SĂLBATICII COPII DINGO – despre cartea lui Vasile Ernu.
Un text de Natalia ONOFREI / BOOKHUB.RO on
Cartea pe care a scris-o Vasile Ernu în anul de pandemie 2020 este greu de categorisit ca gen. M-a întrebat cineva în privat la ce gen se încadrează. M-am simțit ca la un examen la care am tras un bilet „necâștigător”. Încă nu citisem cartea dar bănuiam că nu e nici roman, nici dramaturgie, nici teorie de vreun fel. Am citit-o de câteva zile deja și tot mă gândesc la încadrare. Știu că unii numesc genul docu-fiction. Eu pot spune că sunt un fel de povestiri memorialistice-eseu care au legătură unele cu altele și acoperă o perioadă de trei ani din adolescența lui Ernu – ’87-’88-’89.
Spre deosebire de cărțile din Trilogia marginalilor, care sunt construite cam în același fel, aceasta conține informații exclusiv despre oamenii care trăiau în oraș – Chișinău, în special tinerii acelor ani. Volumul e împărțit în patru părți mari: Vara, Toamna, Iarna, Primăvara, fiecare cu mai multe capitole. Eu le-am sistematizat altfel în capul meu – în funcție de povestiri, detaliile istorice și practice din viețile oamenilor și meditația personală a autorului aferentă fiecărei întâmplări sau eveniment.
Prima parte este cu ușoare note de romantism, dacă vă vine să credeți așa ceva din partea lui V. Ernu – evadarea la mare a doi prieteni împreună cu iubitele lor, în Crimeea, fără știrea părinților, la șaptesprezece ani. Toate povestirile sunt însoțite de descrieri geografice amănunțite, ale arhitecturii, ale mijloacelor de transport, ale prețurilor biletelor, cazării, mâncării, cafelelor, sucurilor, precum și moda vestimentară, inclusiv în armată. De asemenea, vorbește despre amestecul etnic, ierarhiile limbilor din Imperiu, a școlilor și meseriilor. Întreaga carte este un imens dosar al stării de lucruri din punct de vedere material și al vieții în general în URSS la acea vreme, înainte de destrămare. Spiritual se referă doar la segmentul urban, în special al capitalei – Chișinău.
Dacă în ceea ce privește reala bunăstare de care aveam parte pe atunci pot depune și eu mărturie de confirmare, despre viața adolescenților depresivi de oraș, a intelectualilor și artiștilor boemi, a „patrioților” și „neoficialilor” apăruți în acea perioadă, în schimb, știu foarte puține. Nu am aflat mare lucru din presa vremii care mințea foarte mult, mai ales prin omisiune. Pentru mine, personal, lumea gopnicilor de la Ciocana, a „copiilor de aur” de la școala nr. 1, a oamenilor care pierdeau ore și zile în șir prin cinematografe, cafenele, parcuri și tot felul de subsoluri, locuri de joacă pentru copii, șantiere sau ganguri (în cazul perifericilor), stând la interminabile discuții este o lume paralelă care nu s-a intersectat cu lumea mea nici măcar accidental.
Toate povestirile, detaliile și reflecțiile autorului, per total, sunt despre niște oameni care aveau foarte mult timp liber, care nu se grăbeau niciodată nicăieri, ascultau rock sovietic și citeau cărți de contrabandă. Toate acestea tânjind după blugi, casetofoane japoneze, adorând și așteptând americanii în timp ce blestemau puterea sovietică. Ni se dezvăluie o lume plină de adolescenți și adulți depresivi sau nu neapărat depresivi cât foarte triști, care beau mult, fumau și ascultau muzica vremurilor – Kino, Nautilus Pompilius și trupe occidentale rock. Și așteptau, șezând, așa, schimbarea.
