Chehov nu vrea în 3D
Azi se fac 150 de ani de la naşterea lui Anton Pavlovici Cehov, unul dintre cei mai subtili şi inteligenţi scriitori. Nu am ce spune prea multe. Sper să vin zilele astea cu un interviu tematic pe care-l plănuiesc cu un bun cunoscător al lui Cehov. Mai jos aveţi un filmuleţ cu o mică autobiografie marca A.P.Cehov. Un fapt haios auzit azi. Preşedintele rus Mevedev, la o întîlnire care serba evenimentul… parafrazez…: “Teatrul lui Cehov este o mare operă. Oricîţi bani şi oricîtă tehnologie nouă va apărea, un Avatar nu are cum să-l bată şi să-l înlocuiască pe Cehov”… Fireşte că maşinăria Cehov este mai tare ca toate avatarurile şi nici de ochelari nu ai nevoie. Cum ar arată un Cehov în 3D? (Polirom a scos recent un excelent volum: Logodnica. Nuvele şi povestiri. )
J.D. Salinger, Reclusive Literary Icon, Dies at 91
Ultimii eretici ai Imperiului vorbesc ruseşte…
Începînd cu această săptămînă Ultimii eretici ai Imperiului vor vorbi ruseşte. Epistolele celor doi eroi vor putea fi citite săptămînal pe www.enews.md. Pentru cititorii de limbă rusă sau amatori primul text poate fi citit aici. Lectura plăcută şi un cîntecel supărat. A.F.Sklear despre tradiţia şi specificul estului: Trădare şi Contrabandă.
O etică de uz propriu
Ana Chiriţoiu / Noua Literatură – decembrie 2009
Ultimii eretici ai Imperiului este o carte care nu-i va dezamăgi nici pe detractorii lui Vasile Ernu – dacă a mai rămas vreunul după avalanşa de premii încasate de debutul său, Născut în URSS – şi nici pe foarte numeroşii săi fani. Şi asta pentru că Ernu este unul dintre puţinii scriitori români consecvenţi cu sine, atît literar, cît şi ideologic, care lasă impresia unui proiect bine definit în tot ceea ce scriu. În cazul lui Ernu, ale cărui cărţi sînt ideologice înainte de orice (o spun, bineînţeles, cu toată admiraţia), a avea un proiect nu e un deziderat neobişnuit, dat fiind că în cărţile lui – pe care le putem numi foarte bine non-ficţionale – eseul şi discuţia au o pondere mult mai mare decît artificiile literare. Dar, cel puţin în Ultimii eretici…, nici acestea nu sînt de ignorat. Ba chiar aş aprecia că, sub raport stilistic, ultima carte înregistrează un progres consistent faţă de prima, iar dacă ar fi beneficiat de o redactare mai atentă, cîştigul ar fi fost şi mai evident. Observaţia reiese în primul rînd prin comparaţia unor fragmente din carte cu eboşele lor, apărute în această revistă, în rubrica „Moscova-Bucureşti”, dar şi, măcar sub formă de idei, în diferite alte texte din presă, în interviuri şi în discuţii. Deşi i s-a reproşat deja că (şi în această carte) unele dintre idei sînt expediate sau doar enunţate sec, voit paradoxal, totuşi ele sînt acum mai aprofundate şi mai documentate; în plus, nu e cazul să-i cerem prozatorului Ernu, oricît de mare ar fi ponderea pe care-o are ideologia în scrierile lui, să ducă la capăt demonstraţii încheiate la toţi nasturii pentru fiecare dintre ideile enunţate. Oricum, Ernu îşi apără textul de eventuala ariditate a disputelor abstracte cu antidotul rhetoric cel mai vechi, dar şi cel mai greu de stăpînit: ironia. O ironie deprinsă pe plan autohton la şcoala prozei lui Radu Cosaşu, care se foloseşte de acest procedeu cu o precizie farmaceutică – privind atît dozajul, cît şi oportunitatea apariţiilor. Ironia lui Ernu lucrează cu măsuri mai mari (şi pesemne mai prizabile de un număr suplimentar de cititori), dar asta aduce un argument în plus pentru ideea că ironia nu presupune doar detaşare, ci e şi o măsură a implicării. De altfel, nici faptul că Ernu se foloseşte de convenţii literare pe care are grijă să le şi dinamiteze pe măsură ce le construieşte nu mi se pare un motiv pentru a-i semnala detaşarea.
