Cu Ultimii eretici ai imperiului, Vasile Ernu ridică, vizibil, mizele spectaculosului şi… ereticului Născut în U.R.S.S. (2006), dar le şi clarifică. „Ostalgia“ ironică a volumului de debut a fost interpretată de unii ca o apărare şi ilustrare a Imperiului sovietic defunct, nu ca o „luptă cu inerţia“ gîndirii. Lucrurile stăteau însă exact pe dos. Ulterior, implicarea fostului redactor al revistei Philosophy & Stuff în coordonarea proiectului colectiv Iluziile anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (2008) l-a aruncat în plin război politico-intelectual (boieri vs oieri ai minţii, intelectuali băsescieni vs antibăsescieni etc.). Dar Ernu e un intelectual critic independent şi liber, nu un căuzaş partizan. A-i lipi etichete de genul „stîngist“, „neomarxist“, „nostalgic al comunismului“ mi se pare – mai ales în urma lecturii Ultimilor eretici… – complet inadecvat. În realitate, „avocatul U.R.S.S.-ului“ este un deconstructor radical: nu numai al comunismului, ci al tuturor sistemelor dominante din ultimul secol. E, în plus, înzestrat cu un umor versatil şi cu un spirit critic ieşit din toate canoanele. Educat la şcoala literară a lui Dostoievski – Cehov – Ahmatova – Platonov – Şalamov – Ilf şi Petrov – Venedikt Erofeev, el combină liber, într-un simpatic cocktail Molotov al ideilor, Biblia cu Nietzsche, Marx, Heidegger, Agamben, Schmitt, Foucault şi gîndirea anarhistă.
Noutati
Cum (mai) poţi fi eretic?
Paul Cernat / Observator cultural / Nr. 501, 18.11.2009
O narativizare şi o dramatizare a unor idei-dinamită
Principala problemă a acestui volum greu clasabil va fi una de receptare. Atît lectura pur literară, cît şi cea pur ideologică sînt nerecomandabile, iar eventuala înfierare a ideilor cărţii de către fanii necondiţionaţi ai Raportului Tismăneanu sau susţinerea simetrică venită din partea anti-„boierilor minţii“ ar fi la fel de nepotrivite. Ultimii eretici… nu este nici manifest ideologic, nici ficţiune artistică. Receptarea abundentă – elogioasă pe ansamblu, dar nu lipsită de controverse –, a opului anterior venea, cu siguranţă, şi din caracterul său asumat nonfictiv, autobiografic. De astă dată însă, Ernu schimbă parşiv strategia, cu riscul de a-şi diminua drastic audienţa: avem de-a face cu o narativizare şi o dramatizare a unor idei-dinamită, în cadrul unui scenariu epistolar cu măşti: cine va încerca să impute exageraţiuni sau reducţionisme personajelor o va face pe proprie răspundere. Mai ales că bîrfele şi trimiterile ad personam lipsesc cu desăvîrşire: nu anumiţi indivizi sînt puşi aici în discuţie, ci comportamentele sociale şi ideile unor tipuri umane generice: de la, să zicem, profitorii comunismului pînă la beneficiarii consumismului sau ai anticomunismului.
Comentatorii au remarcat deja faptul că formula Ultimilor eretici… este una „clasică“, descinsă din romanul pedagogic de secol XVII (Scrisorile persane ale lui Montesquieu, Micromégas de Voltaire etc.), în vreme ce titlurile lungi şi ceremonioase ale capitolelor se înscriu în buna tradiţie a romanului european premodern („În care este vorba de…“). S-ar zice că însăşi această formulă „retro“ (rezultat al unei „nostalgii progresiste“) reprezintă o erezie în raport cu noile trenduri. (Non)ficţiunea străinului trimite, frapant, la Scrisori persane, cu deosebirea că filonul epic şi abundenţa de interlocutori din textul lui Montesquieu lasă locul, la basarabeanul nostru din Odessa, unei naraţiuni reduse la epură şi unui tandem „tradiţional“ de protagonişti: discipolul Vasili Andreievici, alter ego al lui Vasile Ernu, şi bătrînul său maestru A.I., numit, dostoievskian, „Marele Instigator“. Primul e un vechi anarhist, membru, în anii ’30, al unui complot împotriva lui Stalin, trimis în Gulag, eliberat şi ajuns în Occident pe post de critic al capitalismului. Celălalt – un om încă tînăr, născut într-o familie de neoprotestanţi moldoveni din U.R.S.S. şi descins la studii într-o Românie pe care o comentează acid. Celor doi actori principali li se adaugă, indirect, o sumă de personaje abstract-alegorice: Cinicul, Entuziastul, Estetul, Farmacistul. În mod derutant, aceşti noi Ilf şi Petrov schimbă între ei scrisori pe suport de hîrtie, deşi folosesc curent e-mai-lul sau messenger-ul… Ceea ce îi leagă, peste timp şi mode, este – pe lîngă umor – marginalitatea anarhică, eretică în raport cu orice Sistem dominant şi cu orice formă de falsificare a libertăţii interioare.
Rama narativă e sumară, bazată pe vechi convenţii de gen (epistolarul, manuscrisul recuperat), dar inteligent ticluită: stimulat de mesajul soţiei lui A.I., Vasily Andreievici străbate, într-un tren, maica Rusie în cîteva zile pentru a ajunge la căpătîiul maestrului său muribund. Nu-l mai prinde în viaţă, dar recuperează o ultimă scrisoare prin care Marele Instigator îi încredinţează arhiva epistolară, „manuscrisul corespondenţei lor din ultimii ani“: „Citindu-l, de cîteva ori, mi-am dat seama că acest volum este cartea ta, îţi aparţine în întregime, eu nefăcînd decît să scriu lucruri pe care le-am discutat, le-am auzit de la tine sau care m-au făcut să duc mai departe anumite gînduri ale tale. (…) Mai cred că e bine ca acest volum să apară mai întîi în propria ta ţară, în «noua ta Patrie», cum spui tu, unde poate avea mai mulţi sorţi de izbîndă. Şi te rog mult să-l traduci tu în româneşte pentru a-i păstra trăsăturile stilului tău“. În felul acesta sînt eliminate, dintr-un foc, orice posibile acuze privind uniformitatea stilistică.
