Ce zice Groys si Derrida despre Turcu si Eurovizion
De citeva zile blogosfera din MD s-a incins. Blogerii si o buna parte a societatii din Moldova se impart in Pro si Anti Pavel Turcu. Toti scriu despre Pavlusa Turcu cu al sau hit Eurovizion… Povestea o puteti gasi la cei doi sustinatori infocati dar rationali precum Ion Grosu si Viorel Mardare. Problema (din puncttul meu de vedere) nu e legata nici de strategiile de promovare, PR, calitatea muzicala a hitului, sensul “profund” al versurilor sau dreptul de a participa sau nu a lui Turcu la Eurovizion etc. Cu alte cuvinte problema nu e Pavel Turcu ci intrebarea care apare in urma acestei mici isterii. Mie mi se pare ca “problema Turcu”, “mica isterie in jurul lui Turcu” practic readuce in dicutie o tema veche: mai exista cultură de masa şi cultură elitistă sau cultură “joasă” (low culture) şi “înaltă” (high) este o simplă iluzie. Si: care este instanta care decide ce este cultura si ce nu este cultura. Acum citiva ani am scris o prefata la cartea Despre nou, a unuia din filosofii/esteticienii mei preferati Borys Groys. Aceasta este tema textului si a obsesiilor lui Groys (si partial si obsesiile mele). Sper sa ne ajute sa pricepem cite ceva din ce ni se intimpla.
Despre nou sau cum să intrăm în manualele de istorie
Prin teoria noului Boris Groys¤ ne oferă un fel de interpretare globală a artei prin care ne propune strategii ce sînt valabile nu numai pentru artă, ci şi pentru întregul cîmp cultural. Lumea lui Groys este împărţită în “arhiva culturală” şi “lumea profană” care cuprinde tot ceea ce nu pătrunde în lumea arhivelor, în arhiva culturală. Însă între cele două lumi nu este trasat un hotar bine determinat, ci unul în continuă mişcare. Din cînd în cînd, ceea ce ţine de arhivă devine profan, iar ceea ce ţine de spaţiul profan tinde permanent să pătrundă în spaţiul arhivei. Astfel, arta are nevoie fără încetare de “revalorizarea valorii”.
Însă important şi central în ceea ce ne spune Groys nu este conceptul de nou, ci acela de arhivă. Deseori arhiva, muzeul şi scriitura sînt înţelese ca elemente ce reprezintă trecutul. Dar Groys nu este interesat de trecut, ci de viitor, iar realitatea nu e ceea ce se află deja în muzeu, ci în afara lui. Pentru el arhiva nu este o formă de reprezentare a trecutului, ci o maşină de produs viitorul. Arhiva are un mecanism care ne informează şi ne îndreaptă privirea către ceea ce se constituie în lumea reală ca nou. Acest mecanism va funcţiona atîta timp cît se vor păstra arhivele. Maşinăria civilizaţiei tehnice în care noi trăim înlocuieşte memoria reală cu o memorie maşinală, iar funcţia centrală a arhivei este aceea de a ne elibera de memorie. Arhiva este un soi de simulacru tehnic care ne eliberează de memorie orientîndu-ne atenţia către “actualitatea viitorului”. Orice autor face un troc elementar între profan şi cultural, el schimbă existenţa sa profană pentru un loc în arhiva culturală. În acest sens, Kabakov avea dreptate cînd afirma că “lucrările mele sînt mai reale decît mine pentru că ele se vor salva”.
Spre deosebire de Žižek şi Baudrillard, care susţin că orice formă de gîndire a vremurilor noastre aparţine sferei divertismentului (entertainment), Boris Groys afirmă că nu există divertisment, iar împărţirea culturii în cultură de masă şi cultură elitistă, cultură “joasă” (low culture) şi “înaltă” (high) este o simplă iluzie. Conform poziţiei lui Groys, întreaga cultură funcţionează după aceleaşi reguli, ea este individualizată şi comercializată. Întreaga cultură se bazează pe proiecte individuale în interiorul cărora se petrece un joc complicat. Autorii acestor proiecte schimbă şi fac negoţ între ei. Cultura este un soi de “comercializare a gustului”, iar arta este o formă de “avangardă a economiei”. În esenţă, actorii culturali creează nişte teritorii marcate fiindcă ei înşişi sînt nişte mărci. Noi ne petrecem viaţa printre mărci precum “Derrida”, “Madonna”, “Duchamp”, “McDonald”, “Mercedes” etc.
