Genialul Norstein
Am mai povestit despre genialul Iury Norstein . Tot ce atinge Norstein se transforma intr-un desen animat genial. El nu deseneaza, nu “animeaza” imagini ci inventeaza mereu noi tehnici de “animare” a imaginii. Produce foarte putin, insa doar capodopere. De 20 de ani lucreaza la un desen animat dupa Gogol: Mantaua. Inca nu a aparut dar deja a luat premii pentru fragmentele prezentate in diverse locuri… Cred ca inca nu e finalizat… Omul are un ritm aparte. Cu greu am facut rost de un fragment de 10 minute pe filiera japoneza (a propos japonezii au un cult pentru el mai ceva decit rusii)…
Iata fragmentul. Incepe cu citeva secunde in japoneza (deci nu va temeti) dupa care merge imaginea din Mantaua…. Gogol si Norstein la pachet e deja prea mult… mama cum ninge (in Mantaua)…
Manga sovietica
Prima animatie Manga (din cunostintele mele) pe o tema sovietica/comunista First Squad (www.first-squad.com ).
Iata 2 Trailer-uri.. Eroii (buni) sovietic se bat cu eroii (rai) fascisti.. Un cocteil ametitor: teutonii fascisti iau bataie de la un calugar ortodox sovietic, pionerii si komsomolistii sovietici se bat cu cavalerii oculti fascisti… si Masha/Nadia fireste ca il invinge pe cavalerul negru SS care aduce intunericul in URSS, cetatea soarelui…. O productie ruso-japoneza.. multa propaganda dar nu depaseste Hollywoodul…
Povestea sintetizata cu titrari…
Citindu-l pe Ernu
Liviu Ornea in Observator cultural / Numarul 505 din 17.12.2009
Cum vă spuneam, o săptămînă lungă, sinistră, de campanie am tot citit la cartea lui Ernu, Ultimii eretici ai imperiului. Am citit încet, cu „pauze de gîndire“, cînd fascinat de îndrăzneala ideilor şi a paradoxurilor, de inteligenţa jucăuşă a personajelor, cînd intrigat de obrăznicia enunţurilor şi, mai ales, de implicaţiile lor. Citeam şi, uneori, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Mă opream şi-mi aminteam cum a fost, ce-am trăit, atît cît am apucat eu din comunism. Pericolul acestei cărţi fermecătoare, capcana în care riscă să cadă personajele, care nu mai au de mult ingenuităţi – unul a trecut şi prin Gulag – şi pendulează între cinism, dezabuzare şi patimă abia ascunsă, vine din prea aplicata nivelare a asperităţilor.
Privirea „de sus“, superioară, asupra comunismului şi a capitalismului deopotrivă eludează „istoria mică“, sumedenia de detalii care, de fapt, compun viaţa noastră. Iată, concluzia că, excepţie făcînd escrocii, toţi am servit sistemul, inclusiv disidenţii, pentru că şi ei au acţionat în spiritul şi în interiorul sistemului, are drept consecinţă egalizarea vinii. Privind din înalt, aşa o fi. La limită, toţi am făcut măcar compromisul de a merge la şcoala comunistă, legitimînd-o şi, odată cu ea, sistemul pe care-l reprezenta. Dar eu tot cred că vina nu e egal împărţită şi că gesturile disidenţilor valorează mai mult decît frica mea şi-a celorlalţi. Şi-atunci, în afară de etalarea inteligenţei, la ce serveşte un asemenea enunţ?
Mergînd pe firul argumentaţiei, cele două personaje cad de acord că, dînd la o parte Gulagul, nici unul dintre sisteme nu e mai bun decît celălalt: opresiune a politicului într-unul, opresiune a economicului în celălalt – efecte comparabile. Fericiţi nu sînt oamenii nici în capitalism, cum n-au fost nici în comunism. Recunosc, în multe dintre poziţiile lor, clişee ale stîngii caviar – mult mai inteligent formulate, desigur –, recunosc discuţii pe care le am cu prieteni stîngişti sau cu anarhişti din Vest sau din Rusia. Foamea şi îmbuibarea sînt la fel de iraţionale, spune, de exemplu, unul dintre corespondenţi. De acord. Şi totuşi, parcă e o diferenţă între a nu avea şi a avea în exces, avînd posibilitatea să spui „nu“ excesului, alegînd, adică, doar ce îţi trebuie, ca fiinţă raţională ce eşti. De ce ar fi îmbuibarea antonimul foamei? E, desigur, iraţională, stupidă chiar, abundenţa copleşitoare de produse de acelaşi tip. E şi indecentă, dacă te gîndeşti la cîţi n-au ce mînca. Dar, sincer, o prefer şi rafturilor goale, şi alimentaţiei „raţionale“ sau „ştiinţifice“, ba şi ofertei minimal trebuincioase – unul dintre personaje spune că nu i-a lipsit, în copilărie, nici unul dintre produsele de bază; eu îmi aduc aminte că şi în anii şaptezeci, pe la început, cînd nu (-mi) lipsea nimic, tînjeam, iraţional, fireşte, şi după altele, de care doar auzisem, văzusem sau din care, uneori, apucasem să gust, de la blugi americani la ciungă bună, trecînd prin tot soiul de dulciuri şi alte bunătăţi.