O provocare a inteligenţei
Stilul direct şi maliţios, „dialectic“ şi paradoxal, combină, savant şi cu umor incisiv, ceremonialul tacticos al prozei ruse cu rafinamentul speculativ al gîndirii critice occidentale. Ernu testează, pas cu pas, potenţialul tuturor armelor de subversiune modernă fabricate de mintea umană: de la anarhism şi amorul liber predicat de Alexandra Kollontay la terorismul islamic, de la economia subterană şi strategiile lumii interlope la comunităţile religioase paralele în raport cu societatea dominantă, de la eliberarea „naturală“ prin alcool (reluată din Născut în U.R.S.S.) la cea „artificială“ prin droguri. Cei doi protagonişti îşi analizează lucid, à tour de rôle, propriile experienţe de viaţă şi le dezvoltă comparativ, cu o ironie conţinută: A.I. radiografiază nemilos fizionomia stalinismului şi capitalismului, „strategiile imperiale“ de manipulare şi reprimare din U.R.S.S. şi S.U.A. (PR-ul vs politrucul, presiunea creditului bancar vs teroarea ideologică, deportarea în Siberia vs expulzarea în Occident, politizarea vs comercializarea trupurilor moarte…), neevitînd locurile comune despre caracterul „religios“ al fiecărui sistem.
Iar Vasily Andreievici, copil al brejnevismului şi adolescent al perestroikăi, descins la studii în România – patria de adopţie, ce se cere a fi „învăţată“ –, denunţă deopotrivă zelul delator inspirat de „mitul“ copilului sovietic Pavlik Morozov şi turnătoria de masă din timpul comunismului românesc. Apreciază disidenţa pentru că a facilitat dialogul între două sisteme opuse, dar o denunţă drept „comunism pe dos“. În materie de scrieri ale Gulagului, V.A. nu-l creditează prea mult pe mesianicul Soljeniţîn (O zi din viaţa lui Ivan Denisovici i se pare inautentică – vezi episodul lingurii din lagăr… – şi cam „hrusciovistă“), fiind, în schimb, un admirator al izolatului Şalamov, cu ale sale Povestiri din Kolîma şi al lui Platonov (Cevengur e considerat cea mai profundă critică a utopiei totalitare). Fript cu mesianismul exclusivist al intelighenţiei ruse, el scrie cele mai drastice pagini despre establishmentul anticomunist din România actuală – sau, în termenii lui Adam Michnik, despre „anticomunismul postcomunist“: „Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să vedem efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. […] Puterea financiar politică a înţeles foarte bine strategiile de poziţionare oportunistă a intelighenţiei şi a jucat cu ea această carte. Aşa că i-a oferit remunerări simbolice şi financiare, fiind, de fapt, foarte puţin interesată de adevăratele probleme ale culturii, educaţiei, cercetării etc., dovadă bugetele execrabile acordate acestor domenii“. În plus, nu ezită să vadă în comunism o „ultimă epocă de aur a creştinismului“ şi a sentimentelor sublime (iubirea, prietenia), devenite căi de salvare de sub dictatul ideologic. Înseamnă oare asta o reabilitare a vechiului regim? Nici vorbă: e doar o provocare a inteligenţei… Eretici inclusiv faţă de ateismul stîngist, V.A. şi A.I. nu ignoră, altminteri, „soluţia mistică a credinţei“ – dimpotrivă, o recuperează ingenios (vezi, între altele, episodul întîlnirii din tren cu un straniu călugăr rus, fost copil al Partidului şi beneficiar al capitalismului).
Unele speculaţii promiţătoare se desumflă prematur
Rezultatul final la care Ernu ajunge este mai degrabă minimal: împotriva capitalismului consumist şi hedonist, dominat de tirania moale a eficienţei mercantile, singura soluţie de rezistenţă e lupta de „partizani“ – şi de ariergardă – pentru salvarea sufletului individual. Nu confruntarea directă, violentă cu Adversarul constituie, aşadar, cea mai bună „lovitură“, ci eschiva şi replierea spre margini. Că autorul e un radical benign şi un anarh rezonabil se vede inclusiv din faptul că nu urmează calea soluţiilor violente antisistem, chiar dacă le înţelege motivaţiile: personajele sale nu propovăduiesc nici amorul liber made in Kollontay, nici terorismul şi violenţele de orice fel, nici activităţile antisociale. Admirator al omului singur, dispus să îşi asume toate riscurile, el nu vine, cum s-ar crede, dinspre Marx (denunţat, nu o dată, drept vetust), ci dinspre Ilf şi Petrov. Adevăraţii opozanţi antisovietici nu sînt, în viziunea sa, cei care s-au opus Sistemului, ci cei care s-au situat cu totul în afara regulilor de joc ale acestuia: speculanţii şi traficanţii (la noi: bişniţarii) de tip Ostap Bender, marii izolaţi sau sectele neoprotestante, cu modul lor paralel de viaţă la marginea societăţii… Ca să rezişti cu adevărat, trebuie să-ţi asumi pînă la capăt condiţia de perpetuu marginal: iată