Dacă prima carte ataca formula memoriilor, aceasta abordează următoarea specie non-ficţională de pe listă: scrisorile. Deşi într-o notă de la finalul cărţii Ernu ne lămureşte că e vorba despre un pact ficţional, căci scrisorile publicate nu aparţin defel vreunor persoane în carne şi oase, mărturiseşte totuşi că volumul este suma unor „întîmplări, idei, obsesii cu care autorul s-a confruntat în nebunii ani ai tranziţiei”. Este o mărturisire în care se citeşte o asumare dezarmată şi e de mirare că întîmpinările critice nu i-au prins vulnerabilitatea – le-ar fi scutit de multe reproşuri. Ce-i drept, Ernu îşi continuă contrapunctic profesiunea de credinţă, confuzînd cititorul (prea) naiv, prins deja în prea multe construcţii şi deconstrucţii ale convenţiilor, spunînd că „nimic din ce este scris în acest volum nu-i aparţine”. Unii dintre recenzenţii volumului s-au grăbit să spună că precauţia acestui pact este o derogare de responsabilitate şi că, punînd în gura unor personaje inventate opinii incomode, uneori chiar contrariante, autorul s-ar feri de nevoia de-a le explica. Cred că, dincolo de orice discuţii de teoria literaturii, care ar fi foarte util de aplicat acestui volum într-un seminar, distanţa dintre eseu şi ficţiune trebuie privită mai puţin reducţionist şi cu mai multe nuanţe, nu ca o prăpastie în faţa căreia trebuie să decizi net pe care versant te afli, ci poate ca în faţa unui pîrîu pe care te încumeţi să-l treci înot de pe un mal pe altul. Îmi explic uşor apelul la puritatea speciilor în contextul literar românesc, unde nu sînt prea numeroase exemplele de texte-hibrid, dar nu cred că el trebuie perpetuat, cu atît mai puţin în faţa celor cîteva cărţi care îşi fac curaj să-l sfideze. „Formula aleasă de Vasile Ernu prezintă totuşi un risc şi anume să estompeze prin ficţionalizare sau să piardă în senzaţionalism de captatio benevolentiae anumite idei extrem de puternice care nu văd de ce nu ar fi cadrat unor eseuri de sine stătătoare” scrie, în acest spirit purist, Adina Diniţoiu; şi Iulia Popovici: „Diferenţa între literatură ficţională şi eseistică e cea dintre afirmaţie şi demonstraţie şi dintre delegare şi asumare. Autorul de ficţiune este prin definiţie necreditabil, iar principiul elementar al convenţiei literare este interdicţia de a confunda vocea naratorului cu cea a autorului. Uitîndu-se cu inocenţă mimată peste umăr, Vasile Ernu îşi găseşte, astfel, libertatea de a trafica idei fără a risca să fie acuzat de contrabandă. Şi-a inventat un gen literar de uz unic” . Genul lui Ernu nu e deloc de uz unic, iar felul în care jonglează cu convenţiile literare nu e decît o fericită punere în formă a unui conţinut la fel de disputabil. Căci Ultimii eretici… nu sfidează doar convenţiile literare (de altfel, nici nu cred că Ernu şi-ar fi făcut din asta mai mult decît un scop colateral), ci mai ales pe cele de gîndire. Singura precizare care merita apăsată, cunoscînd obişnuinţele româneşti de receptare, era că nu orice întrebare/chestionare/critică a locurilor comune este implicit o afirmaţie, o infamie sau o sfidare. Dar faptul că o carte care-şi permite minima extravaganţă de-a se îndoi de lucrurile pe care le ştim cu toţii trezeşte dezacorduri puternice (cîteva au fost exprimate de Ovidiu Şimonca în interviul pe care i l-a luat lui Ernu în numărul 497 din Observator cultural, altele de T.O. Bobe într-un comentariu la acelaşi interviu) spune foarte multe despre inerţia culturală. Pasajele despre cum terorismul e o formă de comunicare redau o idee legitimă în orice articol de antropologie politică; faptul că el poate fi interpretat astfel face un pas suplimentar în direcţia înţelegerii lui, faţă de simpla sa condamnare, pe care, de altfel, nu o exclude. Dar e drept că Ernu nu jură pe etică, cel puţin nu pe aceea de uz comun cu care sîntem obişnuiţi să ne întîlnim în spaţiul public; abia etica lui se poate spune că ar fi „de uz unic” (deşi nu este, sau n-ar trebui să fie), fiindcă singurul lucru pe care jură Ernu rămîne chestionarea perpetuă. Mi se pare ciudat că un proces intelectual de critică şi deconstrucţie poate trece drept ireverenţă faţă de trecut şi faţă de victimele sale. Dar în cultura românească este deconsiliată chiar şi ireverenţa faţă de obişnuinţe. Mă întreb cum s-ar descurca intelectualii români dacă printre ei şi-ar face apariţia, ca la Berlin, grupuri (intelectuale!) anarhiste care ar protesta în stradă faţă de aniversarea căderii Zidului… Probabil că ar arunca cu cărămizi în protestanţi înainte de-a se gîndi nu dacă au dreptate (a nu se înţelege că afirm asta), ci măcar ce anume vor să spună şi de ce. Nu e, oricum, cazul lui Vasile Ernu, care îşi edulcorează prin procedeele amintite mai sus chiar şi eventualele radicalisme, nemaivorbind despre edulcorarea operată printr-o oarecare neglijenţă şi repetitivitate a enunţării ideilor, justificate de formula epistolară şi scuzate de faptul că Ernu nu s-a angajat defel să scrie un tratat de logică.
