Nostalgia, un element fundamental în literatură
Interviul integral realizat de Andra Rotaru din care a aparut un fragment in VIP / 1-7 martie 2010 si integral pe VeiozaArte.
Cît de mult te distrezi cu tine însuţi şi personajele, scriind?
În prima carte mai puţin, căci cumva eu eram eroul propriei mele cărţi. Sau mai degrabă, propria mea memorie era eroina ei. Acum, în cea de-a doua carte, m-am jucat ceva mai mult. Există un erou care e şi comunist, însă doreşte şi să-l asasineze pe Stalin, dar este şi un critic virulent al lumii capitaliste atunci cînd ajunge în Occident. Mai este un erou, Vasiliy Andreevici, care e un tip de vîrsta mea, născut în URSS, locuieşte în România, specialist în spargeri de bănci, scrie „Născut în URSS”, dar nu sînt eu. Ca să-l parafrazez în sens invers pe Flaubert, “Vasiliy Andreevici nu sînt eu”. Îmi place să mă joc tot mai mult cu eroii mei.
Scrii vreodată cu gîndul la vreun premiu important? Ce ai spune despre cei care scriu pentru premii, urmărind nişte mode în literatură sau nişte subiecte care prind în ţara respectivă?
Cînd am început să scriu nici nu ştiam ce înseamnă “lumea literară”. Nu cunoşteam această lume. Nu ştiam personal scriitori sau critici. Veneam dintr-un mediu al ştiinţelor socio-umane. Despre premii şi alte lucruri de acest fel nu aveam mare habar.
Ar trebui să precizăm cîteva lucruri. Mai întîi, nu cred că se poate gîndi o carte, un proiect literar pornind de la aceste mize. Ce înseamnă să scrii pentru un premiu? E absurd. Nici premiile nu se prea dau după o grilă precisă. Premiile, teoretic vorbind, se dau pentru calitatea literară şi poate şi importanţa subiectului. În acest sens orice scriitor vrea să scrie o carte cu un subiect important şi să fie scrisă bine. Cine poate? Puţini.
In al doilea rînd şi aici mi se pare cu adevărat un mare risc, există o tentaţie nu a “dorinţei de premii”, ci a dorinţei de impunere pe ceea ce acum se numeşte „piaţă”. Aici apare un fenomen cu adevărat riscant. Există o adevărată industrie (la noi mai puţin, dar în Occident e copleşitoare) care încearcă să pună în funcţiune o întreagă maşinărie de reţete, de PR&marketing care produce un anumit gen de literatură “de piaţă”. Aici, cred eu, este adevărata mare problemă. Există o tentaţie incredibilă de a intra în această maşinărie. Literatura-reţetă, temele-cerute-de-piaţă, etc. plus maşinaria de PR şi marketing pot crea un “hallou” literar, însă el este doar de moment. Acest gen de scriitură poate dăuna mult literaturii. Eu cred cu convingere că cei care vor face cu adevărat literatură trebuie să aibă timp şi mare răbdare ca să poată scrie lucrurile care-i frămîntă. “Literatura reţetă” nu are răbdare fiindcă ea vrea cîştigul imediat, recunoaşterea imediată. De fapt, dacă ne uităm cu atenţie vedem că literatura (şi întreaga producţie culturală) este anti-piaţă. O să-ţi spun un lucru, dar te rog să nu mai spui la nimeni: piaţa este antiumanistă prin excelenţă.
Ce ai face cu banii de Nobel, sau cum crezi că i-ar cheltui un scriitor care să spunem, nu a trăit pînă în acel moment din scris?
Îmi este foarte greu să gîndesc în termenii aceştia. Faţă de bani am o educaţie creştino-comunistă. În ambele regimuri şi ideologii, banul fie e „ochiul dracului”, fie e un „reziduu burghez”, deci e un rău. La bani reacţionez aproape biologic ca faţă de ceva rău, un rău sistemic şi fundamental. În acelaşi timp, încerc să respect regulile jocului actual şi să cer un preţ pe muncile prestate. Mi-ar plăcea să trăiesc doar din scris şi munci adiacente acestei meserii. Încerc, dar este aproape imposibil.
Ultimii eretici ai Imperiului, Ed. Polirom este al doilea tău volum. Te-a influenţat în vreun fel receptarea bună de care s-a bucurat prima ta carte?- în sensul în care e oarecum greu din cînd în cînd să faci faţă propriilor exigenţe şi celorlalţi?
Probabil că m-a influenţat. Multe lucruri ne influenţează viaţa. Totul e să fim conştienţi şi să nu cădem pradă unor capcane. Am debutat totuşi târziu, aproape matur. Iar premiile şi zgomotul din jurul cărţii mi-au pus multe semne de întrebare. A trebuit să reflectez mai mult asupra a ceea ce vreau să fac mai departe cu textele mele. Am decis un lucru foarte important pentru mine: literatura mea nu va fi divertisment. „În rest – cum spunea tatăl meu cînd lua o decizie importantă – Dumnezeu cu mila”. Eu cred că literatura nu este un domeniu al divertismentului, iar metafora nu are o funcţie pur estetică.
Ce aşteptări ai în general din partea colegilor de generaţie, din partea ta, din partea cititorilor?
Aştept în primul rînd curaj. Generaţiile mai vechi din această ţară au fost lipsite de o astfel de calitatea, dar nu am nici-un drept să le judec, mai ales că generaţia mea reproduce aceleaşi mecanisme ale generaţiilor din anii 50, 60, 80 din secolul trecut. Noi nu sîntem mai buni decît cei de dinaintea noastră doar fiindcă nu am colaborat cu regimul comunist. Noi ne putem demonstra curajul şi capacitatea de a ne asuma riscuri în noul regim. Eu observ că mecanismul de producere a compromisului a rămas acelaşi. Mulţi din generaţia mea perpetuează aceleaşi forme de compromise: oportunism, laşitate, lipsă de curaj, comoditate. Dar fiecare este responsabil pentru textele şi faptele sale, fiindcă „generaţia” este doar un termen pur tehnic.
Care a fost cel mai frumos compliment/ cele mai memorabile cuvinte venite din partea criticilor/cititorilor, pînă acum?
Despre prima carte s-a scris foarte mult. Şi critici pertinente, dar şi foarte multe laude. Pentru un debut era poarte prea mult. Pot spune că am fost un răsfăţat al criticii sau, poate, doar un om norocos. Cititorii au voie să spună orice, lor le accept totul. Criticii au voie şi ei să spună orice, însă lor nu le accept totul. Cel mai mult m-a impresionat un bătrîn evreu din Cernăuţi, emigrat de prin 1940 în SUA şi care mi-a scris că a plîns de mai multe ori citind cartea. E straniu, fiindcă omul a avut de suferit enorm din cauza regimului din URSS, face parte dintr-o generaţie pe care eu nici nu am cunoscut-o şi despre care nu prea scriu. Şi totuşi, abordarea mea nostalgică şi tandră faţă de spaţiul sovietic i-au trezit nişte amintiri profunde. Nostalgia este un element fundamental în literatură, nu putem renunţa la acest sentiment profund uman, fiindcă nostalgia ţine de timp şi nu de regim politic.
Cu cine ai scoate la o cafea (din literatura română) personajele din Ultimii eretici ai Imperiului?
Oho…. Mai întîi cu mai toţi amicii mei cu care ies de obicei, dar şi cu oameni pe care îi simpatizez. Îi poţi găsi pe o bună parte la finalul cărţii unde le mulţumesc: de la Rogozanu la Cosaşu şi de la Artanu (Timpuri Noi) la Zizek.
Cum te împaci cu poezia? Cu teatrul?
Cu teatrul m-am împăcat şi mă împac foarte bine. Sper să scriu cît de curînd o piesă de teatru. Mi-ar plăcea să scriu o piesă de teatru pentru Radu Afrim, mai ales că noi ne cunoaştem şi am colaborat încă de la primele lui spectacole de la Cluj. Dar cine ştie. Cu poezia, lucrurile sînt ceva mai complicate. Am avut o mare simpatie faţă de acest gen în adolescenţă, după care am avut o anumită formă de dispreţ faţă de “literaturocentrismul de tip poetic” al culturii romane. Acum am revenit la o poziţie puţin mai nuanţată. În noua mea carte „Ultimii eretici ai Imperiului” îi acord un rol important. Poezia vine să rezolve una dintre cele mai semnificative nevoi umane: nevoie de sens şi de semnificaţie politică. În corespondenţa mea cu Bogdan Stănescu am discutat acest subiect şi sper ca la anul să publicăm aceste scrisori. Atît în “rai” cît şi în “iad”, poezia are un sens eminamente politic fiindcă ea vine să salveze şi să umanizeze.
Mereu e interesant cum îşi descoperă scriitorii plăcerea de a scrie. La tine cum a început?
