CULT | NEBUNII ANI ’90 SAU „GENERAȚIA CANIBALĂ”

Euronews România 11 Feb 2025

Despre anii ’90 și cum au modelat ei istoria actuală a societății românești, am stat de vorbă cu scriitorul Vasile Ernu. Am pornit discuția de la volumul său recent, „Generația canibală”, un titlu care continuă un parcurs literar și documentar al autorului, acela al „sălbaticilor copii Dingo”. „Generația canibală” este despre transformările sociale din România anilor ’90. Cuvântul „canibalism” face referire, de fapt, la violența din societate, la fragmentarea acesteia și, nu în ultimul rând, la felul în care toate acestea au marcat și modelat, ulterior, ceea ce suntem astăzi.

Scriitorul Vasile Ernu: „Valoarea cea mai mare a Iașului, evident, constă în oameni” / INTERVIU ZDI

De Andreea POPA / Ziarul de Iași / vineri, 21 februarie 2025,

„Culegem niște roade ale unor epoci care sunt o reacție la niște inegalități, la niște dezechilibre, la abandonul unei populații pe care nimeni nu a mai reprezentat-o, la excesele altor grupări politice care au fost înainte și au creat tot soiul de imagini false”, afirmă scriitorul Vasile Ernu despre ascensiunea discursului extremist și naționalist din România și Europa, într-un interviu pentru „Ziarul de Iași”.

Vasile Ernu a fost prezent la Iași pentru lansarea volumului Generația canibală, publicat la Editura Polirom, o carte care analizează transformările societății postcomuniste și modul în care generațiile de după 1989 au preluat puterea. În interviul acordat, autorul vorbește atât despre moștenirea anilor ’90, diferențele dintre generații și orașul Iași, cât și despre contextul politic actual din România și războiul ruso-ucrainean.

• „Generația canibală” este o carte care explorează transformările profunde ale societății postcomuniste, analizând modul în care generațiile au preluat puterea după 1989. Cine sunt acești „canibali” despre care vorbiți? Ce anume consumă și ce lasă în urmă?

„Generația” este luată ca o parte a celei mai active societăți, cei care aveau, să zicem așa, grosso modo, între 16 ani și 35 de ani – generația foarte vie, cea mai dinamică a societății – chiar dacă într-o epocă sunt mai multe generații, de exemplu, este cea a părinților noștri, spre 40 de ani, care au fost loviți altfel, sau cea a copiilor care au perceput altfel această epocă. Sunt anii ’90 și, cumva, am vrut să vorbesc despre cei care erau cei mai activi și ne reprezintă, din care făceam și eu parte.

„Canibală” este o metaforă foarte dură și puternică, dar care pentru mine este reprezentativă pentru ce s-a întâmplat în acea epocă. Adică a fost o epocă care a canibalizat trecutul, l-a consumat, l-a devorat și chiar l-a negat în totalitate, care e de înțeles pentru ura față de comunism și de tot ce s-a întâmplat înainte, dar n-a vrut să fie ca o epocă a continuității, ci ca o epocă de ruptură a discontinuității. Mai sunt câteva informații legate de felul în care ne-am comportat, felul în care am început să devenim canibali între noi și față de noi, prin acest nou accent foarte mare pe consum, pe individualism, pe puterea feroce, unul împotriva altuia, adică a unei societăți care nu mai avea aproape nimic cu ceea ce moștenise, cu ceea ce era vechi.

Vasile Ernu: „Ce am semănat în anii ’90, acum vom culege”

• Credeți că „generația canibală” este un fenomen specific spațiului postcomunist sau este o tendință globală?

Eu cred că astfel de epoci au existat în diverse alte zone. Nu cred că este specifică nouă. Eu consider că epoca anilor ’90 un soi de western, doar că westernul Estului, adică, așa cum vedem noi în filmele americane, când iei pușca și te duci tu singur, îți rezolvi toate problemele. Tu ești statul, tu ești legea, tu ești tot, pentru că ai puterea asupra vieții celuilalt. În occident s-au întâmplat lucrurile acestea, doar că diferența este că ce s-a întâmplat la ei în 200-300 de ani la noi s-a întâmplat în vreo 10 ani. Densitatea schimbărilor a fost foarte mare într-o perioadă prea scurtă de timp și asta a produs o epocă foarte intensă, aproape ca un drog. Asta este diferența între Est și Vest. Procesul acesta de canibalizare, de modernizare accelerată, de intrare într-o paradigmă occidentală s-a întâmplat, doar că la nivel foarte intens și foarte rapid, iar asta a lăsat traume destul de mari.

• Privind înapoi, considerați că această tranziție din anii ’90 putea fi gestionată altfel?

Asta e o întrebare la care e foarte greu de răspuns. Eu tind să cred acum, chiar și dacă ne uităm în cadrul întregului spațiu ex-comunist, că observăm cum tranzițiile au fost destul de diferite –unele au fost mai mari, unele mai violente, unele mai controlate, altele liberalizate total, cu tot soiul de economii de șoc. Deci însăși ideea că trebuie să-i facem pe oameni să treacă printr-un șoc e o chestie violentă.

Astăzi, cred că noi am fi putut trece tranziția mai lent, mai puțin violent și cu pierderi mai mici. Ceea ce spun eu în general și dau de înțeles în carte este că pierderile Estului în această epocă de tranziție au fost mult prea mari. Pe mine nu mă deranjează atât de mult sau nu mă interesează atât de mult pierderile la nivel de infrastructură, de instituții, de resurse, de fabrici, uzine și așa mai departe. Reprezintă o pierdere importantă, dar se pot ușor reface. Ceea ce mie mi se pare că am pierdut este la nivel de resurse umane, iar asta e foarte greu de refăcut, aproape imposibil.

Pe de o parte, e bine să învățăm din povestea asta, să sperăm că nu mai trecem prin această epocă ’90. Pe de altă parte, trebuie să înțelegem că ceea ce am pus la baza societății noastre în anii ’90, adică ce am semănat atunci, noi acum vom culege. De asta spun că ceea ce se întâmplă astăzi pe scena locală și globală este legat foarte mult și de anii ’90, de felul în care am construit noi lumea noastră și lumea globală în acei ani, pentru că atunci s-au construit bazele.

Scriitorul spune că cei care emigrează au mai puține șanse decât cei care rămân

• Mulți dintre tinerii din acea perioadă au plecat spre Occident cu speranțe mari. Cât de diferite au fost șansele celor care au rămas față de a celor care au plecat?

Cert este că pe termen mediu și lung, de obicei, se pare că cei care pleacă pierd mai mult decât cei care rămân. Aici nu e vorba doar despre poziții sociale, statut și așa mai departe, ci despre un anumit tip de confort cu sine însuți, cu societatea, cu viață și așa mai departe. Migrația e o chestiune complicată, dorită și de multe ori e o chestiune care nu se vede, e ascunsă. Cei care au rămas aici au trecut și ei prin multe forme de violență, dar au trecut construind aici, într-o societate care cumva e a lor.

Dacă ne uităm acum la populație, mai ales dacă vorbim despre generația mea, observăm o nemulțumire destul de mare. Chiar dacă au un nivel de trai bun sau au un nivel de poziții sociale, există totuși o nemulțumire foarte mare, pentru că eu cred că ei trăiesc un soi de nemulțumire a unui preț prea mare plătit. Ne e foarte greu să ne gândim la faptul că mai mult de jumătate dintre prietenii noștri sunt aruncați în toate colțurile lumii, că pe mulți i-am pierdut pe drum, că au fost multe tragedii, ne-am distrus sănătatea, familia și așa mai departe. Lucrurile astea se cuantifică și la un moment dat îți dai seama că e un preț cam mare pentru asta.

Cum poate să înțeleagă un tânăr viața din anii ’90? Trăind o săptămână fără bani

• Dacă i-ați putea explica unui tânăr român din 2025, din generația Z, de exemplu, ce a însemnat să trăiești în România anilor ’90, ce i-ați spune?

Eu încerc întotdeauna să le explic cum ar fi să trăiești o săptămână fără bani. Astăzi e greu, aproape de neimaginat ca un copil să poată trăi fără bani. Noi am trăit foarte mult timp fără bani, adică ne bazam pe alt tip de relații, de troc, de schimb, de pachet, de bișniță, de orice. Sau să trăiască într-un cămin în care nu curge apa. E foarte interesant să expui la astfel de situații copii care pur și simplu nu își imaginează că asta poate funcționa sau că poți trăi în astfel de condiții. Noi nu le vedeam ca mari tragedii, lucrurile astea le vedeam ca pe niște banalități care trebuie rezolvate. Astăzi, ar fi, probabil, niște tragedii pentru ei.

• Sunt șansele lor mai mari acum?

Șansele nu sunt date întotdeauna de nivelul de bunăstare pe care îl ai, fiindcă acesta este combinat cu un anumit tip de motivație și de infrastructura pusă la dispoziție. Da, putem spune că au mai multe șanse, pentru că au la dispoziție mult mai multe elemente. În același timp, observ că au mult mai puțină motivație, pentru că deja sunt o mulțime de lucruri pe care le au de la sine primite. În acest sens, da, lor le e mai ușor decât părinților lor, dar asta nu înseamnă că vor produce lucruri peste ce au produs părinții lor.

Vasile Ernu: „Nu cei foarte pregătiți ajung să conducă țara, ci niște oameni care ar trebui să ajungă cel mult un vânzător de chioșc”

• Generația care a crescut în anii ’90 este astăzi cea care domină viața publică, politică și economică. Credeți că această generație și-a asumat responsabilitatea pentru haosul acelei perioade sau a perpetuat un model distructiv?

Când vorbim despre structurile de vârf sau ale politicului și așa mai departe, este clar că e foarte important să fi păstrat instituțiile funcționale. E clar că noi am distrus sau am avariat foarte multe instituții importante ale statului, ale societății, am demantelat foarte multe elemente importante din societate, am lovit în stat și în instituțiile lui destul de mult, pentru că l-am urât. Noi am crezut foarte mult în această alternativă a pieței libere, a unui stat minimal. E la fel de drept că lumea politică a avut mecanisme de contra selecție. Acesta e un fenomen foarte interesant, pentru că de multe ori eu râd cu prietenii mei, fiindcă e foarte greu să ne transpunem acum în anii ’90, știind ce copii pregătiți eram în anii ’90.

Probabil am fost cea mai pregătită generație a României și ne gândim că, dintre noi, nu cei foarte pregătiți ajung să conducă țara, ci niște oameni foarte puțini pregătiți, adică oameni care ar trebui să ajungă cel mult un vânzător de chioșc. Iată că a fost o contra selecție pe diverse motive, diverse cauze și care s-a dovedit că a produs un anumit tip de clasă politică.

Astăzi suntem vinovați toți, nu doar clasa politică e vinovată, suntem vinovați mai mult, dar ei au o responsabilitate mai mare. Noi am produs o clasă socială, o pătură socială și un grup politic în care astăzi e cumva destul de jenant să ne regăsim. Nu ne regăsim în el, pentru că noi știm cât de bine am fost pregătiți, noi știm cine sunt acești oameni, dar asta este realitatea. Dacă nu reușim să punem oameni mai buni, mai pregătiți, e și problema noastră.

Cea mai mare valoare a Iașului: oamenii

• Între anii ’90 și ’96 ați locuit la Iași. Cum era Iașul anilor ’90 comparativ cu cel de astăzi? Ce s-a pierdut și ce s-a câștigat?

Sunt două Iașuri foarte diferite. Valoarea cea mai mare a Iașului, evident, constă în oameni. Eu întotdeauna consider că este orașul cu cea mai bună resursă umană pe care eu am întâlnit-o vreodată, datorită unei istorii a acestui oraș, instituțiilor, tradiției liceelor, școlilor și așa mai departe. Este printre primele cel puțin trei orașe ale țării.

Partea interesantă a acestui oraș este un anumit stil de târg molcom. De exemplu, în partea urbană, mie îmi place foarte mult la Iași, dar acum dispare din păcate, zona de mahalale cu grădini, case și curți, lucru care e un soi de rural urbanizat. Adică ai impresia că parcă ești la țară, dar nu ești la țară, ești la oraș.

Pentru mine a fost foarte important, de exemplu, ușurința cu care oamenii sunt dispuși să se deschidă sau să te ajute. Eu nu am mai întâlnit asta nicăieri atât de mult într-un oraș mare, fiindcă la țară e altceva. Oamenii aveau grijă de noi, ne dădeau de mâncare, ne ajutau. Orașul este interesant prin felul lui molcom de a fi.

Astăzi, este vizibil într-o creștere destul de dinamică. Cred că în acest moment este printre cele mai dinamice orașe ale României, probabil cu cea mai mare creștere din acest moment din România, pentru că a avut și un decalaj.

E greu să mă obișnuiesc cu aceste multe blocuri noi, multe centre comerciale imense. Acestea fac parte din dezvoltarea orașelor din ultimii 20-30 de ani. E un oraș într-o dezvoltare foarte puternică. Deja este alt oraș, cu toate că, în același timp, eu zic că aici încă mai este unul dintre puținele orașe în care oamenii mai au timp. Adică mai poți să stai să mai povestești pe îndelete, lucru care nu se mai întâmplă în alte orașe unde totul e în mare viteză. De exemplu, eu îmi petrec aproape toate sărbătorile de iarnă la Iași, pentru că ne simțim cel mai bine, pentru că oamenii sunt cei mai deschiși, iar asta spune ceva despre mine și relația cu acest oraș. Îl iubesc foarte mult!