Sînt pasaje în care cei doi epistolieri par a spune că în comunism era, de fapt, un pic mai bine. Era, de pildă, un regim generator de timp. Oamenii aveau timp, disponibilitate să se întîlnească, să vorbească – să „filosofeze“, cum ar spune Verşinin –, pe cînd acum, în capitalism, toţi aleargă, muncesc, sînt eficienţi, cîştigă şi ajung acasă zob şi se înstrăinează unii de alţii. E drept, cam aşa e. Spiritualiceşte, care va să zică, stăteam mai bine. Dar parcă-mi aduc aminte că cel mai mult timp îl petreceam, pe-atunci, vorbind despre Ceauşescu, despre Secu, despre lipsuri, despre cum să le depăşim – şi vorbeam în şoaptă, cu teamă. Liber eram, căci nesupus tentaţiilor de nici un fel, şi nu-mi mai dau seama? Om fi acum hăituiţi, dar nu cred că mi-era mai bine înainte.
Foarte amuzant e că cei doi călătoresc neobosit, papă cu spor banii fraierilor de occidentali şi se distrează, parşiv, să le spună, mai mult sau mai puţin voalat, că sînt proşti. Evident, personajele lui Ernu sînt mult prea inteligente ca să se hazardeze în enunţuri axiologice explicite. Iar Ernu însuşi e mult prea inteligent ca să-şi asume explicit poziţia vreunuia dintre ele. Dar ceva-ceva, printre rînduri, parcă se iţeşte. Prea multă inteligenţă strică uneori.
Cele mai importante carti ale Generation X
Revista Details prezinta cele mai importante carti ale Generatiei X…
Libertatea crea noi forme de viaţă
Text aparut in EV Zilei / Marţi, 15 Decembrie 2009 -.. nu e un editorial cum pare la prima vedere, ci un fragment dintr-un text
Sînt un copil al perestroikăi care a învăţat să gândească odată cu extinderea libertăţilor şi dreptului la exprimare ce au explodat in acei ani teribili.
A fost epoca cu cel mai mare grad de libertate cunoscut în modernitate. Vedeai cum se naşte libertatea, cum ia forme şi cum Puterea asista neputincioasă, fiindcă nu ştie s-o îngrădească, s-o controleze. Libertatea crea noi forme de viaţă pe care Puterea nu ştia să o instrumentalizeze.
Atunci au apărut două fenomene aparent contradictorii: pe de o parte o explozie a unei libertăţi nemărginite care punea la îndoială totul, iar pe de altă parte un straniu sentiment al descoperirii unei „identităţi naţionale” care cumva te limita în acest ocean de lbertate. Atunci am descoperit ca suntem din acelaşi aluat cu „românii”, că exista o literatura „de aceeaşi limbă” etc.
În tot Imperiul URSS exista o reţea de librării „Drujba”, unde se găsea literatură din tot blocul comunist. În Chişinău exista această librărie: surpriză, doar literatura română lipsea cu desăvîrşire. Aşa că făceam traseul Odessa, Cernăuţi, Moscova pentru a achiziţiona literatură română. Imaginează-ţi un Ernu la 16 ani tîrîind de la Odessa la Chişinau 7 bucăţi de „Istoria literaturii” a lui Călinescu. Cultura avea pentru mine şi o semnificaţie „corporală”.
Pornind de la acest context al libertăţii şi al identităţii naţionale, ceea ce-mi aminteşte de acei ani e veşnica temă de discuţie: cum se face că totul în jur se schimbă, totul devine liber şi doar în „patria noastră România” nimic nu se modifică, totul e mort. Atunci, în anii 87-89 am trăit mai mult în stradă decît în casă, discutam permanent, aveam mereu cu mine un radio cu care ascultam Europa liberă şi alte ştiri.
Moscova era în avangarda schimbărilor din zonă. Îmi amintesc cum mă/ne cuprindea o anumită jenă cînd ne gîndeam că doar „patria noastră” e inflexibilă la aceste schimburi. Ne apuca revolta şi dezamăgirea cînd vedeam că „fraţii noştri” aduc osanale regimului şi unui mărunt dictator, în timp ce noi distrugeam toate miturile comuniste, ne permiteam să-l atacăm până şi pe Lenin, „sfânta sfintelor” regimului comunist.
Descoperirea „noii Patrii” în formula anilor ă87-ă89 a fost pentru mine una din cele mai incomode şi jenante situaţii. Nici azi nu pot uita acea revoltă adolescentină faţă de „neputinţa fraţilor” de a se revolta, nici azi nu pot ierta acea neputinţă. În zilele în care au început evenimentele de la Timişoara şi s-a terminat cu cele de la Bucureşti, zilele în care a avut loc Revoluţia română a fost pentru generaţia mea poate evenimentul de maximă euforie pe care l-am trăit.
Revoluţia română a rezolvat acea jenă teribilă şi a răspuns nevoii noastre de a uni într-un tot întreg libertatea nemărginită cu visul romantic al „unei noi patrii”. Am stat acele zile doar în stradă şi a însemnat pentru mine şi generaţia mea sfârşitul unei epoci, a unei epoci pe care astăzi ar trebui poate să o analizăm cu mai multă grijă, mai puţină pasiune şi mai ales cu mult respect.