Modul în care Ernu se foloseşte de procedee de aşa-zisă distanţare – convenţia scrisorilor, ironia, ba chiar şi titlurile capitolelor, lungi, explicative, după reţetă de roman picaresc -, ca şi amestecul de idei de bun-simţ, care circulă în multe cercuri, cu idei surprinzătoare, fie ele şi doar schiţate, îmi inspiră de fapt o ataşantă încercare de lămurire a unei epoci complexe, twisted, care încă are multe tabuuri, dar despre care Ernu încearcă să spună tot ce poate, cît poate de clar, fiind totodată foarte conştient că, în ciuda diversităţii de teme pe care le abordează, încă mai sînt multe de spus. Iar dacă în Rusia prin care călătoreşte Vasiliy Andreevici „distanţele se măsoară în timp”, în România anilor 2000 timpul se măsoară în distanţe (citeşte detaşare) şi, judecînd după cîtă „distanţă” (citeşte reflecţie) reuşeşte să cîştige pentru dezbaterile publice Ernu în această nouă carte, s-ar zice că timpul încă n-a prea avut răbdare.
Povestirile lui Nabokov
A apărut Povestirile lui Vladimir Nabokov. Opera integrală a lui Nabokov apare, după cum bine ştiţi, la editura Polirom. Bogdan-Alexandru Stănescu merită tot respectul nostru pentru că a reuşit să-l convingă pe dificilul Dmitri Nabokov să-i dea drepturile de publicare în România… povestea e lungă însă Dmitri se pare că era foarte supărat pe această ţară din cauza publicării “la negru” în anii `90 a unor romane din opera lui Nabokov.
Editura ne anunţă: “Volumul cuprinde integrala prozei scurte a lui Vladimir Nabokov: povestirile publicate în rusă, între anii 1920-1940, traduse de Adriana Liciu; cele scrise în rusă, unele nepublicate la vremea aceea, altele apărute doar în revistele ruseşti din Berlin sau Paris, traduse în engleză de Dmitri Nabokov, fiul autorului, şi reunite în volumul The Stories of Vladimir Nabokov, după care s-a realizat traducerea în limba română de către Veronica D. Niculescu; şi povestirile scrise în engleză şi apărute în volumul Nabokov’s Dozen (cu excepţia textului Mademoiselle O, care a fost scris iniţial în franceză), traduse de Anca Băicoianu.”
Printre povestiri se numără şi recent descoperita Nataşa, povestire scrisă în 1924 şi nepublicată. Prima traducere în limba engleză, de Dmitri Nabokov, a apărut în vara lui 2008, în The New Yorker. Şi are una din cele mai reuşite coperţi din Seria de autor Vladimir Nabokov (design Laurenţiu Midvichi…apreciem). Redactorul cărţii este Ioana Oprica.
“Povestirile scrise in aceasta perioada (1920-1940) infatiseaza o Rusie fermecata, o populatie de expatriati, observati atent, cu excentricitatile lor de fiinte asuprite, care profita prin purtare de natura provizorie a propriei cetatenii… Exista ceva incintator in felul in care Nabokov, descendent aristocrat si artist autocratic, si-a imprumutat imaginatia, cu atita cuprindere si veselie, acestei ambiante de mahala a exilului in saracie.” (John Updike, The New York Times).
Demult aşteptam volumul. De mîine citim. Vine curînd şi The Original of Laura.
Şi un fragment din emisiunea Apostrophes a lui Bernard Pivot (cu subtitrări în rusă era mai lung decît cu subtitrări în engleză sau spaniolă… sorry).
Despre literatură şi istorie la Vasile Ernu
„Istorie şi civilizaţie”, An II, nr. 4, ianuarie 2010 / Laurenţiu Constantiniu (si un filmulet a lui Bronzit care mi-a reamintit de “ironia Istoriei”
Apariţia primului său volum – Născut în URSS (Iaşi, Polirom, 2006, 268 p.) – a stârnit aprigi controverse în lumea literară românească, în pofida faptului că avea să primească Premiul pentru debut al revistei „România Literară” şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.
O Rusie cunoscută
Prima etichetă pusă de o parte a criticii literare a fost aceea de „nostalgic” şi, pe cale de consecinţă, „comunist”, cei care au făcut-o aducând, în primul rând, drept dovadă tonul nostalgic în care fusese scrisă cartea, şi, în al doilea rând, locul de naştere al domnului Vasile Ernu. Era pentru prima dată – după ştiinţa noastră – când în literatura română se scria despre perioada comunistă altfel decât fusese scris până atunci. Într-o societate traversată de un puternic – şi nefondat, în opinia noastră – sentiment anticomunist postfactum, dl. Vasile Ernu a adus – prin seninătatea rândurilor sale – un suflu nou în literatura română. Am citit prima carte a d-lui Vasile Ernu pe nerăsuflate, cu admiraţie şi – aş îndrăzni să afirm, cu riscul de a primi acelaşi calificativ acordat d-lui Ernu – cu bucurie. Pe nerăsuflate, pentru că Născut în URSS face parte din acea categorie de lecturi care te captivează din prima clipă, transformându-se într-un drog care-l aduce pe cititor într-un fel de transă a