lecţia esenţială a cărţii. Ernu scrie pagini admirabile despre erezie şi condiţia periferică („Erezia este o formă radicală, minoritară, marginală de a critica ceva oficial şi majoritar. Este periferia credinţei, periferia Imperiului, oricare ar fi acel Imperiu“). Pe aceeaşi linie, el „comite“ şi cîteva reflecţii excelente despre romanul lui Bram Stoker şi figura vampirului – emblematică, în opinia sa, pentru condiţia românească. Devine însă de-a dreptul irezistibil cînd dizertează, amuzat, despre „tranziţia ca mahmureală“ şi cînd pune alături – într-un comparatism antropo-ideologic halucinant – constipaţia esticilor cînd ajung în Occident cu diareea occidentalilor ajunşi în „tualeturile“ ruseşti…
Două-trei capitole, naive sau prea diluate, puteau să lipsească fără mare pagubă: bunăoară, cel în care Vasily Andreievici se evocă, după 1990, în ipostază de „consultant în domeniul furtului, învăţîndu-i pe marii bandiţi ai vremii că furtul este munca cu nivelul cel mai mare de profit“. Există şi pagini în care cazuistica filozofică atinge un nivel prea ridicat de abstractizare pentru a „trece ecranul“ (de exemplu, capitolul XXV, cu consideraţiile sale despre valoare în capitalism). Unele speculaţii promiţătoare se dezumflă prematur (cele despre amorul liber, de pildă). Însă, pe ansamblu, cartea entuziasmează prin verva speculativă, umorul coroziv şi curajul intelectual cu care atacă aproape toate „marile teme“ ale unui secol ieşit din ţîţîni. Aflat la răspîntie de Imperii, de civilizaţii şi de tradiţii culturale, dar şi la frontiera a numeroase discipline (filozofie, antropologie, politologie, sociologie), Ernu riscă, aparent, totul în planul ideilor pentru a ateriza – confortabil – în plasa de siguranţă a literaturii, singura care-i conferă, de fapt, identitate. O literatură de idei situată în vechea tradiţie a maeştrilor gîndirii critice… Nu vă lăsaţi înşelaţi de aerul ei mucalit: protejat de alibiurile literare, Ernu pune în discuţie toate cele, într-o tentativă exemplară de a regăsi – dincolo de orice Imperii şi Sisteme – ultima ratio a libertăţii. Nota bene: a libertăţii ca erezie…
Ce este, totuşi, Vasile Ernu? Eseist? Prozator? Din toate cîte ceva, dar, înainte de orice, un gînditor inteligent, incomod şi personal, remarcabil prin amprenta stilistică şi prin poziţia spirituală. Ultimii eretici… e o carte, în felul ei, clasică, ale cărei deschideri vor „rodi“ tot mai mult odată cu trecerea timpului. Mai vorbim peste 20 de ani.
Despre intelectualii ruşi şi români din Basarabia
Dumitru Crudu si Emilian Galaicu Paun relateaza despre lansarea cu nabadai de la Chisinau
Pentru o seară, „Mark Tkaciuk nu există”
18.11.2009 / Europa libera
Paradoxală ţară şi RM aceasta, al cărei imn de stat ridică-n slăvi Limba noastră, dar care o vorbeşte de te strînge-n spate, păstrînd în Constituţie articolul 13, de tristă faimă. Mai încoace, descopăr că sperietorile nu pun pe fugă, ci atrag zburătoarele mai ceva ca panourile publicitare.
Scurt pe doi, săptămîna trecută anunţam lansarea carţii lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, Polirom, 2009, printre vorbitori figurînd şi Mark Tkaciuk, adevărat – pus în ecuaţie cu Oleg Serebrian. Replicile nu au întîrziat: „Mark Tkaciuk la/şi Cartier?!!” (În realitate, este vorba de lansările de la Librăria din Centru, pe care le moderez de ceva timp, avînd invitaţi de toată mînă, de la ex-preşedintele Petru Lucinschi la ex-pepecedistul Ion Varta.) Că însuşi autorul şi-a propus să aibă o dezbatere de idei şi nu o baie de mulţime, nu mai conta – îi ofeream, vezi Doamne, duşmanului de clasă/neam o tribună, iar aşa ceva nu e cu putinţă, dom’le! (Mea culpa: şi eu am avut o reacţie asemănătoare cînd am dat nas în nas în studioul chişinăuean al Europei Libere de Victor Stepaniuc…)
Vladimir Beşleagă, Vasile Ernu, Emilian Galaicu Păun (instantaneu realizat de Vasile Botnaru)
Ca să vadă cu ochii lor ceea ce nu e cu putinţă, şi anume cum ex-consilierul lui Voronin lansează cartea unui scriitor român originar din Basarabia, a venit lume de pe lume – niciodată Libăria din Centru nu fu mai plină. Cei 160 mp s-au dovedit neîncăpători pentru toţi doritorii să ia parte la minune, unde mai pui că – respectînd parcă toate convenţiile genului – aceasta se lăsa aşteptată. Pierduţi în mulţime, alţi doi vorbitori anunţaţi – romancierul Vladimir Beşleagă şi prozatorul & traducătorul Oleg Pamfil – treceau neobservaţi, chit că anume ei erau ceea ce s-ar numi „din domeniu”. Doar că, între timp, avusese loc o extindere a domeniului luptei (ca să-l citez pe Michel Houellebecq), de la dezbaterea de idei la una politică.