20 de ani fara Saharov
Acum 20 de ani, pe 14 decembrie murea Andei Saharov, unul dintre cei mai importanti oameni de stiinta si disidenti sovietici. A fost cel mai lucid si echilibrat disident sovietic. Cind l-am auzit prima oara vorbind, cu vocea lui ririita si greu de inteles, am ramas fascinat…. si astazi sint la fel… omul chiar merita mult repsect…
Iata ce scrie Kurt Vonnegut, o alta slabiciune… de a mea (in Cutremur de timp) & un filmulet…
“Şi-a câştigat Nobelul în 1975, pentru că ceruse să se pună capăt testelor cu arme nucleare. A lui, bineînţeles, fusese deja testată. Soţia lui era medic pediatru! Ce fel de om putea să perfecţioneze o bombă cu hidrogen fiind însurat cu un specialist în pediatrie? Ce fel de medic putea trăi alături de un partener sărit de pe fix?
– S-a întâmplat ceva interesant azi la serviciu, Iubiţel?
– Da. Bomba mea o să funcţioneze brici. Şi tu, cum te mai descurci cu copilaşul ăla bolnav de varicelă?
În 1975 Andrei Saharov era un fel de sfânt, genul care nu mai este la mare cinste acum, că Războiul Rece a luat sfârşit. A fost disident în Uniunea Sovietică. A cerut public să se pună capăt dezvoltării şi testării armamentului nuclear şi să se acorde mai multe libertăţi poporului său. A fost dat afară din Academia de Ştiinţe a URSS. A fost exilat din Moscova într-un cătun din ţinuturile subarctice.
Nu i s-a îngăduit să meargă la Oslo să-şi primească Premiul Nobel pentru Pace. Soţia lui, medicul pediatru Elena Bonner, l-a acceptat în numele său. N-ar fi însă timpul să ne întrebăm dacă ea sau orice alt pediatru sau tămăduitor n-ar fi meritat în mai mare măsură Premiul pentru Pace decât oricine a contribuit în vreun fel la crearea unei bombe cu hidrogen pentru orice fel de guvern, de oriunde? Cu drepturile omului cum rămâne? Ce-ar putea fi mai indiferent faţă de drepturile oricărei forme de viaţă decât o bombă cu hidrogen? În iunie 1987, Saharov a primit titlul de doctor honoris causa al Colegiului Staten Island din New York City. Guvernul său i-a interzis încă o dată să fie de faţă la acordarea titlului.”
Eresii post-socialiste
decembrie 13, 2009 / http://madrizen.wordpress.com
Un text scris de unul din cei mai activi si inteligenti blogeri din MD.. iata si o poza cu Turcul pistolar, fiu de Imperiu otoman, care ii are la picoare pe Ultimii eretici.. Cucerirea si dominarea prin lectura….
Eresii post-socialiste (I)
Ce n-ai zice, dar lecturararea unui autor moldovean cu creionul în mână mi-a mângâiat mândria națională. Lui Vasile Ernu, cu ai săi „Ultimii eretici ai Imperiului”, îi reușește această faptă eroică. Pe bune. Multe idei demne de a fi notate. Cartea (sau să-i zic totuși „roman”?) captivează din prima.
Voi recapitula câteva astfel de idei.
Complexul siberian al geografiei
În contextul integrării în noua Patrie, remarcă cum noi, moldovenii din RM, se pare că am fost de fost „deconectați” de România.
Tot ce e dincolo de Prut e „undeva în Siberia”, „la dracu-n praznic”. Chișinăul, care este doar la 100 km de hotarul românesc, e plasat în geografia mentalului colectiv în fundul Siberiei. În primii ani de studenție, eram întrebat mereu dacă „la noi este frig”. De fiecare dată trebuia să explic că „frigul de dincolo” e o problemă de percepție, de fantasme din mintea lor. (pag. 21)
„Complexul Siberia” al românilor de peste Prut este o chestie probată empiric. Soția mea este în mod invariabil „rusoaică” la români în pofida faptului că e moldoveancă pur-sânge. Lucrul cel mai frapant, pe care l-aș adăuga aici, este că și noi, moldovenii, am procedat la fel cu transnistrenii. Chiar dacă ne dăm bine seama că la e e „la ei e la fel de cald ca și la noi”, i-am deconectat, i-am expulzat într-o Siberie imaginară, uitând să le cerem opinia.
Ochii care nu se văd, se uită.
Ideologia zeflemelii
Aplicabilă în egală măsură și în Republica Moldova este ne-credința co-naționalilor în valori. Ideologia e o mascotă (e nevoie de una, nu?), care ține locul adevăratelor variabile ale Puterii: cumătrismul și țeapa.
Așa cum n-a avut sfinți în Evul Mediu și nici ideologi în perioada comunistă, România nu va avea niciodată politicieni care să creadă într-o idee sau măcar să înțeleagă noțiuni ca „liberalism” sau „socialism”. Românii nu cred în nimic. (pag. 27)
Valabil și în RM. Cu următoarea rectificare: Ștefan cel Mare mai e și Sfânt! În tot cazul a fost un domintor cu ideologia bine pusă la punct, dovadă fiindu-i multitudinea de biserici și mănăstiri ctitorite pe vremea domniei sale.