lecturii. Bucurie, deoarece am observat că cineva de-o vârstă apropiată mie (cred că ne separă un an) se raporta altfel la o perioadă istorică atât de blamată la noi, în România. În plus, sentimentul de bucurie mi-a fost amplificat şi de faptul că, citind volumul, redescopeream în paginile sale o Rusie pe care eu o cunoscusem, e adevărat, după 1991, şi care păstrase multe din reflexele mentale şi comportamentele înfăţişate de dl. Vasile Ernu. În fine, admiraţie deoarece, la sfârşitul lecturii, am înţeles mai bine sensul cuvintelor lui Nicolae Iorga din Prefaţa la „Istoriologia umană”: „De la Ranke şi Michelet încoace (…), cele mai mari scrieri istorice au în ele şi poezia simţirii şi poezia stilului. Felul acesta de înfăţişare a rezultatelor cercetării e, de altminteri, o necesitate (subl. N.I.). «Adevărurile» istorice sunt de discernământ (subl. N.I.), nu de simplă constatare şi reproducere. Pentru a le prinde, se cere tot ce cunoştinţa adâncă a limbii, tot ce fantasia creatoare de definiţii poate găsi mai fin şi mai delicat. A vorbi despre oamenii şi lucrurile trecutului în vocabulariul curent e a greşi de la un capăt la altul”. Iar marele istoric îşi încheia Prefaţa cu o frază, izvorâtă din densa experienţă acumulată, şi care reprezintă, credem noi, o recunoaştere a limitelor sale ca istoric: „Aş fi vrut, din partea mea, să am mai mult talent «poetic» pentru a fi mai aproape de adevăr” (Prefaţă la „Istoriologia umană”, în vol. Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. a III-a, Bucureşti, Institutul de istorie universală „N. Iorga”, 1944, p. 343-348). De câte ori am avut ocazia, am spus-o clar şi răspicat: dl. Vasile Ernu a oferit istoricilor, preocupaţi de studiul perioadei comuniste, o lecţie despre cum ar trebui să se scrie istoria deoarece Domnia Sa, graţie detaşării şi seninătăţii cu care a redactat cartea, a oferit o frescă de istorie socială (viaţa cotidiană în URSS, în anii ’70-’80) cum nu cred că va putea să o facă un istoric profesionist, mai ales unul român. Dl. Vasile Ernu, spre deosebire de o parte a istoricilor români, a realizat că, pentru a înţelege mai bine un trecut apropiat, trebuie să-l accepţi aşa cum a fost el, cu bune şi rele. Odată acceptat, sunt create premisele pentru o mai senină şi detaşată abordare a sa, ţinându-se cont, astfel, de recomandarea – atât de des citată, dar repede uitată de istorici – a lui Tacit: istoria trebuie scrisă sine ira et studio (fără ură şi fără părtinire).
Acestea au fost gândurile cu care am întâmpinat cel de-al doilea volum al d-lui Vasile Ernu: Ultimii eretici ai Imperiului (Iaşi, Polirom, 2009, 318 p.). Mă întrebam, înainte de a purcede la citirea romanului epistolar, dacă dl. Vasile Ernu va fi la fel de spumos şi detaşat ca în paginile primei sale cărţi; dacă nostalgia – în sensul cel mai curat al termenului – va mai fi prezentă în noul său volum sau, într-un cuvânt, dacă va fi – aşa cum frecvent s-a întâmplat în literatura română – scriitorul unei singure cărţi, altfel spus al unei lucrări de succes, după care vâna creatoare s-a sleit.
Un roman epistolar
Spre deosebire de prima sa carte, dl. Vasile Ernu a ales să-şi organizeze noul volum – Ultimii eretici… – într-o manieră diametral opusă din punctul de vedere al concepţiei. Dl. Vasile Ernu ne oferă un roman epistolar care-şi are două personaje principale: un tânăr, pe numele său Vasili Andreevici, care a experimentat mai puţin comunismul, şi mai vârstnicul şi misteriosul său prieten, A.I., a cărui identitate autorul nu o va dezvălui pe parcursul cărţii, un adevărat „veteran” al sistemului: condamnat pentru o tentativă de atentat împotriva lui Stalin, dizident şi, în cele din urmă, transfug, trăitor într-un Occident cu care nu este de acord.
Prin intermediul romanului său, dl. Vasile Ernu ne introduce, de data aceasta, într-o lume a ideilor, propunând cititorului spre meditaţie o serie de teme cu care societatea românească se confruntă, dar care, din conformism/corectitudine politică, lene intelectuală sau, pur şi simplu, neştiinţă, le ignoră. Aceasta este – credem noi – noutatea romanului.
Am citit cartea – ca şi pe prima, de altfel – cu ochii istoricului, convins fiind că voi găsi pagini pline de învăţăminte. Şi nu m-am înşelat deoarece, şi prin intermediul ultimei sale cărţi, dl. Vasile Ernu nu se sfiieşte să facă unele consideraţii – într-o manieră nouă şi vie – pe marginea unor realităţi din perioada regimului comunist. Ca şi în cazul primului său volum, sunt ferm convins că adversarii „de profesie”ai regimului comunist nu vor gusta concluziile sale şi nu vor ezita să-l gratuleze pe autor cu eticheta dragă lor: „comunist nostalgic”.