Noul lui Malevici şi Duchamp sau de ce avem nevoie de muzeu
Artiştii centrali pentru întreg demersul teoretic al lui Boris Groys sînt Malevici şi Duchamp. Groys susţine că întreaga teorie a suprematismului construită de Malevici pentru a-şi explica metodologia este de prisos. Pătratul negru nu este decît reprezentarea unei figuri geometrice, a unui lucru profan, sub forma unei picturi, a unei opere. Opera de artă a lui Malevici nu este lucrarea în sine, opera lui este modul prin care el “revalorizează valoarea”. El reuşeşte să aducă un obiect geometric profan în spaţiul culturii. Malevici, autorul unei pure metafizici, încearcă să extragă structura formală a oricărui tablou posibil, dincolo de determinările lui istorice, şi trimite la forma exemplară, respectiv la o structură generală a unui stil artistic al viitorului. Pătratul negru este un soi de “tablou al tabloului însuşi”. După cum susţine autorul, lipsa de obiectualitate a lucrărilor lui Malevici nu este atît o renunţare la un mod de reprezentare a corporalităţii acestei lumi, cît un refuz total la tradiţia existentă şi mai ales la reconstrucţia unei lumi noi.
Spre deosebire de Malevici, Duchamp are un demers la prima vedere diametral opus. Pentru Groys, Duchamp este “artistul – curator al artei proaste”. O dată cu Duchamp, artistul îşi atribuie tot mai mult funcţia de curator al expoziţiei. Ready-made-ul este unul din elementele cheie în a înţelege atît conceptul de nou, cît şi punctul de cotitură din care începe arta contemporană. Estetica ready-made-ului duchampian ne arată că strategia inovatoare este universală, iar fiecare demers inovator are la bază scopul de a “ajunge la propriul său ţel artistic specific”. Iar finalitatea şi sensul oricărei opere este aceea de a fi expusă sau vîndută.
O dată cu Duchamp, “opera de artă încetează să se deosebească substanţial sau calitativ de orice alt lucru“ (Despre nou, […]). Criteriile vechi nu mai rămîn în picioare. Deosebirea dintre artă şi nonartă nu este decît un rezultat al deciziei libere. Pentru ca ceva să devină artă trebuie să pătrundă în arhivă. După avangardă, care are drept rezultat dizolvarea oricărui criteriu valoric tradiţional, probabil singurul loc în care putem spune “Aceasta este artă” e muzeul. De aceea estetica ready-made-ului presupune explicit nevoia de o anumită formă de instituţionalizare şi arhivare. În acest sens, neînţelegerea dintre Groys şi Derrida este una de principiu. Dacă Derrida susţine că unul şi acelaşi semn sau lucru se pot “contopi” de ambele părţi ale graniţei valorice, ceea ce face să fie pus în chestiune însuşi temeiul graniţei, pentru Groys această “contopire” nu dizolvă graniţa, ci îl întăreşte. Dacă noi am putea face distincţia în viaţa de zi cu zi între obiectele din muzeu şi cele din afara muzeului nu am mai avea nevoie de muzeu. Graniţa dintre spaţiul muzeului şi cel nonmuzeal începe să fie cu adevărat necesar în momentul în care noi am intrat în faza în care nu mai putem distinge între artă şi nonartă.
Groys încearcă în acelaşi timp să se distanţeze şi de modul foucauldian de a gîndi arhiva. Foucault considera că în arhivă e posibil să intre ceva ce poate fi virtual corect gramatical în cadrul unei limbi date, indiferent dacă acest ceva a fost sau nu rostit de facto, adică a fost sau nu fixat sub forma unui text; cu alte cuvinte, la el arhiva este ceva în primul rînd de ordinul unui cod cultural, cu existenta lui reală, dar ca atare pur abstractă, virtuală, şi care îşi face simţită prezenţa doar indirect, ca un sistem de constringeri şi o serie de reguli de inteligibilitate a expresiilor/discursurilor. Dacă pentru Foucault arhiva este suma expresiilor posibile ale unei epoci, pentru Groys arhiva are de a face numai cu expresii deja fixate într-un mediu/limbaj dat. El susţine că dacă o anumită expresie a fost posibilă în cadrul uni epoci, dar nu a fost fixată de un mediu/limbaj dat ea nu poate avea nimic de a face cu arhiva.
Despre falsificatorii de pisoare
Unele dintre cele mai dese exemple date în textele sale recente de către Groys sînt lucrările lui Fischli şi Weiss, doi artişti elveţieni care, după spusele autorului, au făcut un pas important în arta contemporană de după Duchamp. Cei doi artişti au creat şi expus cîteva ready-made-uri false, fictive (de exemplu, au expus cîteva cutii de lapte). Singurul mod de a distinge dacă acele obiecte sînt adevărate sau false e să le ridici, să le iei în mînă, fiindcă ele sînt confecţionate din materiale foarte uşoare. Ele sînt un soi de metafore ale unor obiecte reale care nu pot fi distinse vizual. Dacă mergi în atelierul artiştilor aceste obiecte pot fi atinse, ţinute în mînă însă o dată ajunse în muzeu lucrurile se schimbă. Publicul care intră să le vadă nu mai are posibilitatea să le atingă. Ca rezultat, privind aceste ready-made-uri false eşti pus în imposibilitatea de a clarifica ce fel de obiecte sînt ele ca atare. Nu poţi să ştii dacă acea cutie de lapte este reală sau falsă. Pentru prima oară muzeul face imposibilă această clarificare pentru că o interzice.