• În carte aveți un capitol dedicat crâșmelor din Iași. Vorbiți despre contrastul dintre biserici și crâșme. Care era „ritualul” unei seri într-o crâșmă ieșeană a anilor ’90? Ce făcea din aceste locuri un spațiu unic?

Înainte, erau foarte puține și erau niște locuri care se închideau devreme. Au explodat în anii ’90. Au devenit foarte importante în viețile oamenilor, mai ales ale studenților. Chiar dacă erau puțini bani, foarte interesant era tocmai acest timp fără limite. Adică te duceai oricând, veneai oricând. Și ceea ce e foarte interesant e că nu trebuia să te duci cu bani. Eu nu știu de unde ne găseam noi bani să mai bem câte o bere, că noi tot timpul n-aveam, dar niciodată n-am avut sentimentul că nu o să găsim, că nu o să consumăm ceva.

Era acest aer de libertate, era un loc unde lumea se cunoștea. Acolo am cunoscut zeci și sute de oameni – studenți de pe la alte catedre și facultăți, studenți din toată regiunea. Mi-am făcut multe relații și am cunoscut mulți copii – din Suceava până la Constanța, de la Bacău până la Chișinău. Veneau studenți de peste tot. Te cunoșteai mai mult la crâșmă decât la facultate. Acolo învățai, citeai, discutai și povesteai. Astăzi, crâșmele au cu totul altă funcție, nu se mai întâmplă asta. Crâșme e un termen generic pentru locul în care se bea, adică ceea ce numim noi baruri.

Vasile Ernu: „Ce am trăit noi în anii ’90 la nivel regional, acum s-ar putea să trăim la nivel global”

• Având în vedere contextul politic actual din România, inclusiv alegerile prezidențiale și ascensiunea discursurilor extremiste, ce spun aceste lucruri despre direcția în care se îndreaptă România?

Din păcate, dacă ar fi doar România să îndrepte într-o direcție, ar fi simplu, pentru că s-ar găsi niște țări mai mari să ne pună la punct. Dar am impresia că tot globul a luat-o într-o direcție. Din păcate, eu îi ironizez puțin și spun că acum s-ar putea să începem să trăim o epocă ’90, dar la nivel global. Adică ce am trăit noi în anii ’90 la nivel regional, acum s-ar putea să trăim la nivel global, pentru că e vorba despre dizolvarea unor instituții, despre un anumit tip de isterie mistico-comercială. Există un accent pe o instabilitate foarte mare. Nu se prevestește nimic foarte bun. Eu cred că vom trece prin niște fluctuații destul de mari, dar sper să nu fie foarte violente. Aceasta este singura mea speranță.

Dorința de extremism și naționalism vine din probleme nerezolvate în timp. „Un Georgescu și un Trump nu apar de nicăieri”

• Așa cum ați spus, observăm o creștere a discursului extremist și naționalist, atât în România, cât și în Europa. De unde vine această tendință și cât de periculoasă este?

Ea vine din niște niște nemulțumiri, din niște probleme nerezolvate în timp. E clar că s-au făcut multe greșeli. Adică, practic, ceea ce spuneam mai devreme, că noi culegem acum niște roade ale unor epoci, pentru că ele sunt o reacție la ceva, la niște inegalități, la niște dezechilibre, la abandonul unei populații pe care nimeni nu a mai reprezentat-o, la excesele altor grupări politice care au fost înainte și au creat tot soiul de imagini false. Toate lucrurile acestea au contribuit, pentru că un Georgescu și un Trump nu apar de nicăieri. Până și un Putin nu apare de nicăieri. Sunt niște cauze, iar acum vedem efectele acestor lucruri. E clar că am lăsat multe probleme nerezolvate și acum ele dau roade.

• Societatea pare tot mai atrasă de mesajele populiste și extremiste. Intelectualii, scriitorii și jurnaliștii ar trebui să le contracareze, pentru a ajuta la salvarea democrației?

E de datoria noastră, ca scriitori și jurnaliști, să pledăm pentru aceste valori umaniste și împotriva oricărui oricărei forme de extremism. Însă, dincolo de munca noastră de a explica, de a scrie și de a ne pronunța, cred că cheia problemelor se află în zona politicului și mai ales a politicului care decide zona economicului. Acolo sunt cheile principale. Deci, practic, noi, ceea ce ar trebui să facem mai mult, dincolo de discurs și text, este să facem presiune pe politic în care să se ia niște decizii și să facă niște politici care să amelioreze viața oamenilor, să stopeze tot soiul de furii, fobii și așa mai departe. Oamenii au nevoie de niște răspunsuri și aici se poate lucra mult mai eficient pe zona asta.

• Credeți că există forțe democratice capabile să reînvie speranța în politică sau vom asista la o lungă perioadă de stagnare și conflict?

Am avut o perioadă parte de un anumit tip de prosperitate și un anumit tip de libertate, care eu cred că nu ne-a displăcut. Adică am făcut multe prostii, dar avem și lucruri pe care merită să le ținem. Nu cred că am vrea foarte mult să intrăm într-o zonă de autoritarism, după ce ne-am bucurat de o libertate destul de decentă mulți ani de zile.

Vasile Ernu despre războiul ruso-uncrianean: „Eu cred că e de datoria noastră să ne solidarizăm cu victimele și să condamnăm agresorul”

• Aveți o legătură personală cu spațiul ex-sovietic, sunteți născut în Odesa, iar războiul din Ucraina este un subiect esențial în contextul actual. Cum ați trăit, din punct de vedere personal, momentul în care războiul a ajuns atât de aproape de locurile copilăriei?

Am scris foarte mult atunci, în perioada aia. Chiar cartea se termină cumva cu această poveste, că eu consideram că va exista o revanșă și revanșa a venit sub formă de război. Recunosc că eu nu am crezut până în ultima clipă că va exista acest război și eu cred în continuare că el putea fi ocolit, prevenit. Pentru mine, a fost o tragedie. Zona aceea din Ucraina mi-e foarte apropiată, am copilărit acolo, am umblat pe acolo. E ca și cum s-ar duce războiul în grădina bunicilor și între doi colegi de bancă.

În același timp, am avut o poziție foarte clară. Eu cred că e de datoria noastră să ne solidarizăm cu victimele, iar victima în cazul dat este Ucraina, și să condamnăm agresorul, care în cazul dat este Rusia. Niciodată n-am avut un dubiu asupra acestor lucruri. Putem discuta, evident, despre cauze și așa mai departe. Însă, în primul rând, trebuie să condamnăm agresorul și să ne solidarizăm cu victima. Acesta este un lucru important și mai ales pentru mine, ca intelectual, ca scriitor, care cunosc ambele părți destul de bine.

• România a adoptat o poziție fermă în sprijinul Ucrainei, dar există și voci care contestă acest ajutor. Este România într-un real pericol?

Noi suntem într-o structură politică, comunitatea europeană și NATO. Asta ține de o decizie a statului, a cetățenilor români. Ne-am asumat asta, trebuie să mergem pe această cale, chiar dacă, din când în când, trebuie să mai punem în discuție anumite lucruri, dar cred că e bine ce am făcut în acest sens. Nu cred că suntem mai puțin în pericol decât celelalte state, adică fiind parte a acestor structuri, noi cumva avem niște reguli de joc comune. În acest moment, eu tind să cred sau sper foarte mult că se va pune capăt acestui război prin diplomație, evident, fără a sacrifica Ucraina. Eu sper foarte mult la o pace echitabilă. Cred că un război e ultimul lucru pe care l-am dori în zona noastră

„Războiul este probabil cea mai mare tragedie care se poate întâmpla unei populații”

• Cunoașteți foarte bine ambele tabere. Ce credeți că ar trebui să înțeleagă românii în urma acestui conflict aflat chiar la granițele țării?

Ceea ce e foarte important să înțelegem acum este că o mulțime de chestiuni pe care credem că le-am depășit nu sunt depășite definitiv. O mulțime de valori, o bunăstare, o libertate pe care am câștigat-o, nu sunt câștigate definitiv și oricând pot fi pierdute. E foarte important să înțelegem că multe lucruri bune câștigate le putem pierde foarte ușor și trebuie să ținem la ele. Așa cum nu cred că trebuie să credem că nimic nu e ireversibil. De multe ori sunt reversibile, ba chiar în mai rău. Și de asta eu zic că e foarte important în această lecție să înțelegem că trebuie să știm să facem un anumit tip de compromisuri de politică care să nu ducă în niciun caz la un conflict militar, pentru că războiul este probabil cea mai mare tragedie care se poate întâmpla unei populații. Și mai ales, să învățăm că ceea ce avem trebuie să prețuim foarte mult și să ținem la el.

Despre Vasile Ernu

Vasile Ernu s-a născut în Odesa, URSS, în 1971, este un scriitor, eseist și comentator politic roman. A fost redactor fondator al revistei „Philosophy & Stuff” și a colaborat cu publicații precum „România liberă”, „HotNews”, „Adevărul”, C„riticAtac” și „Libertatea”. A debutat cu volumul Născut în URSS (2006), o lucrare apreciată, premiată și reeditată de mai multe ori. A publicat cărți precum Ultimii eretici ai Imperiului, Sectanții, Bandiții sau Jurnal la sfârșitul lumii. De asemenea, a coordonat volume colective pe teme politice și sociale, fiind unul dintre fondatorii platformei CriticAtac.

Bogdan Crețu despre volumul “Generația canibală”, de Vasile Ernu, Editura Polirom, 2024

23 Februarie 2025, 16:07

Vasile Ernu “încearcă să lucreze ca un antropolog, încearcă să restituie cît mai mult din fenomenul pe care și l-a ales drept țintă: anii ’90.”, spune criticul Bogdan Crețu.

Acultați aici Radio România Cultural

Cartea celei mai libere epoci din istorie – Generația canibală, de Vasile Ernu

De Arthur Suciu în revista Argeș – februarie 2025

S-a remarcat destul de des stranietatea privirii lui Vasile Ernu din Trilogia marginalilor, dar s-a insistat prea puțin, cred eu, asupra conștiinței sale imperiale (deși temeiurile sunt evidente). În Generația canibală, Ernu se autodenumește „ultimul copil al Imperiului”, poate cu trimitere la Ultimii eretici ai Imperiului, cartea care mie mi-a plăcut cel mai mult și care e cel mai puțin citită). Această conștiință este exprimată sub multiple forme. Crescut cu Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Ernu e învățat să privească de la nivelul marii literaturi rusești, care este o literatură imperială. Tot ceea ce se vede de la acest nivel, cu atât mai mult literatura română, este mai mic. De aceea, în ciuda faptului că Ernu e un bun cunoscător al literaturii române, cu excepția lui Bacovia, de care e atras pe filieră… moldovenească, nu prea citează din autori români. Această perspectivă imperială e intricată și în antropologismul care caracterizează toate cărțile lui – ochiul imperiului care privește periferia, atracția față de infraroșu. Există așa ceva la Ernu, fără îndoială, după cum există și o limită în receptarea umorului balcanic, adesea vulgar. Ernu nu e deloc un om vulgar și nu e nici acomodant balcanic. Trăsătura sa cea mai evidentă e seriozitatea. Or, umorul e partea cea mai profundă a unei limbi și a unei civilizații.

Această perspectivă imperială se răstoarnă însă și devine o perspectivă periferică. Ea devine periferică tocmai prin alegerea de a trăi în România, dar și prin schimbările care au loc la începutul anilor ’90, căci căderea URSS este și o periferizare a imperiului. El este „un copil al Imperiului”, dar un matur al Periferiei, în care caută să-și determine poziția de luptă. Nu cred că există, în acest moment, un om care să cunoască mai bine România. Oriunde merge, chiar și pe vârf de munte, există cel puțin câteva persoane care vor să-l vadă. Probabil că ultimul intelectual care s-a mai aflat în această situație este Adrian Păunescu.
La Ernu, imperialismul se convertește în periferism, dar mereu e prezentă o dialectică între cele două. Generația canibală nu e cartea unui om imediat, ci a unui filosof indirect, care are nevoie de cunoaștere ca să ajungă la sine. Am avut eu însumi un parcurs asemănător: de la Iași, Ernu a plecat la Cluj, apoi la București. Eu am plecat de la Cluj la Iași, apoi la București, unde l-am și cunoscut pe Vasile Ernu. Toată această „migrațiune” permanentă apare dintr-o insuficiență ontologică. Totuși, dacă eu am fost prin excelență un singuratic, Ernu e un om care nu poate trăi decât în mijlocul oamenilor. Acolo este el în elementul său, iar Generația canibală e o carte a frumoasei prietenii a tinereții.

