Cristina Manole – Despre Generația canobală
Prozatorul Vasile Ernu (n. 1971), deja un eseist de primă mînă, confirmat de o duzină de volume marcă înregistrată, unde mixează genurile și istoria cu literatura, oferindu-ne texte incitant-polemice, ne livrează de această dată un cărțoi de peste 500 de pagini. Care l-ar face pe Nicolae Breban să exulte. Știind bine aprecierile prozatorului de cursă lungă pentru lucrările de dimensiuni mari, ce sar peste acest prag. În fine, nu sîntem de acord cu opțiunile unui autor ce trece azi printr-un con de umbră, deci, să poposim, fără prejudecăți, idiosincrazii și idei preconcepute, asupra volumului cu titlul provocator Generația canibală. Cartea maturității (Editura Polirom, 2024), fără alte introduceri și prefețe semnate de nume grele care să susțină cartea de față. La concret, ea se susține singură. Și încă foarte bine. Despre ce este vorba? Este vorba de refacerea unei (alte) bune bucăți din viața autorului – care este naratorul principal –, ce aglutinează întîmplări și evenimente din spațiul basarabeano-moldovenesc-european de pe cele două maluri/valuri/zaruri ale Prutului. Multiple secvențe de istorie mică – viața cotidiană în comunism și mai ales în imediatul postcomunism ce au urmat – se intersectează cu istoria mare. Sumedenie de istorii/povești reale în marea lor majoritate sînt relatate cu ironie și umor, nefericirile tuturor – muți altminteri – se coagulează într-o bucurie de moment. Individuală. Colectivă. Acasă – la țară sau la bloc –, la căminul studențesc – unul dintre toposurile importante –, pe drumurile multe – cu trenul sau mijloace auto – care și ele adună bagaje și marfă de contrabandă. În estul Europei nu se stă degeaba. Rezultatul este devastator. Absurd și ireal pe alocuri. Fete și băieți, tineri și bătrîni, o lume halucinantă. Și totuși. Iar și mereu, viața merge înainte. Cu alimente și băuturi contrafăcute, cu bișniță și fel de fel de încălcări ale legii, cu vameși ruși și români, ai lor și ai noștri, disponibilizările care au modelat o altă realitate, pentru o umanitate care supraviețuiește oricum. Orice s-ar întîmpla. Se trăiește. La Chișinău, ca și la Cluj sau Galați, ca și prin alte nenumărate colțuri din Moldova noastră. Bine, rău, nu contează dacă uneori rău de tot, pot să fie sau sînt și momente de mai bine. Că este vorba de români, de basarabeni sau de ruși. Lumea oamenilor de prisos a lui Cehov își dă mîna cu personajele lui Isaac Babel – cei din Povestiri din Odesa – sau siberienii lui Șukșin, ajunși pe pămîntul fost sovietic dintre Prut și Nistru. Dacă vrea cineva să priceapă ce este și cu Basarabia și basarabenii ei, trebuie să citească cu atenție cărțile lui Vasile Ernu. Nu lipsesc evreii. „Generația canibală“ a ajuns acum la maturitate și e obligată să-și gestioneze propriile vieți. Nu e simplu, nici ușor. Prozatorul eseist nu oferă soluții. Doar povestește. Impresionantă frescă a unei întregi umanități. De citit fără grabă.
Generația canibală în top 5 – Paul Cernat
Nu prea am mai văzut bilanțuri de cărți zilele astea, e normal – cînd mă gîndesc cîte apariții importante sau relevante pe 2024 nici nu am apucat să răsfoiesc… În fine, dintre ce mi-a trecut deja prin fața ochilor, aș semnala cîteva apariții-eveniment într-un top 5 personal (e vorba, țin să precizez, doar de cărți originale autohtone care au tangențe cu literatura, altfel ar mai fi fost de menționat multe: între ele, „Filosofia lui Blaga” de Marta Petreu, Veronica Lazăr, „Luminile revoluționează istoria…” sau „Furtuna barocă…” de Bogdan Suceavă):
– Despre „Jurnalul” (1933-2017) lui Paul Cornea am postat recent; cu el încep. Cartea anului, nu doar pentru mine.
Tot la Polirom, „Generația canibală” a lui Vasile Ernu – continuare a experienței consemnate în „Sălbaticii copii dingo”: o cronică antropologico-socială (și generațională) irezistibilă, cu fond biografic și aspect narativ-eseistic, a lumilor Estului post-sovietic, din perspectiva intelectuală a unui student itinerant de la marginea Imperiului. Călător avid printr-o Românie postcomunistă deopotrivă stranie și familiară, Ernu e, și aici, un trickster; un mediator subversiv care te ajută nu doar să „vezi”, ci și să gîndești o epocă mai mult decît un raft de studii „specializate.” De referință.
– La aceeași editură – „Alte Muzici și faze”, extensie amplă a salingerianului „Muzici și faze”, romanul adolescenței pop din România anilor `70. Încă o restituire inedită a regretatului și prematur dispărutului Ovidiu Verdeș, a cărui carieră de autor postum se arată spectaculoasă.
– Costi Rogozanu, „Naratorul cel rău. Un studiu despre realismul românesc: Rebreanu, Preda, Petru Dumitriu” (Editura Tact). Am comentat-o deja pe fb nu o dată, nu mai insist. E cartea de critică a anului, „revoluționară” în multe privințe și, nu în ultimul rînd, singura relectură de pondere a lui Petru Dumitriu „realist-socialistul” (și nu numai) la centenarul nașterii sale despre care s-a tăcut, altfel, impardonabil.
– Bedros Horasangian, „Sala de așteptare” (Ed. Cartex), contopire a amplului roman omonim din anii optzeci cu alte două, postdecembriste, într-o carte substanțial diferită – mare cît burta unei balene (meta)ficționale care înghite istoria confuză și enigmatică a unui secol.
Voi reveni „bilanțier” și cu alte apariții care mi s-au părut semnificative, la varii categorii; asta a fost doar prima strigare.
Victor Cobuz din ObsCult – despre Generația canibală
Tandem cu cine nu te aștepți – dar te bucuri: Roșu și Negru
—
Cu Stănescu eram obișnuit să fac tandem – dar acum văd că în cronici la docu-ficțiune apare des tandemul Ernu – Gorzo: un soi de trupa Roșu și Negru cu dedicații din 90.