În concluzie, cred că bășcălia este ideologia ne-scrisă a românilor de pretutindeni. A nu crede în nimic. A lua totul în bătaie de joc („bataille du jeux” se zicea pe timpul studenției mele francofone). „El (sau ea) de-al cui e?” This is the question. M-a surpins că Vasile a trecut cu vederea acest detaliu de la care începe orice dispută politică în RM (valabil și în România). Lasă, dom’le ideologia, ce-a căutat Geoană la Moscova? El de-al cui e?
Încă nu am evoluționat. Suntem de-ai cuiva.
Banul și discursul politic
O idee foarte intrigantă este cea precum că în URSS politicul a reușit să subordoneze economicul. Cuvintele și discursul politic au devenit adevărata monedă de schimb în sistemul socialist. Nu conta ce este rațional sau eficient (deci, aducător de profit), puritatea ideologică era regină. În capitalism, se pare că se dă tot cu banul:
Facturile, cardurile, împrumuturile, asigurările și, mai ales, impozitele reprezintă forme prin care un astfel de stat interacționează cu cetățenii lui. Limba este de prisos, ea are un caracter pur estetic, funcțional și comercial și nimic mai mult. (pag. 77)
Și cu Obama ce facem? mă grăbesc să-l chestionez pe Vasile Ernu. Indubitabil, limba e cea care a adus pasărea respectivă pe Olimpul politic (confirmat de Premiul Nobel, care i-a fost adjudecat nu fără scandal). Political correctness este ideologia curentă a Occidentului. Banii sunt relativi și își pierd însușirea simbolică atunci când bat tunurile lui political correctness. Acest aspect, conturează următoarele ipoteze:
α. Obama e un socialist, iar repunerea limbii în circulația valorică ține de edificarea Noului socialism (capitalist); sau
β. Diferența e mai puțin aparentă. Nu ziceam noi anterior, că românii sunt cei care nu cred în nimic? Discursul politic socialist era de fapt adevărata monedă de schimb. Credința în ceea ce spui era de prisos. Era suficient să repeți mantra oficială ca să-ți dovedești loialitatea față de sistem. În acest sens, Obama e diferit; discursul politic al lui Obama e diferit, deoarece el chiar crede ceea ce spune.
Acceptând β suntem în perfect acord cu faptul că în socialism discursul politic a subordonat interesul economic, cu mențiunea că discursul în sine a căpătat o valoare de reprezentare al unui ceva și a încetat să mai însemne ceea ce spune de fapt.
Foarte zen.
Și totuși, trebuie să admit că, deși dihotomia limbă/ban este importantă pentru a capta spiritul socialismului, ea are și anumte limite. Una din aceste limite este foamea. O confirmă Șalamov, citat de Ernu în mai multe rânduri. Foamea este un instinct puternic, care reduce la tăcere orice polemică.
Dacă foamea este pragul discursului, plafonul lui este falimentul economic. Cu descântece nu poți genera o creștere economică sustenabilă, chiar dacă planul cincinal este bine pus la punct. Răspunsul socialist dat eficienței capitaliste a fost un randament de alt soi: la cât de puțin se câștigă, oricând avem posibilitatea să lucrărm și mai puțin. (Surpinzător, acest proverb s-a născut în Occident).
Aici tre să iau o pauză căci s-au cumulat suficiente idei pentru o singură postare.
Revin în cursul zilei.
Eresii post-socialiste (II)
În „Ultimii eretici ai Imperiului” Vasile Ernu face clară poziția pe care o adoptă: a renunța la socialism nu este același lucru cu a accepta necondiționat capitalismul. „Un intelectual în raport cu Puterea are de ales între două atitudini: ori intelectual de curte, ori intelectual al exilului” spune la un moment dat personajul său. Respectiv, Ernu alege exilul, guerilla intelectuală împotriva capitalismului. În „luptă” el face uz de amuniția noastră, a celor „născuți în URSS” și anume, capacitatea de a judeca lucrurile având experiența ambelor sisteme, reușindu-ne să fim în capitalism și, totodată, în afara sa.
Un lucru nu-mi este clar. De ce forma epistolară, de ce un roman și nu o culegere de eseuri? Ideile lui Ernu sunt suficient de bune pentru a fi semnate cu propriul său nume și nu cu numele unor personaje ficționale. Dar a ales această cale. Romanul (dacă e să-l acceptăm drept roman) varsă puțină lumină asupra personajelor. Acțiunea se desfășoară doar în două instanțe – la începutul și sfârșitul cărții. Economia de date biografice mă determină să cred că adevăratele personaje sunt ideile. Ideile ca produs al unui tip de „intelighenție” aflată pe calea dispariției. Așa să fie oare?
Dar să reiau de unde m-am oprit.
Dolce vita sovietica
Între cele două limite despre care am scris în postarea precedentă – foametea și falimentul economic există un spațiu destul de vast unde homo sovieticus se simțea la sine acasă. Această stare de beatitudine a durat nu mai puțin 25 de ani, perioadă în care exista„siguranța zilei de mâine”. Poate că cineva o va considera o chestie umflată, dar în cele din urmă, asta cred că a fost fișka URSS-ului. Lucrul acesta îl confirmă sondajul recent realizat de IPP: 48% din moldoveni regretă destrămarea URSS-ului, în timp ce 44% ar vota restaurarea Uniunii Sovietice, dacă acest lucru s-ar decide la un referendum organizat mâine.