Starea en-attendant-godot devenind insuportabilă, s-a început şi fără. Nu-i vorba, autorul era bine prezent, iar prezenţa sa de spirit decrispase nişte feţe, dar sentimentul aproape general era că are loc o lansare in absentia (lipseau de fapt doi, Tkaciuk şi Serebrian, unul însă în mod special). Şi atunci, dînd puţin peste cap scenariul iniţial, a ieşit la rampă auctorele nostru, cu următoarea afirmaţie bulversantă: „Mark Tkaciuk nu există…” (pour les connaisseurs, o parafrază adusă la zi după cele scrise la pag. 87 a cărţii: „Ceauşescu nu a existat, a existat însă o hologramă cu chipul lui, proiecţie a propriului său popor, a oamenilor lui din aparat şi a intelectualilor din ţara lui (…) Dacă Ceauşescu ar fi avut curajul să-şi privească supuşii, s-ar fi îngrozit, căci şi-ar fi văzut propriul chip monstruos. Iar noi am fost prea fricoşi şi laşi pentru a-l privi şi a ne vedea chipul”). Altfel spus, Mark Tkaciuk „este un produs prin excelenţă al industriei cultural-politice” a RM. Or, miturile trebuiesc deconstruite tocmai prin coborîrea lor în realitatea imediată.
Excelenta analiză pe text a lui Vladimir Beşleagă, cu răsturnarea de perspectivă în final: nu autorul îi dăruieşte cititorului său (foarte exigent!) volumul proaspăt apărut, ci acesta din urmă îi înmînează lui Vasile Ernu cartea înnegrită de notiţele sale pe marginea textului; memorabila formulă a lui Oleg Pamfil („periuţă de dinţi pentru creier”); cancanurile verbale ale autorului; oferta (Ernu: „Daţi-mi orice mit şi-l deconstruiesc în 3 luni de zile!”) şi cererea (o voce din sală: „Cît face să deconstruiţi Mitul – ştim cu toţii care – pentru bunică-mea?”), nici nu am observat cum a trecut o oră şi mai bine. Godot n-a mai venit; Serebrian s-a rotit o oră deasupra Chişinăului, apoi cursa Tarom a făcut cale-ntoarsă spre Bucureşti, ceaţa împiedicînd avionul să aterizeze. Deja după lansare, aveam să aflu că şi Tkaciuk se afla în aeroportul din Chişinău, aşteptînd pe cineva de la Viena. Era 19.30 şi nimeni nu se mai grăbea nicăieri – baia de mulţime a lui Vasile Ernu nu s-a transformat, aşa cum îşi dorise aurorul, într-un duş scoţian.
La ieşire vorbeau doi tineri: „Vezi, dacă tot spui că Mark Tkaciuk nu există, el chiar ia (Sic!!!) şi nu există!”, zise primul; „Şi atunci, de ce n-am spus asta timp de 8 ani de zile?”, a venit replica celuilalt. I-am lăsat în prag, sigur că-n cele din urmă se vor descurca – aveau în mîini cîte o „periuţă de dinţi pentru creier”…
Şi încă: dacă tot atrag atîta lume sperietorile de ieri, mă gîndesc să-l chem pentru seara de poezie a revistei Clipa de joia aceasta pe Victor Stepaniuc, cel care se temea că, acordîndu-le burse copiilor basarabeni, România ne fură viitorul.
Volumul „Ultimii eretici ai imperiului” lansat la Librăria din Centru
Vasile Ernu18.11.2009 / Europa libera
O lansare de carte cu poveste.
Aseară a fost lansată cartea Ultimii eretici ai Imperiului al cărei autor este scriitorul Vasile Ernu. Evenimentul a avut loc la Librăria din Centru şi a adunat oameni de cultură, scriitori, profesori, studenţi şi iubitori ai literaturii, printre ei si Dumitru Crudu.
Prezenţa lui Mark Tkaciuk la lansarea cărţii lui Vasile Ernu, „Ultimii eretici ai imperiului” era dată ca şi sigură cu cîteva săptămîni înainte ca evenimentul să aibă loc. Fiind anunţată cu surle şi trîmbiţe, devenise peste noapte un subiect monden întors pe toate feţele. Pe bloguri, pe site-uri, pe facebook răsunaseră destule voci nemulţumite că autorul l-a invitat la prezentarea cărţii sale pe unul dintre liderii partidului comunist din Republica Moldova. Ba chiar mai mult decît atît, în semn de protest faţă de iniţiativa lui Vasile Ernu, unii dintre intelectualii de seamă ai urbei au refuzat să vină la lansare şi şi-au exprimat public iritarea, că adică la ce bun şi cu ce scop l-a chemat autorul la lansarea unei cărţi publicate în România pe unul dintre cei mai inflexibili şi mai românofobi, în opinia acestora, fruntaşi comunişti.
În acelaşi timp, la ora cînd trebuia să înceapă lansarea, Libăria din Centru se dovedise a fi neîncăpătoare. Era atît de multă lume încît nu aveai unde arunca un ac. Erau mai mulţi oameni decît cărţi în librărie şi, nu este exclus, că unii dintre cei prezenţi să fi venit chiar pentru Mark Tkaciuk. Dar posibil că nu, deoarece nimeni nu a plecat atunci cînd controversatul om politic aşa şi nu a mai apărut. Iar coada lungă de cumpărători care aşteptau răbdători cu cartea în mînă un autograf zicea clar pentru cine venise cea mai mare parte din public. Adică venise pentru Vasile Ernu.
Cu toate acestea, mulţi şi-au săltat sprîncenele întrebîndu-se, totuşi, oare chiar autorul l-a chemat pe Mark Tkaciuk la eveniment sau tot ce s-a întîmplat a fost pur şi simplu un element al unei strategii perfecte pentru a crea vîlvă în jurul cărţii sale şi pentru a o vinde mai bine. Dacă ăsta a fost scopul, atunci Vasile l-a atins cu brio.
Pe de altă parte, autorul l-a chemat pentru a demonstra, aşa cum s-a exprimat chiar el în timpul lansării, că Mark Tkaciuk nu există. Adică, afirmase ieri Vasile Ernu, cel împotriva căruia ar trebui să lupte intelectualii se află chiar în capetele acestora.