Cu Gorzo nu mă așteptam să mă întâlnesc pe zona asta – el era din zona criticii de film. Acum citindu-i cartea: nici nu bănuiam cât de aproape suntem. Cu instrumente și experiențe diferite cumva vorbim ambii de anii 90. Probabil a sosit momentul să-i dezvăluim – avem și anii potriviți dar și distanța necesară chiar dacă ei lucrează încă în noi.
Probabil va trebui odată să povestim alături aceste experiențe – un dialog, o discuție.
Dacă interesează subiectul: începeți cu cartea lui Andrei – e mai subtil, e mai sofisticat și mai delicat decât mine. Merge mai repede și mai de leac, mai aplicat. La mine pare mai groasă trauma pe multiple geografii și straturi.
Pornisem gândul acesta de la textul lui Victor Cobuz din ObsCult.
Cărțile anului 2024 (I)
Memorialistică, critică și alte nonficțiuni
Victor COBUZ – Observator cultural
Încep această retrospectivă cu ceea ce am putea numi grosso modo memorialistică, etichetă corectă pînă într-un anumit punct, dar în nici un caz atotcuprinzătoare, întrucît cele două volume care se remarcă aici au ca punct de plecare acest gen, dar ajung să o ia în direcții diferite. Nu cred ca exagerez cînd consider Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie (Editura Polirom) de Andrei Gorzo cea mai specială carte publicată de un autor român anul trecut. E un volum fermecător de simplu și direct, dar complex în același timp, prin toate lucrurile pe care încearcă să le facă. De fapt, e o carte ce conține mai multe cărți: bildungsroman, saga de familie, pseudothriller cu spioni, roman al tranziției, eseu de critică literară, în care binomul format din tatăl autorului și din Graham Greene este liantul tuturor acestor povești.
(link comentarii)
Tot în anii ’90 se oprește și Vasile Ernu cu Generația canibală (Editura Polirom), cartea ce completează dipticul început cu Sălbaticii copii dingo (Editura Polirom, 2022). La fel ca în precedentul volum, și aici Vasile Ernu pleacă de la propriul traseu biografic pentru a aduna poveștile colegilor de generație în încercarea de a înțelege cît se poate din prima lor tinerețe, care a coincis cu cea mai tulbure perioadă a României de după 1989.
Arthur Suciu (II) Destpre Generația canibală
Dacă Trilogia marginalilor mi s-a părut stranie, Sălbaticii copii dingo și mai ales Generația canibală au introdus acea familiaritate de contemporan, eu făcând parte din aceeași generație cu Vasile Ernu. Am citit peste 500 de pagini din Generația canibală, recunoscând tot: hainele second hand, cablul TV, ness-ul frecat, non-stopul, bazarul din Suceava, căminele din Copou, Gardu’ verde, Clujul etc. etc. Două pagini sunt dedicate cârciumilor din Iașii începutului anilor ’90 – o enumerare exhaustivă. Singurul lucru de care m-am mirat și de care se miră și Vasile Ernu este: cum de am scăpat vii din acei ani? De fapt, unii dintre noi n-au scăpat, iar ceilalți au rămas cu sechele.
Anii ’90 au fost cei mai liberi din istorie, dar și cei mai violenți. Generația canibală e unică în primul rând prin tratarea acestui subiect tare. Noile generații cred, în parte, că anii ’90 au fost un fel de continuare a comunismului. Nu e nimic mai fals. Cum spune Vasile Ernu, au fost anii unei mari dislocări, anii în care totul a fost dat peste cap. Generația noastră nu a trăit (încă) războiul. În schimb, a trăit această experiență a rupturii sociale totale. Dacă ți-ai trăit tinerețea în anii ’90, e greu să mai crezi în ceva. Totul a fost halucinant.
Cu Generația canibală, Vasile Ernu încheie un ciclu foarte amplu. Cartea aceasta e, într-un fel, un sfârșit pentru că se termină cam acolo unde începe cariera publică a lui Ernu – publicarea cărții Născut în URSS (2007). În același timp, cartea e scrisă din perspectiva prezentului, având un aer apocaliptic. Generația noastră a ajuns la un fel de scadență, iar Vasile Ernu vorbește chiar despre o revanșă sau despre nevoia unei revanșe. Da, suntem o generație chinuită, am fi meritat poate mai mult de la viață. În noi e multă furie, melancolie, frustrare. Există o nevoie de revanșă, deși ea poate să semene cu un soi de revoluție a zombiilor. O revoluție a celor pe care i-a lăsat ficatul, care stau prost cu tensiunea, iar pe unii nici pancreasul nu-i prea ajută. Nu mai spun de depresie. În viața acestei generații s-a băut mult și s-a băut lucid. Nu a fost genul acela de beție care te aruncă în transă, cum era în comunism. Beția din postcomunism e mereu trează sau aproape. O beție care nu îmbată, ci trezește. Și în cartea lui Vasile Ernu se bea mult, firește.
Generația canibală este o carte care trebuia să fie scrisă pentru a putea retrăi anii ’90. Pentru că, deși anunță o revanșă (dar, atenție, această revanșă nu are caracterul unei vendete politice, așa cum e cea actuală), cartea este dureros de luminoasă și de fericită, cel puțin pentru mine. E o carte pe care unul ca mine o citește și plânge, așa cum plângi atunci când auzi un hit din tinerețe (și, apropo, cartea lui Vasile Ernu are un playlist de anii ’90 aproape complet). Ce tinerețe liberă! Așa ceva nu a mai fost niciodată! Și probabil nici nu va mai fi. Am trăit acel scurt moment dintre două regimuri când libertatea e posibilă. Și s-a întâmplat că exact atunci aveam 20 de ani.
2024 sau viața ficțiunii după un coșmar politic (I) – de Cezar GHEORGHE / Observator cultural
Cezar are o minte așezată și lucidă. Mă măgulește că începe descrierea anului literar 2024 cu Generația canibală: da – una din mizele cărții, cum bine observă autorul, este deslușirea cauzelor crizelor multiple în care am intrat – toate rădăcinile duc în epoca 90. E și despre asta – chiar dacă cartea deschide multe șantiere.
În rest: mă onorează să fiu lângă doi autori și două cărți excelente – Andrei Gorzo & Bogdan- Alexandru Stănescu: cu care sigur voi face interviuri pentru că au scris cărți de referință.