Eu, sincer să fiu, nu cred că scriitorilor le place foarte mult să scrie. Nu ştiu cum e în zona poeziei, însă în spaţiul prozei şi eseului, a scrie presupune o muncă destul de dificilă. Nu e deloc plăcut să stai cu fundul pe scaun zile şi luni întregi şi să-ţi freci nervii cu o mulţime de fraze şi cuvinte. E mult mai plăcut să stai la taclale cu amicii sau să hoinăreşti. Scrisul apare mai degrabă în urma unor obsesii, frămîntări şi în urma unui mare orgoliu. Scriitorii în marea lor parte sînt oameni foarte orgolioşi. Pentru a-şi hrăni acest orgoliu, ei scriu.
Mai faci naveta spre Odessa sau Moscova în căutare de cărţi care-ţi plac?
La Odessa nu am mers de foarte muţi ani. Mi-am descoperit recent nişte rude. Nişte verişori îndepărtaţi pe care nu i-am mai văzut de pe la 8 ani. Mi-am propus sa merg să revăd locurile, dar cînd va fi acel moment, nu se ştie.
La Moscova, din fericire am mers destul de regulat în ultimii ani. Am mulţi prieteni şi am avut onoarea să mă împrietenesc cu scriitori de top din generaţia mea şi ne scriem regulat. De fiecare dată vin cu foarte multe cărţi de acolo. Ultima experienţă a fost o adevărată aventură: eu în aeroport cu 100 de cărţi, care cînăreau fireşte mai mult decît permite Aeroflot-ul să duci fără taxă. Nu mai aveam suficienţi bani şi trebuia să renunţ la jumătate din ele. Nu am renunţat, dar a trebuit să împrumut bani de la o fata din Kirghizia care zbura la Bucureşti (din păcate, compatrioţii romani au fost insensibili la „cerşetoria” mea culturală).
Am mulţi prieteni extraordinari acolo şi chiar mă zbat din răsputeri să ajut scriitori romani să apară acolo. Sper ca în următorii ani să fie cît mai mulţi scriitori romani traduşi în rusă şi o mică parte din această „vină” să fie şi a mea.
Îţi pasă dacă enervezi/ suprasoliciţi cititorii mai aşezaţi, sau dacă după ce te citesc vor să se schimbe în vreun fel?
Cărţile sînt făcute să tulbure şi să ridice întrebări, nu să distreze. Chiar şi cărţile care ne oferă o platformă de cunoaştere ar trebui să aibă ca scop punerea acestei informaţii într-un orizont de sens. Puţine cărţi au forţa de a schimba oameni, însă dacă o carte îţi ridică o întrebare, te deranjează cu ceva, e deja bine.
Eretici de primăvară
Cătălin Sturza / Ultimii eretici ai Imperiului / Cultura / 27 Feb 2010 + clip Primăvara – Formaţia Contemporanul (Noroc) – versiunea originala, a. 1971. In imagini: Lidia Botezatu – voce, Alexandru Cazacu – chitara.
Exista trei modalitati de a aborda noul volum al lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai imperiului (Editura Polirom, 2009): 1. ca pe un roman epistolar, conventie pe care autorul o impune inca din prima pagina, un schimb de scrisori intre A .I., „Marele Instigator”, un batran intelectual marxist care a incercat sa-l asasineze pe Stalin, si mai tanarul Vasiliy Andreevici, un alt intelectual marxist nascut in URSS si stabilit, incepand cu anii ’90, in Romania. Si A. I., si Andreevici sunt „eretici”, „vampiri”, „teroristi ideologici”, oameni care nu se simt bine nici in comunism, nici in capitalism si care nu se lasa incadrati in nici un sablon; 2. ca un lung eseu scris pe o singura voce in care sunt dezvoltate, liber, teme „de stanga”, cu influente ce variaza de la Slavoj Žižek la Claude Karnoouh ; ca o colectie de eseuri/povestiri paradoxale, intr-o formula literara in descendenta Gog-ului papinian.
Scrisori sovietice
Trebuie spus, dintru inceput, ca prima varianta de lectura, cea a conventiei epistolare, nu e deloc convingatoare, tocmai pentru ca A. I. si Vasiliy Andreevici reusesc prea putin sa functioneze ca doua voci distincte. Si asta nu numai pentru ca, asa cum incearca „autorul” sa arate intr-o nota din final, stilurile celor doi sunt foarte asemanatoare (scrisorile ar fi fost adaptate si traduse din limba rusa). Modurile lor de gandire sunt foarte asemanatoare, nici macar nu-si servesc unul altuia mingea, de la un capitol la altul, e pur si simplu aceeasi minge jucata, intr-un joc imposibil, cu aceeasi racheta de unul si acelasi jucator ce se afla in ambele capete ale terenului. Vasiliy Andreevici si A. I. sunt una si aceeasi minte hiperinductiva, a carei placere e sa construiasca, in permanenta, din fapte banale teorii, sa sara cat mai des de la exemplul izolat la cazul general si sa subsumeze apoi teoriile/generalitatile demonstratiei ideologice.
Mania de a teoretiza se desfasoara in fiecare pagina si duce, de multe ori, la speculatii neasteptate/delicioase. Iata, de pilda, cum vampirul devine un exponent al marginalului, imigrantului, disidentului, pe scurt, al individului care nu se incadreaza in canoanele Imperiului (in acest caz, Imperiul Occidental):
„Vampirul este cel care suge sangele «celuilalt», iar el, «cetateanul imperiului», se simte amenintat. Cel amenintat cauta la randul lui solutii de distrugere, de omorare a «vampirului». Si aici intervine «stiinta» omului occidental care isi creeaza o intreaga vampirologie si construieste o multitudine de metode de a omori vampirii. Si inca un lucru periculos: vampirismul se molipseste, e transmisibil. De aceea el trebuie distrus in totalitate”.
Alteori, totusi, procesul inductiv e dus prea departe, si ajunge fie la teorii hazardate, cum este aceea ca banca ar reprezenta institutia de „control si represiune” a noului totalitarism consumerist, fie porneste de la elemente care nu se supun, neaparat, unor generalizari; poate deveni iritanta o demonstratie in care pana si retetele unor coctailuri devin argumente ideologice. Defectul unui astfel de sistem inductiv e, in orice caz, acela ca apeleaza prea des la generalizari, de tipul „toti rusii beau votca”.
A deranja si a incita
Ceea ce ne conduce la a doua lectura a volumului, ca eseu in flux continuu, pe o singura voce. Interpretarea aceasta nu ar aduce, la randul ei, un mare beneficiu Ultimilor eretici, deoarece eticheta de „eseu” arunca intr-o zona lipsita de interes elementele de literaritate ale cartii si tradeaza orizontul de asteptare al cititorilor care prefera fictiunea teoriei politice si criticii literare.
Lectura Ereticilor ca eseu e sustinuta de text: pagini intregi sunt dedicate lui Varlam Sarlmov, autorul Povestirilor din Kolima, considerat „marele nedreptatit” al disidentei sovietice; capitolul dedicat vampirilor e, in fapt, o critica a romanului „Dracula”, al lui Stocker; o epistola intreaga insira si comenteaza versuri ale muzicii de tranzitie, de genul „Ma cheama Luca si sunt baiatul dur/Si-mi vin prea bine blugii stransi pe cur”; e excelenta, in sfarsit, epistola/sectiunea despre poezia Gulagului si despre versurile Annei Ahmatova:
„Anna Ahmatova afirma cu atata convingere si putere «POT», incat eu inteleg ca ea sustine nu numai ca poate, ca are curajul si vointa de a descrie imensa suferinta, ci si ca Gulagul trebuie pus in versuri. Afirmatia imperativa a Annei Ahmatova sustine in totalitate teza lui Salamov: numai poezia si moartea mai pot descrie, marturisi si da sens Gulagului”.
Multe dintre ideile expuse in paginile de critica si eseistica nu sunt, neaparat, originale (v. in acest sens recenzia lui Alex. Cistelecan, publicata in Vatra, nr. 12/ 2009). I se poate reprosa autorului ca ramane prea aproape de bibliografia „de stanga” pe care o viziteaza si un cititor familiarizat cu Žižek si compania ar putea striga, uneori, „Plagiat!”. Vasile Ernu este, totusi, un compilator foarte bun si are dexteritatea de a extrage din amestecul unor bibliografii eterogene propriile idei, ceea ce respecta regulile jucului eseistic si literar.
In plus, 1. Ernu pune aceste idei „pe intelesul tuturor”, „Ultimii eretici” e, exact cum i s-a reprosat deja, o carte (si) pentru corporatistii in costum care vin seara acasa si se revolta impotriva sistemului, pentru a o lua a doua zi de la inceput, ceea ce nu e neaparat un lucru nou; 2. Vasile Ernu adauga, de multe ori, o nota personala de intensitate, duce speculatiile spre consecintele lor extreme, fapt care poate deranja mintile cultivate si ii poate incita pe cititorii corporatisti. „A deranja” si „a incita” cat mai multi cititori sunt, mi se pare, tocmai efectele dupa care alearga cartea lui Ernu.