În această situaţie se află majoritatea domeniilor artei contemporane. Acasă, în spaţiul intim, putem să citim un text scris de Kabakov, să privim ore întregi materialul care ne interesează, însă în muzeu aceste lucruri sînt imposibil de realizat din lipsă de timp. Pentru întîia oară, muzeul face textul necitibil şi filmul imposibil de văzut. În acest caz muzeul nu ne deschide o posibilitate a contemplării, ci o blochează, iar datorită acestui blocaj muzeul, asemenea literaturii, creează posibilitatea semnificării. Altfel spus, pentru a deveni semn obiectul trebuie să-şi părăsească corporalitatea.
De ce susţine Groys că acesta este un alt pas important în desfăşurarea istoriei artei? Pentru că atunci cînd pisoarul lui Duchamp şi multe alte ready-made-uri au fost puse în spaţiul muzeului s-a considerat că arta a fost eliberată de semnificaţie. Pisoarul nu mai înseamnă nimic altceva şi se semnifică pe sine însuşi. Emanciparea de orice conţinut, de orice formă de narativitate, de contextul cultural nu s-a produs din simplul motiv că acel obiect se autosemnifică. Adică pisoarul poate fi luat şi dus în wc-ul pentru care a fost făcut iniţial. Această posibilitate este blocată de către demersul celor doi artişti elveţieni datorită faptului că nu putem şti dacă aceste obiecte sînt adevărate sau false, dacă putem să le utilizăm sau nu. Ei reuşesc să extirpe acea semnificaţie, acea autosemnificaţie specifică ready-made-ului clasic. Iar extirparea acestei forme de semnificaţie revelează acea structură a contemplaţiei care a scăpat teoriilor clasice postduchampiene.
Despre epoca ateismului artistic sau cum vom ieşi din manualele de istorie
La una din conferinţele sale, Boris Groys relatează cu ironia şi cinismul său caracteristic următoarea poveste: istoria artei este istoria unei tabuizări continue şi seamănă mult cu istoria religiei. După cum ştim cu toţii, religia se termină o dată cu ateismul. Sîntem foarte aproape de epoca ateismului artistic, însă nu am ajuns încă în acest stadiu. Astăzi arta se află în stadiul protestantismului tîrziu. În momentul în care se va intra în faza ateismului artistic arta se va dizolva de la sine. Aşa cum bisericile s-au dărîmat, s-au muzeificat şi au devenit obiective turistice, tot aşa şi muzeele şi instituţiile artistice vor dispărea şi se vor transforma în altceva. Probabil, spune Groys, ele se vor transforma într-o scenă pentru un nou tip de teatralitate. Deja toate aceste vernisaje, instalaţii, presa şi acest dute-vino continuu al artiştilor seamănă mai degrabă cu o stagiune teatrală decît cu un muzeu. Zi de zi, tot mai mult, muzeul se transformă într-o scenă pe care se joacă o piesă ce se cheamă “istoria artei”. O dată cu aceasta începe procesul de ateizare a sistemului artistic.
Dacă ne întrebăm ce se va pierde? Groys ne spune că se pierde ceea ce se pierde în orice formă de ateizare: actualitatea, cotidianitatea. Noi putem să ne arătăm pe noi înşine şi viaţa noastră de zi cu zi numai atunci cînd în spatele nostru se află o mare tradiţie şi o mare arhivă în care mai putem scrie o pagină care cuprinde propria noastră contemporaneitate. Dacă ar dispărea toate aceste arhive s-ar crea o mişcare inversă: din muzeu în actualitate. Datorită faptului că noi, modernii (tîrzii), nu avem un background muzeistic şi o arhivă a tradiţiei bine fixate, noi nu avem posibilitatea să articulăm viaţa noastră cotidiană în raport cu alte epoci. Ceea ce facem noi este tocmai opusul: articulăm alte epoci în raport cu contemporaneitatea noastră. O dată ce cultura a început să aparţină poporului, a început să i se prezinte “Cleopatra” sau momente precum cel în care Brutus îl omoară pe Cesar. Datorită faptului că poporul nu cunoştea aceste persoane şi evenimente el era interesat şi curios să afle de ele. Însă nimeni nu a îndrăznit să le arate pisoarul lui Duchamp pentru că acest obiect este prea bine cunoscut de ei. De pisoar este interesat însă muzeul. Muzeul este un soi de privire a lui Brutus, Cesar şi Cleopatra asupra vremurilor noastre. Ei sînt curioşi de pisoar căci la vremea lor n-au avut aşa ceva. Însă în momentul în care muzeul va dispărea va începe o epocă a tautologiei. Astăzi Cleopatra, mîine Cleopatra, poimîne Cleopatra ş.a.m. d. O astfel de situaţie e deja binecunoscută.