( link sursa Observator cultural)
—
Mi-ar fi plăcut să mai trăiască Radu Cosașu, să pot împrumuta privirea lui lucidă și detașată, lipsită de înverșunare, pentru a înțelege ce s-a întîmplat anul trecut.
2024 a fost un an extrem de dificil, cu un final politic distructiv, în care partidele extremiste de dreapta au obținut un procent îngrijorător de mare din voturile românilor. La fel de alarmant a fost și teatrul politic al alegerilor prezidențiale anulate, în care a ieșit la iveală perspectiva implicării Rusiei în procesul electoral românesc. Însă de departe cea mai îngrijorătoare schimbare a fost succesul discursului așa-zis „suveranist“, care nu este în realitate decît un cocktail de tropi neolegionari, naționalism toxic, rasism, xenofobie, homofobie și atitudini misogine. Spațiul public a fost confiscat de acest tip de reprezentare primitivă a realității, cu împărțirea sa rudimentar-binară între români și globaliști, între patrioți și trădători, între credincioși și oameni lipsiți de moralitate. Pierderea din prestigiul social al literaturii poate fi observată și în această reprezentare simplificatoare a realității, care se bazează pe o amnezie în legătură cu istoria recentă și pe o confiscare a limbajului public de narațiuni care exclud complexitatea realității. Avînd în vedere coșmarul politic pe care îl trăim, cred că e o capcană să spunem: „Nu e vremea pentru literatură! Avem probleme mai presante“. Într-adevăr, e un joc cu o miză capitală. Democrația românească a fost atacată. Dar cred că ceea ce s-a întîmplat anul trecut are în subtext și această confiscare a limbajului, care merită să fie recîștigat de partea literaturii. Fără să simțim acest lucru, acum, mai mult ca oricînd, avem nevoie de limbajele și de ideologiile literaturii. Inițial, mi-am propus să scriu un text despre cîteva dintre cărțile de ficțiune care mi-au aprins imaginația în 2024.
Dar voi începe prin recomandarea a două cărți de nonficțiune. O cheie de lectură pentru ceea ce trăim astăzi la nivel politic este întoarcerea la o privire nouăzecistă asupra realității, care preia o parte din înverșunarea și intransigența resentimentară a acelor ani. Din acest punct de vedere, Generația canibală a lui Vasile Ernu mi se pare o lectură necesară pentru înțelegerea realităților politice din 2024. Decupajul pe care îl face anilor 1990 apelează la convenția biografiei, dar ceea ce irupe din paginile scrise de Ernu sînt tocmai acele fragmente care pun în intrigă Istoria cu majusculă și modul în care aceasta strivește viețile individuale, modul în care aceasta spulberă marile speranțe ale tinerilor care deschideau ochii spre societatea capitalismului sălbatic de după 1990.
Vezi statistici şi reclame
Toate reacţiile:
Generația canibală – recenzie de Natalia Onofrei
L-am prins!
L-am descoperit pe Vasile Ernu când era deja un autor consacrat, acum cinci ani, prin intermediul unui prieten virtual. Dacă V.E. nu ar fi fost un basarabean care să fi venit cu mine în același tren în ’90 în România, nu cred că m-aș fi aplecat asupra a ceea ce scria foarte tare. Am citit, una după alta, cărțile din trilogia marginalilor – „Sectanții”, „Bandiții” și „Izgoniții”, apoi „Sălbaticii copii Dingo”, iar acum „Generația canibală”. Am mâzgălit paginile în trei sau cinci sau șapte culori, am umplut caiete cu notițe, am recenzat aceste cărți și am publicat observațiile pe blogul meu și pe fb. Întâmplarea face să avem cunoștințe comune în fața cărora am apucat să mă exprim că Ernu este un autor român pe care nu l-am „prins”. Adică nu înțeleg ce vrea să spună poetul, nu-mi dau seama ce-l mână în luptă, deși are o prezență publică dintre cele mai copleșitoare, este formator de opinie, fie că intenționează asta, fie că nu. Totuși, cărțile, textele din ziarul „Libertatea” și cele de pe rețele, uneori, se bat cap în cap. Primul calificativ care-mi venea în minte era „alunecos”. Nu puteam să-l dibui și gata. Să scrii tu atâta și eu să nu te „prind”?… Acest lucru începuse să sape la rădăcina stimei mele de sine.
Publicitate
Setări pentru confidențialitate
Cu cât e mai complex ca formare un individ, cu atât mai sârguincios și abundent se îngroapă în „dosarele” pe care le pune la dispoziție cititorilor: na poftim, săpați! Înecați-vă!
Autorul repetă deseori că scriitura lui este un jurnal de călătorie – acesta e sensul postărilor de fb și al cărților – așa susține, dar cuvântul cheie nu este jurnal, ci călătorie. Fizic sau imaginar, toată viața lui Vasile Ernu este o lungă călătorie împărțită în două: prima, până la 19 ani, a fost una de formare a identității culturale pe întinderea unei țări imense – URSS. Acest mediu cultural (unde e înglobat și politicul) are ca trăsătură psihologică individuală și de grup esențială întinderea, amploarea, imensitatea, spațiul fără margini. În a doua parte, după 19 ani, călătorește prin toată România, prin Europa, ajunge în Statele Unite ale Americii, se întoarce din nou în Moldova și în Rusia, înapoi în România, observând și investigând socialul și scriind. Ce urmărește el cu aceste călătorii, pe care le ține lanț, din partea a doua a vieții sale?, m-am întrebat.
Voi lăsa la o parte cărțile în care a publicat interviuri și eseuri și mă voi referi la cele care conțin ceea ce el numește conținut de jurnal, volume care cuprind, de fapt, biografia autorului. După „Născut în URSS”, carte care înțeleg că a scandalizat mulți cititori, simțindu-se pângăriți de prezența în spațiul public românesc a unui copil format în Imperiul Sovietic, au urmat „Sectanții”, „Bandiții” și „Izgoniții” – o trilogie despre comunități marginale. Autorul a botezat acest tip de scriitură, ca gen, „docufiction” probabil din cauză că a umplut unele spații goale (lucruri pe care nu și le amintea cu exactitate sau le știa din surse secundare) cu intuiții și dialoguri reconstituite, fără a avea pretenția unor reproduceri exacte ale unor situații. De fapt, acestea nici nu sunt esențiale în economia textului.