Dacă Trilogia marginalilor este stranie, Sălbaticii copii dingo și mai ales Generația canibală au introdus acea familiaritate de contemporan, eu făcând parte din aceeași generație cu Vasile Ernu. Am citit peste 500 de pagini din Generația canibală, recunoscând tot: hainele second hand, cablul TV, ness-ul frecat, non-stopul, bazarul din Suceava, căminele din Copou, Gardu’ verde, Clujul etc. Două pagini sunt dedicate cârciumilor din Iașii începutului anilor ’90 – o enumerare exhaustivă. Singurul lucru de care m-am mirat și de care se miră și Vasile Ernu este: cum de am scăpat vii din acei ani? De fapt, unii dintre noi n-au scăpat, iar ceilalți au rămas cu sechele. Anii ’90 au fost cei mai liberi din istorie, dar și cei mai violenți. Generația canibală e unică în primul rând prin tratarea acestui subiect tare. Noile generații cred, în parte, că anii ’90 au fost un fel de continuare a comunismului. Nu e nimic mai fals. Cum spune Vasile Ernu, au fost anii unei mari dislocări, anii în care totul a fost dat peste cap. Generația noastră nu a trăit (încă) războiul. În schimb, a trăit această experiență a rupturii sociale totale. Dacă ți-ai trăit tinerețea în anii ’90, e greu să mai crezi în ceva. Totul a fost halucinant.

Cu Generația canibală, Vasile Ernu încheie un ciclu foarte amplu. Cartea aceasta e, într-un fel, un sfârșit pentru că se termină cam acolo unde începe cariera publică a lui Ernu – publicarea cărții Născut în URSS (2007). În același timp, cartea e scrisă din perspectiva prezentului, având un aer apocaliptic. Generația noastră a ajuns la un fel de scadență, iar Vasile Ernu vorbește chiar despre o revanșă sau despre nevoia unei revanșe. Da, suntem o generație chinuită, am fi meritat poate mai mult de la viață. În noi e multă furie, melancolie, frustrare. Există o nevoie de revanșă, deși ea poate să semene cu un soi de revoluție a zombiilor. O revoluție a celor pe care i-a lăsat ficatul, care stau prost cu tensiunea, iar pe unii nici pancreasul nu-i prea ajută. Nu mai spun de depresie. În viața acestei generații s-a băut mult și s-a băut lucid. Nu a fost genul acela de beție care te aruncă în transă, cum era în comunism. Beția din postcomunism e mereu trează sau aproape. O beție care nu îmbată, ci trezește. Și în cartea lui Vasile Ernu se bea mult, firește.

Generația canibală este o carte care trebuia să fie scrisă pentru a putea retrăi anii ’90. Pentru că, deși anunță o revanșă (dar, atenție, această revanșă nu are caracterul unei vendete politice, așa cum e cea actuală), cartea este dureros de luminoasă și de fericită, cel puțin pentru mine. E o carte pe care unul ca mine o citește și plânge, așa cum plângi atunci când auzi un hit din tinerețe (cartea lui Vasile Ernu are un playlist de anii ’90 aproape complet). Ce tinerețe liberă! Așa ceva nu a mai fost niciodată! Și probabil nici nu va mai fi. Am trăit acel scurt moment dintre două regimuri când libertatea e posibilă. Și s-a întâmplat că exact atunci aveam 18 de ani.

Victor Cobuz – Revista Cultura – Best of 2024

Revista Cultura

Cu riscul de a mă repeta, dar fără niciun regret că voi menționa unele cărți a doua sau chiar a treia oară, nu vreau să închei textul fără a recomanda câteva dintre aparițiile editoriale remarcabile ale anului 2024.
În primul rând, ca să revin la ideile enunțate în introducerea textului, aș vrea să amintesc două cărți care se întâlnesc în câteva puncte, deși sunt foarte diferite: „Generația canibală” de Vasile Ernu și „Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie” de Andrei Gorzo, ambele publicate la editura Polirom.
Ambele cărți oferă o imagine a tranziției de la comunism la capitalism, perioadă complicată din punct de vedere social și politic, în care se găsesc rădăcinile multora dintre problemele enunțate în introducerea acestui articol.
Dacă Vasile Ernu realizează un portret al generației sale la prima tinerețe, privind-o cu ochiul antropologului, Andrei Gorzo disecă un caz particular, al tatălui său și al familiei sale, prins într-o încrengătură de probleme, pe care încearcă să le descifreze ca într-un veritabil roman detectivistic.

Îți sare muștarul sau maioneza? – despre cartea lui Vasile Ernu

Peter Demeny ianuarie 16, 2025

Vasile Ernu a scris o carte frumoasă, intensă, socială, plină de muzică, suculentă, evocatoare și foarte importantă. Cam așa aș putea să rezum experiența mea de cititor. Încerc să scriu un eseu mai temeinic despre ea din toate cauzele pe care le-am înșirat mai sus. Și pentru că m-am simțit profund confortabil în volumul lui, probabil din două motive. 

Întâi pentru că sunt eu însumi minoritar (cum au fost românii în URSS), înțeleg perfect cum se simte un basarabean când aude: „Vin rușii!”, când de fapt se apropie trei „basa” de un cămin din Iași. Așa cum notează și Ernu în capitolul despre Cluj, maghiarii de acolo i-au povestit că asemănător (sigur, cu diferențele de rigoare: „Vin românii!”) i-au apostrofat de multe ori și maghiarii din Ungaria pe maghiarii din Transilvania. Înțeleg și că atunci când ei trei rămân împreună, Mitoș Micleușanu, Roman Tolici (autorul copertei) și Vasile Ernu spun: Hai să vorbim omenește! și încep să vorbească basarabeană, care e o limbă română altfel, cu multe cuvinte rusești care se tot perindă prin carte: krîșa, kavarma, tușonka etc. Acest altfel, această condiție și viziune „altfel” cred că m-a cucerit cel mai tare dintre toate aspectele cuceritoare ale cărții pentru că tind și eu spre mentalitatea asta și mai cred și că poți iubi ceva și poți să înțelegi că mulți nu iubesc acele lucruri pentru că nu sunt ale lor.  

Generația este și o carte sintetică cumva: Ernu strecoară mereu aluzii la cărțile sale anterioare, mai ales la Născut în URSS și la Sălbaticii copii dingo: astfel, avem senzația că volumul de față este o retrospectivă și o profeție deopotrivă. „E doar începutul.” (554) – asta e ultima frază a cărții, și ea vine după un citat cutremurător dintr-un poet sovietic: „Orbii nu pot privi cu mânie, / Surdomuții nu pot striga furios. / Cei fără brațe nu pot ține o armă în mână, / Cei fără picioare nu pot mărșălui înainte. / Dar surdomuții pot privi cu mânie, / Dar orbii pot striga furios. / Dar cei fără picioare pot ține arme în mâini. / Dar cei fără brațe pot mărșălui înainte.” În toată această profeție, e simpatic și faptul că Ernu nu judecă pe nimeni: îi înțelege pe cei dezamăgiți și spune că anii 90 pe care i-am crezut îngropați se vor întoarce peste noi. Judecă sistemul capitalist și mai puțin totuși comunismul, dar explică și asta: o sărăcie stabilă e mai ușor de dus decât o instabilitate completă. 

Pe de altă parte, eu sunt clujean și pentru mine, toate străzile și piețele și tot orașul căruia „Vasea” îi consacră un întreg capitol îmi e familiar (de aceea, pot să spun că nicio stradă în jurul stadionului nu se numește Traian Vuia – cred că la Mașiniștilor s-a gândit autorul).  

Generația canibală. Cartea maturității se structurează în patru capitole mari: cele despre Iași, Timișoara, Cluj și Basarabia. Anume: Aer: spre Iași; Vânt: Timișoara; Apă: spre Cluj; Foc și pământ: Basarabia. Se vede cu ochiul liber că este un volum construit pe cele patru elemente principale, vântul fiind „compus” din aer. Mă rog, Timișoara e un capitolaș mult mai firav decât celelalte deoarece în orașul acesta Ernu a trăit mult mai puțin decât în celelalte orașe și regiuni. Am foarte multe notițe, încerc să le structurez.

Dezinhibatul curios

Îl invidiez pe Vasile Ernu pentru că pare un dezinhibat și un curios de zile mari. Datorită poate și educației lui neoprotestante pe care o amintește deseori și despre care aș fi citit mai multe (aflăm doar că a citit Biblia și o cunoaște bine și că datorită religiei lui a învățat să cânte la două instrumente) nu pare timid în nicio situație. Eu, băiat de la Cluj care a studiat la Cluj nu numai că nu am stat la cămin, dar nici nu am îndrăznit să intru în viața aceea: i-am ascultat cu evlavie pe colegii mei care au pus foc în cămin și care au trăit o viață de care eu m-am ferit și de care eram ahtiat.

Mulțumită firii lui relaxate și flexibile, Vasile Ernu a cunoscut multă lume de la Ada Milea la Andrei Gheorghe și de la Ciprian Mihali la Dan Sociu, a intrat în universul lor, a participat la discuții cu ei, a înființat reviste, a lucrat la Tranzit House-ul lui Csilla Könczei și Péter Eckstein-Kovács, a băut în mii de crâșme de la Iași și a gătit pe reșou cam peste tot, a ascultat Luna Amară și Zdob și Zdub, Holograf, Viktor Țoi și câte și mai câte.

A participat – asta e cel mai important. Cartea lui m-a cucerit mai ales datorită acestui aspect: el nu e doar un analist, el e un participant. Datorită acestui fapt, devine cu atât mai credibil când spune că revoluția a fost confiscată sau ruinată „de noi”: se include în categoria aceasta pentru că este inclus prin însăși viața lui deja.

Obiectele, mâncărurile, băuturile și muzica

Cafeaua Amigo, reșoul, bancnotele, bagajul, muștarul, ceaiul, maioneza, nonstopul: obiectele și mâncărurile și băuturile sunt foarte importante pentru Ernu, pentru că așa cum spune, ele caracterizează mai mult o perioadă sau un loc decât orice altceva. Bagajele acelea uriașe de pildă de care îmi amintesc și eu – pe lângă alte asemănări, mai suntem și din aceeași generație – spun într-adevăr foarte mult despre perioada 1990-2005. Au spus în viață și spun acum, în cartea aceasta: cititorul vede în fața ochilor cum sunt cărate pe spate sau în mâini și sunt apoi băgate în autobuze sau în trenuri. O perioadă devine extraordinar de senzuală prin aceste obiecte: au un realism, un adevăr, o concretețe nemaipomenite.

Iar muzica formațiilor BUG Mafia, Luna Amară, Zdob și Zdub și celelalte învie parcă anii aceia trecuți de multă vreme. Mă poartă înapoi pe coridoarele căminelor în care am mai fost și eu totuși, crâșmele alea pline de fum și de speranță și de dor de viață, sentimentul tineresc al ființei pe care l-am simțit atunci, cu 25 de ani în urmă.

Pe cine au mâncat canibalii?

Eu cred că Ernu vorbește despre o generație care a fost mâncată și prin urmare și-a mâncat și încă își mănâncă copiii. Sperând într-o minune după 1989, basarabeni, români și maghiari au apucat taurul de coarne și după aceea n-au reușit să-l mai lase din mâini, iar taurul a venit peste ei. „Disponibilizare” – notează autorul cuvântul care i-a omorât pe tații noștri – și-l notează de mai multe ori: asta e și o problemă a cărții: câteodată nu poți să decizi dacă repetițiile sunt funcționale, organice, sau scăpări de redactare, cu toate că munca… este de mare calitate. „Disponibilizare” – adică șomaj, depresie, alcoolism și moarte. Sau, alt caz: școală rusă pentru că „așa va reuși copilul”, după perestroika, naționalism românesc și amnezie în ceea ce privește școala rusă, și cu toate acestea școală în limba engleză pentru copil care „așa va reuși”. O tristețe totală.

Canibalii care sunt mâncați și prin asta devorează pe alții: iată o circularitate frumoasă și înspăimântătoare.

Etajera regiunilor

E clar că lui Ernu îi place cel mai mult Moldova, mai ales (și asta spune de mai multe ori) linia Botoșani, Pașcani, Iași, Vaslui, Bârlad, Galați. Aici se simte cel mai bine, aici se simte acasă chiar dacă nu e. E de fapt un moldovean extins. Deci Iași-ul e orașul minunat, în care chiar și profesorii sunt ieșeni, pe când la Cluj, niciun profesor clujean nu e din Cluj. Observațiile de acest gen dau farmecul cărții. Un exemplu: „Am făcut jumătate de glob la picior – dar nicăieri nu am mai întâlnit o densitate atât de mare de oameni așa de inteligenți și așa plini de umor ca la Iași. Un umor și o inteligență pe cât de intense, pe atât de indiferente și de modeste. Ți le ofereau ca pe un dar și se scuzau.” (109.)  

La Cluj, în orașul meu, întâlnește niște maghiari foarte deschiși și de gașcă care îl numesc „Ernő”, adică Ernest datorită sonorității numelui lui de familie. Csilla și Péter, Tünde și Gyula sunt niște oameni faini, maghiari care (asta adaug deja eu) abia așteaptă să vorbească și cu nemaghiarii. Sau au așteptat: din păcate, în 2022 Gyula a trecut la cele veșnice.

Insomnia este o parte frumoasă și a tinereții mele, o perioadă când datorită cotidianului abia pornit „Krónika” și a unei iubiri de pomină am reușit să fiu dezinhibat. Știu despre ce vorbește Ernu când povestește despre băbuțele de pe coridor și despre cum le-a împăciuit. 

Este descurcăreț, naratorul acesta. Nu e de mirare că are mulți prieteni: nu se panichează și găsește mereu soluția omenească. 