Comunism vs capitalism
Ramane, asadar, a treia lectura, justificabila printr-un plus de literaritate adus de contextele fictionale (subtiri) si de personajele literare (slefuite in graba, insa memorabile) ce populeaza epistolele/eseurile. „Cinicul” este un fost ofiter care, in epoca sovietica, fabrica bancuri pentru KGB si care acum s-a specializat in „discursul dusmanului”, producand filme si entertainment la Hollywood; „Farmacistul” este pustanul de tranzitie ce rezista nu prin „cultura si lupta de strada”, ci prin marihuana; iata portretul „parintelui Agheev”, un miliardar rus al tranzitiei, educat la Oxford, vorbitor a 17 limbi straine si retras la manastire in urma unei revelatii:
„Convertirea o face de o maniera radicala. Se retrage intr-una dintre manastirile obscure din adancurile Siberiei, unde sta sa mediteze un an intreg. «Aici am inteles totul», zice el. Se intoarce la Moscova si «isi arde corabiile». Toata averea lui de peste 10 miliarde de dolari o doneaza unor institutii de caritate, isi lichideaza toate obligatiile si conturile, vinde toate proprietatile, isi arde toate documentele si devine «parintele Agheev», fara casa, masa, bani, acte de identiate”.
Agheev e intalnit, intamplator, intr-un compartiment de tren, i se face un portret succint apoi e folosit ca pretext pentru a dezvolta o teorie excentrica despre comunismul vazut ca ultima sansa a crestinilor – e un capitol construit dupa un procedeu literar imprumutat din Gog-ul lui Papini. Exista totusi o deosebire: Papini pornea impotriva uzantelor sociale, propunand, de pilda, ca mancatul sa devina, la fel ca mersul la privata, un act de fiziologie intima. Pe Vasile Ernu il deranjeaza foarte putin uzantele sociale, ceea ce el ataca din toate puterile este establishmentul social. Daca o idee, precum, sa spunem, „comunismul a fost rau”, se bucura de un consens in randul opiniei publice, ea trebuie musai desfiintata si contrariul trebuie demonstrat.
Ernu sustine teze excentrice, unele propuse deja, intr-o forma radicala, de alti autori inaintea sa, altele preluate din filosofie/mass-media si impinse de „vampirii” A. I. si Andreevici cat mai departe. Printre ele se numara: inteligentia romaneasca de dupa anii ’90 reprezinta un grup de oportunisti care au capitalizat in bani si in imagine inclusiv discursul anticomunist; PR-ul si advertising-ul sunt sunt ingineriile de manipulare ale noului totalitarism de piata; Ceausescu este un produs eminamente romanesc, e un rau care vine din noi si pentru care nu putem da vina pe ocupantul sovietic. Capitolul unde este descris noul Gulag consumerist, al carui instrument opresiv este banca, prinde toate firele demonstratiei lui Vasile Ernu:
„In comunism, faceam un troc simplu: schimbam libertatea politica pe siguranta vietii. In capitalism, trocul se modifica, schimbarea nu este insa esentiala, tine doar de calitatea ambalajului: schimbam libertatea politica pe fericirea consumului. Mai nou, se pare ca a revenit in forta modelul comunist in care puterea vrea sa ofere tot mai multa siguranta vietii, iar noi suntem dispusi sa renuntam la tot mai multe drepturi si libertati. Modelul fericirii actuale, care este un fel de fericire a prostiei, unde schimbam libertatea pe o «viata mai buna». A trai mai bine inseamna a trai pe credit si a avea siguranta. Este un sistem «perfect». Bine ati venit in Glamour Gulag!”.
A scris, asadar, Vasile Ernu cartea totala despre comunism si capitalism? Fara a duce lipsa de exagerari si de tuse prea ingrosate, Ultimii eretici e o carte provocatoare despre relatia despre cele doua sisteme politice; e, de asemenea, o carte glamour, frumos ambalata literar, ce exceleaza in a-si momi, in bun spirit PR-istic, cititorii prin aruncarea de pastile incitante. In sfarsit, e o carte excelenta despre indivizii carora nu le plac categoriile, tocmai pentru ca nu incap in nici una dintre ele. Ramane paradoxal, totusi, cum exact un autor precum Ernu incearca sa felieze si sa imparta absolut totul intr-o astfel de carte in categorii cu etichete exacte.
Born in the USSR
Anca Merce / Ginger Group / 21 February 2010 /
Cât ar dispreţui Vasile Ernu titlul de mai sus, americanizat şi prin limbă, şi prin aluzia la Springsteen… Dar adevărul e că această mândrie oarbă pe care o simte el pentru ţara în care s-a născut, o mândrie care ţâşneşte din fiecare cuvânt al volumului său de debut, Născut în URSS, îmi aminteşte de blockbuster-urile hollywoodiene în care Bruce Willis îi salvează pe toţi.
Însă America nu e singura superputere istorică, şi Vasile Ernu ne reaminteşte cu subtilitate acest lucru.
O carte ca un puzzle, compusă din povestiri nostalgic-reflexive care, reunite, îţi dezvăluie întreaga complexitate a vieţii unui homo sovieticus sau homucus, pe scurt, Născut în URSS e un argument nu neapărat în favoarea comunismului, cum a fost perceput de mulţi, ci unul contra anticomunismului mecanic. Vasile Ernu evocă simboluri şi elemente ale vieţii sociale, aplicabile oricărei ţări ce a tras vreodată la jugul comunist. Doar că el o face într-un stil aparte, cu un umor mai negru ca dracul uneori (vezi Odă tualetului sovietic), trădând un optimism ce-şi trage seva din puţinele şi aparent banalele bucurii pe care le poţi avea în comunismul sovietic.
Volumul, recompensat cu Premiul pentru debut acordat de USR şi revista “România literară” pe anul 2006, e un dicţionar cotidian de figuri iconice sovietice: scriitori, actori, eroi literari, eroi cinematografici, precum Stirlitz (James Bond-ul autohton), sau doar folclorici, precum Ciapaiev, dar şi o arhivă valoroasă de proverbe, zicători, şi mai ales bancuri.
Piesele de puzzle pot fi aşezate separat, gândite, puse cu măsură, dar e mai bine să asculţi de îndemnul rusesc “Să bem imediat”, formula utilizabilă în orice moment al zilei şi în orice situaţie, potrivit autorului, şi să dai volumul peste cap. De remarcat că Ernu nu se complace în monotonia discursivă a povestirilor, servindu-i cititorului “una rece, una caldă”.
Porneşti împreună cu autorul în ceea ce numeşte el “aventura sovietică”, îmbrăcat în djinsi, pionier – Oktombrel, mestecând ilustra jvacika innostranaia (gumă din străinătate), şi pătrunzi într-o lume care nu seamănă deloc cu ceea ce îţi imaginai, o lume dominată de imaginea romantic-idealistă a învaţăturilor lui Lenin, “adevărat maestru Jedy”. Începi să-ţi imaginezi cum ar fi să urmăreşti nu fotbal, ci şah la televizor, cum ar fi să trăieşti în komunalka şi să împarţi kuhnea cu alţi 20 de vecini, sau să bei bere cu paiul din pungă în timpul ukazului antialcoolic hrusciovean. Ţi se confirmă bănuiala că “cetăţeanul sovietic bea totul şi încă ceva pe deasupra” şi primeşti faimoasele reţete ale lui Venedikt Erofeev pentru cocteilurile “Măruntaiele căţelei” sau “Lăcrămioara argintie”. Pe parcurs, înveţi repede că pronumele “ei” se referă la americani, duşmanii capitalişti. Simpatizezi cu Ernu, chiar dacă nu eşti de acord întru totul cu el, pentru că realizezi că are dreptate mai mult decât ai vrea şi evocă idei mai contemporane şi mai autohtone ţie decât ai credea: “s-au schimbat stăpânii peste noapte şi au rămas la locul lor doar slugile. […] Până şi în URSS se ştia că intelectualii sunt cei care incomodează sistemul prin natura lor. Însă se pare că natura lor poate în aceeaşi măsură să incomodeze, dar să şi slujească sistemul.”
Trebuie să citeşti Născut în URSS ca să renunţi la ideile preconcepute pe care ştii că le ai despre această superpower a lumii, ca să faci cunoştinţă cu un homo sovieticus cum n-ai mai întâlnit, dar mai ales cu Vasile Ernu, un promiţător scriitor care, prin literatură, încearcă să distrugă mitul “adevărurilor de la sine înţelese”. Конец (rus. Sfârşit)!
Ultima erezie a lui Ernu
Florin Dumitrescu / 24 FUN / 3 februarie 2010
… primul samizdat al tranziţiei
Când ne-o spun pensionarii, suspecţi de nostalgii comuniste, îi tratăm de ramoliţi. Când ne-o zic disponibilizaţii, cei din fosta clasă muncitoare, îi socotim manipulaţi. Dar când ne-o spun cei aflaţi în floarea carierei, oameni socotiţi “de succes” şi “realizaţi”, semeni pe care societatea ni-i propune ca ţinte aspiraţionale; când taman ei recunosc că între defunctul sistem comunist şi actuala orânduire capitalistă sunt puţine diferenţe de fond, cum să nu cazi pe gânduri?!