¤ Boris Groys
Născut în Berlinul de Est în 1947, Boris Groys a studiat filosofia şi matematica la Universitatea din Leningrad în perioada 1965-71. Din 1971 lucrează la diverse instituţii din Leningrad şi Moscova printre care amintim Universitatea din Moscova şi Institutul de lingvistică. În 1981 Groys emigrează în Republica Federală Germană.
Boris Groys a predat în SUA în universităţi precum Universitatea din Pennsylvania, Philadelphia şi Universitatea din California, Los Angeles. În 1992 îşi susţine doctoratul în filosofie la Universitatea din Münster, Germania. Din 1994, Boris Groys devine profesor de Filosofie şi teorie media la Academia de Design din Karlsruhe, Germania, iar în 2001 devine rector al Academiei de Arte din Viena. În prezent este profesor la Academia de Design din Karlsruhe.
Bibliografie selectivă:
Gesamtkunstwerk Stalin [Stalin – opera de artă totală], München 1988; Dnevnik filosofa [Jurnalul filosofului], Paris 1989; Die Kunst des Fliehens [Arta fugilor] (în colaborare cu Ilya Kabakov), München 1991; Zeitgenössische Kunst aus Moskau – Von der Neo-Avantgarde zum Post-Stalinismus [Artă contemporană la Moscova – de la neoavangardă la poststalinism], München 1991; Über das Neue. Versuch einer Kulturökonomie [Despre nou. Către o economie a culturii], München, 1992; Utopia i obmen [Utopie şi schimb], Moscova 1993; Fluchtpunkt Moskau [Punctul de fugă Moscova] (Ed.), Stuttgart 1994; Die Erfindung Russlands [Inventarea Rusiei], München 1995; Die Kunst der Installation [Arta instalaţiei] (în colaborare cu Ilja Kabakov), München 1996; Kierkegaard. Schriften [Kierkegaard. Scrieri] (Ed.), München 1996; Logik der Sammlung [Logica colecţionării], München 1997; Kunst-Kommentare [Comentarea artei], Viena 1997; Unter Verdacht. Eine Phänomenologie der Medien [Sub semnul întrebării. O fenomenologie a mediilor], München, 2000.
Cele mai frumoase carti si Go home, read a book
Sint un mare fan al designului de carte. Acum multi ani am organizat citeva expozitii (impreuna cu Oana Gruenwald si Serban Mestecaneanu) SuperBooks: Cele mai frumoase carti din Elvetia, Germania, Marea Britanie, Cehia si Romania. Asociatia AER inca organiza acel faimos concurs: Cele mai frumoase carti ale anului in Romania. Din pacate proiectul a tinut doar citiva ani.
In tarile occidentale, cu mare traditie in editarea de carte, la fiecare final de an se fac topuri peste topuri. Unele din ele sint facute la ureche insa sint si multe facute de profesionisti si oameni pasionati de bookdesign. In domeniul designului pe linga subiectivismul estetic mai exista si un numar de criterii exacte si severe care nu pot fi trucate.
Iata citeva dintre aceste topuri.
Asta e foarte bun pe anul 2009. E mai pe gustul meu.
Acesta e un sit excelent in domeniu si propune un top al anilor OO.
Un excelent bloger roman, Madrizen, propune un Top 10 romanesc pe 2009. E un top subiectiv, fara pretentii insa cinstit. Astept astfel de topuri romanesti de la designeri si specialisti.
Un important critic literar rus, Lev Danilkin, propune Topul rusesc (cu care eu sint deacord doar partial).
Iata si propunerile NYTimes pe 2009.
Daca sintem la acest capitol recomand si blogul unui bun amic si cred eu si unul dintre cei mai buni designeri de reviste de la noi: Raymond Bobar. El arata pas cu pas cum se face o revista…..
Si ca sa vedeti cum face reclama la “lectura” New Zealand Book Council: Go home, read a book. (Produced by Colenso BBDO. Animated by Andersen M Studio). Sint multe tari in care se fac anual campanii de lectura… Sint proiecte ale statului. La noi statul vad ca taie din bugetul alocat culturii asa ca astfel de campanii sint facute de niste copii “nebuni” care organizeaza Lecturi urbane. Trebuie sa-i sustinem…..