Vasile Ernu alături de Emilian Galaicu Păun
Dacă am lua-o de bună această explicaţie, atunci aceasta ne-ar putea apropia şi mai mult de conţinutul cărţii sale. Căci, în afară de Mark Tkaciuk la lansare urma să mai vină şi Oleg Serebrean, un reprezentant de marcă al dreptei. Adică, extremele urmau să se întîlnească şi să se confrunte. Aşa cum se întîmplă şi în cartea sa: Ultimii Eretici ai imperiului. Altfel spus, Vasile Ernu ne-a deconspirat esenţa cărţii sale înainte s-o deschidem şi s-o citim.
si iata si coperta 4 interior + ultima pagina a volumului pe care l/am primit de la Besleaga. Este si o ecuatie unde omul calculeaza orele petrecute citind aceasta carte. Notitele din interior sint fascinante… e notat si insemnat peste tot si in toate formele posibili se imposibile….
Turneu lansare
Vasile Ernu / Ultimii eretici ai Imperiului
Iaşi
- Joi, 12 Noiembrie, ora 19.00
- Librăria Avant-Garde
- str. Lăpuşneanu nr. 16
- Invitaţi: Liviu Antonesei, Dănuţ Mănăstrireanu, Dan Petrescu
Chişinău
- Marţi, 17 Noiembrie, ora 18.00
- Librăria din Centru
- str. Ştefan cel Mare nr.126
- Invitaţi: Vladimir Beşleagă, Oleg Panfil, Oleg Serebrian, Mark Tkaciuk
Timişoara
- Joi, 19 Noiembrie, ora 18.00
- Cartea de nisip
- str. 9 Mai, nr. 3
- Invitaţi: Radu Pavel Gheo, Dan Ungureanu, Daniel Vighi
Cluj
- Vineri, 20 Noiembrie, ora 18.00
- Cafenea Insomnia
- Str. Universităţii nr. 2
- Invitaţi: Aurel Codoban, Alex Goldiş, Mihnea Măruţă
Există viaţă şi în capitalism, dar mai departe de centru
interviu de Ana-Maria Onisei pentru Mediafax / octombrie
BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Scriitorul Vasile Ernu, care şi-a lansat săptămâna trecută cel mai recent volum, intitulat “Ultimii eretici ai Imperiului”, a povestit pentru MEDIAFAX cum a ajuns să scrie relaxat despre comunism şi cum şi-a promovat într-un mod inedit propria carte, pe platforma de microbloging Twitter.
Scriitorul Vasile Ernu şi-a lansat săptămâna trecută cel mai recent volum. “Ultimii eretici ai Imperiului”, apărui la editura Polirom, spune povestea unui bătrân terorist care a încercat să-l asasineze pe Stalin, disident ce a scandalizat mai multe regimuri politice, şi a un tânăr scriitor specialist în tehnici de fraudare a bancilor. Deşi eroi din generaţii diferite, ei îşi împărtăşesc idei, tehnici de luptă şi de subzistenţă, dar şi forme de rezistenţă şi virusare a unor mecanisme de control şi represiune.
Pentru MEDIAFAX, Ernu povesteşte despre cum a ajuns să scrie relaxat despre comunism şi recomandă într-un mod inedit propria carte. Ernu a mai publicat volumul “Născut în URSS”.
Reporter: Te-ai născut în 1971, în URSS. Aş vrea să alegem o zi din viaţa ta înainte de ’89 şi una din 2009 şi să le punem faţă în faţă. Putem face o paralelă? Ce s-a schimbat? Diferă provocările cu care te confruntai atunci de cele de acum?
Vasile Ernu: Cine crede că viaţa este diferită datorită regimului politic se înşeală amarnic. Viaţa este diferită mai întâi datorită vârstei. Regimurile politice sunt chestiuni colaterale. De exemplu: am 14 ani. Tatăl meu se întoarce din Uzbechistan, undeva departe, la hotar cu Afganistan. A fost să-l viziteze pe fratele meu care era în armata sovietică în Afganistan să “elibereze ţara prietenă”, cam aşa cum fac azi americanii. Şi mi-a adus un produs care numai în cele mai frumoase vise se putea întâmpla: o pereche de blugi. Eram la vârsta la care înţelegeam că unele fete mă plac, altele nu (mai ales alea pe care le plăceam eu – asta e paradoxul şi frumuseţea vieţii). Am apărut la şcoală, eram primul copil din acea şcoală care avea o pereche de blugi. Am devenit erou, toţi mă invidiau şi fetele se uitau după mine. Eram un erou foarte timid, însă am fost erou. Fie şi pentru o oră. Aşa ceva nu se uită, aşa ceva nu se poate repeta.
Azi mă tem să intru în magazinele cu blugi pentru “a nu strivi corola de minuni a lumii”. Îmi cumpăr foarte rar blugi pentru a nu pângări acel vis al copilăriei. Cum zice un erou de-al meu: Jos mâinile murdare de pe visul copilăriei mele!
Rep.: Scrii despre subiecte grave pe un ton relaxat, punctezi lucrurile importante cu uşurinţa povestitorului, o calitate rară şi o marcă pe care deja ai impus-o. De unde vine această “relaxare”?
V.E.: E foarte riscant să fii relaxat şi să ai umor fiindcă poţi cădea foarte uşor în kitsch. Cred că asta vine din istoria mea biografică şi bibliografică. Maeştrii mei sunt oameni ai ironiei şi umorului, iar umorul meu este destul de odessit, deci un amestec de valaho-ruso-evreiesc, un soi de klezmer. Ce mi-ar fi plăcut să cânt! Şi nu am renunţat la ideea de a scoate un CD în următorii ani. Apropo, am cântat în unul din filmele lui Igor Cobileanschi. În ăla cu becul: când se stinge lumina. Amicul Thomas Ciulei monta filmul şi avea nevoie de unul să cânte la final. Nu avea pe nimeni şi şi-a amintit că am cântat cu ceva lăutari la un chef aşa că m-a pus pe mine să când cu lăutarii de la Clejani. Mare realizare… Deci am debutat şi în muzică, e adevărat că destul de incognito.