Celor care lucrează-n mari companii, cu a lor politică de cadre ocultă, demnă de Politbiroul de odinioară; cu a lor comunicare corporatistă, comparabilă cu proletcultismul cel mai “avântat”; cu a lor cultură de castă, întoarsă spre sine şi ostilă faţă de concurenţă; acestor stahanovişti de tip nou, căliţi în spiritul abnegaţiei şi delaţiunii; acestor “membri de nădejde”, cu masterate şi MBA-uri încununate de spălarea instituţională a creierelor – lor le recomand noua carte a lui Vasile Ernu, “Ultimii eretici ai Imperiului” (Polirom, 2009).
E o tipăritură primejdioasă pentru ordinea interioară a ţarcurilor multinaţionale, în care oameni ca ei construiesc neabătut capitalismul. E un apocrif care le va scutura certitudinile, le va dezvălui perspective neaşteptate şi, mai ales, le va procura fiorii subversiunii, atunci când îl vor citi pe ascuns, în cubicule; disimulându-l printre dosare şi clipboard-uri; ferindu-l de privirea camerei de supraveghere, ca pe un samizdat. Între un memo şi un contact-report, se vor repezi să citească un nou capitol al epistolarului dintre cei doi eroi, care par a fi ultimii partizani ai gândirii de gherilă. Miza cărţii este ca, tocmai, cititorii să îi contrazică titlul, demonstrând că erezia poate avea urmaşi.
Comunismul ca vampir. Două cărţi bune şi o dilemă rea
Mihnea Maruta / Ianuarie 28, 2010 / http://mihneamaruta.ro
Două cărţi pe care le-am citit recent şi un articol de azi, din Jurnalul Naţional, mă îmboldesc să vă propun o discuţie despre comunism, despre iluzia înfrângerii sale şi despre atracţia crescândă pe care cred că o va exercita asupra românilor.
Prima dintre cărţi – “Ultimii eretici ai Imperiului” (editura Polirom, 2009) – este semnată de Vasile Ernu, al cărui volum de debut, “Născut în URSS”, a fost premiat de Uniunea Scriitorilor. Când şi-a lansat-o la Cluj, Ernu a mărturisit că îşi doreşte ca această nouă carte să fie o “periuţă” a minţii, să cureţe sau măcar să zgândăre clişee şi prejudecăţi referitoare la cele două sisteme politice pe care le cunoaşte generaţia noastră.
Ernu are opţiuni de stânga declarate şi nu se sfieşte să-şi recunoască o anume nostalgie faţă de comunism, cel puţin ca mediu regretat al copilăriei şi adolescenţei sale. Această sinceritate aparent provocatoare îl ajută să pună la îndoială, cu metode şi argumente provenind din formaţia sa filosofică, atât comunismul, cât şi capitalismul. Iar perspectiva din care o face este una cu istorie milenară: există o “cetate” ideală, este posibilă o societate care să răspundă nevoii de adevăr şi dreptate? Care e soluţia pentru ca imaginea pe care o construieşte propaganda statului să corespundă conţinutului social, vieţii de zi cu zi a cetăţenilor?
Comunismul este o minciună impusă prin interzicerea adevărului, iar capitalismul este o minciună frumoasă, ambalată grozav de specialiştii în PR, omologii politrucilor de tip sovietic. Aceasta este una dintre “tezele” cărţii lui Ernu. Măcar comunismul era despre ceva, propunea “o mare idee”, însă capitalismul este despre nimic. Comunism = tu nu, dar nici altul. Capitalism = tu da, altul nu contează. Asta “insinuează” Vasile Ernu.
Aşa să fie? În acest text nu vreau să judec, ci doar să vă prezint idei. Iar cea mai importantă dintre ideile pe care fiecare dintre noi ar trebui să o rumege când se gândeşte la viitorul familiei şi al ţării ţine de acea “societate perfectă” şi de funcţionarea sa – altfel spus, de compatibilitatea dintre natura umană şi utopia egalitaristă.
Comunismul promite că “cea mai bună dintre lumi” poate exista aici şi în această viaţă, ceea ce-l transformă într-o “religie” ateistă. “Salvarea” nu mai trebuie aşteptată, precum în creştinism, fericirea e posibilă pe pământ, viitorul poate fi adus într-un prezent aflat la îndemână. Dar, oare, materializarea acestei promisiuni nu presupune cumva teroare şi supraveghere totală? Nu cumva crima face parte din ADN-ul comunismului?
Ba da, răspunde teologul Radu Preda, în cea de-a doua carte despre care vreau să vă povestesc, intitulată “Comunismul. O modernitate eşuată” (Editura Eikon, 2009). Preda întreprinde o adevărată arheologie a ideii comuniste: coboară în Evul Mediu pentru a-i găsi rădăcinile, o urmăreşte cum capătă contur datorită Revoluţiei Franceze de la 1789, apoi face şi disecţia textului care o coagulează în forma în care avea să fie aplicată în secolul XX – “Manifestul” din 1848 al lui Marx şi Engels.
Cel puţin două sunt întrebările esenţiale cărora le răspunde implicit cartea lui Radu Preda: 1) de ce nu moare comunismul; 2) cât adevăr e în clişeul potrivit căruia “ideea e bună, dar a fost aplicată greşit”.
În primul caz, pe lângă faptul că se substituie religiei şi întinde capcana fericirii pământeşti, despre care am vorbit mai sus, o altă explicaţie a ne-morţii constă în ceea ce autorul numeşte “legitimitate acumulativă”: precum un vampir ce se află (comparaţia îmi aparţine, autorul nu comite asemenea frivolităţi doctrinare), comunismul se hrăneşte cu “sângele” sistemelor concurente, cu erorile lor, transformându-le în “argumente” pentru iluzia dreptăţii sociale.
În ceea ce priveşte eventuala materializare “corectă” a ideii comuniste, Radu Preda invocă însuşi Manifestul său ombilical, care prevede răsturnarea prin violenţă a întregii aşezări politice anterioare, legitimând “încălcările despotice” ale ordinii de drept pentru preluarea completă a puterii.
Mă opresc aici cu teoria şi vă îndemn să citiţi cele două cărţi, dacă sunteţi interesaţi de o lămurire a temelor. Nu mă opresc însă cu discuţia noastră, pentru că mai e ceva de zis.
Omul simplu nu studiază originea ideilor. După ce am citit cele câteva opinii selectate de JN în articolul menţionat la început, am realizat că nici un filosof, nici un intelectual şi, probabil, nici măcar strategii partidelor nu au luat în calcul un potenţial fenomen subtil, care poate avea repercusiuni nebănuite: dar dacă, la nivel popular, mulţi părinţi îşi învaţă copiii, fără a conştientiza acest lucru, că “avantajele” traiului în comunism cântăreau mai greu decât libertatea de după 1989?
Ce ne facem dacă în zeci de mii de familii se înfiripă o generaţie, sau măcar un curent, pentru care comunismul va redeveni atrăgător, fiind asociat, din poveştile celor mai vârstnici, cu siguranţa cotidiană, cu o scară a valorilor mai sănătoasă decât cea propusă de presa contemporană, cu legi aplicate mai drastic şi inegalităţi atenuate?
Ultimii eretici ai Imperiului vorbesc ruseşte…
Începînd cu această săptămînă Ultimii eretici ai Imperiului vor vorbi ruseşte. Epistolele celor doi eroi vor putea fi citite săptămînal pe www.enews.md. Pentru cititorii de limbă rusă sau amatori primul text poate fi citit aici. Lectura plăcută şi un cîntecel supărat. A.F.Sklear despre tradiţia şi specificul estului: Trădare şi Contrabandă.
O etică de uz propriu
Ana Chiriţoiu / Noua Literatură – decembrie 2009
Ultimii eretici ai Imperiului este o carte care nu-i va dezamăgi nici pe detractorii lui Vasile Ernu – dacă a mai rămas vreunul după avalanşa de premii încasate de debutul său, Născut în URSS – şi nici pe foarte numeroşii săi fani. Şi asta pentru că Ernu este unul dintre puţinii scriitori români consecvenţi cu sine, atît literar, cît şi ideologic, care lasă impresia unui proiect bine definit în tot ceea ce scriu. În cazul lui Ernu, ale cărui cărţi sînt ideologice înainte de orice (o spun, bineînţeles, cu toată admiraţia), a avea un proiect nu e un deziderat neobişnuit, dat fiind că în cărţile lui – pe care le putem numi foarte bine non-ficţionale – eseul şi discuţia au o pondere mult mai mare decît artificiile literare. Dar, cel puţin în Ultimii eretici…, nici acestea nu sînt de ignorat. Ba chiar aş aprecia că, sub raport stilistic, ultima carte înregistrează un progres consistent faţă de prima, iar dacă ar fi beneficiat de o redactare mai atentă, cîştigul ar fi fost şi mai evident. Observaţia reiese în primul rînd prin comparaţia unor fragmente din carte cu eboşele lor, apărute în această revistă, în rubrica „Moscova-Bucureşti”, dar şi, măcar sub formă de idei, în diferite alte texte din presă, în interviuri şi în discuţii. Deşi i s-a reproşat deja că (şi în această carte) unele dintre idei sînt expediate sau doar enunţate sec, voit paradoxal, totuşi ele sînt acum mai aprofundate şi mai documentate; în plus, nu e cazul să-i cerem prozatorului Ernu, oricît de mare ar fi ponderea pe care-o are ideologia în scrierile lui, să ducă la capăt demonstraţii încheiate la toţi nasturii pentru fiecare dintre ideile enunţate. Oricum, Ernu îşi apără textul de eventuala ariditate a disputelor abstracte cu antidotul rhetoric cel mai vechi, dar şi cel mai greu de stăpînit: ironia. O ironie deprinsă pe plan autohton la şcoala prozei lui Radu Cosaşu, care se foloseşte de acest procedeu cu o precizie farmaceutică – privind atît dozajul, cît şi oportunitatea apariţiilor. Ironia lui Ernu lucrează cu măsuri mai mari (şi pesemne mai prizabile de un număr suplimentar de cititori), dar asta aduce un argument în plus pentru ideea că ironia nu presupune doar detaşare, ci e şi o măsură a implicării. De altfel, nici faptul că Ernu se foloseşte de convenţii literare pe care are grijă să le şi dinamiteze pe măsură ce le construieşte nu mi se pare un motiv pentru a-i semnala detaşarea.
