se pare că am zis şi eu ceva emoţionat:
” Am destul de multe emoții, chiar îmi vine să plîng, pentru că îmi aduc aminte de debut, am debutat acum 11 ani, exact cînd au debutat și premiile Observator cultural. Cînd am debutat, nu-mi propusesem să fiu scriitor, Doamne ferește, a apărut prima carte din întîmplare, după care a început să-mi placă și am început să scriu și totdeauna am avut această problemă: în ce zonă mă încadrez. Mi-aduc aminte cînd au apărut primele topuri, nu prea știam ce era cu topurile și nu m-am regăsit la un singur top, de poezie, deci nu sînt poet, totul e-n regulă cu mine… E foarte interesant cu această trilogie că primul volum, Sectanții, a fost nominalizat la secțiunea Memorialistică, al doilea a fost nominalizat la Eseistică, al treilea habar nu am…, nu-l mai văd nominalizat. Cred că sînt abonat la nominalizările Observatorului, sînt la a patra sau a cincea nominalizare, dar întotdeauna am spus că un premiu bun se ia foarte greu și faptul că ești nominalizat e deja un lucru foarte important. Apreciez foarte mult acest premiu și seriozitatea juriului, căruia îi mulțumesc. Există bursele de rezidență, am fost la Iași, m-au ținut o lună închis, mulțumesc Iașiului, Muzeului Literaturii și Festivalului de literatură FILIT, chiar m-au ținut o lună și-am scris, cred, 70% din carte acolo. Cartea mea nu este tocmai despre bandiți, e mai degrabă dedicată copilului meu, este o carte de educație, prin bandiți înveți mult mai multe lucruri, se pare, decît prin oamenii buni”
Integral aici / Observator Cultural 12-04-2017
De la o lume-a-lumilor la alta: Vasile Ernu ca stalker intercultural
de Caius Dobrescu pe Observator Cultural / 24-03-2017
Iuri Lotman susține undeva că modul în care mintea medievală rusească înțelege conflictul – un tipar cu bătaie lungă în timp, sugera, fără s-o poată spune pe șleau, celebrul culturolog – este profund marcat de arhitectura lumii de dincolo a creștinismului răsăritean. Mai precis, de polaritatea între Rai și Iad, nicicînd atenuată printr-un artificiu teologic de tipul Purgatoriului apusean.
De reținut că această separare eternă și absolută nu se traduce prin claritate morală în raport cu viața concretă. Etica antinomică se dovedește cel mai adesea inoperantă în fața conglomeratului de determinări al existenței reale, așa că rămîne, practic, în afara acestuia. Mai mult decît atît, pulsiunea maniheistă are, de cele mai multe ori, efectul pervers de a spori, în loc de a reduce și de a controla entropia morală. Altfel spus, cu cît mai separate în ceruri, Binele și Răul par să se afle cu atît mai, am spune neaoș, încîrligate și îmbîrligate aici, pe pămînt.
Subterana
Pe această mitologie adîncă este construită și inclasabila carte a lui Vasile Ernu – combinație de roman, reportaj, autobiografie, eseu filozofic, pamflet radical –, intitulată Bandiții. Vasea, personajul principal, cu care autorul ține să-l identificăm în orice moment, evoluează de la copilărie la maturitate pe muchia de cuțit dintre un mediu familial strict‑religios (în sensul unui echivalent, în spațiul sovietic, al Amishilor sau menoniților) și lumea complet inversă, dar și complet structurată, cu ierarhii, coduri, limbaje, a hoților și bandiților. O lume paralelă, de altfel, nu doar faţă de microuniversul creștin-integrist, ci şi faţă de tot ceea ce înseamnă regim sovietic ori convenție socială „normală“ în general. Un univers cu principiile de funcționare răsturnate, dar perfect analogice cu cele ale lumii „fraierilor“. O subterană întinsă la scara întregii Uniuni și coborînd în timp, nu doar pînă în zorii cnezatelor rusești, ci (îi place să creadă autorului nostru) pînă în antichitatea talmudică. Evident, transgresiuni spectaculoase au existat dintotdeauna: ajunge să ne gîndim doar la Stalin, care, în calitatea lui de Giugașvili, și-a început cariera ca spărgător al băncii centrale din Tbilisi (oraș – și spațiu – al brigandajului romantic, vizitat la un moment dat și în cartea despre care vorbim).