Apoi, eu sunt un tip sincer şi franc şi nu mă tem decât de apa adâncă (la propriu). De aici vine şi relaxarea. Mă rog, asta cred eu, poate în realitate nu e nimic adevărat. Cine ştie.
Rep.: Pentru “Ultimii eretici ai Imperiului” ai ales să spui povestea a doi eroi din lumi diferite – bătrânul terorist care a încercat să-l asasineze pe Stalin şi un tânăr scriitor specialist în fraudarea băncilor. Ce îi uneşte pe cei doi? Care e spaţiul lor comun?
V.E.: Cei doi eroi au câteva date de biografie comună. Însă nu acesta este elementul forte. Nici măcar limba. Ceea ce-i uneşte şi-i ţine împreună este un anumit mod de a gândi. Sunt doi oameni curajoşi, nu se tem de idei, nu se tem să pună întrebări radicale. Sunt oameni foarte incomozi, chestionează situaţiile în răspăr, neobişnuit. Sunt oameni pe care după ce-i cunoşti rămâi fericit şi îţi dai seama că te-au ajutat să înţelegi ceva esenţial. Înţelegi că viaţa îi este dată omului o singura dată pentru a nu muri prost.
Rep.: Care e amintirea cea mai dragă pe care o ai din timpul lucrului la “Ultimii eretici ai imperiului”?
V.E.: Zilele pe care le-am petrecut la Tescani scriind. Am avut o bursă. În octombrie, în una din dimineţi m-am trezit cu ninsoare. O atmosfera tare idilică: copacii cu frunze galben-roşcate şi peste ele se aşeza un strat de zăpadă albă şi moale… O senzaţie foarte stranie, dar plăcută. Atunci mi-am zis să fiu mai bun cu eroii şi cititorii mei: există viaţă şi în capitalism, dar mai departe de centru.
Rep.: Ai acceptat propunerea lui Andrei Ciubotaru, unul dintre cei mai activi bloggeri, de a lansa un concurs cu cartea ta pe Twitter. La ce ţi-a folosit ca scriitor această decizie? Dar cărţii, cum i-a folosit?
V.E.: Mie îmi plac ideile noi. Din cunoştinţele mele, el e primul care foloseşte acest mijloc de promovare. Mi-a povestit acum şase luni ce vrea să facă şi i-am promis că atunci când apare cartea o să i-o dau pentru concurs. Ţin ca această carte să ajungă la un public cât mai mare şi la o anumită, hai să-i zicem, “clasă de mijloc”. Mă interesează oamenii “conectaţi” fiindcă am teme care-i vizează direct. Sper să fi ajutat la ceva.
Rep.: Dacă ar fi să scrii “cartea viitorului”, din punct de vedere tehnic, fizic, cum ar arăta? Ce subiect ar avea? Unde şi cum ai alege să o publici şi în ce format?
V.E.: Scriu această carte. Viitorul e în urma noastră oricum n-am aborda subiectul. Aş publica tot pe hârtie: nu avem la momentul actual ceva mai performant decât hârtia. Ecranul e o soluţie însă nu bate hârtia, din păcate (sau din fericire). Viitorul înseamnă utopie. Cred cu convingere că trebuie să producem utopii, să reînvăţăm să visăm, să nu ne fie teamă să visăm. Dacă renunţăm la vise se pierde de fapt cel mai important lucru. Se pierde actualitatea. Acesta este noul meu proiect. Vreau să rup limitele viselor. O să vedem ce o să iasă.
Rep.: La lansarea volumului îl rugai pe Florin Dumitrescu să se gândească la un slogan. Cum ai recomanda tu cartea?
V.E.: Vorbeam cu mai mulţi oameni din domeniu publicitar. Şi cu Florin Dumitrescu, dar şi cu Şerban Alexandescu. Florin a citit cartea târziu, când ea era gata.
Nu folosesc reţete în promovare. În carte critic destul de dur reţetele de PR, strategiile de marketing şi publicitate. Dar: să fiu înţeles clar, în ciuda faptului că eu condamn aceşti politruci de tip nou nu sunt împotriva existenţei lor. Orice societate are nevoie de ei. Problema mea mare este următoarea: au depăşit domeniul lor de activitate şi încearcă să devină model social. Asta mă deranjează. În rest, cu sloganul e o glumă. Pot face câte un slogan pe oră, nu asta e miza. Imperiul contratacă… ereticii veghează.. Ernu dezgroapă securea războiului şi fumează pipa păcii…. Ce vremuri, ce ierburi… Glumesc, dar cartea chiar e bună, am citit-o, garantez pe mine. Ernu nu mă poate minţi.
Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. Primul său volum, “Născut în URSS” (editura Polirom, 2007) a fost nominalizat la Premiul de debut al revistei Cuvântul, Premiul pentru Roman şi Memorialistica al revistei Observator Cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul. A fost distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, “Născut în URSS” este în curs de apariţie la editurile Akal din Spania, Hacca din Italia, KX – Critique&Humanism din Bulgaria şi L’Harmattan din Ungaria.