Dacă prima carte ataca formula memoriilor, aceasta abordează următoarea specie non-ficţională de pe listă: scrisorile. Deşi într-o notă de la finalul cărţii Ernu ne lămureşte că e vorba despre un pact ficţional, căci scrisorile publicate nu aparţin defel vreunor persoane în carne şi oase, mărturiseşte totuşi că volumul este suma unor „întîmplări, idei, obsesii cu care autorul s-a confruntat în nebunii ani ai tranziţiei”. Este o mărturisire în care se citeşte o asumare dezarmată şi e de mirare că întîmpinările critice nu i-au prins vulnerabilitatea – le-ar fi scutit de multe reproşuri. Ce-i drept, Ernu îşi continuă contrapunctic profesiunea de credinţă, confuzînd cititorul (prea) naiv, prins deja în prea multe construcţii şi deconstrucţii ale convenţiilor, spunînd că „nimic din ce este scris în acest volum nu-i aparţine”. Unii dintre recenzenţii volumului s-au grăbit să spună că precauţia acestui pact este o derogare de responsabilitate şi că, punînd în gura unor personaje inventate opinii incomode, uneori chiar contrariante, autorul s-ar feri de nevoia de-a le explica. Cred că, dincolo de orice discuţii de teoria literaturii, care ar fi foarte util de aplicat acestui volum într-un seminar, distanţa dintre eseu şi ficţiune trebuie privită mai puţin reducţionist şi cu mai multe nuanţe, nu ca o prăpastie în faţa căreia trebuie să decizi net pe care versant te afli, ci poate ca în faţa unui pîrîu pe care te încumeţi să-l treci înot de pe un mal pe altul. Îmi explic uşor apelul la puritatea speciilor în contextul literar românesc, unde nu sînt prea numeroase exemplele de texte-hibrid, dar nu cred că el trebuie perpetuat, cu atît mai puţin în faţa celor cîteva cărţi care îşi fac curaj să-l sfideze. „Formula aleasă de Vasile Ernu prezintă totuşi un risc şi anume să estompeze prin ficţionalizare sau să piardă în senzaţionalism de captatio benevolentiae anumite idei extrem de puternice care nu văd de ce nu ar fi cadrat unor eseuri de sine stătătoare” scrie, în acest spirit purist, Adina Diniţoiu; şi Iulia Popovici: „Diferenţa între literatură ficţională şi eseistică e cea dintre afirmaţie şi demonstraţie şi dintre delegare şi asumare. Autorul de ficţiune este prin definiţie necreditabil, iar principiul elementar al convenţiei literare este interdicţia de a confunda vocea naratorului cu cea a autorului. Uitîndu-se cu inocenţă mimată peste umăr, Vasile Ernu îşi găseşte, astfel, libertatea de a trafica idei fără a risca să fie acuzat de contrabandă. Şi-a inventat un gen literar de uz unic” . Genul lui Ernu nu e deloc de uz unic, iar felul în care jonglează cu convenţiile literare nu e decît o fericită punere în formă a unui conţinut la fel de disputabil. Căci Ultimii eretici… nu sfidează doar convenţiile literare (de altfel, nici nu cred că Ernu şi-ar fi făcut din asta mai mult decît un scop colateral), ci mai ales pe cele de gîndire. Singura precizare care merita apăsată, cunoscînd obişnuinţele româneşti de receptare, era că nu orice întrebare/chestionare/critică a locurilor comune este implicit o afirmaţie, o infamie sau o sfidare. Dar faptul că o carte care-şi permite minima extravaganţă de-a se îndoi de lucrurile pe care le ştim cu toţii trezeşte dezacorduri puternice (cîteva au fost exprimate de Ovidiu Şimonca în interviul pe care i l-a luat lui Ernu în numărul 497 din Observator cultural, altele de T.O. Bobe într-un comentariu la acelaşi interviu) spune foarte multe despre inerţia culturală. Pasajele despre cum terorismul e o formă de comunicare redau o idee legitimă în orice articol de antropologie politică; faptul că el poate fi interpretat astfel face un pas suplimentar în direcţia înţelegerii lui, faţă de simpla sa condamnare, pe care, de altfel, nu o exclude. Dar e drept că Ernu nu jură pe etică, cel puţin nu pe aceea de uz comun cu care sîntem obişnuiţi să ne întîlnim în spaţiul public; abia etica lui se poate spune că ar fi „de uz unic” (deşi nu este, sau n-ar trebui să fie), fiindcă singurul lucru pe care jură Ernu rămîne chestionarea perpetuă. Mi se pare ciudat că un proces intelectual de critică şi deconstrucţie poate trece drept ireverenţă faţă de trecut şi faţă de victimele sale. Dar în cultura românească este deconsiliată chiar şi ireverenţa faţă de obişnuinţe. Mă întreb cum s-ar descurca intelectualii români dacă printre ei şi-ar face apariţia, ca la Berlin, grupuri (intelectuale!) anarhiste care ar protesta în stradă faţă de aniversarea căderii Zidului… Probabil că ar arunca cu cărămizi în protestanţi înainte de-a se gîndi nu dacă au dreptate (a nu se înţelege că afirm asta), ci măcar ce anume vor să spună şi de ce. Nu e, oricum, cazul lui Vasile Ernu, care îşi edulcorează prin procedeele amintite mai sus chiar şi eventualele radicalisme, nemaivorbind despre edulcorarea operată printr-o oarecare neglijenţă şi repetitivitate a enunţării ideilor, justificate de formula epistolară şi scuzate de faptul că Ernu nu s-a angajat defel să scrie un tratat de logică.
Modul în care Ernu se foloseşte de procedee de aşa-zisă distanţare – convenţia scrisorilor, ironia, ba chiar şi titlurile capitolelor, lungi, explicative, după reţetă de roman picaresc -, ca şi amestecul de idei de bun-simţ, care circulă în multe cercuri, cu idei surprinzătoare, fie ele şi doar schiţate, îmi inspiră de fapt o ataşantă încercare de lămurire a unei epoci complexe, twisted, care încă are multe tabuuri, dar despre care Ernu încearcă să spună tot ce poate, cît poate de clar, fiind totodată foarte conştient că, în ciuda diversităţii de teme pe care le abordează, încă mai sînt multe de spus. Iar dacă în Rusia prin care călătoreşte Vasiliy Andreevici „distanţele se măsoară în timp”, în România anilor 2000 timpul se măsoară în distanţe (citeşte detaşare) şi, judecînd după cîtă „distanţă” (citeşte reflecţie) reuşeşte să cîştige pentru dezbaterile publice Ernu în această nouă carte, s-ar zice că timpul încă n-a prea avut răbdare.
Jocul de-a luciditatea
Tiberiu Stamate / Noua literatura / ianuarie 2010
Cu Ultimii eretici ai Imperiului Vasile Ernu este la a doua carte „scandaloasă”. Prima a fost Născut în URSS, care a reuşit la apariţie să stîrnească reacţii bătăioase din partea criticii. Imediat unii s-au poziţionat pro, alţii – contra, o despărţire a apelor de care puţine apariţii editoriale au parte. Însă tocmai ele fac o carte să existe.
Şi de data asta Ernu „şi-a dat în petic” cu un fals epistolar între – surpriză – doi foşti locatari ai lagărului sovietic, doi bătrîni lupi de mare ai oceanului stalinist. Unul e un terorist pocăit şi nu prea, care în tinereţe a încercat să-l asasineze pe însuşi tătucul popoarelor, celălalt – scriitor de la marginea imperiului, cu două bagaje culturale pe care încearcă să le poarte în noua lui ţară (să nu ne repezim să facem analogiile, pînă la final autorul ne avertizează că nu poate dezvălui identitatea celor doi sau cît din ei e ficţiune). Dincolo de aceste cam răsuflate convenţii literare, altceva e exploatabil în Ultimii eretici ai Imperiului.