Una dintre temele discutate de cei doi eroi din romanul Ultimii eretici… este aceea a asumării răspunderii colective a unei societăţi – în cazul de faţă, cea românească – pentru culpa de a fi contribuit la consolidarea şi menţinerea regimului comunist prin complicitate, adică de a nu fi luptat împotriva sa: „Aproape nimeni nu-şi asumă comunismul, şi cu atât mai mult acest subiect care este foarte sensibil (…) Este incredibil cum reuşesc cei de aici să externalizeze problema şi duşmanii (…) Ceauşescu este un «El» care ne-a chinuit pe «noi», iar comuniştii sunt nişte «ei», care ne-au adus numai probleme «nouă», cei care am fost nişte martiri. Deci vinovaţii sunt «ei» şi «El», iar cei care am suferit suntem «noi»” (p. 83-84). Pentru „anticomuniştii postfactum” – îi avem în vedere pe cei care, tăcuţi înainte de 1989, se luptă acum, mai degrabă, cu fantoma comunismului, decât cu un comunism real – o astfel de afirmaţie le-ar face pielea de găină. Plecând de la ideea că, în marea ei majoritate – cu excepţia celor care, realmente, au întreprins acte de dizidenţă înainte de 1989 –, societatea românească este culpabilă pentru „producerea” – cum foarte frumos scrie autorul – regimului comunist, dl. Vasile Ernu propune, spre vindecarea societăţii româneşti, o asumarea colectivă a acestei culpe. Nu condamnarea oficială a regimului – prin instituirea unei comisii pusă sub autoritatea unei instituţii a statului!!! –, ci recunoaşterea colectivă a greşelii de a fi susţinut, fie şi prin tăcere, un regim, detestat retroactiv de o mare parte a populaţiei româneşti, şi considerat „criminal” de un număr de intelectuali, apropiaţi structurilor de putere. Dl. Vasile Ernu, pornind de la această ultimă realitate, nu se sfieşte să arate lipsa de logică a istoricilor care s-au grăbit să se înregimenteze autorităţii politice şi să condamne comunismul: „Nu poţi da un decret prin care să anunţi că tot ce s-a întâmplat în ultimii 45 de ani este «ilegitim» şi «criminal» (…) Fireşte că în demersul de cunoaştere, înţelegere şi asumare a acestei perioade există loc şi pentru pedepsele aplicate celor care au făcut abuzuri şi pentru omagiile aduse victimelor. Istoria aici (în România – n. n.) nu se vrea înţeleasă şi asumată” (p. 84-85). Ne permitem să adăugăm celor afirmate de dl. Ernu că nu există nici o deosebire de gândire şi acţiune între „băieţii buni” de astăzi şi staliniştii din anii ’50. Cum foarte inspirat îmi spunea un bun prieten rus – fin cunoscător al realităţilor româneşti –, referindu-se la atitudinea acestor intelectuali: „Au o mentalitate de bolşevici”.
Manipularea prin trecut
Afirmaţia de mai sus ne permite să aducem în discuţie o altă temă, abordată de dl. Vasile Ernu în romanul său: manipularea prin instrumentalizarea trecutului. Domnia Sa prezintă principalul motiv pentru care judecăţii „fără ură şi fără părtinire” îi este preferat linşajul mediatic public la care sunt supuşi unii oameni, care au trăit şi muncit în vechiul regim, şi la care populaţia este obligată să asiste: „(…) Acum noua strategie de «deconspirare a duşmanului» se face public (…) Nimic nu mai contează fiindcă «adevărul» este prestabilit de însăşi maşinăria de produs duşmani. Pe cine mai interesează prezumţia de nevinovăţie, analiza contextului, nuanţele sau detaliile? Nu mai există loc pentru aşa ceva. Când procesul se face «în direct» nu mai există timp pentru detalii şi analiză. Intrarea «în direct» este simultan şi începutul, şi finalul procesului. Maşinăria trece ca un tăvălug care striveşte şi uniformizează prin simpla «justiţie televizată» şi prin verdictul dat «în direct»: colaborator al vechiului regim (…) «Specialiştii» nu au timp în dorinţa de a încerca să înţeleagă cum a funcţionat «regimul», ce însemna «colaborarea» în vechiul regim şi să remarce că mlaştina în care am trăit a reuşit să transforme cele două ingrediente centrale, victima şi călăul, într-o entitate unitară, osmozată, greu de separat (p. 112)”. Sunt rânduri care, în opinia noastră, ar trebui să figureze în orice carte al cărei subiect îl constituie metodologia privind analiza regimurilor totalitare. Din acest punct de vedere, mulţi dintre istoricii români ar avea de învăţat din detaşarea şi seninătatea d-lui Ernu.
Deosebit de interesant ni se pare şi modul în care dl. Vasile Ernu caracterizează – prin intermediul unuia dintre cele două personaje, A.I. – perioada stagnării brejneviste, multe dintre consideraţiile sale fiind valabile şi pentru societatea românească de dinainte de 1989 (p. 172-176). Existenţa unor reguli nescrise ale jocului între autoritate şi cetăţeanul dispus să critice regimul privind raportul dintre „interdicţie şi libertate” a fost extrem de bine surprinsă de către autor, fără ca acesta să-şi propună să diminueze rolul dizidenţei în lagărul comunist. În aceiaşi scrisoare, dl. Vasile Ernu prezintă pe larg pilonii stabilităţii brejneviste, dovedind înţelegerea fenomenului şi reale aptitudini în domeniul cercetării istorice.