…un alt element important al perioadei brejneviste era raportul cu lucrurile de strictă necesitate. Cetățeanul sovietic intrase și el în era consumului, așa că începuseră să-i crească așa-numitele „nevoi” cotidiene. Pentru el era foarte important că lucrurile de bază se găseau (votcă, pâine, salam, lapte, legume), iar pe cele pe care și le dorea, dar nu le găsea, le achiziționa cu un efort ceva mai mare, mai susținut și mai aventuros. Ei bine, efortul de a face rost de mărfurile „defițit” făcea parte dintr-o anumită stare de care numai cetățenii unor astfel de perioade și țări au avut parte. Puține lucruri se compară cu bucuria de a face rost de un lucru pe care ți-l doreai și pe care puneai până la urmă mâna cu un efort care te scotea din uzura banală, din viața de zi cu zi. Starea de a ști că există acel lucru, pe care ți-l dorești, și efortul de a-l găsi creau o stare de euforie care a contribuit la un soi de dolce vita sovietica. (pag. 174)
Ceea ce ne lipsea în URSS era „siguranța zilei de ieri” nu a celei de mâine, dar asta e o altă poveste.
În schimb, această juisanță de a pune mâna pe un „defițit” îmi adunce aminte de fragmentul clasic din „O mie nouă sute optzeci și patru” al lui Orwell, unde se descrie cum în Oceania, o serie de lucruri de primă necesitate – de exemplu lamele de ras, dispăreau pur și simplu din vânzare. Apoi apăreau și dispărea altceva. Aceste dispariții misterioase sporeau coeziunea între oceanieni și îi determinau să uite de chestiile cu adevărat importante: ce mai conta o mișelie a Partidului dacă în joc era „o lamă de ras”!?
Acum mă întreb dacă „defițitul” era o eroare de sistem sau o chestiune planificată intenționat de Politbiuro? Din propria copilărie îmi aduc aminte cum mergeam cu mașina în provincie fiindcă în universamurile de acolo se mai putea găsi marfă (cristal, săpun bulgăresc), de care la Bălți nici nu ajungea în vânzare. Șefii de depozite erau oamenii cu cel mai înalt statut social și „prieteni” râvniți. Spre deosebire de ingineri sau profesori.
Noi, vampirii
M-au amuzat enorm fragmentele despre vampirii din Transilvania. Analiza este impecabilă. Contele Dracula a devenit un personaj cu priză la public, deoarece a exprimat cel mai bine angoasa imperialilor occidentali – cea de a-și pierde identitatea. Noi, esticii, eram (și suntem!) o populație de frontieră – ființe barbare, care încearcă să se poarte civilizat, însă ascunde un element heterogen. La lumina zilei se pare că nu există nici un pericol, dar cine știe ce necazuri putem aduce noaptea. În afara riscului de a fi „mușcat”, occidentalul se teme că identitatea sa culturală va fi afectată în mod ireversibil de contactul cu noi, vampirii. Cu alte cuvinte, el se teme că se va transforma în ceea ce suntem noi.
Am regretat că Vasile a abandonat prea devreme această mină de aur. Nu numai frica de a-și pierde identitatea i-a caracterizat pe occidentali, ci și fascinația pentru viața veșnică pe care ne-o atribuie nouă. În Est și în Balcani nu noțiunea de progres nu se găsește la ea acasă; al nostru Ion este același de la Burebista încoace. Cred că ceea ce vedea occidentalul luând legătura cu noi era acel „le bon sauvage” atemporal, care trezea în sec. XIX un amestec de admirație și repulsie.
O altă temă bună de explorat este cariera ascendentă și transformarea lui Dracula către finele secolului XX. „La naiba cu Occidentul” pare să fie verdictul lui Francis Ford Coppola, „să vină Celălalt, căci e mai simpatic decât noi”.
Terorismul
Sunt de acord cu Vasile atunci când zice că „terorismul trebuie citit în primul rând ca pe o formă de comunicare”. În mod clar un sms sau un e-mail transmis lui Obama (între câteva mii de mesaje concurente) nu va capta atenția cu aceeiași eficiență cu care o va face expolozia unei bombe într-un supermarket din Tel-Aviv.
De când stăpânii răspund sclavilor la fax și e-mail? Apoi, nici un post de televiziune nu dă citire unei scrisori în care se face o oarecare cerere politică, culturală, ori religioasă. Mass-media actuală lucrează cu un alt instrumentar, cu vizualul, cu spectacolul, Și atunci, pentru ca un mesaj să fie preluat, el trebuie codificat și transmis pe limba acelei mașinării mediatice. Știm bine că mediul este mesajul, iar mesajul capătă forma mijloacelor de comunicare în media actuală. Cu cât e mai șocant și mai spectaculos, cu atât mesajul tău este preluat mai ușor și devine mai eficient. (pag. 191)
Și totuși, aș evita să-i romantizez pe teroriști actuali asemănându-i cu teroriștii ruși din sec. XIX. Vechii teroriști aveau decența de a-i ataca direct pe stăpâni, în timp ce teroriștii actuali, știind că stăpânii sunt inabordabili se răfuiesc cu jucăriile lor, adică cu noi.