Timișoara e un loc unde oamenii supralicitează, ceea ce naratorul crede că nu e bine. Însă: „Timișoara mi-a lăsat o impresie puternică: spațialitatea, cu parcurile imense, orașul vechi unic în felul său și amestecul etnic colorat care atunci încă se păstra (acum a dispărut aproape total)…” (233.) 

La Cluj, găsește și asemănări „imperiale”: URSS se apropie de Monarhie și viceversa. Sunt niște rigori care par asemănătoare și reticența românilor ardeleni el le analizează prin realitatea basarabeană și vede prin prisma faptului că ei au trăit în zona rurală, deci orașul le e străin. Eu, unul, am fost uimit de asta: credeam că românii sunt mai deschiși decât maghiarii. Dar poate într-adevăr asta e explicația: românii maramureșeni care s-au mutat la Cluj i-au deschis ușa mai ușor decât clujenii get-beget.

Basarabia este locul nașterii și a paradisului unde cunoaște un imperiu întins (este bulversat când românii numesc drum lung o călătorie de trei ore cu trenul), învață să cânte la instrumente, vede orașe ca Odessa sau Vilnius, participă puțin la contrabandă și experimentează cum e când stabilitatea se năruie. Unul dintre scenele care îți strâng inima este cel în care un prieten al tatălui lui se întoarce de la oraș unde s-a dus cu economiile vieții lui cu două rude de salam.

Poate știu, poate nu

Naratorul  cult, inteligent, dezinhibat, umblat prin lume, cu un cert talent de povestitor și cu atenție la structură: cuvinte ca „aveți așa”, „revenim” etc. sunt frecvente în text. Face paranteze, dar nu uită că trebuie să se întoarcă în făgaș.

Câteodată, mi se pare prea tranșant, ceea ce fără îndoială că face parte din farmecul lui, dar nu e mai puțin enervant. Poate derivă și asta din latura lui socială: vrea să se măsoare mereu în societate, nu își așteaptă gândul până la capăt. Un exemplu: „…comunismul și fascismul sunt fațete ale Europei, copii ai Occidentului. Ca și Gulagul, ca și Holocaustul. Ambele tragedii imense, crime sistemice fără precedent, sunt fețe ale lumii noastre occidentale. Hitler și Stalin sunt copiii Europei. Nu putem uita asta și nu putem să ne facem că nu știm.” (552.)

Nu știu. 🙂 Mie mi se pare că exact de aceea fascismul i-a lăsat fără replică pe mulți: se întâmpla în mijlocul Europei culturale. Comunismul, mai ales Gulagul s-a întâmplat la marginea acestei Europe, nu mi se pare foarte „occidentală”. Lumea cultă a fost bulversată că „națiunea lui Goethe” a putut face grozăviile alea; am auzit de mult mai puține ori că „națiunea lui Tolstoi” ar fi vrut celelalte. Asta nu minimalizează cu nimic crimele sistemice, cum le numește autorul foarte bine. Dar nu cred că sunt copiii aceleiași regiuni spirituale.  

Oricum ar fi, oricâte contraargumente i s-ar putea aduce – și tocmai datorită acestui fapt: este o carte vie! – Generația canibală este fără doar și poate una dintre cele mai importante, bine scrise și captivante cărți ale anului care tocmai a trecut.

Suntem vii și trebuie să ne bucurăm sau istoria unui ornitorinc

Foto: Șerban Mestecăneanu

Cineva aseară mi-a scris: Ernu este un Ornitorinc – m-a pus pe gânduri. Vedeți la final de ce. Nu pot să neg.
Nu mă așteptam să văd atât de multă lume și atât de diversă. Îmi spune amicul că erau la un moment dat spre 200.
M-a surprins faptul că nu cunoșteam mai bine de jumătate. Din cei cărora le-am dat autografe cred că nu știam 70%. M-am bucurat să cunosc oameni noi: din generații diferite, din zone diferite.
Unii au venit cu copii mici înainte de lansare doar să ia cartea și să mă salute. Alții au fost aduși de copiii deja maturi: când ai 50+ te aduc copii de 20+ la chef la Ernu. Alții s-au pierdut pe drum – m-au sunat să-mi zică că au amețeli – mamiciko, sănătate. Semne. Unii nu au mai încăput.
– Să faci într-un loc mai mare.
– Nu am haine de operă – noi cei cu boarfe de secănd.
Glumesc: îmi place aglomerația la evenimente, când oamenii dau coate ca să intre, când contextul îi impune să negocieze spațiul, locul – așa se cunosc, așa află că sunt oameni: să cedeze, să negocieze, să interacționeze.
Scuze: sunt din 90 – felia de pâine trebuie împărțită ca să nu murim. Azi eu, mâine tu – de mai mult nu e nevoie.
De ce nu faci lunar? Înțeleg – oamenii au nevoie de viață în real: au obosit de on-line. Devine insuportabilă.
M-am simțit bine doar uitându-mă la cât de bine se simt oamenii împreună.
Erau peste 10 grupuri diferite – pe unele le știam parțial: am vorbit mereu în fugă. Asta-mi pare rău.
S-a râs mult – s-a râs mult. S-a țopăit. Și chiar mi-au cântat la 00.00: am văzut azi pe video – nu pun că compromit jumătate de București haha. Copii educați – ne-a iertat și poliția de amendă, sper.
Îmi pare rău că mulți prieteni nu au putut ajunge din diverse motive. Eu înțeleg perfect: la rândul meu pierd ocazii unice. Face parte din viață. Mă bucur că au venit oameni de care habar nu aveam – un nou început.
Mulțumesc – în ordinea oamenilor care nu se văd: bucătarul Umesh venit din alte zări. Celor de la bar – Iorgu, Bianca și Iulia + Ana – știu ce însemnă această muncă: am trecut pe acolo. Mulțumesc – fără voi nu ar fi ieșit nimic: Londo rezistă.
Adi – știe, a dus greul. Septi DJ mersi. Ai mei din preajmă și prietenii – ei știu: la greu alături.
Ah, invitații: Iulia, Oana, Bogdan – de nădejde și la bine și greu. Mulțumesc. Truewines – nu vă uit….
Toți cei care au venit – mulți, cu dragoste promit să mai facem: dacă viața ne va mai da o șansă.
Și am primit așa un comentariu – nu-l îmbunătățesc: nu știu cine e omul dar sună cumva:
”Vasile Ernu este, cred, cel mai straniu personaj pe care l-am întâlnit în viața mea. E ca ornitorincul. Nu există în RM/Basarabia/Bugeac acest tip de om. Nu există în România așa ceva. Ai vrea să-l compari cu Panait Istrati, dar e mult mai calculat și mai neangajat. Da, este scriitor. Nu altceva. Povestește, sincopat, dar într-un mod în care se regăsește fiecare măcar parțial. Într-o lume care nu poate îmbătrâni din varii motive, Vasile e un model de aventură responsabilă, de junețe cu bătrânețe, de artă social-distractivă, de entertainment serios.”
Ce să zic: nu cred că am întâlnit în viața mea ceva mai serios decât astfel de întâlniri de mese, chefuri de o relaxare serioasă până la lacrimi de rîs. E despre viață și moarte – despre noi.
Am plecat în noapte – să dorm ca să mă trezesc lingă cei dragi. Ceea ce vă doresc și vouă.
Mulțumesc pentru urări! Să fim buni și anul acesta.

Cineva aseară mi-a scris: Ernu este un Ornitorinc – m-a pus pe gânduri. Vedeți la final de ce. Nu pot să neg.
Nu mă așteptam să văd atât de multă lume și atât de diversă. Îmi spune amicul că erau la un moment dat spre 200.
M-a surprins faptul că nu cunoșteam mai bine de jumătate. Din cei cărora le-am dat autografe cred că nu știam 70%. M-am bucurat să cunosc oameni noi: din generații diferite, din zone diferite.
Unii au venit cu copii mici înainte de lansare doar să ia cartea și să mă salute. Alții au fost aduși de copiii deja maturi: când ai 50+ te aduc copii de 20+ la chef la Ernu. Alții s-au pierdut pe drum – m-au sunat să-mi zică că au amețeli – mamiciko, sănătate. Semne. Unii nu au mai încăput.
– Să faci într-un loc mai mare.
– Nu am haine de operă – noi cei cu boarfe de secănd.
Glumesc: îmi place aglomerația la evenimente, când oamenii dau coate ca să intre, când contextul îi impune să negocieze spațiul, locul – așa se cunosc, așa află că sunt oameni: să cedeze, să negocieze, să interacționeze.
Scuze: sunt din 90 – felia de pâine trebuie împărțită ca să nu murim. Azi eu, mâine tu – de mai mult nu e nevoie.
De ce nu faci lunar? Înțeleg – oamenii au nevoie de viață în real: au obosit de on-line. Devine insuportabilă.
M-am simțit bine doar uitându-mă la cât de bine se simt oamenii împreună.
Erau peste 10 grupuri diferite – pe unele le știam parțial: am vorbit mereu în fugă. Asta-mi pare rău.
S-a râs mult – s-a râs mult. S-a țopăit. Și chiar mi-au cântat la 00.00: am văzut azi pe video – nu pun că compromit jumătate de București haha. Copii educați – ne-a iertat și poliția de amendă, sper.
Îmi pare rău că mulți prieteni nu au putut ajunge din diverse motive. Eu înțeleg perfect: la rândul meu pierd ocazii unice. Face parte din viață. Mă bucur că au venit oameni de care habar nu aveam – un nou început.
Mulțumesc – în ordinea oamenilor care nu se văd: bucătarul Umesh venit din alte zări. Celor de la bar – Iorgu, Bianca și Iulia + Ana – știu ce însemnă această muncă: am trecut pe acolo. Mulțumesc – fără voi nu ar fi ieșit nimic: Londo rezistă.
Adi – știe, a dus greul. Septi DJ mersi. Ai mei din preajmă și prietenii – ei știu: la greu alături.
Ah, invitații: Iulia, Oana, Bogdan – de nădejde și la bine și greu. Mulțumesc. Truewines – nu vă uit….
Toți cei care au venit – mulți, cu dragoste promit să mai facem: dacă viața ne va mai da o șansă.
Și am primit așa un comentariu – nu-l îmbunătățesc: nu știu cine e omul dar sună cumva:
”Vasile Ernu este, cred, cel mai straniu personaj pe care l-am întâlnit în viața mea. E ca ornitorincul. Nu există în RM/Basarabia/Bugeac acest tip de om. Nu există în România așa ceva. Ai vrea să-l compari cu Panait Istrati, dar e mult mai calculat și mai neangajat. Da, este scriitor. Nu altceva. Povestește, sincopat, dar într-un mod în care se regăsește fiecare măcar parțial. Într-o lume care nu poate îmbătrâni din varii motive, Vasile e un model de aventură responsabilă, de junețe cu bătrânețe, de artă social-distractivă, de entertainment serios.”
Ce să zic: nu cred că am întâlnit în viața mea ceva mai serios decât astfel de întâlniri de mese, chefuri de o relaxare serioasă până la lacrimi de rîs. E despre viață și moarte – despre noi.
Am plecat în noapte – să dorm ca să mă trezesc lingă cei dragi. Ceea ce vă doresc și vouă.
Mulțumesc pentru urări! Să fim buni și anul acesta.

La RFI cu Mihaela Dedeoglu – despre Generația canibală

Epoca 90 – după 35 de ani: vă aștept seara la chef și discuții

Cu acest Pașaport am intrat în România în toamna lui 90.

Nu ne dăm seama probabil – dar lumea s-a schimbat atât de tare de atunci încât aproape că am ajuns de unde am pornit făcând un ocol imens istoric. Sincer să fiu – nu aș mai vrea să refac anii 90 încă o dată – nu cred că aș mai rezista.

Și așa e o minune că am rămas în viață: toate datele economice arată că undeva prin 94 trebuia să murim. Dar, precum gândacii de bucătărie, am rezistat – nu ne mai sperie nimic după această experiență. Poate doar un război – să ne ferească cel de sus.

Am intrat cu un bagaj de mâna – două rânduri de haine și 5 usd cât să nu mor de foame primele zile. Nu știam aproape nimic despre România reală – știam ceva despre România din cărți.

A început o aventură nebună: am absolvit două universități – Iași și Cluj – am locuit în cam 5 orașe, am schimbat 101 case și am bătut la picior aproape orice colț de țară. Chiar și eu mă mir că am umblat atât de mult și știu atât de multă lume – de o diversitate amețitoare. Pentru un scriitor social ca mine e foarte important.

Generația canibală. Cartea maturității – încearcă să povestească o experiență a anilor 90 prin prisma acestui adolescent care se maturizează cu greu și hălăduiește printr-o România explodată, dislocată.

Dar miza cărții este mult mai mare decât povestea ultimului copil de Imperiu rătăcit în tranziția dementă a Estului răvășit.

Este mai degrabă o încercare de a construi un Western al Estului – anii noștri sălbatici prin care încerc să deslușesc mai multe fire care ar crea cât de cât o frescă a unui zeitgeist – un spirit al vremii al unei epoci demente.

Ce s-a întâmplat cu noi în acea epocă? Ce s-a întâmplat cu societatea noastră în acea epocă? Cum am trecut prin ea și cum am rezistat cei ce nu au murit încă? E o mărturie reflexivă – adun cioburile unei epoci încercând să-i fac chipul precum un mozaic bizantin sau din acela realist-comunist de pe clădiri.