Impresia mea este că ruptura politică și culturală din 1989-90, reprezentată de destrămarea Imperiului Sovietic și reorientarea Basarabiei către „Patria mamă”, România, așa cum se repeta ca o mantră în spațiul public din două în două cuvinte, i-a zdruncinat ceea ce nici nu știuse până atunci, ca orice tânăr abia ieșit din adolescență, că are: conștiința propriei identități culturale.
În cele trei volume, Vasile Ernu își reparcurge toată viața, în „Izgoniții” întorcându-se în timp în istoria familiei sale. Eu înțeleg aceste călătorii virtuale prin investigație, rememorare și scris ca pe o recapitulare și o înțelegere mai profundă a propriei identități, o confirmare pentru propria conștiință a conținutului de sine. Și-a „verificat” latura sectantă protestantă, pe cea de evreu mesianic (un fel de evrei creștini, pe linia mamei), calitatea de marginal, mereu în opoziție cu statul și în legătură indirectă cu straturile ilegale banditești și, în special, fondul de formare imperial ca amploare și amplitudine a gândirii. Lucrul pe care Vasile Ernu nu-l pune la îndoială și nu-l „verifică”, pentru că nu simte nevoia, este etnia – e moldovean, român. Aici nu are ce investiga. În „Sălbaticii copii dingo” continuă cu vremurile și mediul cultural și social care i-au finalizat formarea, oscilând între școlile și grupurile marginale de la Ciocana (un cartier muncitoresc nou din Chișinău pe vremea aceea) și școlile de elită din centru, populate de copii privilegiați, dar și de oameni de cultură ai momentului, toți având un fond psihic de indivizi ai Imperiului, cu gândire de tip estic, de întindere de câmpie rusă, conștienți și de etnie (moldovenească).
Identitatea autorului, compusă din elemente marginale religioase, dar având conștiința apartenenței la Imperiu, care era organizat ca societate egalitaristă, cu femei emancipate și cu acces neîngrădit la studii și călătorii pe suprafața imensă a colosului multinațional și multicultural-religios, pe fondul etniei moldovenești – putem să-i spunem moldovenești sau românești, este neimportant, pentru că termenul se referă la aceeași limbă și bagaj cultural-mitologic -, reiau, această identitate complexă este supusă unei dislocări puternice în 1989 – 90. Tânăr, la vârsta revoluțiilor, V. Ernu pleacă în aventură, cu intenția de a se întâlni și contopi cu „Patria mamă”. În acest punct al biografiei sale, începe cartea publicată în 2024 – „Generația canibală”.
Reconstituind filmul regăsirii cu Patria, autorul își amintește că n-a fost perceput și întâmpinat tocmai ca un fiu pierdut și regăsit, ci ca un „rus”. După șocul dislocării politice, a urmat șocul percepției din România. Îmi este greu să nu fac o paralelă cu amintirile, percepțiile și sentimentele mele în timp ce făceam aceeași călătorie, pe care eu am trăit-o ușor diferit. Nu am avut o criză identitară de proporții, deși mi-a luat o vreme să mă reașez în mine, revenindu-mi din șocul aceleiași zdruncinări, ci am trăit mai degrabă un sentiment acut de a fi fost percepută ca eternă venetică, descendenta unor cotropitori mitologici, ancestrali, dar și ca responsabila căderii din Paradis. Mie, partea cu etnia, de asemenea, mi-a fost foarte clară – am fost și sunt corcitură de român cu bulgăroaică, nu am avut nimic de investigat.
Conținutul
Întreaga carte este o înșiruire a observațiilor sociale din perioada de după 90, revăzute prin filtrul gândirii de acum. Sunt descrise toate schimbările de la rușinosul comunism strict reglementat și egalitarist către Raiul capitalist al libertății absolute, unde urma să aibă toată lumea bogăție, lapte și miere sau cel puțin posibilitatea de a se îmbogăți. Atunci, libertatea însemna să ai dreptul să faci bairam la orice oră, oriunde, să-ți cumperi blugi, pepsi, țigări de contrabandă și să faci în general tot ce te taie capul – doar drepturi, fără obligații și responsabilități. Autorul ia pe rând fenomenele economice și sociale și constată destrămarea violentă a economiei, a familiilor, pierderea bunăstării, atâta câtă era, a predictibilității și siguranței fizice chiar.
Disponibilizarea – acest cuvânt frumos care cosmetiza ideea de șomaj, deci întrerupere a veniturilor, a dus la castrarea psihică a bărbaților care nu mai puteau să-și întrețină familiile și alunecarea lor în alcoolism și ulterior moarte. Pe lângă victimele dezintegrării industriei, fărâmițarea terenurilor agricole și distrugerea infrastructurii din domeniu prin restituirea pământurilor către foștii proprietari produce și ea o masă uriașă de oameni dezorientați, lipsiți de capacități organizatorice și cunoștințe profesionale, care se iau la omor sau se judecă în tribunale câte 10-20 de ani pentru o fâșie de pământ. Disperarea, sărăcia și vidul de autoritate duc la fenomene sociale de o violență de neconceput cu numai câțiva ani în urmă. Iau avânt bișnița, furtul, contrabanda, hoțiile pe linie administrativă, de stat, jafurile civile, constituirea grupurilor infracționale organizate în ambele țări – România și Republica Moldova. În plus, în Basarabia se extinde și un alt tip de banditism – крыша (acoperiș, în rusă), protecționismul cu taxă – care înlocuiește orice reglementare și autoritate de stat, subjugându-le pe acestea din urmă, și rachetul – sistemul adițional de represiune, recuperatorii. Acest fenomen nu a putut fi implementat în România, deși infractorii de import au încercat insistent, din cauza unei deosebiri culturale fundamentale dintre un stat național și Imperiul Sovietic. Și să nu uităm de nenorocirea națională Caritas, crimă de o violență atroce, produsă cu girul statului nou de tip capitalist.
Nu intenționez să dezvălui mai multe detalii despre violențele și canibalismul intern și extern, pătruns sistemic în toți, din cele 565 de pagini, cititorul le va descoperi singur și le va recunoaște, dacă le-a trăit. Pe mine mă interesează să urmăresc traiectoria basarabeanului prin țară, prin Europa, America și din nou prin Imperiu și sensul acesteia. Ce face, de fapt, el?