Aflându-mă la Madrid pe 11 martie 2004 (Atocha), nu aveam cum să trec cu vederea acest subiect sensibil. E drept „cruciada împotriva terorismului” declanșată de Bush și preluată fără scrupule de Putin nu avea alt scop decât cel de a legitimiza niște acțiuni imperialiste, dar asta nu-i face pe teroriști mai simpatici. Cazuri când lupta pentru o „cauză dreaptă” realizată prin mijloace teroriste se oprește odată ce obiectivul este atins, sunt extrem de rare (IRA ar fi unul din ele). În schimb frecvente sunt cazurile când lupta continuă în pofida țintei atinse din simplul motiv că organizațiile teroriste își au propriile sale „sisteme totale”.
***
Nu mi-am pus scopul să deschid toate sertarele din volumul respectiv. Cu siguranță că vei descoperi și alte „comori”, însă țin să subliniez un lucru: volumul lui Vasile Ernu invită la un gen de polemică de care nu am avut parte timp de 20 de ani. În „mahmureala tranziției” am evitat să abordăm subiecte la care nu ne pricepeam. Făceam ochii mari la lecțiile Occidentului; ștergeam insistent din memorie trauma Imperiului Sovietic. Am ajuns un fel de fifty-fifty care nu mai știe ce vrea – restabilirea URSS-ului sau integrarea europeană. Oricine, numai „big brother” să-l cheme.
În speranța că nu e prea târziu „să lămurim lucrurile”, îți recomand fără rezerve această carte.
The Original Of Laura
Dupa cum stiti, “The Original of Laura” a apărut deja la prestigioasa editură britanică Penguin, după 32 de ani în care Dimitri Nabokov a refuzat constant publicarea manuscrisului de 138 de pagini, neterminat de scriitor. În cele din urmă, Alexis Kirschbaum, editor la Penguin, a reuşit să obţină acordul de publicare, la capătul a trei zile de negocieri…. Se zice ca Vladimir Nabokov a lasat cu limba de moarte mesajul: “A nu se publica”… Au existat numeroase dezbateri pe aceasta tema… si Dimitri a decis publicarea lui….
In curind il vom avea si in limba romana la ed.Polirom (sa ne traiasca Bogdan Stanescu pentru excelanta colecte de autor Nabokov.. si nu numai.. & graficianul Laurentiu Midvichi)..
a. Cele 2 coperti de sus sint facute in 1975-1978 de artistul V. Bahcianean. Este un proiect de coperta pentru Lolita. Asa ceva fireste ca nu avea cum sa apara in URSS asa ca au ramas ca opere de referinta in zona SotzArt.
b. Coperta 1… neagra… ofof dar treaca
c. Coperta 4.. poza Nabokov.. ok
d. Coperta interior.. cu insemnele scrisului lui Nabokov… arata foarte bine
e. Interior arata excelent. Fragmente din manuscris scanate si inserate in pagina
Mantrele libertăţii. Ereticii imperiilor şi o carte care ar trebui să fie la modă
de Costi Rogozanu 10 Dec / 2009 / Voxpublica
Pun aici un articol care a apărut deja în “Suplimentul de cultură” despre cartea lui Vasile Ernu, “Ultimii eretici ai imperiului”. Nu e o recenzie propriu-zisă, e mai mult un început de discuţie pe teme comune care ne obsedează de ceva timp. Aşa că îmi cer scuze pentru pasaje care v-ar putea părea ilizibile. Dar eu zic că asta e cartea toamnei în România şi că ar trebui să fie la modă. Obsesia libertăţii în capitalism!
E foarte greu să scrii despre cartea unui prieten, dar uneori e necesar. Pentru că „Ultimii eretici ai imperiului” a lui Vasile Ernu e din acele puţine cărţi cu care stai de vorbă, dialoghezi. Asta o să încerc şi acum. O să redau cîteva dintre penseurile mele din timpul lecturii acestei cărţi. Ernu fotografiază un spirit al vremurilor prezent în capetele unei generaţii, unui anumit tip de nou intelectual, cu noi tipuri de idealisme şi noi tipuri de pariuri pierzătoare care ar putea fermeca şi cîştiga ceva atenţie. Ar putea cîştiga un pariu important cu un posibil public român amator de idei NE-servite de-a gata, neamator de status cultural, nici măcar amator de cultură, ci de meditaţie şi vorbă directă despre propria viaţă, despre noile realităţi.
O primă mare temă este cea a libertăţii în zilele noastre pe care Vasile o ilustrează cu un banc. (E musai precizarea că Ernu a ales să lanseze ideile printr-un dialog – deloc pe placul academicilor sau estetizanţilor sau corect ideologizanţilor – prin intermediul unor personaje, în bun stil „clasic”, iluminist). Un copil îşi eliberează roboţeii. Unul dintre ei iese în stradă fericit şi un camion trece în trombă peste el. Personajul care relatează asta un cinic intelectual intrat în cîmpul producţiei de imagine mai spune aşa despre pragmatismul intelectual modern: „Minimizarea pînă la dispariţie a riscului din interiorul discursului este deja o inovaţie a intelighenţiei de ultimă oră şi nicidecum a puterii. Mimarea riscului şi nicidecum producerea lui”. Mai mult, radicalismul intelectual devine la un moment dat monedă de schimb pentru funcţii şi bani, mai spune acelaşi personaj.