The Temptation of St. Tony
Un film ce trebuie vazut neaparat. Veiko Ounpuu este un regizor estonian ce a regizat si Sügisball… care a luat ceva premii la vremea lui. Luceraza intr-o maniera minimalista, cu obsesii “tipic” estice: obsesia trecutului, sentimentul descompunerii si a lipsei unui orizont de sens…
Aici un interviu cu regizorul Veiko Ounpuu
Anul 2010
pe HotNews mi-am dat cu parerea (alaturi de amicul Costi Rogozanu) despre anul 2010. E un pronostic subiectiv si destul de general……
Sint un tip optimist, insa cred ca anul 2010 va fi unul din cei mai grei ani din perioada postcomunist?. Nu e vorba ca vom muri de foame si nici macar criza nu ne va aduce cele mai multe necazuri. Asa cum il prevad eu, anul 2010 (in continuarea acestui an) ne va demonstra ca pentru Romania nu mai exista niciun orizont de sens politic. Romania in acest moment nu are nici un proiect politic, social si cultural. Anul 2010 va fi un soi de statia terminus pentru acest gen de politic? (si care se va intinde pe citiva ani). Dar poate asta ne va pune in fata unui nou inceput. România nu se mai indreapta nicaieri, de acea vor trebui regindite noi proiecte politice, sociale, culturale.
1. Alegerile din 2009 si instalarea noului guvern ne arata ca toata ura si fobia, toata aceasta batalie crincena intre 2 grupari s-a terminat cu o „schimbare” esentiala: venirea acelorasi la putere. Un cartel (PSD&com) a fost invins de o clona a acestuia (PDL&com) cu aceleasi metode si arme. Cartelul „partidul-puterii” va repune in functiune masinaria administrativ-birocratica si va schimba de la ministru la portar redistribuind resursele administrative pe criterii strict clientelare si in interesul „partidului-cartel” aflat la putere.
2. Statul Roman cartelizat, care functioneaza pe modelul clientelar are in continuare acelasi rol, care va deveni tot mai accentuat in urmatoarea perioada: este „paznicul de nopate” care trebuie sa protejeze averea acumulata in ultimii ani de o minoritate in fata unei majoritati (in plina crestere) fara acces la resurse elementare si la o minima protectie. Ritmul accelerat cu care se distrug, de exemplu, mecansimele de acces a unei populatii sarace majoritare la educatie si la sanatate pare sa ne arunce inapoi cu vreo 50 de ani. O astfel de catastrofa (in vreme de pace) nu am mai trait din anii ‘40-50 a secoluilui trecut. Efectele vor fi dezastruoase si vom incepe sa le simtim si mai ales sa le constientizam odata cu anul 2010.
3. Reformele anun?ate de presedinte sint moarte din fasa fiindca nu are nici sustinerea politica necesara, dar nici vointa sau puterea reala de a le produce. Au fost doar mesaje populiste preelectoarale. Mi-e greu sa cred ca un guvern (Boc IV) care deja si-a demonstrat limitele in precedenta guvernare (Boc III), de data asta fiind intr-o combinatie mult mai fragila, va putea sa produca un proiect coerent si sa ofere solutii „de criza” viabile. Singurul lucru pozitiv e ca in anul 2010 va exista la „ghiseul România” un guvern Boc IV care va r?spunde cel putin formal, spre deosebire de 2009, an in care nu a fost mai nimeni la „ghiseu”.
4. Mogulii/oliharhii au dovedit a cita oara ca sint „dincolo” de sfera politic? vizibil?. Ei nu sint apolitici, ci transpolitici. Ei vor fi mai mereu cu Puterea si la Putere. Un conflict real dintre Oligarhi si Putere nu poate avea loc fiindca ei, banii lor, mai degraba, sint singele Puterii actuale care curge prin toate venele ei. Discursul antimoguli a fost doar unul tehnic, propagandistic care a avut un scop pur electoral. „Mogulii rai” pot deveni peste noapte „buni” dincolo de ecranele televizoarelor, cind interesul Puterii o cere. in anul 2010 va avea loc o renegociere si repozitionare a acestora. 2010 e si anul in care Puterea incepe sa plateasca facturile mogulilor pentru cheltuielile electorale. Nicio factura nu va ramine neplatita, iar platnicii sintem noi.
5. Revolte/demonstratii. Anul 2009 a fost un an in care manipularea si propaganda au atins cote ingrijoratoare si au afectat toate zonele politice si sociale. Orice spirit critic, revolta sau demonstratie au fost anul acesta manipulate si transformate in arme propagandistice. Astfel, in 2009, orice forma de manifestare critica a fost decredibilizata. In acest sens, in anul 2010 este aproape imposibil ca o anumita revolta sau critica sa aiba? un sens sau un efect real.
6. Establishmentul intelectual romanesc s-a deligitimat definitiv in ultimii ani renuntind nu doar la spiritul critic fata de Putere, cit mai ales devenid partizanii Puterii, majoritatea fiind in acelasi timp parte a Puterii. incepind cu anul 2010 establishmentul intelectual practic va fi oficializat cu inalta distinctie „Intelectuali de curte”. Li se vor da remuneratiile financiare si posturile cuvenite. Probabil presedintele va infiinta o noua comisie prezidentiala care sa rescrie „istoria adevarata”. Din 2010 ea va lucra cu norma intreaga pentru noua-veche putere producind texte de protectie a ei fata de „dusmanii democratiei”. Singura speranta poate aparea din zona inteletualilor mai putin vizibili sau a celor tineri care activeaza si scriu pe diverse bloguri. Acolo nu exista inca monopol.