În primul rând, recunoaște că s-a orientat de la început către grupurile de studenți români (mă voi referi, pentru claritate, cu „români” la cetățenii României), rupând legătura cu ai săi. Admite sincer că a fost un gest de apărare, de căutare a protecției împotriva respingerii de tipul „vin rușii!”. Confundarea cu românii din toate mediile – academice, religioase, economice și de vârstă – ar fi trebuit să-l facă invizibil, deci complet integrat. S-a împrietenit cu fete românce și vizita familii din Iași de pe toate palierele sociale. Trebuie să recunosc că și eu am făcut la fel, dar mult mai abrupt: m-am căsătorit din anul doi cu un cetățean român și am încercat să mă lepăd de mine ca să nu mai fiu „rusoaica”. Totuși, rămâne constant faptul că, începând de la mijloace de transport, vameși, mâncăruri, băuturi, moduri de a petrece, bea și până la a relaționa în general, în toate mediile, împărțirea era inevitabilă între noi și ei, ai noștri și ai lor, de ambele părți.
Noua ordine liberală venită din Occident promova la adresa populațiilor din blocul estic o rușinare generală și o împovărare cu vina de a fi provenit dintr-un mediu fost socialist, dintr-o orânduire „rea”, dar pentru un basarabean venit în România se mai adăuga și vina și rușinarea de a se fi născut și format în URSS, în Imperiul atât de profund urât aici.
Studentul de la filozofie pleacă în Ardeal, la Cluj, să facă un doctorat, încercând o pătrundere sau chiar o cucerire a acestei zone care nu mai oferea confortul limbii și aerului moldovenesc. Căuta, în înțelegerea mea, o integrarea absolută în spațiul Patriei. Dar aici s-a izbit de zidurile „cazematelor”. Casele românilor din Cluj sunt cetăți de nepătruns, spune el. A urmat un an cumplit de singurătate, cu evadările de rigoare în alcool. Primii care l-au adoptat au fost ungurii, care l-au și diagnosticat corect: Ernu era minoritar în Cluj cum erau și ei la Budapesta. Prin maghiarime a reușit o oarecare pătrundere în mediul românesc din Ardeal, dar Clujul, spune autorul, rămâne pentru el „în ceață”.
Totuși, după multe experiențe și încercarea de a le diseca, informându-se și din izvoare istorice, înțelege că nu există posibilitatea confundării cu acel spațiu din Transilvania, deși îl iubește și îl apreciază. Ungurii și evreii de acolo rămân amintirea cea mai primitoare și mai confortabilă din acea perioadă.
Probabil că există ceva inexplicabil, necunoscut nouă la suprafață, care ne mână în calea unor oameni de care avem nevoie ca să ne repună pe șine. La Universitatea din Cluj, a întâlnit un profesor de origine franceză, cu aer de bizară superioritate și nonșalanță – Claude Karnoouh, antropolog, sociolog și filosof – care i-a spus, în calitate de autoritate didactică, academică și de senior în general, că formarea lui imperială de natură estică e un dat de care nu are rost să încerce să scape pentru că este imposibil. Ar trebui, dimpotrivă, să și-o exploreze și să și-o valorifice, în loc să se lupte să se autoanuleze. Lucru pe care și distinsul profesor l-a făcut în viață. Din acel moment, realizează Vasile Ernu, s-a produs o oarecare restabilizare interioară.
Ceea ce îi rămâne autorului să lămurească nu doar pentru sine, ci pentru întreaga orânduire care l-a format și îl legitimează, inclusiv pentru spațiul românesc, este dacă aceasta a fost realmente „rea” și dacă avem toți vreun motiv de rușinare, de autodenigrare și autoumilire în fața celei „bune”, de tip liberal, capitalist, unde fiecare se poate afirma doar mușcând ori pișându-se pe semenii săi. În acest sens are câteva metafore foarte reușite.
Pentru a aprofunda fenomenul personalizării și atribuirii calităților morale sau a imoralității unor orânduiri sociale, călătorește prin Europa capitalistă, prin statele din fostul bloc socialist și în America. Peste tot găsește oameni emigrați cu aceleași complexe și frustrări, cu dorința de a se lepăda de sine și a se integra în Raiul liberal capitalist, dar toți și-au luat în bagaj pământ de acasă și au încercat să recreeze peste mări și țări mediul cultural care i-a format.
Nu trage concluzii explicite în legătură cu aceste experiențe de cunoaștere prin călătorie, dar afirmă fără echivoc, deschis, că este român, în mod clar un copil de imperiu, de formare profund estică, egalitaristă, colectivistă în sens de solidaritate, de stânga. Concluzia mea este, cum se spune în popor, că nimeni n-a reușit până acum să-și sară umbra.
Probabil pentru că avea nevoie să-și pună la punct problema dislocării complexe la care a fost supus independent de voința proprie, complet în afara posibilității de control individual, Vasile Ernu și-a ales o profesie (sau profesia l-a ales pe el!) care i-a permis să călătorească și să se exprime în spațiul public. Motivul este același pentru care a pornit la drum inițial: nevoia sistemică de a aparține, de a fi acceptat și integrat. Meserie care, la fel ca în toate timpurile, presupune anumite compromisuri. Fiecare își asumă atâtea câte are nevoie pentru a-și duce epopeea vieții până la capăt.
Cartea conține, spre final, un pomelnic al prietenilor săi din presă, foști promotori ai liberalismului și capitalismului, așa cum fusese și autorul în anii 90, răspopiți, deveniți conservatori ai mediului care i-a format, roși de remușcări, întrucât își asumaseră și un soi de calități de lideri, de voci formatoare, convingându-i și pe alții de mirajul lumii „bune”. Prieteni care au ajuns să se înece în alcool, iar azi sunt morți.
Aș avea oareșce observații în ceea ce privește conceperea structurală a volumului, aș fi tăiat pe ici-pe colo ceva balast, dar despre asta o să-i scriu o scrisoare lungă lui Vasile personal.
Altfel, Ernu confirmă ca observator social fin care abordează lucrurile în amploarea lor, nu se uită doar sub nas, obsedat de propria persoană resentimentară, căreia îi este datoare toată planeta, înțelege imensitatea și complexitatea factorilor sociali, așa cum îi stă corect și bine unui om cu formare largă, imperială.
Pentru prima dată, Vasile are umor degajat, relaxat, pe gustul meu.