Prietenia, o formă de libertate în comunism
Tema libertăţii – atât în comunism, cât şi în democraţie – este, ne îngăduim să afirmăm, ubicuă. Prezentă de la prima la ultim pagină a romanului, tema libertăţii este tratată prin comparaţie: libertatea în comunism vs. libertatea în capitalism, autorul ajungând la o concluzie, tristă, poate, pentru mulţi dintre tinerii din zilele noastre: „Când sfera privată este desfiinţată, interzisă, atunci singurele momente, locuri în care el (privatul – n. n.) poate să reapară sunt relaţiile umane precum iubirea, relaţiile sexuale sau de prietenie. Oare este întâmplător faptul că «prietenia» a devenit unul dintre miturile cele mai puternice în folclorul şi viaţa de zi cu zi a cetăţeanului sovietic şi a celui din ţările comuniste? În viaţa reală, prietenia este total depolitizată tocmai din prea multa politizare a relaţiilor (…) Acum, aceste relaţii şi-au schimbat natura, fiindcă nu mai sunt politizate, ci doar monetizate” (p. 282.). Într-adevăr, se poate lesne constata că, spre deosebire de perioada comunistă, timpul „prieteniilor îndrăgostite” a trecut. Majoritatea prieteniilor actuale au la bază interesul imediat, de aici şi fragilitatea lor.
Graţie ultimei sale cărţi, putem afirma – fără nici un fel de exagerare – că dl. Vasile Ernu se situează în descendenţa unor autori celebri – Aleksandr Soljeniţîn, Primul cerc, Vasili Grossman, Pantha Rei, Anatolii Rîbakov, Copiii din Arbat – care, graţie harului literar şi a unei profunde capacităţi de analiză, au reconstituit şi evocat, mai bine decât un istoric profesionist, regimul comunist. Dl. Vasile Ernu reprezintă – dacă ne este permisă formula – confirmarea vie a afirmaţiilor mai sus citate ale lui Nicolae Iorga despre forţa „talentului poetic” în cunoaşterea istorică.
Sfîrşitul geografiei UE
Despre filmul Where Europe Ends ştiam de la Alina Mungiu Pippidi (realizatoarea acestui film documentar). Filmul a apărut şi a fost proiectat pe 15 ianuarie la Societatea Academică din România. Zilele acestea a apărut în The Economist o prezentare. Eu nu l-am văzut, dar sper să fac rost de el cît de curînd. Cred că astfel de filme ar trebui să circule “la liber”. Ştiu că tratează o temă delicată (pentru UE) şi dureroasă (pentru ţările non-UE din Est). Filmul îşi propune să arate “consecinţele nefaste ale extinderii Uniunii Europene în ce priveşte libera circulaţie a vecinilor ţărilor care au beneficiat de extindere, este vorba despre Republica Moldova şi Ucraina.” (Mai jos aveţi trailer-ul)
Ţarul
Acum este titrat în româneşte.
Filmul despre care am mai vorbit. Regia: Pavel Lungin (cel care a făcut Ostrov, dar şi Taxi Blues). Şi avem 2 actori teribili (dar nu fac cele mai bune roluri ale lor): Petr Mamonov şi Oleg Iankovski (acesta şi-a jucat ultimul rol al vietii în postura de mitropolitul Filip). Despte film a mai scris Madrizen, Mihnea Măruţă, Sprinceană.
Ţarul (2009, cu subtitrare în limba română) oferit de Apologeticum.wordpress.com from Apologeticum.wordpress.com on Vimeo.
ANUL LITERAR 2009. Literatura la vremuri de criză
Paul CERNAT/ Observator literar / Numarul 508 din 14.01.2010
Cu toate crizele de care am avut parte, pînă la exasperare, în 2009, literatura şi-a văzut de treaba ei, făcîndu-şi loc printre furcile caudine ale editurilor constrînse la limitări de tot felul. Am avut parte astfel de apariţii remarcabile la aproape toate categoriile. Inclusiv genurile şi speciile cele mai vulnerabile la constrîngerile crizei financiare – poezia, proza scurtă, critica şi istoria literară – au supravieţuit onorabil, înregistrînd pe alocuri revirimente. Sigur, scriitorii îşi au ritmurile lor imprevizibile, aşa încît e riscant să vorbim despre tendinţe de ansamblu pornind de la oferta unui singur an editorial. Mă voi limita, prin urmare, din nou la o selecţie personală şi, inevitabil, provizorie, întrucît receptarea cărţilor apărute anul trecut va continua şi anul acesta, iar în unele cazuri va începe abia de-acum încolo.
La capitolul „roman“, văd în Cartea şoaptelor de Varujan Vosganian nu doar cea mai substanţială apariţie de acest gen din 2009, o carte fabuloasă despre drama istoriei recente a armenilor privită dinspre România, ci şi unul dintre titlurile de referinţă ale literaturii noastre postdecembriste, menite inclusiv unei cariere internaţionale. Tot o masterpiece, chiar dacă fără forţa celei dintîi, este Medgidia, oraşul de apoi, prin care „optzecistul“ Cristian Teodorescu se reinventează, acreditînd literar umanitatea unui spaţiu sudic de la „răspîntia“ istoriei recente. Romane de prim-plan au mai publicat anul trecut Dan Lungu (Cum să uiţi o femeie rămîne, deocamdată, cea mai bună carte a lui), Radu Ţuculescu (percutantul Stalin cu sapa-nainte!, care, să sperăm, îl va scoate din groapa de potenţial a receptării autohtone) şi Daniel Bănulescu (Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în cartea mea, epos picaresc şi grotesc al ceauşismului tîrziu reloaded). Mult amînat, surprinzătorul debut în roman al Ioanei Pârvulescu (Viaţa începe vineri) seduce prin dinamica enigmatică a intrigii şi prin atmosfera unui Bucureşti Belle Époque reconstituit cu rafinament.