La Multi Ani si somn usor!
La final de an va zic La Multi Ani
si cadou un proiect animat pornit in 2003 care are deja peste 60 de filme animate: Kolibelinaia/Cintece de leagan (bazate pe cintece de leagan a deverselor popoare).
Iata citeva exemple (pe parcurs mai adaug):
Cintec de leagan frantuzesc
Cintec de leagan spaniol/tiganesc
Cintec de leagan moldovenesc
Cintec de leagan rusesc
Cintec de leagan turcesc
Revoluţia de la televizor. Cum am distrus cel mai mare mit democratic românesc
un text de Costi Rogozanu cris pe VoxPublica / 22 Dec. 2009
Acest text e un îndemn către o altfel de filtrare a lucrurilor întîmplate acum 20 de ani şi în ultimii 20 de ani. O carte mai puţin populară decît interviurile cu cine ştie ce general criminal, dincolo de întrebările din gama “a fost sau n-a fost”. Se numeşte “Revoluţia română televizată”. E o antologie coordonată de Konrad Petrovszky şi Ovidiu Ţichindeleanu, apărută la Idea din Cluj, şi cuprinde mai ales studii despre cum a fost văzută revoluţia la televizor în exterior.
Distrugerea mitului
Cartea începe cu un studiu al celor doi antologatori care respectă un impuls dat în urmă cu vreo 8-9 ani de G.M.Tamas într-o scrisoare către intelectualii români:
Pentru că voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au convenit consecinţele politice (într-adevăr, neplăcute) ale revoluţiei, aţi convins o lume întreagă că revoluţia, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinaţie, de o înşelătorie, de o jonglerie, reuşind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative să escamotaţi cea mai mare faptă istorică a poporului român, numai pentru faptul că, la fel ca în toate revoluţiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerre, pălăvrăgeală, prea mult haos. (G.M.Tamas, Scrisoare către prietenii mei români, 2002)
Cei doi autori, Konrad Petrovszky şi Ovidiu Ţichindeleanu, insistă asupra unor realităţi mai puţin discutate provocate tocami de un soi de preluare de cătreintelectuali a unui discurs legitimator. Ei spun, şi sînt perfect de acord, că au fost eliminate aproape complet din “poveştile revoluţionare” muncitorii, principali actori în multe in mişcările din ţară. Efectul? Eliminarea unei realităţi clare: mişcarea de masă. Oricîte necunoscute ar fi, oricîte rapoarte SRI oficiale care să confirma existenţa unor agitatori, în decembrie 1989 am avut de-a face cu un fenomen de masă.
Voluptatea demitizării revoluţiei din 89 a cuprins mulţi istorici şi analişti ai fenomenului şi am ajuns astfel la un soi de concluzie clară că totul a fost o uriaşă făcătură, că ni s-a provocat artificial sentimentul teribil al schimbării. A cîştigat eşalonul doi al nomenclaturii, ăsta a fost marele “adevăr” vehiculat de mainstream. Evident că există şi adevăr în această afirmaţie, dar în nici un caz nu trebuia să fie proclamat ca un adevăr absolut. de aceea e foarte important că ies cercetători “alternativi” (filozofi, cunoscători ai fenomenului media) care să spună că sînt destule argumente pentru “a fost revoluţie”.
CNN…
Cartea incepe cu transmisia imagine cu imagine (o lucrare a Rozalindei Borcilă) de la CNN, in care crainica si-a inceput stirea astfel.
“Bună seara! “O cauză dreaptă” Asta spune Mihail Gorbaciov că motivează revoltele populare ce au năpădit România. “O cauză dreaptă” este şi numele de cod al invaziei SUA în Panama ordonate de George Bush.”
Alte idei provocatoare
– lupta nu a fost dusă de intelectuali, dar ei au preluat gloria de eroi ai anticomunismului după 89. “Societatea civilă” a cîştigat prestigiu enorm, dar au fost eliminate mişcările populare din scena politică.
– prin diverse locuri comune mediatice, blocul ex-comunist a fost transformat într-un soi de Lumea a Treia europeană – pasivă şi gata să fie colonizată
– televiziunea a explodat în tot fostul bloc comunist – dreptul de a viziona programe occidentale a înlocuit dreptul real la liberă circulaţie (acesta a venit mult mai greu şi cu multe etape intermediare…). Ni s-a vîndut o imagine a libertăţii.
•Aurel Codoban începe prin a aminti că dezvoltarea televiziunii în România a început cu domnia lui Ceauşescu. Cînd lumea începea să treacă spre telecomandă, Ceauşescu a fost împuşcat, aş adăuga eu
•Sînt antologate şi unele articole din anii 90 (la începuturi) de Bogdan Ghiu: “relaţia dintre noi şi Televiziune este una de sînge. Rudenie şi complicitate, adică”.