Ce nu am găsit în cartea lui? O perspectivă venită dinspre fetele basarabence, de aceeași formare. Acesta e un subiect mult mai delicat și, într-un fel, apreciez faptul că nu s-a băgat. În afară de complexele, rușinarea și vinovăția induse de Vest pentru a fi provenit din Imperiu și dintr-o orânduire socialistă, femeile poartă și vina biblică. La violențele economice, de limbaj, de atitudine și excluziune culturală, la adresa femeilor venite din exterior se adaugă violența sexuală. Hărțuirea și agresiunile sexuale, metode cât se poate de naturale, biologice sunt o formă de asimilare, prin posedarea femeilor, a întregii comunități venite din afară. Și nu numai în România, ci în întreg Occidentul. Dar despre asta, probabil, ar fi corect să scrie o femeie.
Paradisul vine cu purgatoriul și cu iadul la pachet
Adrian Hatos despre Generația canibală
Atenție, text indecent de lung.
În mai 1990 am trecut prima oară granița spre Vest, mai exact în Ungaria, pe undeva prin zona Nyregyhaza, ieșind pe la Petea și cu o oprire în piața de la Mateszalka. Așa cum ați bănuit, prima mea ieșire în lumea mai liberă și mai ales mai prosperă nu a fost la studii ci a fost cu bișnița. Nu mă judecați, toată lumea făcea asta, a fost prima manifestare a liberei inițiative în România, lecția introductivă de capitalism, activitatea care a produs prima pojghiță subțire de așa-zisă clasă mijlocie și a permis multora să supraviețuiască în condițiile turbulente ale acelei epoci. Și am plecat nu de la Oradea, unde locuiesc acum, ci de la Sfântu-Gheorghe, din capătul celălalt al Transilvaniei, de unde am dus piese de Dacia, salam și coniac Drobeta. În periplul vestic am reușit să îmi fac bani de blugi și ceva casetofon ca să pot asculta Iron Maiden și Metallica în timp ce învățam pentru admiterea la facultate.
A fost un mai foarte frumos, dar mie mi s-a părut că soarele e mai luminos, oamenii mai veseli și iarba mai verde din cauza libertății și a primei mele expediții capitaliste aparent victorioase. Asta după ce oricum fusesem în ianuarie la congresul tineretului din România din partea Liceului Industrial Nr. 2 din Sfântu-Gheorghe (acum Colegiul Mihai Viteazul), în care sute de adolescenți s-au agitat ca să imagineze cu patos viitoruri paradisiace pentru România în timp ce prin ședințe mai discrete probabil că alții mai deștepți puneau la cale soarta patrimoniului UTC și UASCR șamd. Ca să nu mai zic de experiența de comerciant ambulant de ziare pe ruta Sfântu-Gheorghe-Târgu Mureș din aceeași primăvară. Deci aveam ceva antecedente activist-antreprenoriale. Era perioada în care totul era, aparent, posibil, se visa excesiv iar în timp ce visătorii își trăiau cele mai frumoase momente ale vieții lumea veche se prăbușea în zgomote asurzitoare, acoperite totuși de bubuiturile manifestațiilor din Piața Universității sau al mineriadelor.
Am mai făcut câteva drumuri, până când am constatat că e mult mai interesantă viața de student cu aere de intelectual boem în Cluj. Așa s-a frânt cariera mea antreprenorială incipientă.
Mi se pare, așadar, că îl pot înțelege foarte bine pe Vasile Ernu, care povestește în detaliu prima lui călătorie de adolescent al Uniunii Sovietice în România, așteptările de atunci care ne fac să zâmbim și șocurile pe care le-a trăit la „frații de peste Prut”. Volumul despre „Generația canibală”, este al doilea al planificatei trilogii autobiografice prin care filosoful (?)/antropologul(?)/scriitorul de origine moldoveană ne transmite reflecțiile sale critice despre eșecurile transformărilor sociale și culturale post-1990 din cele două patrii ale sale și despre originile reacției antiliberale de acum. Pentru asta folosește vehiculul propriei sale istorii de viață din perioada anilor 90 petrecuți în România, la studii umaniste în Iași și Cluj, cu treceri prin Timișoara sau mici târguri precum Bârladul și multe reveniri comparative dar și dureros melancolice în Moldova.
Teoria socio-politică a lui Ernu privind cele întâmplate după 1990 și felul în care acestea reverberează în dinamica politică actuală poate fi rezumată în câteva propoziții expuse în cele ce urmează.
Transformările de după 1990 (privatizare, liberalizare etc.) au produs dislocări catastrofale în țesătura socială, mai concret în plasele de siguranță socială dezvoltate oarecum organic în anii de stagnare brejnevistă (în URSS) și chiar și în perioada de criză acută a ceaușismului (în România), peste Prut, ceea ce a dus la apariția unor categorii ample de oameni dezrădăcinați, dintre care mulți au căzut victime morților disperării (deaths of despair, o realitate asociată cu alcoolismul și morbiditatea pusă în evidență mai întâi în Rusia lui Elțîn), de strategii de supraviețuire care lasă urme materiale și în care au contat mult rețelele sociale, prietenii și familia, în care femeile au jucat un rol fundamental. Reflecțiile lui Ernu vin să anunțe și o epocă a revanșei, o replică ideologică și politică devenită fenomen planetar în lumea liberă, prin emergența mișcărilor antiliberale peste tot în Europa dar și în Statele Unite, spune el că este vorba despre replica mânioasă a celor care au devenit victimele neconsolate ale celui mai mare cataclism geopolitic al secolului al 20-lea (conform lui Putin, de ex.), căderea regimurilor comuniste din Estul Europei în jurul anului 1990.
Teoria asta a revanșei este doar schițată în volum, Ernu nu insistă prea mult cu ea. Poate și pentru că, spre deosebire de acutele observații sociologice și antropologice pe care le realizează asupra traiectoriilor de mobilitate socială din orașele românești – comparațiile pe care le face privind stilurile de viață urbană din sud (Moldova și Oltenia de exemplu) și Basarabia și Transilvania (Chișinău, Timișoara, Cluj) sunt corecte, oricât de neplăcute pot să fie pentru imaginea de sine a elitelor urbane române ardelenești – în ceea ce privește originea socială a mișcărilor iliberale este pe teren nesigur. Eu aș zice că furia actuală, dorința de răzbunare dacă se poate spune așa, este în primul rând a descendenților celor care au fost victimele dislocărilor indiscutabile din anii 90. Copiii, verii, nepoții celor disponibilizați atunci, mai ales cei din micile orașe, sunt cei care au trebuit să treacă prin trauma de a crește prin preajma unor adulți neputincioși, disperați sau resemnați. Alții, precum Ernu sau mine, într-un fel sau altul s-au descurcat, sau așa și se pare, au participat la așa-zisa canibalizare a societății, și chiar au transformat critica socială într-o marfă bine vândută (sic).