În tot ceea ce povestește V. Ernu despre anii aceia este remarcabilă decadența mediului urban boem pe care l-am pomenit mai sus – „Practic, ei erau angajați să aștepte salariul”, spune despre scriitori și nu numai. „Pământul se învârtea al naibii de încet și ei ar fi vrut să-l pornească. Dar după ce beau puțin își dădeau seama că era mai bine să-l pornească alții, iar ei aveau să li se alăture mai târziu, după încă un rând. (…) Comunismul le oferea un serviciu sigur, bani pentru o muncă de nimic, casă și condiții bune de viață, le oferea timp să înjure regimul și o justificare a ratării lor.” – o frază sublimă!
În cel mai detaliat mod, autorul scrie despre ierarhizările sociale conform prestigiului profesional, de partid, al provenienței naționale și din punctul de vedere al stăpânirii limbii imperiului – limba rusă. Pentru unii va fi o surpriză să afle că limba și spiritul național moldovenesc au fost conservate la ordinul Moscovei, precum și crearea unei elite locale loiale, de naționalitate moldovenească, elită care i s-a întors în nas puterii ca un „bumerang”.
Un capitol dureros, greu de dus, este cel despre Afganistan. Ernu are un frate care a făcut armata acolo (eu am un unchi) și a fost în Uzbekistan să-l viziteze, la granița cu Afganistanul. Trei elemente sunt importante în acest capitol: povestea despre ritualul ceaiului la orientali care te duce în altă lume și care, în opinia mea, merita o povestire-eseu separată (într-o carte separată de povestiri-eseu de acest gen); al doilea este descrierea stării deplorabile a soldaților și ofițerilor care „nu puteau fi deosebiți după haine”, care beau și se drogau ca să poată dormi și al treilea – discursul ofițerului până la a patra sticlă de vodcă.
Întreaga carte este o revărsare de amănunte din cele mai neașteptate zone ale vieții, unele foarte interesante și neobișnuite – contrabanda cu cărți, spre exemplu. Capitolul despre explozia de culte religioase este unul chiar amuzant, ironic amuzant; a scris despre moda saloanelor video ca o boală – se uitau neîntrerupt, zeci de ore, la filme americane așteptându-i, tânjind după ei, blugii lor, guma de mestecat și coca-cola. Toate aspectele vieții de oraș pomenite de autor, în sensul condamnării regimului comunist și a dorului de Occident, în special de americani, converg într-un singur punct: „Noi trăiam în viitor cu un avans față de Vest, Vestul voia să trădeze. Estul a venit la timp ca să-i salveze pe toți, ca o infuzie de sânge proaspăt. Lăsați discuțiile despre alternative, le-am spus noi. Există o singură alternativă: Adidas sau Nike? Pepsi sau Coca-Cola? Clar?”
Interesant este că nu găsim niciun detaliu despre cum dorul de Occident s-a contopit cu mișcarea „patriotică”, naționalistă. Pentru că așa cum am înțeles eu lucrurile, aceste două tendințe sunt, practic, una. Care este originea și logica acestui trend putem doar să bănuim.
Scris cu detașare, fără nuanțe de regret sau entuziasm, întregul volum este tabloul unei lumi care se destramă și rămâne în fața unei simple și redundante alegeri: Pepsi sau Coca-Cola? Adică America sau America? Occident sau Occident? Capitalism sau privatizare? În aceeași cheie tratează și „retragerea” puterii sovietice dar și tentativa eșuată a unor oameni de cultură de a atrage atenția asupra decadenței elitelor sovietice prin filmele vremii, spre exemplu.
Autorul nu evită să spună despre înscrierea personală în Frontul Național, demonstrații, proteste, arest și despre dezamăgirile, supărările și împăcările suferite la întâlnirea cu Patria-mamă – România.
Lumea mea nu s-a intersectat nicio clipă cu această faună boemă și revoluționară și niciodată în viața noastră de țărani nu am avut timp liber în general. Nu mai spun de zile și zile, luni și luni cu care să nu ai ce face. În vara lui 1990 am stat două luni în Chișinău pentru admiteri la facultate. Universitatea oferea gratuit o lună de cursuri pregătitoare, cămin la preț simbolic și consultații cât ai chef să înveți. Seara mergeam la cinematograf, cel mai des la Moscova și la Patria dar niciodată nu am sesizat această lume paralelă fiindcă eram un copil cuminte. Cuminte în sensul că mă comportam așa cum am fost educată, așa cum se aștepta familia mea de la mine și nu mă aventuram în niciun fel.