•Peter Weibel observă foarte plastic un transfer al unei voci a poporului român care tot îşi caută insistent un corp. La un moment dat intrase în corpul lui Ceauşescu. Dar în 1989 a abandonat corpul ciuruit al lui Ceauşescu şi a intrat în “corpul” numit televizor:). O fi ieşit?
•Regretatul Jean Baudrillard este şi el prezent în antologie cu acelaşi spirit contraintuitiv perfect. Pentru el lucrurile sînt clare. Însuşi genul cel rău al informaţiei televizate a instigat punerea în scenă. Plastic spus, te face să rîzi şi apoi să-i dai dreptate. Şi dacă am fi avut revoluţie adevărată ar fi trebuit s-o înscenăm ca să fim crezuţi în lumea televiziunii. Asta e.
În fine, aş mai putea enumera destule idei, dar nu ştiu cu cîţi posibili cititori răbdători şi curioşi să-şi verifice limitele. Se face tîrziu. Mă culc.
Nu înainte de o concluzie pe lîngă cartea propusă:). Revoluţia română a fost. Dar au murit toate lucrurile bune care au animat-o sau aproape toate. Şi a rămas rege sentimentul înşelării, acela al pseudo-revoluţiei, dorinţa cretină de a ne minţi cu rapoarte oficiale, istorici care ştiu sigur că n-a fost, teoreticieni ai conspiraţiei. A fost revoluţie şi apoi, nu ştiu de ce, tuturor vocilor publice din România li s-a părut corect să repete ritualic că n-a fost. Cu excepţia lui Iliescu a cărui variantă e tot un fel de “n-a fost” deşi repetă că a fost…
Cel mai influent intelectual din Rusia
A avut loc jurizarea anuala: Cel mai influent intelectual din Rusia. Jurizara s-a facut pe portalul OPENSPACE.RU si s-au strins 40.000 de voturi. Cel mai influent intelectual rus este in acest an scriitorul Viktor Pelevin. E imbucurator ca literatura ramine cap de serie si una din cele mai importante sfere de influenta in cultura rusa. In primii 10 clasati 3 sint scriitori (Viktor Pelevnin, Boris Strugatky, Eduard Limonov). Printre ei mai avem 2 jurnalisti-blogeri, 3 jurnalisti tv, 1 lider al bisericici (patriarhul Rusiei Kiril) si un opozant al puterii (Hodorkovski), care din oligarh a devenit puscarias-eseist.
Cele patru sfere de influienta in domeniul cultural in Rusia sint: literatura, televiziunea, internetul si biserica. E interesant de vazut cum vor evolua in urmatorii ani.
Iata si trailerul filmului Generatia P care a aparut anul asta facut dupa romanul lui Pelevin. Generatia P este romanul cult al generatiiei postsovietice, iar Pelevin a devenit un soi de “psychedelic Nabokov of the Cyber Age” (TIME).
Genialul Norstein
Am mai povestit despre genialul Iury Norstein . Tot ce atinge Norstein se transforma intr-un desen animat genial. El nu deseneaza, nu “animeaza” imagini ci inventeaza mereu noi tehnici de “animare” a imaginii. Produce foarte putin, insa doar capodopere. De 20 de ani lucreaza la un desen animat dupa Gogol: Mantaua. Inca nu a aparut dar deja a luat premii pentru fragmentele prezentate in diverse locuri… Cred ca inca nu e finalizat… Omul are un ritm aparte. Cu greu am facut rost de un fragment de 10 minute pe filiera japoneza (a propos japonezii au un cult pentru el mai ceva decit rusii)…
Iata fragmentul. Incepe cu citeva secunde in japoneza (deci nu va temeti) dupa care merge imaginea din Mantaua…. Gogol si Norstein la pachet e deja prea mult… mama cum ninge (in Mantaua)…
Manga sovietica
Prima animatie Manga (din cunostintele mele) pe o tema sovietica/comunista First Squad (www.first-squad.com ).
Iata 2 Trailer-uri.. Eroii (buni) sovietic se bat cu eroii (rai) fascisti.. Un cocteil ametitor: teutonii fascisti iau bataie de la un calugar ortodox sovietic, pionerii si komsomolistii sovietici se bat cu cavalerii oculti fascisti… si Masha/Nadia fireste ca il invinge pe cavalerul negru SS care aduce intunericul in URSS, cetatea soarelui…. O productie ruso-japoneza.. multa propaganda dar nu depaseste Hollywoodul…
Povestea sintetizata cu titrari…
Citindu-l pe Ernu
Liviu Ornea in Observator cultural / Numarul 505 din 17.12.2009
Cum vă spuneam, o săptămînă lungă, sinistră, de campanie am tot citit la cartea lui Ernu, Ultimii eretici ai imperiului. Am citit încet, cu „pauze de gîndire“, cînd fascinat de îndrăzneala ideilor şi a paradoxurilor, de inteligenţa jucăuşă a personajelor, cînd intrigat de obrăznicia enunţurilor şi, mai ales, de implicaţiile lor. Citeam şi, uneori, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Mă opream şi-mi aminteam cum a fost, ce-am trăit, atît cît am apucat eu din comunism. Pericolul acestei cărţi fermecătoare, capcana în care riscă să cadă personajele, care nu mai au de mult ingenuităţi – unul a trecut şi prin Gulag – şi pendulează între cinism, dezabuzare şi patimă abia ascunsă, vine din prea aplicata nivelare a asperităţilor.