Ruskiy desant
Un interviu cu cei 3 crai de la rasarit invitati la festival: Prilepin, Ivanov, Kotomin (si hop si eu cu traducerea pe ici pe colea)… facut de Rogozanu…
Festivalul a luat sfirsit… sintem vii
festivalul a luat sfirsit.. multumiri tuturor…..
sintem vii (si kulmea .. nu sintem mamuri… dar Zahar Prilepin este inca in oras asa ca e timp).
pentru iubitorii de literatura si muzica buna… Orkestra Che / Guten morgen Mayakovsky.. In videoclip este folosita arhiva de film a poetului….
http://www.youtube.com/watch?v=NJqSNEx4_Fg&feature=PlayList&p=A88FBCB307FFEBB6&index=14
Ultimii eretici ai Imperiului si testamentul anticapitalist
Alina Purcaru / Suplimentul de Cultura Nr. 247, 31 Octombrie-06 Noiembrie 2009
Vasile Ernu a lansat Ultimii eretici ai Imperiului intr-un ton de petrecere generala miercuri, 21 octombrie, la Clubul Taranului Roman. Daca atmosfera a fost de mondenitate spumoasa, de la care nu s-a sustras nimeni, ideile schimbate de cele doua personaje ale cartii nu sint chiar genul care sa te faca sa zimbesti. Nascut in URSS a fost o carte intens disputata, dar pe linga Ultimii eretici ai Imperiului pare un cuminte Cuvint inainte. Daca in prima lui carte Vasile Ernu refuza sceptic discursul anticomunist si pro-occidental din motive mai degraba sentimentale, de data asta ataca agresiv, concertat si radical doua fronturi: si discursul de contestare a fostului regim comunist, si practicile capitaliste, iar tacticile cu care combate sint mult mai elaborate si mai subversive decit la debut.
“Numai intr-un regim in care poti fi pedepsit functioneaza critica”
Cartea e un stufos, palpitant si socant epistolar intre doua personaje, la marginea fictiunii: Vasiliy Andreevici, un fel de anarhist modern cu lecturi din Gadamer si abilitati de spargator de banci, si A.I., un fost disident care pusese la cale asasinarea lui Stalin si acum calatoreste intens, invitat la tot felul de conferinte si colocvii din Occident. Comunismul, spun personajele lui Vasile Ernu, era dominatia politicului, fata de care mai puteai fi subversiv, capitalismul e imun insa la astfel de practici. “Numai intr-un regim in care poti fi pedepsit functioneaza critica. In capitalism, ea nu mai functioneaza. Sint tot mai convins de asta. In capitalism, critica are un singur rezultat: modifica niste cifre in contabilitate”, cugeta batrinul A.I., nostalgic dupa vremuri in care guerrilla parea posibila.
Vasiliy Andreevici si A.I., in calitate de ultimi eretici ai Imperiului si beneficiari ai spatiului fluid pe care li-l lasa corespondenta, elaboreaza si impartasesc tactici si practici prin care sa fenteze ideologiile ajunse la monopol, discursul dominant si idolii zilei. Schimba idei cu fitil care, anuntate pe cel mai lejer ton, in doua fraze, forteaza logica opticii “in raspar” (nu disidentii, ci bisnitarii sau speculantii s-au sustras cu adevarat controlului in statul comunist, alegind anomia, si despre ei ar trebui sa vorbim mai mult decit despre primii), iau la bani marunti raportul intelectualilor romani cu puterea in comunism si postcomunism si fac rechizitoriul capitalismului feroce. Ba sustin chiar ca ar face mai multe victime decit stalinismul, desi nu cu varsare de singe, ci prin tainul pe care-l cere societatea afluenta. Spune asa batrinul A.I.: “Vorbeam cu un bun amic, vechi coleg de lagar, un sociolog care lucreaza cu date si statistici. Stii care era observatia lui foarte cinica? Statul de tip stalinist, care curma vieti cu nemiluita, in Gulag, consuma mai putine fiinte umane decit statul bunastarii in care traim acum. Il cred pe cuvint, insa ideea nu e legata de numarul de oameni, ci de necesitatea constanta a Statului Zeu de a se hrani cu fiinte umane”.
“Nu sint Vasiliy Andreevici”
Spun multe alte lucruri, de calibru comparabil, cele doua personaje ale lui Vasile Ernu, si pe cit e cartea de incordata si de minata corespondenta lor de idei – cu care avocatul oricarui diavol s-ar simti oriunde in largul lui –, pe atit a fost de relaxata lansarea cartii, la doua zile dupa ce-a iesit de sub tipar. A fost petrecere in toata regula la Clubul Taranului Roman, cu sala plina pina la refuz si o discutie relaxata, cu Sorin Antohi, Vava Stefanescu, Artanu si Florin Dumitrescu in jurul autorului. Vasile Ernu insusi a facut oficiile de amfitrion si i-a inclus pe fiecare, mai glumind, mai povestind, in povestea experientei lui in Romania. Artanu a sugerat o mai curajoasa apropiere de mama Rusia, care are lucruri bune de oferit, iar Sorin Antohi i-a facut ad-hoc lui Ernu o foarte magulitoare carte de vizita: dinamitor necesar al dogmelor oficiale si ochi vigilent, plasat mereu la granita, care vede insa cu atit mai bine unde se instaleaza falsul si indoctrinarea in discursul public din Romania.
“Nu sint Vasiliy Andreevici”, a repetat Ernu in seara lansarii, inainte sa-si inceapa recitalul chitaristul Costin Soare si flautistul Ion Bogdan Stefanescu, ultimii lui invitati. Si a mai repetat ca in carte nu se glumeste, cum ar fi reiesit din discutiile invitatilor si din atmosfera generala de la Clubul Taranului Roman. “Ce e adevarat si ce e fals, ce e fictiune si ce e realitate nici autorul nu mai stie. Volumul e un cumul de intimplari, idei, obsesii cu care autorul s-a confruntat in nebunii ani ai tranzitiei. De aceea, mai nimic din ce este scris in acest volum nu-i apartine”, noteaza Ernu si la sfirsitul volumului. Singurul lucru care e totusi limpede este ca despre Ultimii eretici ai Imperiului se va vorbi. Stinga va avea in sfirsit primul reper neaos cu priza la public, chiar daca extrem, iar restul prilejul de a-si (re)evalua propriile motivatii si convingeri, la proba evidenta a diferentei provocatoare.