Creier pe pereţi

Sînje pă linoleu.

Fără milă!

Miza cărții este așadar destul de ridicată. Ce a ieșit vedeți și voi. Timpul va arăta dacă ceva am reușit or ba.

Așa că vă aștept seara la 19.00 la Londohome – unde va fi o discuție simplă, un mic ceaun, o muzică de 90 și lejer la povești lungi.

Nu am mai făcut chef de dinainte de pandemie – am uitat cum e. La vârsta mea am trecut prin multe chiar legendare – unele au rămas în carte. Cele mai bune chefuri sunt cele pe care nu le organizezi – apar spontan: tu doar trebuie să fii pregăti să le accepți

Am invitat diseară oameni mai puțin din zona literară – să mai ieșim din bulă.

Pe prietena și vecina mea – Iulia Popovici: e dintre prietenele mele la care nu pot face față – are o viteză de procesare prea mare și pentru mine. Când ceva nu știu și nu înțeleg apelez la ea – ori mă bate, ori îmi explică: și cu vecinii e bine să te ai bine .

Pe Oana Giurgiu – care are cel mai tare vibe pozitiv și mie-mi amintește de 90 mereu. De ce? Dacă te pierzi în ceva sat sau orășel în fundul Olteniei, Ardealului sau Moldovei și cauți ceva – o suni: îți zice unde găsești de mâncare, de dres, de schimbat roata – orice. Știe tot. Dacă o suni la 3 noaptea și zici că vrei un cal sau mașină blindată – ea nu cheamă salvarea și nu te trimițe la origini ci te întreabă normal: la ce oră ai nevoie de ele? Cu ea ai sentimentul că imposibilul e o chestiune banal de rezolvat. Astea sunt femeile care au învins nebunii ani 90 – eu le consider eroii tranziției și noi suntem vii pentru că au existat astfel de femei: totul se rezolvă, nu dispera.

Pe Bogdan Mureșanu nu-l știu: dar am un obicei – chem oameni necunoscuți care-mi plac dar nu-i cunosc. El zice că ne-am cunoscut în epoca antică – eu nu-mi amintesc. Nu ne-am văzut – ne vedem diseară. Dar am discutat online, făcut interviu, scris despre filmul lui. Mi-a plăcut că a rupt lumea în două cu filmul – e exact ceea ce trebuie. Sper să prindă avionul că e pe la Sarajevo – și a promis ceva sticlă. Vedem.

Sper să apuc să fac și un ceaun cu prietenul Adrian care nu mă lasă la greu. Oricum o felie de pâine cu untură și un gulaș se găsește.

Muzica 90 o pune un alt amic – DJ Septi Dobrogeanu.

Ne descurcăm – suntem din 90.

Ah – fiindcă am o vârstă și nu mai duc două evenimente unul după altul: am cuplat lansarea cu ziua mea (de mâine). Am și îmbătrânit puțin (sau poate doar m-am maturizat), sunt și de la Odessa zice mitul – gheșeft, ce mai.

Dar de ziua mea – eu dau, nu primesc: dau o carte, o discuție faină, un gulaș, o muzică – și taclale cu oameni faini ca voi toți cei interesați. Așa, să mai ieșim în real. Și să ne bucurăm că suntem încă în viață și mai avem cu cine povesti.

Interviu cu Vasile Ernu: „Sunt educat să gândesc ca un copil de imperiu, să valorific tragedia și să nu am nici cel mai mic complex față de nimeni”

Florin Poenaru discută cu Vasile Ernu despre noua sa carte – Generația canibală. Cartea maturității. – sursa CriticAtac

Felicitări, Vasile, pentru noul tău volum, Generația canibală (Polirom 2024). Când l-am citit mintea mea nu se putea abține să nu facă mereu paralele cu Liberă, cartea lui Lea Ypi (Pandora M, 2024), în ciuda diferențelor destul de mari. Dacă Ypi scrie în engleză într-un stil menit să placă unui public occidental încă fascinat de exotismul postcomunist (Albania, față de spațiul estic și cel ex-Yugoslav încă mai degajă o astfel de mistică în prezent), textul tău, în manieră caracteristică, e un melanj de genuri și stiluri, undeva la granița dintre memoir, travelog și o lungă postare pe facebook. Atât în Sălbaticii copii Dingo cât și în continuarea sa, Generația canibală, dai voce unei experiențe generaționale, practic retrăirea tranziției dintr-o perspectivă subiectivă, dar nu neapărat autobiografică, o tranziție ce nu e doar temporală și politică, ci și, sau poate mai ales, geografică și culturală. Cele două volume reprezintă și o formă de sinteză a volumelor tale anterioare, o sinteză ce se realizează în epoca rețelelor sociale și a formelor de rememorare făcute posibile de acestea. Din acest punct de vedere mi se pare foarte ofertant teoretic demersul tău pentru că pune întrebarea cheie: ce și cum ne mai amintim din anii 80-90, ultimii ani analogici, din mijlocul fragmentării digitale prezente, în care uitarea e precondiția fundamentală ca ceva nou să apară. Ai avut în vedere în mod explicit această dimensiune a păstrării memoriei? Legat de acest aspect eram curios pentru cine ai scris, totuși cartea? O reamintire-bilanț pentru colegii tăi de generație sau o poveste din preistorie pentru cei mai tineri?

Mulțumesc. Interesantă paralela cu Lea Ypi, pe care o apreciez și cu care chiar începusem să facem un interviu care însă nu s-a materializat. Cu toată aprecierea mea, dar fără falsă modestie, cred că volumul meu are o miză ceva mai mare și e stratificat ceva mai complex. Dar nu asta e tema: întrebarea este cumva ce am făcut? Sau ce am vrut să fac?

Cele două cărți, care construiesc un diptic, sunt o arheologie personală, subiectivă, cu ambiție ”generațională” dar care nu e atât un demers despre memorie cât e o muncă de reflecție și înțelegere. Adică demersul meu care apelează la memorie, la povești trăite, găsite sau documentate, au ca scop mai degrabă construirea unui mozaic social care să ne ajute să înțelegem o epocă. Pentru mine nu atât generația este importantă cât epoca. Generația e parte a epocii.

Demersul meu – și asta e aproape programatic – este despre cum povestim o epocă: cum o încadrăm în timp, care sunt caracteristicile ei, mirosul ei, muzica ei, imaginile ei, practicile ei. E acel mozaic bizantin din biserici sau cel sovietic de pe clădiri compuse din multe cioburi: de aproape nu vezi nimic decât pietre, cioburi colorate dar de la distanță se văd culori, figuri – până vezi întregul.

Ce definește o epocă? Care e acel Zeitgeist – spirit al timpului, care sunt elementele cheie care produc o epocă. Anii 80, de care se ocupă Sălbaticii copii dingo și anii 90 – care e tema Generației canibale –  sunt foarte diferiți chiar dacă au continuități și discontinuități. Cum curge timpul, cum se schimbă anumite ierarhii, valori, structuri. Culmea e că pe mine materia epocii mă interesează tot mai mult. Deseori spun că istoria materiei unei epoci e mai importantă decât istoria ideilor ei – e mai rezistentă și afectează mai profund istoria umană. Nimeni nu-și mai amintește propaganda vremii – dar toți din generația mea știu bine o mulțime de gusturi, practici, obiecte. Toată infrastructura acelor ani e mintea noastră acum. Ea ne-a formatat mai mult decât propaganda care nu mai avea niciun sens.  De asta dau exemple dure cu trenul care schimbă roțile la vamă – acolo Imperiul la vamă schimbă întâi infrastructură și după aceea mintea, ca în filmul Transformers.

Adică, aceste  cărți pentru mine, sunt un fel de a lucra pentru a înțelege – un demers de reflecție dar făcut cu aceste instrumente: memorie, relații, obiecte, istorii.

În același timp îmi dau seama de un imens avantaj pe care l-am avut. Sunt un produs al unui Imperiu – probabil cel mai mare și complex imperiu modern. Doi – experiența colosală cumulată a comunismului – un regim radical diferit de ”restul lumii” – asta e foarte important. Eu sunt cred printre primii care face această muncă  asumat în România: valorificarea pozitivă a experienței comuniste. Spun clar: da, venim din iad, dacă vreți, o experiența tragică, dar experiența noastră e unică, e colosală. Valoarea noastră este dată de unicitatea și complexitatea acestei experiențe colosale la nivel istoric. Eu sunt educat să gândesc ca un copil de imperiu, să valorific tragedia și să nu am nici cel mai mic complex față de nimeni – ba chiar am unul de superioritate, așa m-au educat. Eu capitalist pot deveni în 5 minute – ei comunist nu pot deveni: nu au cum, le lipsește experiența și înțelegerea. Această diferență e un imens avantaj. Suntem cumva ultimii antici iar tragediile păstrează cel mai bine esența umană.

Revin. La mine se mai adaugă stratul basarabean – periferie de imperiu – și cel religios de experiență prin familie: marginal – în imperiu. Acum vin cu experiența sovietică într-o Românie care are total altă experiență. Călătoresc din Chișinău în Iași, Cluj, Timișoara, multiple straturi, multiple experiențe, multiple geografii și diverse grupuri sociale. În carte sunt enorm de importante aceste poziții din care privești societatea, lumea, oamenii, schimbările.

Am avut cele mai diverse  și uneori proaste poziții din care am privit schimbările și asta e un imens privilegiu. Acum când am lucrat îmi dau seama câte poziții unice – geografice, sociale, politice –  de a privi lucrurile am avut. Asta e crucial pentru munca mea.

Pentru că e un subiect enorm despre care sper să mai avem ocazia să vorbim și în alte contexte, vreau să ne explici rapid cum tematizezi noțiunea de generație (succesiune de generații, luptă între generații etc.), care e prezentă în toate cărțile tale de până acum, fiind centrală, desigur, în ultimele două. De ce e util să operăm cu acest concept?

Cum spuneam, pentru mine tema ”epoca” – perioadă istorică – este mai importantă decât generația.  Termenul de generație la mine este mai degrabă legat de grupul cel mai activ, dinamic, reprezentativ pentru acea epocă.

Generația produce o epocă sau epoca produce o generație? Cumva, primordial la mine este epoca – mi se pare că ea predetermină comportamentul unei generații cu toate că de la un punct încolo e o simbioză. La fel de adevărat e că într-o epocă pot fi mai multe generații. Așa și este – conviețuiesc mai multe generații. Dar ele sunt tot legate de o definire și încadrare în timp și care este definit de un anumit comportament comun în care se regăsesc.

De exemplu pentru anii 80  – epoca 80 – am încercat să dau răspunsul: unde încep și unde se termină ei. În Sălbaticii copii dingo am încercat să arăt, de exemplu, diferența între epoca 70 și 80: frații mei fiind activi cumva în anii 70. Epoca 80 pentru mine este o epocă tare scurtă. Pentru mine anii 80 se termină undeva prin 87.

Anii 90 – epoca 90 de care mă ocup în Generația canibală e altceva: când încep și când se termină? Am pus ca punct de începere a epocii 90 anul 89. Dar mi-am dat seama recent, după ce am terminat cartea, că la mine și în tot estul comunist – cu excepția României și Albaniei – epoca 90 începe prin 86-87 odată cu perestroika. Eu când am venit în România în 90 eram deja sătul de 90 – aveam 4 ani la activ. Doar că aici 90 a fost ca o explozie destul de violentă și  isterică, întârziată. Am pus însă convențional – 89, Revoluția.

Când se termină ei? E o poveste la care e mult de discutat – am un capitol în carte. Am făcut chiar un chestionar și am trimis la cam 40 de prieteni: oameni foarte bine educați, cu experiențe diverse. Am primit răspunsuri halucinante. Întrebarea: anul în care se terminat epoca 90 și de ce?

Ceea ce este sigur, epoca 90 duce după 2000 încă câțiva ani buni. Eu am tranșat cumva subiectiv povestea și am legat-o de plecarea mea de la Cluj la București care coincide cu căderea lui Funar la Cluj, venirea lui Băsescu ca președinte, NATO, apropierea de UE, apariția multinaționalelor etc. Pentru mine e clar că după 2004 deja părăsesc epoca 90 – se termină. Începe cu totul altceva.

Dar întrebarea cheie rămâne: ce este definitoriu pentru epoca 90? Libertatea? Speranța? Deschiderea? Entuziasmul? Democrația? Asta e grila oficială a răspunsului, cum era înainte linia Partidului.

Poate la fel de important dacă nu mult mai important au fost: dezindustrializarea, privatizarea, dispariția unui anumit tip de muncă, felul de a înțelege noul tip de muncă, distrugerea ascensoarelor sociale, dislocarea totală a populației, disponibilizarea, inflația, apariția mărfurilor ca element de schimb social și valoare supremă, apariția banilor cu funcție politică nu doar economică, apariția liberă a religiosului și etnicului ca element politic dominant – cu funcție nu doar politică ci și economică – monetizarea relațiilor, accelerarea timpului etc etc. 

Recunosc că una dintre mizele cărții mele e să schimb grila de interpretare. Accentul pe aceste elemente mie mi se pare mult mai important fără a nega libertatea, speranța, entuziasmul epocii.