Lumi, așadar, care, deși nu comunică, se amestecă, formează hibrizi, întrețin tipuri diverse de promiscuitate. Desigur, un om declarat de stînga, așa cum este autorul Bandiților, nu putea să lase dialectica la o parte. Așa că lumea subterană, paralelă, a bandiților este prezentată în „devenire istorică“: după prăbușirea comunismului, pare să iasă la suprafață și să impună norma socială. Pierzînd astfel magia utopian-revoluționară pe care o exercita asupra conștiinței reflectoare și reflexive a cărții, în junețea acesteia, consumată în epoca „socialismului real“. Ceea ce deschide ipoteza că polaritatea celor două universuri se reface, prin simetrie dialectică, în noua eră: fosta societate oficială, cu activiștii și birocrații ei, brusc marginalizată, începe acum să intre în subterană și să devină simpatică. Să capete, pentru conștiința auctorială ajunsă la maturitate, aura irezistibilă a lucrului semiinterzis. Ceea ce ar putea explica renașterea contemporană a atracției pentru idealuri sau, în orice caz, pentru retorici nostalgic-bolșevizante.
Înfruntarea luminilor și pasiunea pentru culoarea locală
Lupta care se dă în jurul sufletului lui Vasika, între tatăl rigorist și unchiul rătăcit încă din zorii vieții lui în antilumile „păcatului“, are ceva de melodramă. Ea amintește pînă la detaliu de filmul în care Lorenzo Anello, interpretat de Robert De Niro (care e și regizor), un șofer de autobuz harnic, dar sărac, se luptă să-l țină pe fiul său, Calogero, departe de influența lui Sonny LoSpecchio, interpretat de Chazz Palmiteri, la fel de melancolic, de generos și de lipsit de scrupule ca legendarul Fane Spoitoru, dar operînd în Bronxul anilor 1950 (de altfel, filmul, difuzat în 1993, se numește A Bronx Tale).
Înfruntarea dintre cele două lumi amintește, de asemenea, de maniheismul atît de reconfortant pentru nervii corporatiștilor (dar și pentru cei ai domnilor Becali și Liiceanu) din romanul Războinicii luminii al lui Paolo Coelho. Sau, pentru a reveni în spațiul ce reprezintă pentru Vasile Ernu o inepuizabilă sursă de inspirație, aminteşte de cele două universuri perfect opuse, al Rondului de Zi și al Rondului de Noapte, ce traversează o viziune altfel extrem de realistă, a mizeriei Rusiei contemporane, în romanele fantasy ale lui Serghei Lukianenko (scrise cu nerv și cu imaginație, depășind cu mult mediocrele lor ecranizări). Iar cînd vine vorba de partea feminină a speciei „îngerilor căzuți“ (reprezentată prin acea istorie vie a bordelurilor „subterane“ din URSS), care este matusalemica odessită tiotea Hana, imaginea acesteia pare să se nască prin popularea cartierului revoluționar al plăcerilor din Sin City-ul lui Frank Miller, cu nenumărate clone ale Soniei Marmeladova.
Asemenea asocieri nu țin doar de capriciile minții asociative a cititorului. Gustul genuin al senzaționalului emană în nenumărate feluri din scriitura lui Vasile Ernu. Pasiunea pentru culoarea locală nu este mai mică, aș îndrăzni să spun, decît în celebra Șatră a lui Emil Loteanu. Iar promiscuitățile exotismului („balcanic“ îmi vine pe limbă, deși este vorba despre nordul Mării Negre – o lume care începe în Basarabia și, trecînd prin Cahul, Bolgrad și Ismail, ajunge, hăt, pînă la Odessa) se amalgamează asemenea criticii sociale, ca în vremurile de aur ale lui Panait (sau mai degrabă Panaït) Istrati. Dacă ar descoperi la altcineva asemenea propensiuni spre romanțios, sînt convins că Vasile Ernu le-ar taxa imediat ca tactici capitaliste de minimalizare și ca insidioasă dominație simbolică. Dar în privința acestor procedee funcționează probabil același principiu ca în cazul glumelor etnice: numai insider-ii au voie să le folosească, referindu-se la ei înșiși.