Incepe editia 2 a Festivalului International de Literatura Bucuresti
Pentru detalii aici www.filb.ro
Lansare – Ultimii eretici ai imperiului
Miercuri, 21 octombrie, ora 19.00
Muzeul Taranului Roman (Clubul Taranului)
Invitati: Sorin Antohi, Artan (Timpuri Noi), Florin Dumitrescu, Vava Stefanescu
Responsabil cu muzica: Costin Soare (chitarist), Ion Bogdan Stefanescu (flautist)
www.ernu.ro / www.nascutinurss.ro
Ultimii eretici ai Imperiului spune – cu ironie, cinism si mult umor – povestea a doi eroi din doua lumi diferite: un batrin terorist care a incercat sa-l asasineze pe Stalin, devenit disident, ce a scandalizat mai multe regimuri politice, si un tinar scriitor specialist in tehnici de fraudare a bancilor. Doi eroi din doua generatii diferite, care isi impartasesc idei, tehnici de lupta si subzistenta, secrete de decodare a diverselor limbaje, precum si forme de rezistenta si virusare a unor mecanisme de control si represiune. Doi eroi noncomformisti recomanda cititorilor cele mai ingenioase forme de „aparare civila”, indiferent daca acestia se afla in Gulag sau pe Wall Street. Ce fel de arme, ce fel de substante si ce fel de „vraji” trebuie sa folosesti in societati cu un nivel ridicat de poluare ideologica?
Cartea lui Ernu este o insiruire de probleme si intrebari incomode.
De ce cind fumezi o marijuana la Bucuresti apar fluctuatii la bursa de pe Wall Street? De ce cind o banca apare dispare o biserica? De ce nu poti intra in „Imparatia cerului” cu credite? De ce Gulag-ul a devenit glamour? De ce terorismul este cea mai eficienta forma de comunicare iar furtul cea mai profitabila munca? De ce politrucii noii orinduiri sint managerii si advertiserii? De ce Dracula e cea mai buna carte despre Romania si de ce ar fi bine sa nu renuntam la vampirism? De ce comunismul a fost invins de speculanti si nu de disidenti?
Iar ghicitoarea lui Ernu este urmatoarea: Ghici cine tinteste mai bine: a. fascistul cind vede un evreu; b. comunistul cind vede un dusman al poporului; c. ori un wasp cind vede un negru sau un indian?
Vasile Ernu este nascut in URSS in 1971. Absolvent al Facultatii de Filosofie (Universitatea „Al.I. Cuza”, Iasi, 1996) si al masterului de Filosofie (Universitatea „Babes-Bolyai”, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff si redactor asociat al revistei Idea arta+societate. A activat in cadrul Fundatiei Idea si Tranzit, precum si in cadrul editurilor Idea si Polirom. In ultimii ani a tinut rubrici de opinie in Romania Libera si HotNews, precum si rubrici permanente la revistele Noua Literatura, Suplimentul de Cultura si Observator cultural.
A debutat cu volumul Nascut in URSS (Polirom, 2006; editia a II-a, 2007), care a aparut in anul 2007 si la Editura Ad Marginem din Rusia. Cartea este in curs de aparitie la Editura Akal din Spania, Editura Hacca din Italia, Editura KX – Critique & Humanism din Bulgaria si la Editura L’Harmattan din Ungaria. Cartea a fost nominalizata la Premiul de debut al revistei Cuvintul, Premiul pentru Roman si Memorialistica al revistei Observator cultural si Premiul Opera Prima al Fundatiei Anonimul. Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al Romaniei literare si cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania.
In 2009 publica la Editura Polirom volumul Ultimii eretici ai Imperiului.
Vasile Ernu (alaturi de Costi Rogozanu, Ciprian Siulea si Ovidiu Tichindeleanu) este coordonatorul volumului Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismaneanu, Editura Cartier 2008.
„Vasile Ernu e tare prin relaxarea Si forta cu care uneste si simetrizează Literatura si Mesajul.” (Mihai Iovanel)
„Cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu.” (Bianca Burta-Cernat)
„Vasile Ernu isi permite luxul «iresponsabilităţii», lux extrem de costisitor intr-o cultura de provincie. Isi permite formularea unei intrebari cu argumentatie simpla care sa nelinisteasca profund. Zguduirea adevarului „de la sine inteles” intr-un ritm nonsalant, aproape prietenos – aceasta e finalitatea, fara dorinta emfatica de rezolvare a aporiei. Ernu imprumuta aroganta imperiului uresesist pierdut in istoria sa personala si o foloseste exact in sensul contrar pe care-l pusesera la cale propagandistii razboiului rece.” (Costi Rogozanu)
„Daca ar fi sa cautam precursori pe sol romanesc, primul nume care imi vine in minte este cel al lui Radu Cosasu din Supravietuiri. Acelasi talent lucid si ludic de a face din «rahatul» propagandistic bici estetic, acelasi comic versatil, acid si tandru care excita pe intreg parcursul cartii apetitul de lectura.” (Paul Cernat)
„L-am citit pe Ernu. Acest autor trebuie gasit cu orice pret si citit, citit, citit: Must Read! Scrie fara utopism si ideologii si mai ales fara ura. Scrie pur si simplu bine, cu o frumoasa limba simpla, ironica şi lirica.” (Gherman Sadulaev)
„Vasile Ernu se desparte de comunism rizind minzeste, iar nu in stilul sforaitor bine cunoscut pe malurile Dimbovitei. Sa nu-l acuzam prea tare ca se uita cu mare atentie si cu o anume emotie inapoi.” (Daniel Cristea-Enache)
« go back — keep looking »