Eu încerc să adun aceste multe elemente care cred că sunt cel puțin la fel de reprezentative – dacă nu chiar mai reprezentative – decât grila oficială cu libertatea și democrația. Dacă rămânem la grila oficială de interpretare producem o imagine falsă a epocii nu prin neadevăr ci prin omisiune. Cel mai eficient se minte  folosind adevărul parțial ca răspuns integral, total și definitiv la o situație complexă. Eu nu sunt mulțumit cu oficiosul.

În această grilă introduc povestea cu generația – care cumva este partea cea mai dinamică a societății: cei cuprinși între 15 și 30+. O las mult mai laxă, nu e fixă. Mereu atenționez că au existat și alții – alte generații afectate: cum au fost părinții noștri de 40+ dintre care mulți aveau ciclul închis al vieții active și care au fost de fapt cel mai dur loviți. Mie îmi este greu să vorbesc despre ei: îmi lipsește înțelegerea lor directă – o știu indirect.  Așa cum acord un rol sporit rolului femeilor în tranziție – un fenomen-cheie pentru mine.

În celebrul și controversatul său eseu Cu toții suntem canibali, Claude Levi Strauss a scris că în ciuda diversității sale extraordinare, canibalismul presupune introducerea intenționată în corpul uman a unor părți din alt corp uman, o practică ce este absolut universală, prezentă, într-o formă sau alta, în toate societățile umane din toate timpurile. Cine mănâncă pe cine în Generația canibală? Care sunt corpurile mâncate și care sunt corpurile care mănâncă? Tot Strauss delimita mai multe forme (sau cauze) ale canibalismului: 1) pentru nevoie calorică, în timpuri de foamete; 2) ca pedeapsă politică (adversarii trebuie învățați o lecție); 3) ca funcție magică (asimilarea puterilor sau sufletului celui decedat); 4) ca parte a unui ritual de trecere sau inițiere; 5) ca formă terapeutică (transfuziile, transplantul). În cartea ta, pe măsură ce ne depărtăm de începutul anilor 90 și venim spre sfârșitul lor, pare că trecem prin cele 5 forme de canibalism. Cine numără oasele la final?

Acum îmi dau seama că nu m-am gândit o clipă la acest text chiar dacă aveam în cap sintagma de la început cu canibalii și am citit una alta să mă asigur că intuiția mea e corectă.

Povestea cu canibalizarea are rădăcini mai vechi – încă de pe la prima mea carte, prin 2006. Eu am sezisat o atitudine foarte stranie față de trecut, față de vechiul regim. Acea negare totală – în privat oamenii aveau povești plăcute chiar, dar în public o negare totală. La intelectuali se vedea tare mult: negau orice legătură cu vechiul regim – ei fiind un produs al acelui regim: voiau să-și îngroape ”mortul”. În același timp trăiau din cadavrul lui.

La păturile sociale de la bază – muncitori și țărani – asta nu se vede: ei trăiesc regimurile ca pe ceva dat. Culmea că ei au fost mai dur loviți dar nu s-au plâns, ci au mers mai departe: li s-a desființat uzina și CAP-ul– locul de muncă – au mers mai departe. La intelectuali – cu cât au fost mai sus și au avut posturi mai bune cu atât mai dur au reacționat prin negație. Au canibalizat acest trecut: s-au hrănit din acest cadavru. Cadavrul a devenit moneda de schimb, foarte profitabilă care le-a legitimat existența, le-a adus profit și a devenit bâtă ideologică și politică, folosind-o în slujba noii puteri. Ba chiar aș spune că ei au făcut din ”comunism” – adică anticomunism un soi de ”mausoleu a lui Lenin” – au îmbălsămat acest cadavru pentru că era o marfă utilă economic și politic. De asta spun că cel mai bine s-a conservat comunismul în mediul anticomunist, până recent. Adică a devenit o meserie: comerț cu cadavrul comunist.  În mediile muncitorești și țărănești comunismul a dispărut în primii ani pentru că ei nu aveau ”cadavru” – noile relații de muncă și producție îi proiectaseră deja în capitalismul acela sălbatic despre care citiseră în cărțile de propagandă. Ca la carte s-a reprodus.

Acesta e primul strat. Economic lucrurile au mers la fel: toată industria, tot ce s-a produs înainte –  tot ”fierul vechi ceaușist” cum au numit primii reformatori vechea industrie –  a stat la baza capitalizării. Sunt de acord că naționalizarea a fost violentă în anii 50 – dar transferul proprietății publice înspre proprietate privată oare nu a fost la fel de ilegitim și violent? Oare nu a afectat grupuri sociale mult mai mari și poate mult mai violent?  Sau să zicem la fel – cu siguranță a afectat pături mult mai largi. Eu constat acest tip de canibalizare –  am fost martorul unei violențe structurale fără precedent istoric: tot estul a fost aruncat în aer în acest proces colosal de transferuri de proprietăți, de dezindustrializare, de dislocare. Istoria nu a mai cunoscut așa ceva. Procesul e atât de mare că noi încă nu suntem capabili să analizăm – suntem prea aproape, trauma e prea mare, interesele și mai mari. Numai ilegalitatea privatizărilor pusă în discuție dinamitează toată legitimitatea noii lumi.

Astea sunt la nivel macro: social, economic, politic. Dar există ceva direct care a schimbat viața  noastră. Eu mereu lucrez cu cele două perspective: marile structuri sociale, politice, economice la scară istorică și viața cotidiană și privată a oamenilor. Pentru mine oamenii sunt cei mai importanți.

Pe mine, pe noi,  nu ne sperie sărăcia – noi eram săraci dar nu știam asta bine: era o altfel de sărăcie. Aveam o sărăcie stabilă și sigură. Ceea ce se întâmplă  la nivel macro afectează viața noastră radical.

În 90 se  întâmplă câteva elemente cheie. Primul – inflația: toate acumulările dispar. Inflația este ceva nou pentru noi – în comunism ea nu exista. Doi: pierderea masivă a locurilor de muncă – locul de unde să-ți poți câștiga pâinea pentru familie. Este elementul cheie al vieții unui om. Oferta altui loc de muncă nu exista – supapa migrației vine târziu. Rezervele s-au evaporat iar loc de muncă nu mai ai: elementul cheie – garanția, siguranța, securitatea vieții dispar. Oamenii trebuiau să se descurce într-un context radical nou. Statul și instituțiile devin nesigure, instabile – securitate minimă socială și economică. Pentru om asta este cea mai mare violență și umilință: să nu poată să-și hrănească familia.

Pentru ca umilința să fie perfectă apare oferta și nevoia de consum și statut social de cu totul alt ordin: demența mărfurilor – care înainte lipseau – și statutul care este dat nu de cine ești ci de ceea ce ai. Era ca o noua demență, ca în filmele americane cu zombie.

Are loc practic o dislocare totală, nu doar materială, întrucât și creierul și sufletul sunt dislocate. Intrăm într-un malaxor de canibalizare totală nu doar socială și economică ci și relațională: tot ce era valabil în vechea lume, gata – a murit. Dansam pe morminte fericiți fără să înțelegem că ne mâncăm între noi: Zombieland.

Adică a fost multă umilință, a fost multă suferință, a fost multă frustrare adunată – totul însă frumos ambalat și nu aveai voie să pierzi, să fii înfrânt. Pentru asta trebuia să fii pregătit să-ți halești și părinții și copiii. Cu veselie – ceea ce s-a și întâmplat la scară largă.

Acum roadele se văd. Eu am spus încă de mai bine de zece ani că anii 90 se vor revanșa – nu știam cum. Acum am intrat în epoca revanșei epocii 90. Doar că acum epoca 90 este globală și vine peste noi – nu știm ce va aduce. Dar cum știm ce am semănat cam trebuie să știm ce vom culege.

Așadar, după cum zici – sunt mai multe forme de canibalizare. Inclusiv autocanibalizare.

Unele dintre cele mai percutante pagini din carte sunt cele despre efectele devastatoare ale ”disponibilizărilor”, eufemismul din zorii tranziției pentru intrarea în șomaj cu efectele sociale nocive generate de acesta. Oamenii se sinucid sau beau până se sinucid – întregi segmente sociale trec prin aceste traume ale dislocării aduse de anii 90. Caritasul, Occidentul apar ca iluzii de scăpare din acest infern. Cum poate fi narată, readusă în prim plan această experiență colectivă a anilor aceia în care s-a murit pe capete din cauza crizei economice aproape ca în timpul unui război?

Așa cum arătam mai sus: miza schimbării grilei de interpretare a anilor 90 este importantă pentru mine. Mă nemulțumește foarte mult această grilă triumfalistă: lumea rea a murit, am învins monstrul și am intrat în cea mai bună dintre lumile posibile. Mai nou văd că se publică doar date statistice să ne arate ce bine o ducem – doar că fiecare trebuie să mergem cu psihoterapeutul la purtător. O ducem atât de bine că până și copiii noștri merg la terapeut din grădiniță.

Să fie clar: sunt fanul Revoluției din 89 – cred că acel regim nu mai avea nimic uman, era inuman și trebuia terminat cu el. Nu mai avea nici o rațiune și nici o legitimitate de a continua. Era terminat: istoric, social, economic, politic, cultural. Atenție: noi esticii l-am făcut pe model european – noi l-am distrus. Trebuie consemnat asta istoric: cu demnitate, asumat.

Dar felul în care am făcut trecerea e tare discutabil: mie mi se pare că am plătit un preț prea mare. Aici e mult de discutat. E bine să analizăm, să înțelegem ce s-a întâmplat cu noi și cum. A fost  ”Stalingradul nostru”  – în vremuri de pace estul a pierdut cât în toate războaiele posibile și imposibile. A pierdut la nivel de capital, de infrastructură – dar cel mai mult la nivel de oameni – resursele umane: imens, colosal – tind să cred că pentru totdeauna. O parte a murit, o parte s-a alcoolizat, o parte a emigrat și a fost perfuzia de sânge proaspăt pentru ”afară”, o parte a devenit bandiți, o parte s-a deprofesionalizat și tot așa. Dizolvare masivă zeci de ani: socială, economică, politică. Uman a fost o catastrofă. Despre care nu se prea scrie, nu se prea analizează – nu se învăță în școli.

Cum povestești toate acestea? Ai prea multe straturi, prea multe direcții: cum le prinzi? Pentru mine a fost tare greu, ce aleg, ce păstrez? Sărăcie, disponibilizare, inflație, comerț în loc de producție, umilință, schimbarea formelor de producție, schimbarea formelor de proprietate, schimbarea ideii de muncă și de bani, monetizarea relațiilor, tipurile de consum, banii ca factor politic central? Mai ai diverse pături sociale, ai sat și oraș, ai RSSM devenită Republica Moldova și România, ai dizolvarea URSS. Sentimentul e că în una din zilele 90 era cam cât un an din anii 80. Atât de intenși erau: niciodată nu s-au întâmplat în timp de pace atât de multe lucruri esențiale într-o perioadă atât de scurtă – fiecare zi era ca un război total.

Am vorbit despre descoperirea occidentului, care a fascinat imens – însă în ultima perioadă am intrat în faza dezvrăjirii: acum  balanța o ia nepermis în direcția opusă. Ne-am urât prea mult pe noi înșine fără să ne analizăm corect și i-am iubit și adorat prea mult pe ceilalți fără să analizăm corect. În ambele situații era bine să fim echilibrați. Nu e bine să ne iubim sau urâm excesiv ci să ne analizăm și înțelegem corect, la justa valoare – cu bunele și relele noastre. La fel și cu occidentalii – o justă analiză și evaluare: avem ce învăța dar nu trebuie să fim umiliți. Plus că în joc sunt interese politice și economice diverse: capitalismul e alt tip de animal, care nu prea iubește animalele domestice – le sfâșie și lasă și nota de plată.

Cum îmi spunea un coleg de clasă care vinde în piață la Cahul: Vasea, dar ceea ce scriau cărțile comuniste de propagandă despre  capitalism – chiar s-a întâmplat, nu mințeau. Așa e. Spunea și Boris Groys într-un interviu: critica comunismului adusă de capitalism e perfect adevărată așa cum critica capitalismului făcută de comuniști e perfect adevărată. Ambele părți  au dreptate. Trebuie să ne maturizăm și să privim critic dacă vrem o societate mai echilibrată. Și da, democrația și capitalismul sunt lumi separate, nu identice. Acum mai ales asta se vede de pe lună.

Da, a fost greu să mă opresc: și așa am mai lăsat pe afară 400 de pagini. Mi-am dat seama că nu mă pot opri. Voi mai scrie cred o carte de povestiri scurte. Ar fi păcat să se piardă. Pentru un scriitor și cercetător anii 90 sunt fabuloși – o mină de aur.

Printre personajele principale non-umane din carte se numără câteva obiecte-cult sau mărfuri-fetiș ale vremii: bagajul, videoul, TEC-ul, sticla de vodcă, trenul, blugii, hainele second-hand (de la ajutoare), berea, petul de cola cu vin, etc. Cum ai caracteriza relația cu obiectele în perioada de atunci și ce s-a schimbat pe fondul exploziei mărfurilor?