În orice caz, chiar dacă acceptăm că reporterul intrepid din spatele filozofului și prozatorului Vasile Ernu chiar își pune pielea în băț pentru a pătrunde în bolgii sociale dintre cele mai periculoase (cea mai întunecată fiind, s-ar spune, aceea în care trăiește killer‑ul ultrareligios Finkă), rămîne surprinzător că el întîlnește acolo, în general, personajele lui Dostoievski ori Șalamov…
Vorbind despre critica sau despre filozofia socială, este de notat că mitologia maniheistă adînc-rusească intră aici într-o chimie intimă cu ideile foucauldiene pe care știm că le profesează Vasile Ernu. Tradiționalul dualism gnostic al stîngii „deconstrucționiste“ poate fi ușor supraimprimat peste mitologia cărții, fiindcă Birocrația, Capitalismul, Corporatismul, Neoliberalismul etc. pot fi tot atîtea nume actualizate ale unui Dumnezeu rău, steril, care ține captivă o lume pe care nu a creat‑o, dar pe care a luat-o ostatică și căreia îi aplică o Constituție răsturnată, perversă în toate articolele ei. Care face ca semințele binelui să se găsească doar în ceea ce asemenea legi strîmbe califică drept criminal. Această sinteză ideologico-mitologică, deși de obicei asumată direct de vocea auctorială, este pusă uneori, în punctele de minimă credibilitate ale cărții, chiar în gura „bandiților“ pe care autorul pretinde că îi parafrazează.
Ideologia ce impregnează volumul lui Vasile Ernu este departe, însă, de a decide răspunsul cititorului. În fond, artiștii epocii premoderne acceptau cu seninătate faptul că mesajul (în cazul lor, teologic) era prestabilit, lor revenindu-le doar să-l încorporeze cît mai expresiv. Dacă în acest fel s-au creat nu doar opere mediocre de propagandă, ci și picturi pe care le admirăm (uneori cu răsuflarea tăiată) pînă astăzi, de ce nu am accepta că acest lucru este valabil și atunci cînd avem de-a face cu „formațiunile de discurs“ ale radicalismului contemporan? Cartea de față poate fi un exemplu în acest sens. Fără să pună nici o clipă la îndoială teologia politică a Stîngii, ea este o creație vie, autentică, atît sub aspectul artei narative, cît și sub cel al emoției morale.
Candoare, milă și oroare
Impresionantă este, la Vasile Ernu, afecțiunea profundă, vibrantă, față de lumea pe care o descrie. Dincolo de orice retorică a „datoriilor uitate“ și a „reprezentării sărăciei“, perspectiva sa asupra semenilor este una profund umană. Indiferent de încheierile politico-ideologice pe care le trage din ea, frămîntarea lui pentru „cei mulți și umili“ (deși „bandiții“ sînt departe de a putea fi considerați umili…) nu este una ideologică, artificială, ci derivă din experiența directă cu ființe reale care se mișcă într-o lume reală. Candoarea raportării la „marginali“ se manifestă nu doar în fascinația irepresibilă față de „hoții în lege“, ci și, de pildă, în amestecul sfîșietor de milă și oroare care îl copleșește pe Vasea atunci cînd descoperă mizeria inimaginabilă în care trăiește „casta“ cerșetorilor și a nebunilor rătăcitori (veritabili paria ai ierarhiei cosmico‑sociale a „bandiților“).
Vasile Ernu iubește personajele, locurile și obiceiurile pe care le descrie cu acea pasiune nemiloasă de care numai prozatorii de vocație sînt capabili. O vocație care, pe de o parte, se manifestă în puterea de a capta schimburile și descărcările de energie, infrasociale, microscopice, dintre persoanele umane – intervibrații ale cililor conștiințelor individuale, de mare finețe, chiar atunci cînd aparența celor implicați este „primitivă“. Dar tot un semn al vocației este și modul în care se dozează raportul dintre acest strat al autenticității umane și schemele epice rocambolești, romantice, de roman noir. Tot ceea ce ține de retorica literaturii de aventuri (e.g. modelul Jim Hawkins, personajul lui R.L. Stevenson, din Insula comorii, care, protejat de ambiguul Long John Silver, se maturizează, fără să fie corupt, în contact direct cu societatea răsturnată a piraților) nu este strident, ci, dimpotrivă, în fuziune cu prestațiile realiste, exercită o clară forță de fascinație asupra cititorului. Vasile Ernu topește senzaționalul în ceea ce reușește nu doar să ne convingă pe noi, dar să se convingă chiar pe sine însuși că este fluxul trăitului. Iar această (al)chimie este dovada clară a unui talent epic și a unei inteligențe artistice remarcabile.
Acestui talent și acestei inteligențe, iar nu filozofiei conținute în paginile cărții le datorăm faptul că, în locul unei lumi înghețate între viziuni teologico-ideologice ale Binelui și Răului, impresia cu care rămînem este aceea a unui univers viu, extrem de uman, cu dantelării uimitoare ale diferenței și diversității.