Ernu dinamitează, în buna tradiţie a terorismului internaţional sovietic, multe dintre ideile despre lumea în care trăim şi politica (a se citi la el PR-ul, marketingul etc.) care o conduce, prea uşor adoptate şi insuficient digerate. Autorul e un socratic pe dos, care nu mai ajunge din replică în replică la Adevăr, ci – sabotor al ideilor primite de-a gata – se mulţumeşte cu provocarea inteligentă. Poate că în subtextul acestei atitudini stă ascunsă şi morala multistratificatului scenariu esopic din carte: Adevărul e din ce în ce mai greu de dibuit sau de formulat, eventual e bun şi scepticismul strălucitor, care să-ţi ia ochii. Multe sînt ideile pe care Ernu le demontează, le combate sau le ridiculizează (şi va trebui să citiţi cartea pentru a le afla pe toate) – pentru că autorul, de formaţie filosofică, lucrează numai pe bază de idei, de aceea cînd are dreptate e imbatabil, iar cînd se înşală rămîne complet descoperit.
Cu toată provocarea şi îndoiala, peste volum planează, totuşi, o mare afirmaţie. Sistemul capitalist nu propune obligatoriu o inginerie socială mai bună decît cea a comunismului. Ba cele două se şi aseamănă pe undeva, în meschinărie, doar că sînt fundamentate pe discursuri diferite. În timp ce stalinismul a dus o politică a vorbelor, a propovăduirii adevărului social – şi de aici, concluzionează unul dintre ego-urile lui Vasile Ernu, iată îngemănarea cu religia creştină (ce sofism frumos: e ca şi cum ai spune că melcul şi renul seamănă pentru că amîndoi au coarne) -, capitalismul a oficiat prin bani. Biserica lui e Banca. Nu ştim care e biserica primului, dar putem bănui că e colhozul. Mergînd pe fir, autorul ajunge şi la constatarea că „Auschwitzul nu e acelaşi lucru cu Gulagul”. Aici trebuie să mărturisesc că Vasile Ernu nu-mi mai place. Fronda şi provocarea cad în facil şi în cinic. Am înţeles de la bun început că e o înscenare de idei, numai că acum e cam mult. Aceeaşi poveste se petrece şi în fragmentul care seamănă foarte mult cu o legitimare a terorismului: „Teroriştii critică radical atît lumea lor, nefiind de acord cu aristocraţia lor de tip tradiţional, pe care o consideră laşă şi vîndută lumii occidentale, dar critică radical şi lumea occidentală, considerînd-o un rău fundamental. De fapt, teroriştii sînt destul de occidentali în gîndire. Dacă ne uităm cu atenţie, vedem că forma de teologie musulmană cea mai radicală este o combinaţie de aristotelism, tradiţie biblică şi neoplatonism. ş…ţ Ei fac această dublă critică foarte eficient, într-o perioadă în care critica tradiţională nu mai funcţionează şi s-a transformat în marfă.” (p. 192)
Demonstraţia curge mai puţin fericit, nu mai are – de exemplu – percutanţa şi firescul tezei conform căreia poţi critica orice atîta timp cît ai argumente, că nimic nu e subînţeles, că tabăra victorioşilor în istorie (a se citi „a capitalismului occidental”) nu e infailibilă doar pentru că a cîştigat partida.
În cheia asta prefer să-l citesc pe Vasile Ernu. Altfel, cartea lui e ca o băutură tare, tonică la început, te face să te crezi inteligent şi să simţi mai limpede. Apoi te lasă confuz în faţa realităţii. Şi întrebările sînt tot acolo.
Despre literatură şi istorie la Vasile Ernu
„Istorie şi civilizaţie”, An II, nr. 4, ianuarie 2010 / Laurenţiu Constantiniu (si un filmulet a lui Bronzit care mi-a reamintit de “ironia Istoriei”
Apariţia primului său volum – Născut în URSS (Iaşi, Polirom, 2006, 268 p.) – a stârnit aprigi controverse în lumea literară românească, în pofida faptului că avea să primească Premiul pentru debut al revistei „România Literară” şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.
O Rusie cunoscută
Prima etichetă pusă de o parte a criticii literare a fost aceea de „nostalgic” şi, pe cale de consecinţă, „comunist”, cei care au făcut-o aducând, în primul rând, drept dovadă tonul nostalgic în care fusese scrisă cartea, şi, în al doilea rând, locul de naştere al domnului Vasile Ernu. Era pentru prima dată – după ştiinţa noastră – când în literatura română se scria despre perioada comunistă altfel decât fusese scris până atunci. Într-o societate traversată de un puternic – şi nefondat, în opinia noastră – sentiment anticomunist postfactum, dl. Vasile Ernu a adus – prin seninătatea rândurilor sale – un suflu nou în literatura română. Am citit prima carte a d-lui Vasile Ernu pe nerăsuflate, cu admiraţie şi – aş îndrăzni să afirm, cu riscul de a primi acelaşi calificativ acordat d-lui Ernu – cu bucurie. Pe nerăsuflate, pentru că Născut în URSS face parte din acea categorie de lecturi care te captivează din prima clipă, transformându-se într-un drog care-l aduce pe cititor într-un fel de transă a lecturii. Bucurie, deoarece am observat că cineva de-o vârstă apropiată mie (cred că ne separă un an) se raporta altfel la o perioadă istorică atât de blamată la noi, în România. În plus, sentimentul de bucurie mi-a fost amplificat şi de faptul că, citind volumul, redescopeream în paginile sale o Rusie pe care eu o cunoscusem, e adevărat, după 1991, şi care păstrase multe din reflexele mentale şi comportamentele înfăţişate de dl. Vasile Ernu. În fine, admiraţie deoarece, la sfârşitul lecturii, am înţeles mai bine sensul cuvintelor lui Nicolae Iorga din Prefaţa la „Istoriologia umană”: „De la Ranke şi Michelet încoace (…), cele mai mari scrieri istorice au în ele şi poezia simţirii şi poezia stilului. Felul acesta de înfăţişare a rezultatelor cercetării e, de altminteri, o necesitate (subl. N.I.). «Adevărurile» istorice sunt de discernământ (subl. N.I.), nu de simplă constatare şi reproducere. Pentru a le prinde, se cere tot ce cunoştinţa adâncă a limbii, tot ce fantasia creatoare de definiţii poate găsi mai fin şi mai delicat. A vorbi despre oamenii şi lucrurile trecutului în vocabulariul curent e a greşi de la un capăt la altul”. Iar marele istoric îşi încheia Prefaţa cu o frază, izvorâtă din densa experienţă acumulată, şi care reprezintă, credem noi, o recunoaştere a limitelor sale ca istoric: „Aş fi vrut, din partea mea, să am mai mult talent «poetic» pentru a fi mai aproape de adevăr” (Prefaţă la „Istoriologia umană”, în vol. Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. a III-a, Bucureşti, Institutul de istorie universală „N. Iorga”, 1944, p. 343-348). De câte ori am avut ocazia, am spus-o clar şi răspicat: dl. Vasile Ernu a oferit istoricilor, preocupaţi de studiul perioadei comuniste, o lecţie despre cum ar trebui să se scrie istoria deoarece Domnia Sa, graţie detaşării şi seninătăţii cu care a redactat cartea, a oferit o frescă de istorie socială (viaţa cotidiană în URSS, în anii ’70-’80) cum nu cred că va putea să o facă un istoric profesionist, mai ales unul român. Dl. Vasile Ernu, spre deosebire de o parte a istoricilor români, a realizat că, pentru a înţelege mai bine un trecut apropiat, trebuie să-l accepţi aşa cum a fost el, cu bune şi rele. Odată acceptat, sunt create premisele pentru o mai senină şi detaşată abordare a sa, ţinându-se cont, astfel, de recomandarea – atât de des citată, dar repede uitată de istorici – a lui Tacit: istoria trebuie scrisă sine ira et studio (fără ură şi fără părtinire).
Acestea au fost gândurile cu care am întâmpinat cel de-al doilea volum al d-lui Vasile Ernu: Ultimii eretici ai Imperiului (Iaşi, Polirom, 2009, 318 p.). Mă întrebam, înainte de a purcede la citirea romanului epistolar, dacă dl. Vasile Ernu va fi la fel de spumos şi detaşat ca în paginile primei sale cărţi; dacă nostalgia – în sensul cel mai curat al termenului – va mai fi prezentă în noul său volum sau, într-un cuvânt, dacă va fi – aşa cum frecvent s-a întâmplat în literatura română – scriitorul unei singure cărţi, altfel spus al unei lucrări de succes, după care vâna creatoare s-a sleit.