Am simplificat, poate prea mult, sper să mă ierte autorul.
Teoria socială a lui Ernu nu este una explicită. Cartea însăși nu e una de antropologie socială asumată. Nu citează teoreticieni de referință decât accidental deși modelul de lume și de înțelegere a crizei pe care ni-l propune este unul Polanyian, foarte popular în lumea de umaniști critici în care se învârte. E mai degrabă o înșiruire de crochiuri autobiografice îngemănate uneori cu elemente de descriere antropologică nestructurate, dar a căror primă funcție este de a revela cicatricile traumelor sociale prin emoția specifică literaturii. Fiind în cea mai mare parte a lui un text foarte personal mă întreb câți dintre cititorii volumului vor rezona cu secvențele autobiografice și nu doar cu pasajele de analiză socială. Pentru mine, cu riscul de a-l dezamăgi pe Ernu, povestea lui personală, atât de bine istorisită, m-a ținut lipit de paginile cărții și mai puțin critica socială și profeția apocalipsei (înțeleg că inegalitatea e neplăcută dar a o asimila paușal cu violența e o premisă semantic abuzivă a justificării etice a reacției violente, ca să nu mai zicem că nivelarea de tip comunist era obținută cu violență reală). Mă regăsesc într-o parte din experiențele lui. În plus, o bună parte din personajele din carte le cunosc iar unii mi-au fost chiar prieteni. Dar trebuie să recunosc că, dincolo de unele excese metafizice în interpretarea istoriei pe care le sesizezi imediat, Ernu e un sociolog foarte talentat ascuns în veșminte scriitoricești.
Una peste alta, mi-a plăcut foarte mult cartea, chiar dacă este mai puțin poetică decât „Sălbaticii copii dingo”. Sau așa mi se pare mie. Poate pentru că copilăria și adolescența predispun la nostalgie în timp ce poveștile de facultate țin de trecutul ceva mai recent, mai pretabil la analiză chirurgicală.
Mă opresc aici și vă las doar câteva citate sau idei cu adevărat inspiraționale din carte pe care mi le-am notat (mi-am notat mult, dar important e să citiți cartea după postarea mea, așa că nu dezvălui mai mult):
– Progresul se construiește pe cioburile istoriei.
– Educația pentru catastrofă este mai bună decât educația pentru succes.
– E atât de ușor să-l urăști pe cel fără putere și să te închini celui cu putere.
– Nu cunoșteau ideea de sărăcie pentru că nu cunoșteau ideea de bogăție.
– Noi ne-am născut din frica părinților de foame. Copiii noștri se vor naște din frica noastră de sărăcie.
– Primul lucru pe care trebuie să îl învețe un copil sărac este că el e singur și lipsit de orice plasă de siguranță.
– Materia nu minte.
– Paradisul vine cu purgatoriul și cu iadul la pachet.
– Nu judeca, ci înțelege.
– Orice dar vine cu lepra la pachet.
– Atunci când se vorbește mult despre patriotism înseamnă că undeva, ceva s-a furat.
Arthur Suciu despre Generația canibală
S-a remarcat destul de des stranietatea privirii lui Vasile Ernu din Trilogia marginalilor, dar s-a insistat prea puțin, cred eu, asupra conștiinței sale imperiale (deși temeiurile sunt evidente). În “Generația canibală”, Ernu se autodenumește “ultimul copil al Imperiului”, poate cu trimitere la “Ultimii eretici ai Imperiului”, cartea care mie mi-a plăcut cel mai mult din punct de vedere filosofic și care e cartea sa cel mai puțin citită). Această conștiință este exprimată sub multiple forme. Crescut cu Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Ernu e învățat să privească de la nivelul marii literaturi rusești, care este o literatură imperială. Tot ceea ce se vede de la acest nivel, cu atât mai mult literatura română, este MAI MIC. De aceea, în ciuda faptului că Ernu e un bun cunoscător de literatură română, cu excepția lui Bacovia, de care e atras pe filieră… moldovenească, el nu prea citează autori români. Această perspectivă imperială e intricată și în antropologismul care caracterizează toate cărțile lui – ochiul imperiului care privește periferia, atracția față de infraroșu. Există așa ceva la Ernu, fără îndoială, după cum există și o limită în receptarea umorului balcanic, adesea vulgar. Ernu nu e deloc un om vulgar și nu e nici acomodant balcanic. Trăsătura sa cea mai evidentă e seriozitatea. Or, umorul e partea cea mai profundă a unei limbi și a unei civilizații.
Toată această perspectivă imperială se răstoarnă la el și devine o perspectivă periferică. Ea devine periferică tocmai prin alegerea României, dar și prin dezvăluirea care are loc la începutul anilor ’90, căci căderea URSS este și o periferizare a imperiului. El este “un copil al Imperiului”, dar un matur al Periferiei. De aceea, antropologismul lui Ernu devine, dintr-o perspectivă imperială, unul integrativ. Nu cred că există, în acest moment, un om care să cunoască mai bine România și care să cunoască mai mulți oameni ca Ernu. Oriunde merge, chiar și pe vârf de munte, există cel puțin câteva persoane care vor să-l vadă. Probabil că ultimul intelectual care s-a mai aflat în această situație este Adrian Păunescu.
Deci, la Ernu imperialismul se convertește în periferism, dar mereu e prezentă o dialectică între cele două. “Generația canibală” nu e cartea unui om imediat, ci a unui filosof indirect, care are nevoie de cunoaștere ca să ajungă la sine. Am avut eu însumi un parcurs asemănător: de la Iași, Ernu a plecat la Cluj, apoi la București. Eu am plecat de la Cluj la Iași, apoi la București, unde l-am și cunoscut pe Vasile Ernu. Toată această “migrație” permanentă apare dintr-o insuficiență ontologică. Totuși, dacă eu am fost prin excelență un singuratic, Ernu e un om care nu poate trăi decât în mijlocul oamenilor. Acolo este el în elementul său, iar “Generația canibală” (despre care voi mai scrie) e o carte a frumoasei prietenii a tinereții.