Deşi foarte diferite ca tipologie, romanele semnate de Doina Ruşti (şocanta Lizoanca la 11 ani) sau Nora Iuga (eteroclita Hai să furăm pepeni!) şi Daniela Zeca (rafinata Istoria romanţată a unui safari) nu pot fi cu nici un chip ignorate, ca şi robustul Sex & Perestroika de Constantin Cheianu, Măcel în Georgia de Dumitru Crudu ori intens-autoficţionalul Nevoi speciale de Dan Sociu, superior noului roman al lui Adrian Schiop, Zero grade Kelvin. Şi oferta romanescă a anului e, fireşte, mult mai bogată, iar surprizele pot apărea din multe părţi… N-au lipsit nici involuţiile stilistice ale unor prozatori de calibru (Întoarcerea tatălui risipitor de Dumitru Radu Popescu).
Proza scurtă a înregistrat un reviriment cantitativ – dacă nu şi calitativ –, semn că dominaţia romanului nu e chiar aşa de apăsătoare cum s-ar crede. Volume ca Mentaliştii de Florin Manolescu, Celelalte poveşti de dragoste de Lucian Dan Teodorovici, Lampa cu căciulă de Florin Lăzărescu, Miss Perfumado de Bedros Horasangian, Cinema de Angelo Mitchievici, S.M.S. de Bogdan Dumitrescu, Psihanodia de Paul Doru Mugur, Standard de Alex. Tocilescu, Poveşti impertinente şi apocrife de Andrei Cornea şi altele încă (între ele, „deocheat“ – şarmantele secvenţe memo ale lui Neagu Djuvara) pot fi oricînd citate, alături de o deloc neglijabilă producţie SF (vezi, între altele, antologia Alte ţărmuri). În paranteză fie spus, SF&F-ul autohton dă semne că se străduieşte parcă mai mult ca de obicei să revină la suprafaţă, atît prin managementul intern al fandomului, cît şi prin conexiuni cu mainstream-ul (Vincent nemuritorul al inventivului Bogdan Suceavă şi Mentaliştii lui Florin Manolescu sînt doar două exemple). Dar hibridizările acestea sînt de multă vreme la ordinea zilei… În altă odine de… hibridizări, între naraţiune în proză şi poezie se situează insolitul Basm al prinţesei Repede-repede realizat, la patru mîini, de Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu, un fantasy postmodern numai bun de trecut printre delicatesele anului.
Poezia s-a menţinut la un nivel cel puţin onorabil. Trei titluri îmi par a fi cel mai bine plasate: Anca lui Noe de Anca Mizumschi, Probleme personale de Angela Marinescu şi Regele dimineţii de Alexandru Muşina, dar apariţii demne de tot interesul sînt şi Odă liberei întreprinderi de Caius Dobrescu, O seamă de persoane secundare de Romulus Bucur, Arme grăitoare de Emilian Galaicu-Păun sau opurile „tripletei“ douămiiste de la Editura Cartier (Monstrul fericit de Radu Vancu, Dicţionarul Mara de Dan Coman, Un anotimp în Berceni de Claudiu Komartin). Nu pot fi ignorate nici volumele încă „tinere“ ale Elenei Vlădăreanu (Spaţiu privat. A handbook), Domnicăi Drumea (Not for sale) sau cel al lui Daniel D. Marin (I-am luat deoparte şi le-am spus). Şi mai sînt, desigur, şi altele, fără a mai vorbi despre antologiile de autor…
Debuturile cele mai articulate mi s-au părut a fi, în proză, intensul roman „minimal“ Blocul 29 apartamentul 1 de Corina Sabău (Şi Hams Şi Regretel de Matei Florian m-a contrariat, în vreme ce romanul Trickster de Ovidiu Pop încă nu l-am citit…), iar în poezie – Chipurile de Stoian G. Bogdan, un volum puternic şi o caracterologie poetică expresivă a unei lumi ieşite din ţîţîni. Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său Supermen de foarte tînărul Şerban Anghene şi Coada de Dragoş Voicu sînt romane de debut promiţătoare, deşi încă nedecantate. La categoria debuturi editoriale de critică-istorie literară-teorie-eseu nu-mi vine să aşez, totuşi, impunătorul volum al lui Andrei Terian despre G. Călinescu (A cincea esenţă). În primul rînd, pentru că îl consider principalul volum de critică al anului proaspăt încheiat şi, totodată, unul dintre evenimentele editoriale din 2009 alături de noile ediţii critice din publicistica lui G. Călinescu de la Pléiade…
Rămînînd pe teritoriul criticii şi istoriei literare, e de consemnat în prima linie şi admirabilul N. Steinhardt, paradoxurile libertăţii de George Ardeleanu, volum de referinţă care indică un nou standard al cercetării monografice, îmbinînd vastitatea şi rigoarea documentării cu complexitatea şi comprehensiunea analizei. Operă de cunoscător în detaliu al operei lui Nenea Iancu, dar şi de plivitor al prejudecăţilor de lectură, Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (A-Z) al lui Gelu Negrea nu poate lipsi, nici el, dintr-un bilanţ exigent al anului 2009. O cercetare istorico-literară doctă şi utilă este cartea lui Bálázs Imre despre Avangarda maghiară din Transilvania, în vreme ce volumul lui Adrian Lăcătuş despre Modernitatea conservatoare central-europeană decupează un întreg cîmp de cercetare, puţin investigat la noi.