Relațiile cu obiectele și mărfurile la mine e veche pentru că regimul comunist cumva ne-a produs o istorie aparte: în minte eram deja consumiști căci făceam parte din modernitatea tehnică dar nu dispuneam de obiecte. Consumeriști fără consum: obiectele erau pentru noi fetișuri – membri de familie. Cum ironizam în cartea mea de debut – Născut în URSS: noi puteam produce cozi la nesfârșit – dar nu aveam suficientă marfă. Ei bine, au venit capitaliștii și au arătat că pot să ne bată: nu putem produce atâtea cozi câtă marfă pot produce ei. Am capitulat  – ne-au învins. Istoria asta a mărfurilor ar trebuia povestită într-o carte separată. A propos: cuvântul tovarăș și marfă în rusă au rădăcină comună.

Apariția mărfurilor și pieței e un element cheie în procesul de schimbare. Și e cumva și mai ușor de înțeles. Pentru scriitor și felul cum funcționează  textul pentru cititor e importantă și această parte melancolică, emotivă, nostalgică.

Pe mine însă mă interesează mult ideile. Cum obiectele devin brusc  centrale în viața noastră – cum ele devin parte a statutului social, cum dobândesc o funcție politică. Cum banii devin din instrumente de schimb în comunism – în instrumente care au putere politică. În comunism banii nu au avut niciodată putere politică: cu bani în comunism maxim ce puteai  cumpăra erau mărfuri. În capitalism cu bani cumperi tot: inclusiv pe Dumnezeu, ca să nu mai zic de posturi politice. Banii devin elementul cheie politic – în comunism statutul, puterea, este dată de altceva. În vechea lume precomunistă la fel. De aici și mutațiile și apariția monștrilor politici: un amestec de bandiți cu foști nomenclaturiști. Asta se vede în Rusia mai bine – la noi, țară rurală, puțin arhaică – ne salvează de acest tip de violență. Altă temă sensibilă și deloc studiată.

Revenind la întrebare. E interesant cum îmi dau seama că primele simboluri ale prosperității erau culoarea și gustul dulce. Sucul dulce și colorat era primul indiciu că ești prosper chiar dacă erai ultimul amărât. Erau primele semne ale lumii noi. De asta povestesc cu sucul TEC – dau și imnul sucului care e esența ideii de capitalism primitiv: adică cel real.

Beam suc TEC și tot cartierul asculta DJ Boroş. Iată primul imn al capitalismului românesc

Hei, hei, dacă vrei

Un pahar de suc să bei,

Vino azi în lumea lui,

Lumea dozatorului!

Hei, hei, nu uita,

Căci aici e viaţa ta !

Că e bine sau e rău,

Ăsta‑i dozatorul tău!

Hei, hei, stai aşa!

Asta e şi ţara ta,

Ţară plină de comori

Şi cu mii de dozatori.

Unde noi avem o lege :

Dozatorul este rege!

Cei săraci şi cei bogaţi

Toţi aici vor fi aflaţi.

Sunt la fel, dar sunt la fel

Fiindcă toţi avem un ţel

Cel sărac e mult mai bun

Un pahar el bea acum

Şi se face mai bogat

La inimă şi e‑mpăcat

Cel bogat se crede tare

El bea două‑trei pahare

Şi cu banii vrea iubire

Dar asta nu e fericire!

E interesant cum noi credeam că de fapt ”capitalismul bun” va veni repede – acum e ”unul rău”. În general credeam că totul se va schimba imediat: totul e să umplem magazinele cu mărfuri și vom deveni ca occidentalii. Eram de o naivitate de speriat.

Pe urmă ni s-a spus – de la reclame la toată  media, discursul intelectual la fel: mentalitatea e problema. Totul e perfect  – noi de fapt suntem defecți. O să intrăm într-un proces de reeducare și vom fi reparați. Asta de fapt e o violență și umilință ascunsă care nu are cum să nu dea roade în timp. De asta eu voi vorbi și de revanșa. Noi toți creșteam cu gândul că ne vom răzbuna: Inglourious Basterds vom deveni într-o zi.

E interesant la fel cum aflăm că suntem săraci – și mai ales cum aflăm ideea de bogăție în noua paradigmă. Sărăcia de rit vechi era mai ușor de dus pentru că eram egali în sărăcie: acum apare inegalitatea în sărăcie – și inechitatea și inegalitatea în bogăție. Care devine insuportabilă. Egalitatea în sărăcie e mai ușor de dus decât inechitatea și inegalitatea în bogăție. Explodează totul și apare o cu totul altă ierarhie și relaționare socială, politică și economică, de o violență fără precedent.

Ne trezim cumva în literatura occidentală de secol 19 – unde e totul despre bani și violență socială și economică. Doar că totul foarte concentrat, accelerat dar spus ca o poveste de succes cu zâmbetul pe buze. Ne canibalizăm voios cu un zâmbet fericit.

În lumea pe care o descrii se bea foarte mult, toată lumea bea, din diverse motive și în diverse contexte. Au fost anii 90 o mahmureală permanentă, cum pare că sugerezi? O altă instituție importantă pe care o descrii atent în carte este cea a bairamurilor, care trebuiau să țină la infinit, la fel ca non-stopurile, cealaltă instituție crucială a vremii. Bairamurile erau practic justificarea libertății – în sensul postcomunist pe care îl descrie și Ypi – și a aspirațiilor revoluționare: nu s-a murit la revoluție pentru ca mai apoi o formă de autoritate să vină și să oprească petrecerea. Este ceea ce îmi amintesc și eu, vag, din epocă. Puteau exista interdicții, mai ales pentru cei mai tineri, până când venea vorba de distracție. Atunci se suspendau prohibițiile. De unde vine predominanța acestei instituții? E reală această percepție că se chefuia și se bea mult în epocă, sau vedem asta așa dinspre ziua de azi?

Da, una din obsesiile mele e să găsesc tehnicile de supraviețuire și instituțiile cheie ale epocii. De exemplu am multe povești cu bagajul, pachetul – cu mâncarea. Adică spun că din punct de vedere economic al capitalismului noi trebuia să murim cel târziu în 94. Viața noastră nu se poate justifică din perspectivă capitalistă. E o minune că am supraviețuit.

De ce nu am murit? Ei bine apar alte instituții care îndeplinesc funcții și rezolvă o mulțime de situații: pachetele, trocul, bișnița, familia, viața socială pe bază de schimb. Banii încă nu au rolul nou, actual – nici nu-i aveam. Trocul, schimbul etc îi înlocuia: pachetul de acasă e esențial ca tehnică de supraviețuire. Îi dedic un capitol. Încerc să arăt cum trăia un student ca mine care nu a avut niciodată bani. Așa cum nu înțelegeam ideea de acumulare – tot ce făceam din bișniță îi consumam în aceeași zi.

Azi e foarte greu de explicat viața în afara câmpului financiar și monetizat al relațiilor. Cum e să trăiești ca student un an fără bani? Întreabă-ți studenții – cheamă salvarea să te interneze la spitalul de boli mintale. E ceva ce nu pot gândi – că de trăit nu se mai poate așa. În doar 30 de ani lumea s-a schimbat din temelii în însăși esența ei: nu mai putem gândi nimic în afara câmpului economic, financiar. Înainte câmpul economic era unul din zecile de elemente – egal. Acum el e totul. Economia nu e decât o formă de teologie laicizată: nimic mai mult. Banca spune foarte clar: nu te poți mântui, salva, intra în Rai dacă nu-ți plătești rata. Și gata. Dar e o altă poveste.

Bun, revenim. Băutura nu era ceva nou – comunismul s-a construit pe bază de alcool. Alcoolul e forma de deconectare în cadrul sistemului industrial modern. Pentru că are nevoie de timp, socializare și revenire lentă. Timpul arhaic și industrial permite asta. Acum trecem la timpul postindustrial – musai pe prafuri tari: deconectare și conectare rapide.

Se schimbă însă ceva cu alcoolul în 90: în comunism se bea pentru a uita, a nu vedea, a adormi, a te deconecta. În noua lume se bea patru a fi treaz, pentru a fi conectat  – a fi în inima acțiunii. Alcoolul precum drogurile noi. Acum se bea nu pentru a ne deconecta ci pentru a ne conecta – la consum, la viață, la chef. Era carnaval total: alcoolul trebuia să intensifice starea. Epoca 90 cred că e epoca în care ai sentimentul că nu s-a dormit. Era o stare de mahmureală continuă, fie semi-trezie.

Se intră din epoca în care centrali sunt ”oamenii maturi” în epoca în care ”cei tineri” vor domina. Aici apare și conflictul radical generațional: maturii, vârstnicii care erau elementul cheie în vechea lume acum devin element de frână socială, din cauza lor întârzia capitalismul salvator. Asta era percepția. Tinerii însă sunt cei care devin simbolul noii epoci: flexibilitate, valori, deschiși la tot – dispuși la orice sacrificiu. Carnea de tun perfectă. Bătrânii lucrează la stat – tinerii pe piața liberă, bătrânii cu ”carte de muncă”, tinerii ”pe contract” sau la mica înțelegere: aici e și una dintre rădăcinile urii anti-stat.

Mottoul cărții e un cântec al epocii:

Aş fi putut bea marea

Aş fi putut deveni altul

Veşnic tânăr şi veşnic beat

Aş fi putut deveni fluviu

Cu apa sa neagră

Veşnic tânăr şi veşnic beat

Tânăr mereu, beat constant, dar treaz pentru că trebuia să fii conectat, să consumi, să fii activ. Partea proastă e că se bea numai prostii. Cred că acel alcool prost a omorât jumătate din tinerii de atunci.

Mai dau un exemplu: instituția Non-Stop-ului, o altă instituție culturală socială și economică esențială pentru epoca 90. Am publicat textul separat și a devenit viral. Ideea de libertate însemna de fapt Non stopul de la colțul blocului: erau peste tot. Să poți să te duci la 3 noaptea să bei o vodcă sau o cafea, să cumperi o țigară la fir – era ideea de libertate și consum totale. Nu am murit degeaba la Revoluție, ci ca să avem dreptul să murim de alcool de contrabandă de proastă calitate la sticle de plastic, botezat Motorola.

Cartea se vrea și o arhivă de sunet a vremii – ca să invocăm aici cercetările Arhivei de Sunet pe subiect – aflându-se în aceeași logică de producție multimedia a volumelor anterioare (primele aveau câte un CD la final). Mai pertinente mi se par însă paginile despre de ce manelele au trecut foarte greu Prutul și de ce artiștii din Republica Moldova nu doar că au avut succes enorm în Romania (și internațional), dar au produs practic o nouă paradigmă (spoiler alert: datorită școlii sovietice). Capitolul despre umor este după mine cel mai bun din carte și ar trebui rapid introdus în circuit internațional ca să înțeleagă toată lumea originile umorului de tip Seinfeld (altfel, împărtășesc complet, rezervele pe care le ai față de umorul de tip Academia Cațavencu din anii 90, dar mai puțin cele despre Divertis). Cu toate acestea mi se pare că partea de pop-culture e cumva subreprezentată în volum (sigur, e scena memorabilă cu Twin Peaks la nuntă la Botoșani) în condițiile în care consumul cultural explodează atunci. Atunci au apărut primele virale, cu mult înainte internetului. Moartea lui Bobby din Dallas sau a comisarului Catani erau relatate pe primele pagini ale ziarelor. Cum te raportezi la această zonă de cultură populară din anii 90?

Acum că zici mai că aș mai scrie o carte numai pe astea. E o epocă cu atât de multe elemente încât e imposibil să acoperi tot. Anii 90, cum îmi place mie să glumesc, au nevoie nu de un scriitor ci de o armată de scriitori și câteva instituții de cercetare.

Pentru mine au fost importante capitolele cu relația manele – pop-ul muzical basarabean: au mize mult mai mari decât înțelegerea noastră de diferențe regionale. La fel e și cu umorul: eu  vreau să arăt că toate acestea fac parte dintr-un ”sistem-lume”. Eu sunt universalist – vreau să văd cum ne plasăm noi în câmpul cultural global și care sunt cauzele apariției unor fenomene.

Arăt că muzica pop moldovenească are anumite rădăcini diferite de cea românească chiar dacă ea este făcută în română. Iată cum o muzică românească făcută în altă genealogie culturală, în altă infrastructură și istorie are rezultate diferite. De ce maneaua nu poate trece Prutul? Care este secretul – apa, pământul, humusul sau e ceva mult mai profund. Mâncarea e la același capitol – am introdus separat povești cu asta.

La fel e cu umorul – aici lucrurile sunt mult mai profunde. Pentru că umorul este ceva care se construiește în sute de ani, se schimbă greu și e ceva esențial în construcția identitar- culturală. Umorul e ceva al naibii de intim și fin acordat. Eu arăt cum se face că umorul românesc de dincolo de Prut e mai aproape de cel de New York decât de cel de la București. Cum e posibil? Eu arăt ce conflicte imense produce interpretarea diferită a umorului: produce lupte culturale reale – noi ne băteam. Pentru o glumă din Academia Cațavencu în camera unor basarabeni luai bătaie fizic, pe bune. Ei nu înțelegeau aceste glume: le citeau în cheie  tragică. De ce? Eu încerc să arăt aceste cauze care produc feluri de construcții interpretative radical diferite în cadrul aceleiași etnii, limbi.