Aici, eu aş spune că avem un întreg ritual al riscului inexistent. Cu cît poziţia intelectualului este mai securizată cu atît lui i se ascute, de fapt, violenţa publică. După o anumită vîrstă sau după depăşirea unui statut, practic intră într-un carambol al procedurilor. Nu mai poţi vorbi nimic cu el pentru că el se va preocupa să cureţe termenii interlocutorului de impurităţi.
Dandysmul intelectual al mimării riscului nu e de azi, de ieri, nu e neapărat o constantă a noului tip de intelectual înfipt în sistem. Şi în legendele despre poeţi, artişti, aşa cum se ştie, avem 90% construcţie, ficţiune, minciună, în ultimă instanţă. Artistul sau gînditorii care iau atitudine public au avut tot timpul o mare problemă: cea a imaginii. Procedurile de reglementare a compoziţiilor iconice cunosc diverse etape, unele de-a dreptul mistice. Dar cunosc şi etape noi în marketingul contemporan. Ernu aduce tot timpul în subtext radicalismul, dar nu-l materializează niciun pic, nu duce vorba pînă la capăt. El lasă ideile de toate gradele de duritate să-şi rupă dinţii cu un pas înainte de a deveni realitate. Nu-i pune însă unui tînăr chinez o servietă cu o bombă în mîini, cum făcea cîndva tînărul romancier Malraux.
Ideile vehiculate de Ernu sînt de tipul acelora după care urmează o întrebare care materializează vorbele: „Bun, şi? Acum ce facem?”. Aici se opreşte întotdeauna autorul şi acesta e farmecul cărţii. Să fim radicali, dar după ce sîntem radicali, poate e cazul să bem şi o bere. Singurul radicalism afişat de Vasily Andreevici şi de misteriosul A.I., tipul blînd, un soi de Candide ajuns la bătrîneţe, trecut prin toate ororile, este radicalismul absitenenţei şi al independenţei. Ce vorbesc oamenii ăştia? Rezumă gînduri profunde de la Benjamin, Foucault, Marx şi cîţi alţii. Dar maxima satisfacţie este vorba. Sînt oamenii care au obosit să vadă fapta materializată. Principala lor satisfacţie e să deconstruiască propagande şi să se ţină de-o parte.
Iar maximum de eroism este să stea pe margine, să reuşească să nu intre nici în ruleta creditelor, a funcţiilor, a flatărilor intelectuale. Un matrix bine decodat, un perete de cifre pus la pămînt, aici stă maxima satisfacţie. Cei doi fac ceea ce se cheamă mantre. Şi marele cîştig al cărţii şi punctul de unde începe discuţia este tocmai felul în care vigilenţa duce la misticismul profund al libertăţii care îşi găseşte surse la fel de lejer în Marx sau în Biblie. Marele adevăr este descoperirea ritualică a minciunii din jur.
Acesta este şi motivul pentru care A.I. nu poartă numele dostoievskian de Mare Inchizitor, ci pe acela de Mare Instigator. Diferenţele sînt imense. Inchizitorul este omul faptei. Instigatorul este omul care a suferit de pe urma faptelor şi care ştie că vorbele, oricît de dure, sînt vorbe. Instigatorul nu trece niciodată la fapte, iar instigatorul lui Ernu nu profeţeşte trecerea la fapte nicio clipă – el consideră o reuşită momentul în care poate rupe gîndirea clişeizată. În acelaşi timp, ambele personaje au o credinţă puternică, definitivă, în propagandă (dacă e să privim dinspre est) sau în marketing (dacă e să privim dinspre vest). E frumoasă deconstruirea unor astfel de discursuri, Ernu scrie interesant despre forţa managerului în noua ordine şi statutul lui ciudat de intermediar absolut, de trader, de fapt, dar nu-şi duce demonstraţia pînă la capăt în acest punct.
Managerul este tipul care-ţi poate spune tot timpul „ştiu că nu faci nimic”. Unui miner să-i fi spus asta… ţi-ar fi spart capul. În noua ordine a performării muncii, există foarte mulţi care, de fapt, doar stau: stau pe lîngă maşini care produc maşini, stau pe lîngă şefi, stau pînă tîrziu în noapte ca să descrie proceduri sau ca să pregătească altele. Dar nu fac nimic concret. Foarte puţini produc ceva anume, iar asta e o frustrare imensă a muncitorului contemporan. Managerul este tipul care poate oricînd să devoaleze acest secret.