A lepăda pielea de rinocer
Dincolo de fabula maniheistă, talentul de scriitor al lui Vasile Ernu ne confruntă cu experiența unei lumi a lumilor, cu melting pot‑ul de culturi și de opțiuni existențiale de sub permafrostul ideologic al imperiului sovietic. Ceea ce, de fapt, înseamnă contactul cu experiența reală, asumată, personală, a globalității, incomparabilă cu artificilitatea retorică în care această temă este învăluită îndeobște în discursul public. Dincolo de traumele istorice pe care Imperiul de la Răsărit le-a produs și le produce, în primul rînd propriilor subiecți, există o lecție extrem de interesantă a complexității, a chimiei interculturale. Vasile Ernu se propune ca mediatorul unui proces de transmitere a științei, pe care basarabenii noștri au fost nevoiţi să o deprindă pentru a putea supraviețui, de a evita riscurile și de a fructifica oportunitățile multiculturalismului de tip sovietic. O știință care, prin subtilitățile pe care talentul de povestitor al mediatorului i le scoate, straturi-straturi, la suprafață, le poate fi extrem de utilă românilor în general, pentru a se dezbăra de complexele și reflexele lor provinciale și a se adapta curajos și creativ la pulsul contemporan al „adevăratei“ globalități.
Mulți s-au aruncat să califice provocările multiple lansate de Vasile Ernu (refuzul de a renunța la diferența culturală a „moldovenismului“, opțiunea ostentativă pentru tema impopulară a justiției sociale, celebrarea „devianței“ în dauna „normalității“ etc.) drept expresia unei minți „degenerate“ prin expunerea timpurie la propaganda sovietică. Primitivismul grobian al acestei explicații indică, de fapt, trista neputință de a înțelege sensul mai profund al demersului prozatorului-eseist: acela de a ne îndemna să lepădăm pielea de rinocer a identităților colective și să comunicăm unii cu alții ca ființe umane dotate cu rațiune și sensibilitate. Buna-credință a acestui gest de întîmpinare este probată, de altfel, prin faptul că Vasile Ernu acceptă să-și lepede și el, din cînd în cînd, în mod unilateral, blindajul de „revoluţionar socialist creştin“ care „îl combină pe Isus cu Mahno“ (cum se autocaracterizează prin gura „Profesorului“) și să ni se dezvăluie, asemenea stalkerului tarkovskian, în vulnerabilitățile, anxietățile și îndoielile sale cele mai tulburătoare și mai intime.
Mircea Procăjan despre Bandiţii
Mircea Procăjan – Familia nr.2, 2017
„Actualitatea şi realitatea nu sunt în centru, ci la periferie. Centrul este doar un loc al celor care trãiesc ceva ce a avut deja loc la periferie.” Am ales acest pasaj din noua carte a lui Vasile Ernu, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor, din motive evidente. Rezumã la fix motivaţia acestui demers. Şi explicã, implicit, situaţia: o privire inevitabil de la centru asupra a ceea ce periferia deja a consumat. Un exercițiu reuşit de istoricizare a unei pãrţi dintr-un spaţiu care, în sine, nu poate face aceasta. Tot aici ni se explicã şi mai exact: „Legendele şi parabolele sunt de fapt istoria oamenilor de la periferii…” Actualitatea marginii respinge ideea de reflecţie. Singurul sprijin fundamentat într-un anume trecut vine sub forma legendelor, istorii „din afara timpului”, acele „reţete” bune oricând şi atât de asemãnãtoare cu reflexele musculare. Bandiţii din acest volum sunt, de aceea, imagini reconstruite şi aşezare în logica istoricã a filosofiei „de centru”. Analiza lor comportamentalã, ierarhizarea lor – întregul eşafodaj taxonomic are aici în vedere publicul ţintã, receptorii care suntem noi, „fraierii”. E aici un efort de traducere, de explicare şi îmblânzire a unei tagme despre care prea puþin exegeți au simțit nevoia sã vorbeascã. Volumul lui Vasile Ernu vine, deci, pe acest gol uriaş, un gol pe care îl umple cu deosebitã empatie. O galerie de portrete excepțional realizare pune carne pe argumentaţia cãrţii, iar aici prozatorul Ernu iese la suprafaţã ca marele câştigãtor al pariului cu sine însuşi. Rezultã o carte care va face în mod sigur sã creascã mãcar un pic sâmburele de omenie din fiecare cititor.
« go back — keep looking »