Cititorii ”invizibili” sunt cei mai buni: încep un turneu lung. Calendar: București, Timișoara, Reșița, Chișinău, Iași, Brașov, Cluj
În ultimii ani am avut câteva surprize tare plăcute de la cititori.
Era august, o căldură teribilă în Piața Traian din Timișoara și am intrat să mănânc ceva. Doamna de la casă mă salută ca și cum mă știe – bine ai venit la noi! – și mi-a zis că soțul mă citește. La final mi-a mai zis discret: mulțumesc pentru textul despre Vaslui, pentru unii e un text important. Vaslui? Uitasem, era cu ceva ani în urmă. Ce legătură are? Păi sunt din Vaslui. La final am primit din partea casei o prăjitură – mă simțeam vasluian la Timișoara: tratament special 
Salvăm și Timișoara dacă trebuie!
În piața de legume din Cahul era spre septembrie: căutam struguri. O doamnă din generația mea cred mă strigă discret: să știi, Vasea, că nu sunt de acord cu ultimul tău text… Am discutat: avea ceva dreptate! Am notat: am promis că voi fi mai atent: inteligența trebuie să fie modestă.
Pe trenul de Suceava o tânără mi-a reproșat că nu înțeleg bine problema genurilor în ceva text – dar mă citește: am discutat foarte fain. Ne-am înțeles – am avut ceva de învățat de la ea.
La bar la Iași, un barman isteț mi-a dat o replică că a trebuit să meditez puțin și să mai comand una ca să mai primesc o replică să mă prind că el știe multe din ce scriu și despre mine. Ne-am împrietenit. Chiar știa multe. Acum suntem prieteni.
Recent, în preajma sărbătorilor, la Mega Image-ul din cartier, domnul de la casă m-a felicita pentru noua carte și mi-a zis: m-a uns pe suflet ultimul editorial din Libertatea. M-am simțit puțin jenat în coada de la casă cu morcovul și iaurtul în mână…
Mă jenează lucrurile astea – mă simt ca un copil care nu știe ce să facă când este prins că fură ciocolată.
În piață la Bârlad primesc un mesaj: ești în Bârlad? Și o poză cu mine făcută acum câteva minute: eu cumpărând mere. Așa m-am cunoscut cu unul dintre cei mai tari fotografi care întâmplător mă citea. El fotografia gările din Moldova.
Dar cel mai tare a fost pe trenul dinspre Telciu spre București când primesc un mesaj: sunteți în trenul xxx? După ce verific biletul zic: da. Nu vreți ca la Beclean unde stă mai mult să vă mutați în locomotivă? Că vă citesc mereu și eu sunt mecanicul de locomotivă… Și am mers cu el în locomotivă până la Brașov. Am povestit ore în șir – altfel se vede drumul cu trenul din locomotivă.
Astea sunt cele mai tari întâlniri cu cititorii – adică cu oameni de la care cred că eu învăț mai multe decât ei de la mine.
Ah da: și o singură dată am fost invitat pentru că sunt fratele surorii mele care e ceva mai cunoscută ca mine în mediile care contează: ea salvează vieți – eu doar povestesc. La Timișoara am primit o masă tare bună pentru că sunt fratele ei, un oarece scriitor, fratele al celebrei dar modestiei doamna Eugenia Podoleanu – care vindecă în diverse feluri oamenii: atunci am fost mândru de asta.
Așa că încep un lung turneu prin orașele mari și mici ale țării unde pot să mă văd la povești cu vechi sau noi prieteni: și mai ales cu acești ”cititori invizibili” care sunt unici fiecare în felul său. Și care merită efortul.
În acest moment știu așa: orașele mari în care am stat mult și care se regăsesc în carte din plin.
BUCUREȘTI
Despre epoca `90 în care ne-am născut noi, cei din generația canibală
Vineri 31 ianuarie, ora 19.00, Londohome (str. David Praporgescu 31)
Vasile Ernu în dialog cu Oana Giurgiu – regizoare, Bogdan Mureșanu – regizor, Iulia Popovici – critic de teatru
Muzică: DJ Septi Dobrogeanu
Ceaun: Adrian Rista
- TIMIŞOARA
sau oraşul stalker – primul drum în România anilor ’90
Miercuri, 5 februarie, ora 18.00, Librăria La Două Bufnițe (Piața Unirii, nr 11)
Vasile Ernu în dialog cu Dana Sarmeș & Alex Higyed
- REȘIȚA
De la speranță la dezindustrializare – epoca `90 trăită de noi
Joi, 6 februarie, ora 17.00, Cafeneaua Time, Reșița (Piața 1 Decembrie 1918, nr. 32)
Vasile Ernu în dialog cu Ileana Rotaru & Iulian Georgevici
- CHIȘINĂU
Anii `90 sau despre cum am devenit generația canibală
Miercuri, 12 februarie, ora 18.00, Cărturești la Muzeu – Chișinău (Strada 31 August 1989, Nr. 121 A)
Vasile Ernu în dialog cu Ana Gherciu – jurnalistă
- IAȘI
Primul meu oraș sau România anilor `90
Miercuri, 19 februarie, ora 18.00, Acaju (Anastasie Fătu nr 2A)
Vasile Ernu în dialog cu Brândușa Silvia Chelariu și Bogdan Crețu
- BRAȘOV
Despre epoca `90 care nu se mai termină sau de ce ne canibalizăm?
Joi, 20 februarie, ora 18.00, Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov
(Bd. Eroilor 29, parter, Rectorat UTBv)
Vasile Ernu în dialog cu Adrian Lăcătuș și Cristian Pralea
- CLUJ
Între Clujul funariot și boema alternativă a anilor `90
Joi, 27 februarie, ora 19.00, Casa Tranzit (Str. George Barițiu 16)
Vasile Ernu în dialog cu prietenii: Könczei Csilla, Corina Sîrbu, Márkos Tünde, Aurel Codoban, Ciprian Mihali, Alexandru Polgár, Adrian Sîrbu, Mihnea Blidariu, Gilbert Danco
Oricum, întâlnirile vor avea un format de discuții – fără literați specializați. Povestim ce ne doare și cu ceva surprize.
Restul de alte 20-25 de localități preconizate vin anunțate pe parcurs.
Între timp și Poliromul a făcut 30 de ani.
Lansare Gaudeamus 2024