Privirea „de sus“, superioară, asupra comunismului şi a capitalismului deopotrivă eludează „istoria mică“, sumedenia de detalii care, de fapt, compun viaţa noastră. Iată, concluzia că, excepţie făcînd escrocii, toţi am servit sistemul, inclusiv disidenţii, pentru că şi ei au acţionat în spiritul şi în interiorul sistemului, are drept consecinţă egalizarea vinii. Privind din înalt, aşa o fi. La limită, toţi am făcut măcar compromisul de a merge la şcoala comunistă, legitimînd-o şi, odată cu ea, sistemul pe care-l reprezenta. Dar eu tot cred că vina nu e egal împărţită şi că gesturile disidenţilor valorează mai mult decît frica mea şi-a celorlalţi. Şi-atunci, în afară de etalarea inteligenţei, la ce serveşte un asemenea enunţ?
Mergînd pe firul argumentaţiei, cele două personaje cad de acord că, dînd la o parte Gulagul, nici unul dintre sisteme nu e mai bun decît celălalt: opresiune a politicului într-unul, opresiune a economicului în celălalt – efecte comparabile. Fericiţi nu sînt oamenii nici în capitalism, cum n-au fost nici în comunism. Recunosc, în multe dintre poziţiile lor, clişee ale stîngii caviar – mult mai inteligent formulate, desigur –, recunosc discuţii pe care le am cu prieteni stîngişti sau cu anarhişti din Vest sau din Rusia. Foamea şi îmbuibarea sînt la fel de iraţionale, spune, de exemplu, unul dintre corespondenţi. De acord. Şi totuşi, parcă e o diferenţă între a nu avea şi a avea în exces, avînd posibilitatea să spui „nu“ excesului, alegînd, adică, doar ce îţi trebuie, ca fiinţă raţională ce eşti. De ce ar fi îmbuibarea antonimul foamei? E, desigur, iraţională, stupidă chiar, abundenţa copleşitoare de produse de acelaşi tip. E şi indecentă, dacă te gîndeşti la cîţi n-au ce mînca. Dar, sincer, o prefer şi rafturilor goale, şi alimentaţiei „raţionale“ sau „ştiinţifice“, ba şi ofertei minimal trebuincioase – unul dintre personaje spune că nu i-a lipsit, în copilărie, nici unul dintre produsele de bază; eu îmi aduc aminte că şi în anii şaptezeci, pe la început, cînd nu (-mi) lipsea nimic, tînjeam, iraţional, fireşte, şi după altele, de care doar auzisem, văzusem sau din care, uneori, apucasem să gust, de la blugi americani la ciungă bună, trecînd prin tot soiul de dulciuri şi alte bunătăţi.
Sînt pasaje în care cei doi epistolieri par a spune că în comunism era, de fapt, un pic mai bine. Era, de pildă, un regim generator de timp. Oamenii aveau timp, disponibilitate să se întîlnească, să vorbească – să „filosofeze“, cum ar spune Verşinin –, pe cînd acum, în capitalism, toţi aleargă, muncesc, sînt eficienţi, cîştigă şi ajung acasă zob şi se înstrăinează unii de alţii. E drept, cam aşa e. Spiritualiceşte, care va să zică, stăteam mai bine. Dar parcă-mi aduc aminte că cel mai mult timp îl petreceam, pe-atunci, vorbind despre Ceauşescu, despre Secu, despre lipsuri, despre cum să le depăşim – şi vorbeam în şoaptă, cu teamă. Liber eram, căci nesupus tentaţiilor de nici un fel, şi nu-mi mai dau seama? Om fi acum hăituiţi, dar nu cred că mi-era mai bine înainte.
Foarte amuzant e că cei doi călătoresc neobosit, papă cu spor banii fraierilor de occidentali şi se distrează, parşiv, să le spună, mai mult sau mai puţin voalat, că sînt proşti. Evident, personajele lui Ernu sînt mult prea inteligente ca să se hazardeze în enunţuri axiologice explicite. Iar Ernu însuşi e mult prea inteligent ca să-şi asume explicit poziţia vreunuia dintre ele. Dar ceva-ceva, printre rînduri, parcă se iţeşte. Prea multă inteligenţă strică uneori.
« go back — keep looking »