Un roman epistolar
Spre deosebire de prima sa carte, dl. Vasile Ernu a ales să-şi organizeze noul volum – Ultimii eretici… – într-o manieră diametral opusă din punctul de vedere al concepţiei. Dl. Vasile Ernu ne oferă un roman epistolar care-şi are două personaje principale: un tânăr, pe numele său Vasili Andreevici, care a experimentat mai puţin comunismul, şi mai vârstnicul şi misteriosul său prieten, A.I., a cărui identitate autorul nu o va dezvălui pe parcursul cărţii, un adevărat „veteran” al sistemului: condamnat pentru o tentativă de atentat împotriva lui Stalin, dizident şi, în cele din urmă, transfug, trăitor într-un Occident cu care nu este de acord.
Prin intermediul romanului său, dl. Vasile Ernu ne introduce, de data aceasta, într-o lume a ideilor, propunând cititorului spre meditaţie o serie de teme cu care societatea românească se confruntă, dar care, din conformism/corectitudine politică, lene intelectuală sau, pur şi simplu, neştiinţă, le ignoră. Aceasta este – credem noi – noutatea romanului.
Am citit cartea – ca şi pe prima, de altfel – cu ochii istoricului, convins fiind că voi găsi pagini pline de învăţăminte. Şi nu m-am înşelat deoarece, şi prin intermediul ultimei sale cărţi, dl. Vasile Ernu nu se sfiieşte să facă unele consideraţii – într-o manieră nouă şi vie – pe marginea unor realităţi din perioada regimului comunist. Ca şi în cazul primului său volum, sunt ferm convins că adversarii „de profesie”ai regimului comunist nu vor gusta concluziile sale şi nu vor ezita să-l gratuleze pe autor cu eticheta dragă lor: „comunist nostalgic”.
Una dintre temele discutate de cei doi eroi din romanul Ultimii eretici… este aceea a asumării răspunderii colective a unei societăţi – în cazul de faţă, cea românească – pentru culpa de a fi contribuit la consolidarea şi menţinerea regimului comunist prin complicitate, adică de a nu fi luptat împotriva sa: „Aproape nimeni nu-şi asumă comunismul, şi cu atât mai mult acest subiect care este foarte sensibil (…) Este incredibil cum reuşesc cei de aici să externalizeze problema şi duşmanii (…) Ceauşescu este un «El» care ne-a chinuit pe «noi», iar comuniştii sunt nişte «ei», care ne-au adus numai probleme «nouă», cei care am fost nişte martiri. Deci vinovaţii sunt «ei» şi «El», iar cei care am suferit suntem «noi»” (p. 83-84). Pentru „anticomuniştii postfactum” – îi avem în vedere pe cei care, tăcuţi înainte de 1989, se luptă acum, mai degrabă, cu fantoma comunismului, decât cu un comunism real – o astfel de afirmaţie le-ar face pielea de găină. Plecând de la ideea că, în marea ei majoritate – cu excepţia celor care, realmente, au întreprins acte de dizidenţă înainte de 1989 –, societatea românească este culpabilă pentru „producerea” – cum foarte frumos scrie autorul – regimului comunist, dl. Vasile Ernu propune, spre vindecarea societăţii româneşti, o asumarea colectivă a acestei culpe. Nu condamnarea oficială a regimului – prin instituirea unei comisii pusă sub autoritatea unei instituţii a statului!!! –, ci recunoaşterea colectivă a greşelii de a fi susţinut, fie şi prin tăcere, un regim, detestat retroactiv de o mare parte a populaţiei româneşti, şi considerat „criminal” de un număr de intelectuali, apropiaţi structurilor de putere. Dl. Vasile Ernu, pornind de la această ultimă realitate, nu se sfieşte să arate lipsa de logică a istoricilor care s-au grăbit să se înregimenteze autorităţii politice şi să condamne comunismul: „Nu poţi da un decret prin care să anunţi că tot ce s-a întâmplat în ultimii 45 de ani este «ilegitim» şi «criminal» (…) Fireşte că în demersul de cunoaştere, înţelegere şi asumare a acestei perioade există loc şi pentru pedepsele aplicate celor care au făcut abuzuri şi pentru omagiile aduse victimelor. Istoria aici (în România – n. n.) nu se vrea înţeleasă şi asumată” (p. 84-85). Ne permitem să adăugăm celor afirmate de dl. Ernu că nu există nici o deosebire de gândire şi acţiune între „băieţii buni” de astăzi şi staliniştii din anii ’50. Cum foarte inspirat îmi spunea un bun prieten rus – fin cunoscător al realităţilor româneşti –, referindu-se la atitudinea acestor intelectuali: „Au o mentalitate de bolşevici”.
Manipularea prin trecut
Afirmaţia de mai sus ne permite să aducem în discuţie o altă temă, abordată de dl. Vasile Ernu în romanul său: manipularea prin instrumentalizarea trecutului. Domnia Sa prezintă principalul motiv pentru care judecăţii „fără ură şi fără părtinire” îi este preferat linşajul mediatic public la care sunt supuşi unii oameni, care au trăit şi muncit în vechiul regim, şi la care populaţia este obligată să asiste: „(…) Acum noua strategie de «deconspirare a duşmanului» se face public (…) Nimic nu mai contează fiindcă «adevărul» este prestabilit de însăşi maşinăria de produs duşmani. Pe cine mai interesează prezumţia de nevinovăţie, analiza contextului, nuanţele sau detaliile? Nu mai există loc pentru aşa ceva. Când procesul se face «în direct» nu mai există timp pentru detalii şi analiză. Intrarea «în direct» este simultan şi începutul, şi finalul procesului. Maşinăria trece ca un tăvălug care striveşte şi uniformizează prin simpla «justiţie televizată» şi prin verdictul dat «în direct»: colaborator al vechiului regim (…) «Specialiştii» nu au timp în dorinţa de a încerca să înţeleagă cum a funcţionat «regimul», ce însemna «colaborarea» în vechiul regim şi să remarce că mlaştina în care am trăit a reuşit să transforme cele două ingrediente centrale, victima şi călăul, într-o entitate unitară, osmozată, greu de separat (p. 112)”. Sunt rânduri care, în opinia noastră, ar trebui să figureze în orice carte al cărei subiect îl constituie metodologia privind analiza regimurilor totalitare. Din acest punct de vedere, mulţi dintre istoricii români ar avea de învăţat din detaşarea şi seninătatea d-lui Ernu.
Deosebit de interesant ni se pare şi modul în care dl. Vasile Ernu caracterizează – prin intermediul unuia dintre cele două personaje, A.I. – perioada stagnării brejneviste, multe dintre consideraţiile sale fiind valabile şi pentru societatea românească de dinainte de 1989 (p. 172-176). Existenţa unor reguli nescrise ale jocului între autoritate şi cetăţeanul dispus să critice regimul privind raportul dintre „interdicţie şi libertate” a fost extrem de bine surprinsă de către autor, fără ca acesta să-şi propună să diminueze rolul dizidenţei în lagărul comunist. În aceiaşi scrisoare, dl. Vasile Ernu prezintă pe larg pilonii stabilităţii brejneviste, dovedind înţelegerea fenomenului şi reale aptitudini în domeniul cercetării istorice.
Prietenia, o formă de libertate în comunism
Tema libertăţii – atât în comunism, cât şi în democraţie – este, ne îngăduim să afirmăm, ubicuă. Prezentă de la prima la ultim pagină a romanului, tema libertăţii este tratată prin comparaţie: libertatea în comunism vs. libertatea în capitalism, autorul ajungând la o concluzie, tristă, poate, pentru mulţi dintre tinerii din zilele noastre: „Când sfera privată este desfiinţată, interzisă, atunci singurele momente, locuri în care el (privatul – n. n.) poate să reapară sunt relaţiile umane precum iubirea, relaţiile sexuale sau de prietenie. Oare este întâmplător faptul că «prietenia» a devenit unul dintre miturile cele mai puternice în folclorul şi viaţa de zi cu zi a cetăţeanului sovietic şi a celui din ţările comuniste? În viaţa reală, prietenia este total depolitizată tocmai din prea multa politizare a relaţiilor (…) Acum, aceste relaţii şi-au schimbat natura, fiindcă nu mai sunt politizate, ci doar monetizate” (p. 282.). Într-adevăr, se poate lesne constata că, spre deosebire de perioada comunistă, timpul „prieteniilor îndrăgostite” a trecut. Majoritatea prieteniilor actuale au la bază interesul imediat, de aici şi fragilitatea lor.
Graţie ultimei sale cărţi, putem afirma – fără nici un fel de exagerare – că dl. Vasile Ernu se situează în descendenţa unor autori celebri – Aleksandr Soljeniţîn, Primul cerc, Vasili Grossman, Pantha Rei, Anatolii Rîbakov, Copiii din Arbat – care, graţie harului literar şi a unei profunde capacităţi de analiză, au reconstituit şi evocat, mai bine decât un istoric profesionist, regimul comunist. Dl. Vasile Ernu reprezintă – dacă ne este permisă formula – confirmarea vie a afirmaţiilor mai sus citate ale lui Nicolae Iorga despre forţa „talentului poetic” în cunoaşterea istorică.