În zona teoriei literare şi culturale întîlnim cel puţin un titlu redutabil: Paşi pe graniţă. Studii despre imaginarul românesc al frontierei de Romaniţa Constantinescu. Iar în zona eseului speculativ cu deschidere spirituală – Despre doliu de Mircea Mihăieş rămîne o apariţie de substanţă. Daniel Cristea-Enache, de pildă, a publicat un nou volum masiv decupat din ampla sa producţie foiletonistică (Timpuri noi…), iar Ioan Stanomir revine la dragostea dintîi – literatura – dinspre istoria ideilor, prin culegerea Despre sunete şi memorie… Dan C. Mihăilescu şi-a adunat într-un volum unitar comentariile spumoase din urmă cu cîţiva ani despre corespondenţa lui Mihai Eminescu (Despre omul din scrisori…). E de semnalat şi încheierea unui proiect major, nu lipsit de controverse la începuturile sale: volumul al şaptelea (ultimul) din Dicţionarul General al Literaturii Române.
Un titlu de vîrf al anului trecut este Ultimii eretici ai Imperiului de Vasile Ernu. În ce căsuţă mendeleeviană să-l plasez însă? La eseu? La non-ficţiune? Nu contează: e, pur şi simplu, o excelentă carte de idei trăite a unui spirit liber. Trecînd pe teritoriul ceva mai sigur al literaturii memorialistice şi diaristice propriu-zise, cuvine-se să consemnez „inconturnabilul“ volum Viaţă şi cărţi de Nicolae Manolescu – o redimensionare fericită a mai vechiului Cititul şi scrisul – şi noua restituire din Jurnalul lui Radu Petrescu (ajuns, acum, la perioada anilor ’70). Există, desigur, şi alte cărţi non-fiction demne de a fi reţinute, de la culegerea Strada Revoluţiei nr. 89 coordonată de Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici pînă la reconstituirile documentar-istorice semnate de Smaranda Vultur. În materie de confesiuni diaristico-memorialistice gama e oricum destul de largă şi de generoasă – de la, să zicem, Mariana Şora la Oana Pellea. N-au lipsit nici de data asta confesiunile cu valoare istorico-documentară semnificativă, titluri ca Exerciţiu de sinceritate de Ion Vianu, Prin perdea de Aurora Liiceanu sau L-am urît pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă de Gabriel Andreescu fiind de neevitat. Deloc lipsite de interes rămîn confesiunile eseistice incomode, dar nu neîntemeiate ale lui Nicolae Breban din Trădarea criticii.
Chiar dacă ţine, în mod evident, de domeniul istoriei generale, noul şi extrem de incitantul volum al lui Lucian Boia („Germanofilii“. Elita românească în anii Primului Război Mondial) interesează şi istoria noastră literară, prin radicala recontextualizare politică pe care o propune. Dar cea mai controversată apariţie despre „bubele“ istoriei culturale autohtone rămîne, de departe, cartea Martei Petreu despre relaţia politic „vicioasă“ dintre Nae Ionescu şi Mihail Sebastian (Diavolul şi ucenicul său…). N-au lipsit nici volumele de convorbiri cu anvergură problematică, precum România noastră (Virgil Nemoianu în dialog cu Sorin Antohi), o carte pe care o prefer fără ezitare dialogului mai vechi, altminteri spumos, dintre Sorin Antohi, Luca Piţu şi Emil Cioran (Neantul românesc…, cu un caracter mai mult documentar).
Ei, şi n-am spus încă nimic despre volumele de dramaturgie şi cinefilie, despre volumele de eseuri cu tentă politică de actualitate (numeroase şi, unele, cu adevărat interesante), despre piaţa atît de policromă a traducerilor (care ar fi meritat, ea singură, o „panoramă“ separată) sau despre colecţiile populare lansate de cîteva mari cotidiane, care au făcut deja să curgă destulă cerneală pro şi contra, dar au readus spre literatură un public ce părea iremediabil pierdut. La fel: despre polemicile anului, despre falimentul unor reviste şi edituri… Cît despre Nobelul nu ştiu cît de românesc al Hertei Müller, consider că am scris deja suficient.
Cam asta ar fi, deocamdată. Mai recuperăm din mers. Şi ne „vedem“ tot aici în 2010, cînd Observator cultural împlineşte un deceniu de existenţă.
Rezultatele alegerilor din Ucraina
(video CNN International)