Apoi, şi mai interesant, discursul antimarketing, anti-PR, nu mai este unul subversiv, este unul extrem clişeizat acum, un discurs care de fapt consolidează cel mai puternic paradox al corporaţiei: toţi sînt manageri într-o clădire de sticlă, oricît de neînsemnată le-ar fi funcţia. Toţi vor un tip de costum, un tip de maşină şi mai ales practică discursul sigur şi demistificator: ştiu că nu faci nimic, ştiu că asta nu înseamnă nimic. Cel mai puternic discurs antimarketing vine din străfundurile zonei corporatiste. Vorbind astfel, cunoscînd cum se fabrică imaginea unui produs, ei cred astfel că realizează descătuşarea. Farmecul decodării surclasează astfel farmecul relaţiei dintre oameni şi centrează totul, evident, pe bani şi pe statut. Pînă şi Neo din Matrix, cînd se „eliberează”, primeşte de fapt în loc de un amărît de statut de hacker de apartament, măreţul job de Mesia. I se permite să decodeze, să fie sceptic, critic. În altă parte a cărţii, stiuaţia este rezumată destul de bine: „Toţi marxiştii de azi sînt ocupaţi căci sînt pe Wall Street. Tot marxismul de azi, zice el, şi toată gîndirea critică faţă de sistem sînt doar de faţadă şi sînt controlate tot de aceşti băieţi care lucrează în slujba sistemului”. Ei bine, tocmai de aceea aş adăuga că rolul Instigatorului de tip nou ar fi şi să stîrnească entuziasm. Şi consum naiv. De multe ori, plonjonul în minunata lume a minciunilor poate fi o binecuvîntare, autopăcăleala un mod cinstit de a-ţi vedea de viaţă. Personajel lui Ernu ajung toate la un ascetism dur, greu de propus şi de înghiţit. Dar, aşa cum a spus-o şi autorul în cîteva interviuri, el nu caută să ofere soluţii. Eu am soluţii: Clint Eastwood şi rock’n’roll.
Ernu nu se lasă obsedat de vreuna din aceste teme pentru că, aşa cum spuneam, ideile profunde, dialogul extrem de uman pe alocuri şi cu reuşite memorabile, fac parte dintr-o mantră a libertăţii. Eliberarea în noua societate este obsesia, singura. Şi este mesajul pentru noul public lucid (care şi-a obţinut deja luciditatea pe diverse căi, nu se mai acceptă neofiţi ca în cazul „Născut în URSS”) pe care îl vizează „Ereticii”. Un atu important al cărţii este şi că are rol de compendiu literaturizat şi uşor de manevrat al marilor idei incomode din ultimul secol. Chiar o văd în rolul de cărticică de buzunar pentru toţi doritorii de alternativă din uniformizata lume nouă. E un soi de bursă a mărfurilor retorice – cine ştie să speculeze cîştigă. Ernu e un broker de idei, se orientează rapid într-o lume încurcată, pansează crizele cu mistici ale demistificării. Ca să-l parafrazez, dacă pe Wall Street s-ar trafica idei, Ernu ar fi fost acolo. Şi n-ar lucra cu mănuşi.
Frumoasă este şi folosirea romanului lui Bram Stoker, Dracula, în interpretarea statutului de un-dead al esticului. Firele se leagă şi cu subversiunea micului bişniţar, „rezistentul” adevărat în sistemul comunist. Prin opoziţie şi exagerînd, instigatorul şi propagandistul de idei şi nu de mărfuri devine bişniţarul simpatic al capitalismului. Autorul lasă loc de reverie ideatică şi de speculaţie. Uneori nu-i înţeleg referinţele. Corpul fără organe al lui Deleuze sau cartea despre Rabelais a lui Bahtin i-ar fi fost de mult mai mare folos decît Benjamin. Dar fiecare cu fetişul lui.
Evident, n-am apucat să prezint mai nimic. Un lucru sper că rămîne de înţeles: aceasta este una dintre cărţile care fac parte dintr-un dialog mai mare şi mai important decît „starea culturii de la noi” şi alte clişee teribile în care ne-am tot consumat. Ernu scoate cu tupeu capul dintre obsesii culturale penibile şi încearcă să vorbească liber cu oameni deştepţi literaţi, neliteraţi corporatişti, capitalişti, anticapitalişti. Şi aceasta va fi miza şi în următorii ani. Altfel, eseul, textul de idei de pe aici va continua să băltească în teme fără risc, în sulemeneli instituţionale.
P.S. Un singur reproş major am să-i fac. Tratamentul antimahmureală n-avea ce să caute aici, în „Eretici”. Mai ales că numai amatorii se tem de mahmureală.
Pentru iubitorii de cultura alternativa si vintage: How The Beatles Rocked The Kremlin
Deci: 20 de ani dupa… un mic cadou pentru iubitorii de cultura alternativa si vintage
Cum am promis iata si filmul (Regizat de Leslie Woodhead): The Beatles – How The Beatles Rocked The Kremlin. (in primele minute se vede prost, dar se aude ok, dupa care merge bine). E o abordarea pe modelul “mantrei liberale” (mai putin pe gustul meu) insa sint multe informatii utile si ne sint aratati citiva grei ai zonei alternative sovietice. E o abordare destul de simplista a culturii alternative din URSS, mai ales ca ea are radacini adinci in anii 40-50. Aceasta cultura nu apare spontan in anii 60 asa cum se crede acum. Ma rog povestea e lunga si poate o sa pun citeva filme pe cultura alternativa din anii 50 sau o sa fac un interviu cu unul din cei mai buni cunoscatori ai fenomenului: Artyam Troytsky. E un domeniu care chiar ma intereseaza si e de invatat din el in contextul actualei ideologii si culturi dominate care devin tot mai agresive.
Filmul merita insa vazut. Indiscutabil: The Beatles chiar a fost un fenomen important in URSS. Ce e foarte interesant (si e o teorie la care tin si am discutat-o si cu citiva cunoscatori in domeniu): cei care vor impune (liderii) in anii 60-70 diverse curente alternative (muzica, literatura, arte vizuale) sint copiii elitei comuniste. Practic cei mai buni rockeri sovietici sint nepotii lui Lenin si Stalin. Ironia sortii….
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
« go back — keep looking »