A mai trecut un an
Adina DINITOIU / Observator Cultural / Numarul 509 din 21.01.2010
Anul 2009 a fost, pe toate planurile, un an de criză şi lucrul acesta s-a resimţit şi în plan cultural: editurile şi-au restrîns activitatea – cazul cel mai nefericit a fost al Editurii Nemira, care a dat faliment –, iar tîrgurile de carte s-au desfăşurat destul de monoton, aproape inerţial, fără mari evenimente. Cu toate acestea, promovarea cărţii şi consumul de carte au continuat să urmeze legile pieţei, deşi numărul titlurilor puse în joc, ca şi cîştigurile financiare au fost, probabil, mai mici.
Dintre evenimentele culturale de amploare ale anului – în atingere cu cultura română, iar nu româneşti propriu-zise – s-au detaşat două: cel dintîi a fost obţinerea Premiului Nobel de către scriitoarea germană Herta Müller, născută în România, eveniment care a produs destulă vîlvă în mediile culturale româneşti, determinînd o serie de reacţii previzibile – de arondare subită a scriitoarei la spaţiul autohton –, cunoscute fiind frustrările româneşti legate de acest premiu. Pentru mine, reacţiile de acest gen, ca şi resuscitarea, cu această ocazie (mai an, el funcţiona în negativ, vezi istoria poneiului roz expus la ICR New York, acum el are semn pozitiv), a unui discurs (cvasi)naţionalist reprezintă un barometru, clar şi trist, al stării de fapt şi al stării de spirit de la noi: în loc să se relaxeze, să se deschidă, să se democratizeze, discursul cultural românesc se restrînge, se închide asupra lui însuşi, întreţinînd frustrări care se traduc în respectul pentru o ierarhie locală şi rigidă a valorilor.
Pe de altă parte, un alt eveniment important – în sensul acelei deschideri europene, internaţionale a spaţiului cultural românesc – a fost dat de venirea la Bucureşti a scriitorului Salman Rushdie, invitat de Editura Polirom, unde i se publică, de altfel, şi romanele. La Teatrul Odeon s-a desfăşurat o întîlnire a publicului român cu un mare scriitor, care reuşeşte să-şi vîndă cărţile în toată lumea.
Revenind la anul literar 2009, deşi mai degrabă modest, el nu duce, totuşi, lipsă de cîteva cărţi bune, la categoriile tradiţionale de poezie, proză, eseu şi critică literară (inclusiv debuturi).
În ce priveşte proza, au fost prezenţi pe piaţă cu cărţi atît scriitori din mai vechile generaţii (şaizecişti, şaptezecişti, optzecişti), cît şi scriitori debutaţi după ’90, şi chiar mai tineri, debutaţi în jurul lui 2000. Romanul lui Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor (Cartea Românească) – declarat Cartea Anului la Premiile Prometheus ale României literare – impune, într-adevăr, prin construcţie, prin acordurile poetice şi epopeice ale unei tragice istorii colective (armeneşti). Un roman de anvergură, străbătut de o gravitate metafizică ce-i conferă prestanţă; o carte care are nevoie de timp pentru a fi citită şi descoperită.
Un roman bine scris şi agreabil la lectură este Cum să uiţi o femeie (Polirom) al lui Dan Lungu, scriitor debutat după ’90 şi printre cei mai bine exportaţi dintre scriitorii români, în acest moment.
Din acelaşi „val“ ieşean al prozei realist-minimaliste de după ’90 face parte şi Lucian Dan Teodorovici, care a publicat anul trecut o carte de povestiri (Celelalte poveşti de dragoste, Polirom) – resuscitînd genul scurt, făcut celebru de optzecişti –, povestiri conduse cu o mînă de maestru de un autor care-şi aşteaptă, încă, acea carte a deplinei măsuri scriitoriceşti. Angelo Mitchievici şi-a publicat prozele mai vechi într-un volum de fineţe (cu scăderile inerente unor proze mai vechi), Cinema (Polirom), proustian şi cinematografic, marcînd o zonă de literatură aparte, mateină şi „crepusculară“. Dintre optzecişti, Cristian Teodorescu a publicat Medgidia, oraşul de apoi, care, în ciuda penei sigure şi inimitabile a autorului Maestrului de lumini şi al Tainelor inimei, pare mai degrabă o schiţă de roman sau – dacă vreţi – un concentrat de roman, cu rezumate de capitole pe post de adevăratele, numai ghicite, capitole. Un volum – produs al epocii vitezei pe care o traversăm cu toţii…
Printre cărţile de proză notabile ale anului 2009 se numără şi: Viaţa începe vineri (Humanitas), romanul Ioanei Pârvulescu, Stalin, cu sapa-nainte! de Radu Ţuculescu (Cartea Românească), Mentaliştii de Florin Manolescu (Cartea Românească), Porcilator de Andrei Mocuţa (Brumar), Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în cartea mea de Daniel Bănulescu (Cartea românească), Replace all de Ioan Lăcustă (roman postum, Polirom), Vizuina de Norman Manea (Polirom), Raport asupra singurătăţii de Augustin Buzura (Polirom). După cum se poate vedea, prozatorii citaţi ţin de generaţii mai vechi şi mai noi, şaptezecişti, optzecişti, nouăzecişti şi chiar mai tineri (tînărul Andrei Mocuţa a debutat în 2006).
O carte aparte, o poveste postmodernă plină de farmec şi suavitate – la întretăierea explorării limbajului cu extensia imaginarului – este romanul de debut al lui Matei Florian, Şi Hams Şi Regretel (Polirom), o carte care, alături de romanul lui Varujan Vosganian – deşi de o cu totul altă factură (ludică) – marchează apariţiile cele mai de seamă ale anului ce-a trecut.
La categoria eseu, se detaşează cartea-hibrid a lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai imperiului (Polirom), situată între ficţiune (prin convenţia personajelor şi a situaţiilor) şi eseu, al doilea volum al prozatorului, ce reia, în cheie speculativă şi spectaculoasă, reflecţiile sale pe marginea temei comunismului, situate, de data aceasta, într-un evantai mai larg de teme conexe: ideologiile şi totalitarismele de tot felul, comunism vs capitalism, formele de rezistenţă la comunism (în particular cel românesc), respectiv la capitalism, Est şi Vest ş.a.m.d. Cartea lui Ernu e paradoxală şi provocatoare, deşi ambalată într-o formulă literară veche şi celebră de la Scrisorile persane încoace, şi e menită să stîrnească spiritele şi dezbaterile de idei. Tot în jurul temei comuniste, în cheie memorialistică, se situează şi cartea lui Gabriel Andreescu, L-am urît pe Ceauşescu (Polirom) – reflecţia culturală în jurul comunismului românesc (dublată de pasiune) continuă şi mai are nevoie, probabil, de timp pentru a obţine distanţa şi pertinenţa analitică necesare (în schimbul pasiunii). Eseuri au publicat şi Mircea Mihăieş, Despre doliu (Polirom), Dan Petrescu (Secta gînditorilor de estradă, Polirom) şi Marta Petreu, cu al său volum pătimaş Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Polirom).
În ce priveşte critica şi istoria literară, trebuie remarcată, din capul locului, monografia lui George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii (Humanitas) – o carte îndelung şlefuită, informată şi empatică. Adrian Lăcătuş şi Paul Cernat au publicat şi ei Modernitatea conservatoare. Aspecte ale culturii Europei Centrale (Editura Universităţii Transilvania din Braşov), respectiv Modernismul retro în romanul românesc interbelic (Art).
Tînărul universitar sibian Andrei Terian a debutat editorial cu un op considerabil, ce sfidează epoca vitezei, dar şi pe cea a gravitaţiei: G. Călinescu. A cincea esenţă (Cartea Românească) – o carte ce va intra cu siguranţă în bibliografia de specialitate, o carte care cere timp pentru lectură şi schimbul de idei.
Într-o formulă ingenioasă, la confiniile studiilor culturale cu ficţiunea literară, Andreea Răsuceanu a debutat cu o carte spumoasă, Cele două Mântulese (Vremea), ce reconstituie cu voluptate, dar şi acribie documentară, istoria medievală şi literară (eliadescă) a străzii Mântuleasa a Bucureştilor de altădată. Andreea Răsuceanu, alături de Andrei Terian sau Ovidiu Şimonca (Pot să vă mai enervez cu ceva?, interviuri, Cartier) sînt, de altfel, cîteva din numele demne de interes la capitolul debuturilor editoriale. Se mai adaugă şi acela al poetului Stoian G. Bogdan (Chipurile, Cartea Românească).
În rîndul poeţilor, a revenit în forţă Angela Marinescu (Probleme personale, Cartea Românească), pe lîngă harnicii douămiişti (Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu, dar şi Domnica Drumea). Un poet „consacrat“ precum Dan Coman a scos Dicţionarul Mara (Cartier); la Brumar, tînărul poet Daniel D. Marin a publicat L-am luat deoparte şi i-am spus, lăsînd în urmă biografismul mizerabilist şi reîntorcîndu-se la o poezie narativă şi simbolică, precum odinioară un Leonid Dimov sau Cercul Literar de la Sibiu.
« go back — keep looking »