Din motive care nu au depins de mine, am dormit o noapte la o familie, la un GOP – cămin muncitoresc. Am rămas șocată, eu, care am crescut cu cameră proprie – trei familii fără copii, e adevărat, locuiau într-o singură încăpere. Bucătăria și baia erau comune. Mi-au pus o saltea pe jos și am dormit acolo. Dimineață am plecat la căminul studențesc fără să spun „la revedere”.
Venisem să mă pregătesc și să învăț pentru examene. Banii din buzunar erau munciți de mine și nu mi-ar fi trecut prin cap să dau o rublă să mă uit la un film video (la cinema era cam douăzeci de copeici), n-aș fi dat un pumn de bani pe o pereche de pantaloni – fie ei și de blugi, aduși cu avionul special pentru mine din America. Cei ca mine nu au făcut revoluții, nu au avut depresii și nici timp liber de stat prin cafenele sau parcuri la discuții. Părinții noștri nu admiteau să lipsim de acasă decât cu treabă și nu aveau nicio jenă să ne altoiască pentru orice îți trecea prin cap: note proaste, treabă nefăcută, haine sau încălțări murdare sau rupte, pentru băutură – băieții, că fetele nici în vis nu gustau, pentru fumat… Iar nouă nu ne venea în gând să protestăm. Eram revoltați în felul nostru dar eram convinși, cumva, că acesta e mersul vieții. Nu susțin că așa sau altfel era mai bine, doar remarc paralelismul perfect dintre lumile acestea. Poate că o să scriu despre asta.
Volumul abundă de descrierile toamnei, ale clădirilor și locurilor în general, care-i plac atât de mult lui Vasile Ernu, de discursuri lungi care conțin reflecții puse în gura personajelor dar, cel mai important lucru sunt informațiile. Autorul nu-și arogă vreun Adevăr universal ori absolut. El povestește ce a văzut în mediile periferic și central ale capitalei, observațiile și trăirile personale și ale cercului de prieteni și cunoștințe, alcătuit din lumea boemă a Chișinăului. Nu-i lipsește umorul, mai ales cel amar, lucru pe care-l întâlnesc prima dată în cărțile lui.
Cartea se încheie apoteotic cu marele miting din centrul Chișinăului în 1990, la statuia lui Ștefan cel Mare, înaintea plecării primei tranșe de studenți în România. Eram și eu acolo. El era entuziast și atent la personalități, la cuvântări, se pare că s-a rostit și un jurământ colectiv față de Patrie. Eu eram singură, nu m-a condus nimeni și nu-mi amintesc decât de faptul că îmi păzeam bagajele destul de voluminoase și aveam grijă să nu-mi pierd banii. Erau câștigați exclusiv de mine – restul de vacanță muncisem în tura de noapte la o fabrică de conserve. La Ungheni, când au schimbat roțile trenului, Vasile povestește că el a coborât. Eu n-am îndrăznit – ni s-a spus să rămânem la locurile noastre liniștiți. În Iași am stat pe întuneric toată noaptea în vagon iar dimineață ne-au atașat la Iași – Timișoara-Nord și într-o oră eram la Suceava. Vasile a rămas în Iași, probabil.
Cărțile de istorie sunt scrise de unii care, de obicei, nu au trăit evenimentele ori au ordin să le scrie într-un anume fel. Din acest punct de vedere volumul este unul valoros – oferă o perspectivă realistă din interior. Știu că românii își imaginează că știu cum este sau cum a fost viața în Basarabia, cum sunt basarabenii, cum gândesc dar nu e așa. Cunoașterea poate să înceapă și de aici.
Comments
Leave a Reply