Cu pop-ul da: am ales să păstrez câteva. Scena cu nunta de la Botoșani care s-a oprit ca să se uite nuntașii la Twin Peaks face ravagii. E emblematică – e o scenă de film. Nu vreau să mă scuz – aș fi putut scrie mai mult pe subiect, dar recunosc că pe mine pop-ul românesc nu m-a ținut aproape. Eu eram pe cel rusesc. Poate și de aici o distanță. Am încercat să pun în acest cocktail 90 de toate –  evident că proporțiile nu sunt egale. Din unele ingrediente am scăpat mai mult – din altele mai puțin. Sper să nu doară capul a doua zi, doar mahmureala e marcă de 90.

În lumile sociale prin care circuli pe ruta Chișinău-Timișoara-Iași-Cluj-București apar personaje și instituții care vor deveni fundamentale pentru conturarea unei culturi critice alternative în spațiul românesc. Originea acestei culturi critice a fost chiar confruntarea critică cu realitățile și narațiunile dominante ale tranziției. Cum analizezi acum, cu avantajul distanței temporale, evoluția acestor oameni? Ați ajuns unde credeați că o să ajungeți? Dacă nu, unde au fost accidentele de parcurs?

Cultura critică a apărut târziu aș zice. Tot conceptul de critică era îndreptat nu spre actualitate ci spre trecut: critica  românească însemna Jos comunismul și Jos Iliescu. Aveai voie doar la astea – de fapt era singura critică conștientizată: critică = anticomunism.  Parțial justificat prin lipsa de perestroika sau a unei epoci intermediare. Dar ideea de a critica altceva decât comunismul sau PSD – guvernarea? Era de neconceput. Așa cum nu existau alternative: democrația = capitalism: punct. La asta se adăuga fascinația și mimetismul occidental – fără nicio minimă reținere. Era ceva profund religios: pentru noi capitalismul și democrația au fost concepte religioase, nu politice. Un soi de religie laică, să nu speriem pe cei de pe Calea Victoriei. Până la un punct, repet, de înțeles. Doar că asta s-a extins prea mult. Mult prea mult. Plus are loc  re-cuplarea cu interbelicul si idealizarea acestuia: viitorul nostru era un soi de interbelic reșapat și retehnologizat.  Așa că Georgescu actual acolo-și are rădăcina + rugăciunea din Piața Universității. Ea a fost ascultată.

La mine povestea asta a venit abia după mutarea la Cluj (96) – odată cu întâlnirea găștii de la filosofie cu care am făcut Philosophy& Stuff. Acum spun în premieră – eu am ocolit tema asta. De ce? Cred că merită o carte separată. Voi scrie povestea asta într-o carte mai mică. O cred de asemenea foarte importantă. De aceea în carte gașca Philosophy& Stuff apare printre altele – parte a unui puzzle mare.  Ar fi dezechilibrat povestea mare. Nici Idea nu apare și nici Tranzit nu apare ca grup critic ci ca o istorie printre altele. Am încercat să nu fac epoca 90 strict după croiul meu, din acest motiv mă documentez mult.

Genealogia gândirii critice vreau să fie o carte separată: nu voi lăsa pe seama altora să ne scrie istoria. Glumesc, dar nu mult.

Dar că să nu ignor întrebarea spun că la baza exploziei acestui tip de gândire – și eu cred că noi am fost primul grup universitar de stânga din România post 90 asumat –  a stat pe de o parte genealogia noastră, realitatea din care veneam, dublată de lecturi, intersecții universitare externe, profesori etc.: școala franceză, CEU, G.M.Tamaș, C. Karnoouh, studii în universitățile occidentale + realitatea dură din teren și totala nemulțumire față de grila ”religios teologică” Păltiniș-GDS-Societate civilă.  Au existat un cumul de coincidențe care a făcut ceva ce rar se întâmplă. Claude Karnoouh spunea despre noi – grupul Philosophy& Stuff – că am fost cel mai inteligent grup întâlnit de el vreodată în mediul universitar global. Și avea ceva experiență. Acum privind în urmă cu experiența de azi: știu că asta e adevărat. Gașca aceea putea ”arunca în aer” orice centru universitar de top din lume la cât de buni erau. Doar că nu era loc pentru ei în România. Sper în doi ani să am cartea despre acest grup. Eu am fost privilegiat să nimeresc acolo când ei fermentau și să devin partea activă și mai ales să fac posibilă materializarea revistei. Eram puțin mai mare și mai pragmatic: a fost o nebunie – câțiva ani de vis. Voi fi și cronicarul grupului, sper.

Un tip de analiză față de care am mari rezerve, dar care mă fascinează în același timp, este ”analiza regională” sau ”etajera regiunilor”, cum frumos a numit-o Peter Demeny în recenzia cărții tale. Aici ești expert, atât când e vorba de diferențele dintre regiunile din România, cât și în ceea ce privește cele două țări surori, ca să nu ratăm ocazia folosirii unui clișeu. Astfel de observații sar aproape din fiecare pagină. Ele pot fi abordate în fel și chip, dar sigur nu lasă pe nici un cititor indiferent și sunt convins că există oameni complet enervați de ele. Crezi că s-au mai estompat trăsăturile și diferențele remarcate în anii 90, și în ce sens? Ca să dau un exemplu să fie clar la ce mă refer. Zici la un moment dat în cartea ta că toți oamenii din Constanța pe care i-ai cunoscut ți-au apărut mereu ca fiind foarte urbani comparativ cu orașe din alte regiuni și avansezi câteva ipoteze pentru o posibilă explicație. Doar că astăzi Constanța în sine nu mai este un loc urban. A suferit un proces de-orășenizare fără comparație cu celelalte orașe similare din România. Un astfel de spațiu nu are cum să mai producă oameni urbani ca cei pe care îi cunoșteai acum trei decenii.

Da, ai dreptate – accept rezervele tale. Și e normal să fie așa. Dar asta vine pe ce povesteam mai sus cu manelele, popul moldovenesc, genealogia umorului și conflictul bășcăliei etc. Eu explic mereu și mereu că aceste diferențe, practici, forme de organizare țin nu de esențialisme, ”mentalități”, ”psihologii ale poporului” ci de cauzalități sociale, economice, organizaționale. Eu, de exemplu, până și la observații legate de caractere regionale cum ar fiu suspiciunea – caut să găsesc cauzalități ce țin de organizarea instituțiilor care au dus la asta. În acest sens eu sunt veterotestamentar, adică marxist sau mai degrabă pe linia  Braudel și Wallerstein. La mine totul e legat de cauze sociale, economice, infrastructurale, administrative. 

Da, ce zici cu orașul Constanța e la fel ce zic cu Chișinăul. Se urbanizează enorm în comunism și are loc o ruralizare în 90: de la felul de a construi, la felul de a face instituții urbane politice pe model naș și fin: o ruralizare totală. De ce apar 10 perechi de nași în epoca 90 în Basarabia? Tradițional era o pereche, pe model religios? Păi pentru că devin plase sociale de siguranță: instituțiile dispar, plasele și ascensoarele sociale dispar. Îți iei 10 nași: unu îți rezolva un împrumut, altul plecarea la Italia, altul are grijă cu mâncarea, altul cu școala etc. Și tot așa. Asta e o revenire la arhaic, la rural într-o formulă modernă.

Eu de ce nu întârzii niciodată la întîlnire? Nu că sunt mai bun ci  pentru că vin dintr-o ”sectă” care de 200 de ani totul dar absolut totul se începe la ora fix – plus minus 3 secunde. De mic erai pedepsit penru întârziere. Asta produce comportamente exacte. Nu pentru că sunt mai bun – nu pot altfel.

Așa că eu umblând mult observ – și încerc să caut explicații. Unele îmi ies, altele nu. Înțeleg ce zici despre Constanța: sunt convins că așa e. Dar du-te la Sibiu și vezi un oraș de sute de ani, cu veche tradiție urbană,  devenit un sat românesc – poate cel mai rural oraș românesc. De ce? Așa cum părea Cluj în 90 – mai rural decât Iași. De ce? Foarte ușort de explicat – scrie în carte.

Așa cum văd tot soiul de istorii vechi devenite mituri dar care istoria și realitatea demult e alta: vezi cazul scandalului meu de la Timișoara care se crede cel mai multicultural oraș dar care demult nu mai are această realitate. Elita orașului se complace într-o falsă imagine de sine. Timișoara de azi nu mai e Timișoara de acum 100 de ani și nici măcar cea din anii 70. Ba chiar e pe dos: multiculturală cu morții și cam rasistă cu cei vii, chiar dacă are o moștenire multiculturală, multietnică. Arăt povestea asta: știu, deranjează. Chișinăul la fel – Dobrogea la fel. Și noi cam știm care sunt cauzele acestor schimbări. Mie îmi place să arunc aceste teme sensibile și pe alocuri deranjante. Ia încercă să zici că Vaslui are o populație mai urbană decât Sibiu? Să vezi ce scandal provoci: dar dacă am argumente?  Eu știu Piața Secu din Vaslui – așa ceva puține orașe au în România. E plăcut să crezi despre tine că ești aristocrat și când colo ești doar un copil de țăran: e mai bine să trăiești în minciună sau să-ți asumi demn ceea ce ești? Oricum nici țărani nu mai avem în tementul clasic: gata, s-a terminat și povestea lor.

Sau exemplu pe care-l dau cu ”copiii medievali” și de ce satele de câmpie par mai urbane decât cele de munte? CAP și colectivizarea virsus zone necolectivizate: tipul de muncă și organizare a schimbat tot. Povestesc și asta.

România este o țară fascinantă pentru că are aceste schimbări multiple, moșteniri complicate, influențe a trei imeprii etc.  – nu te plictisești deloc. Din păcate nu prea este cercetată serios.

Deși cartea este una în mod vădit autobiografică, tu apari și în unele fotografii ce însoțesc volumul, totuși aflăm foarte puține despre tine, cu excepția câtorva detalii atent curatoriate. Dacă te-ar întreba Eugenia Vodă ”cine era Vasile Ernu în anii 90”, ce i-ai răspunde?

Consider că aici nu am încercat să fiu prea concentrat pe mine: focusul pe mine e cumva cel de martor. Povestașul. Omul care spune, povestește și reflectează. Cred că în 90 eram un tip pe care-l bătea  vântul în toate direcțiile: eram plecat de mic de acasă, nu aveam o structură și scop. Nici ai mei nu făcuseră planuri cu mine: voiau doar să nu fac prostii mari. Lipsa de scop și structura erau riscante dar și ofertante. Era perioada în care te pierdeai ușor.

Cred că m-au salvat două calități: curiozitatea care mă ducea peste tot – am umblat foarte mult, în medii atât de diverse că și pe mine mă surprind azi uneori că știu oameni atât de diverși. Efectiv de la ciobani la profesori universitari și de la cerșetori la milionari și președinți de state. Unii apropiați. Și doi: știu să găsesc ușor oameni de bună calitate intelectuală și umană. Mulți din acești oameni m-au salvat și mental, și intelectual, și fizic, și financiar. Altfel trebuia să fi fost mort în 94. Am fost un om norocos: cu puțină inteligență și bunătate. Prostiile, pe care le-am făcut sunt mai degrabă din neglijență – dar mi le asum.

În final, spune-ne la ce lucrezi acum? Copiii dingo și Generația canibală vor deveni o trilogie prin apariția unui nou volum? Cum te raportezi la faptul că ”anii 90” a devenit o cottage industry culturală? Pare că nu mai era nimic de stors din lămâia comunismului și a venit rândul anilor 90. Ce reacții ai primit la cartea ta până acum, în acest context?

Nu, e destul diptic, e un proiect din două cărți. Am muncit cam mult la ele. Cinci ani și multă trudă pe lângă. Canibalii a fost cea mai grea – anii 90 sunt tare traumatici pentru noi, Observ că mulți nu vor să-și amintească multe de atunci. Mai traumatici decât anii 80 se pare.

Acum  am o carte care sper să iasă până la final de an – Mama se pregătește să moară: e un soi de carte de doliu despre moarte, cimitire, ritualuri de moarte. Am o carte în lucru despre relație Copii și părinți – un Turgheniev pe depresie și copii post depresie a secolului XXI. E o temă care mă interesează și e al naibii de ofertantă.

Cum am proiectul meu de aproape 10 ani în care în fiecare an schimb orașul, locul  de trai și stau 1-2 luni altundeva e timpul de o carte – chiar o trilogie. Anul trecut am stat la Reșița, anul acesta la Darabani, zona Botoșani. O Românie văzută din tren, una făcută cu stopul, alta la picior. Vedem ce iese: România este ofertantă pentru scris și cercetare. Eu nu am crize de idei, ci de timp – oricum lucrez organizat.

Mulțumesc frumos și succes în continuare!  

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Autorul lunii mai la Libris
• Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală
• VASILE ERNU: „Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim“
• Cronica româno-română a insuportabililor ani ’90
• Unii citesc atent – Emilia Chebac
• Vasile Ernu, autorul lunii mai: „În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”
• De la cititori #readingfunclub
• O prodigioasă cronică a istoriei noastre recente
• Clujul anilor ’90 – Transilvania culturală TVR – cu Vasile Hotea-Fernezan
• Vasile ERNU: „,Ce au trăitoccidentalii în 200 de aninoi am intensificat șiam trăit în 10-15 ani.”

Cautare