Povestirile lui Nabokov
A apărut Povestirile lui Vladimir Nabokov. Opera integrală a lui Nabokov apare, după cum bine ştiţi, la editura Polirom. Bogdan-Alexandru Stănescu merită tot respectul nostru pentru că a reuşit să-l convingă pe dificilul Dmitri Nabokov să-i dea drepturile de publicare în România… povestea e lungă însă Dmitri se pare că era foarte supărat pe această ţară din cauza publicării “la negru” în anii `90 a unor romane din opera lui Nabokov.
Editura ne anunţă: “Volumul cuprinde integrala prozei scurte a lui Vladimir Nabokov: povestirile publicate în rusă, între anii 1920-1940, traduse de Adriana Liciu; cele scrise în rusă, unele nepublicate la vremea aceea, altele apărute doar în revistele ruseşti din Berlin sau Paris, traduse în engleză de Dmitri Nabokov, fiul autorului, şi reunite în volumul The Stories of Vladimir Nabokov, după care s-a realizat traducerea în limba română de către Veronica D. Niculescu; şi povestirile scrise în engleză şi apărute în volumul Nabokov’s Dozen (cu excepţia textului Mademoiselle O, care a fost scris iniţial în franceză), traduse de Anca Băicoianu.”
Printre povestiri se numără şi recent descoperita Nataşa, povestire scrisă în 1924 şi nepublicată. Prima traducere în limba engleză, de Dmitri Nabokov, a apărut în vara lui 2008, în The New Yorker. Şi are una din cele mai reuşite coperţi din Seria de autor Vladimir Nabokov (design Laurenţiu Midvichi…apreciem). Redactorul cărţii este Ioana Oprica.
“Povestirile scrise in aceasta perioada (1920-1940) infatiseaza o Rusie fermecata, o populatie de expatriati, observati atent, cu excentricitatile lor de fiinte asuprite, care profita prin purtare de natura provizorie a propriei cetatenii… Exista ceva incintator in felul in care Nabokov, descendent aristocrat si artist autocratic, si-a imprumutat imaginatia, cu atita cuprindere si veselie, acestei ambiante de mahala a exilului in saracie.” (John Updike, The New York Times).
Demult aşteptam volumul. De mîine citim. Vine curînd şi The Original of Laura.
Şi un fragment din emisiunea Apostrophes a lui Bernard Pivot (cu subtitrări în rusă era mai lung decît cu subtitrări în engleză sau spaniolă… sorry).
Despre literatură şi istorie la Vasile Ernu
„Istorie şi civilizaţie”, An II, nr. 4, ianuarie 2010 / Laurenţiu Constantiniu (si un filmulet a lui Bronzit care mi-a reamintit de “ironia Istoriei”
Apariţia primului său volum – Născut în URSS (Iaşi, Polirom, 2006, 268 p.) – a stârnit aprigi controverse în lumea literară românească, în pofida faptului că avea să primească Premiul pentru debut al revistei „România Literară” şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.
O Rusie cunoscută
Prima etichetă pusă de o parte a criticii literare a fost aceea de „nostalgic” şi, pe cale de consecinţă, „comunist”, cei care au făcut-o aducând, în primul rând, drept dovadă tonul nostalgic în care fusese scrisă cartea, şi, în al doilea rând, locul de naştere al domnului Vasile Ernu. Era pentru prima dată – după ştiinţa noastră – când în literatura română se scria despre perioada comunistă altfel decât fusese scris până atunci. Într-o societate traversată de un puternic – şi nefondat, în opinia noastră – sentiment anticomunist postfactum, dl. Vasile Ernu a adus – prin seninătatea rândurilor sale – un suflu nou în literatura română. Am citit prima carte a d-lui Vasile Ernu pe nerăsuflate, cu admiraţie şi – aş îndrăzni să afirm, cu riscul de a primi acelaşi calificativ acordat d-lui Ernu – cu bucurie. Pe nerăsuflate, pentru că Născut în URSS face parte din acea categorie de lecturi care te captivează din prima clipă, transformându-se într-un drog care-l aduce pe cititor într-un fel de transă a lecturii. Bucurie, deoarece am observat că cineva de-o vârstă apropiată mie (cred că ne separă un an) se raporta altfel la o perioadă istorică atât de blamată la noi, în România. În plus, sentimentul de bucurie mi-a fost amplificat şi de faptul că, citind volumul, redescopeream în paginile sale o Rusie pe care eu o cunoscusem, e adevărat, după 1991, şi care păstrase multe din reflexele mentale şi comportamentele înfăţişate de dl. Vasile Ernu. În fine, admiraţie deoarece, la sfârşitul lecturii, am înţeles mai bine sensul cuvintelor lui Nicolae Iorga din Prefaţa la „Istoriologia umană”: „De la Ranke şi Michelet încoace (…), cele mai mari scrieri istorice au în ele şi poezia simţirii şi poezia stilului. Felul acesta de înfăţişare a rezultatelor cercetării e, de altminteri, o necesitate (subl. N.I.). «Adevărurile» istorice sunt de discernământ (subl. N.I.), nu de simplă constatare şi reproducere. Pentru a le prinde, se cere tot ce cunoştinţa adâncă a limbii, tot ce fantasia creatoare de definiţii poate găsi mai fin şi mai delicat. A vorbi despre oamenii şi lucrurile trecutului în vocabulariul curent e a greşi de la un capăt la altul”. Iar marele istoric îşi încheia Prefaţa cu o frază, izvorâtă din densa experienţă acumulată, şi care reprezintă, credem noi, o recunoaştere a limitelor sale ca istoric: „Aş fi vrut, din partea mea, să am mai mult talent «poetic» pentru a fi mai aproape de adevăr” (Prefaţă la „Istoriologia umană”, în vol. Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. a III-a, Bucureşti, Institutul de istorie universală „N. Iorga”, 1944, p. 343-348). De câte ori am avut ocazia, am spus-o clar şi răspicat: dl. Vasile Ernu a oferit istoricilor, preocupaţi de studiul perioadei comuniste, o lecţie despre cum ar trebui să se scrie istoria deoarece Domnia Sa, graţie detaşării şi seninătăţii cu care a redactat cartea, a oferit o frescă de istorie socială (viaţa cotidiană în URSS, în anii ’70-’80) cum nu cred că va putea să o facă un istoric profesionist, mai ales unul român. Dl. Vasile Ernu, spre deosebire de o parte a istoricilor români, a realizat că, pentru a înţelege mai bine un trecut apropiat, trebuie să-l accepţi aşa cum a fost el, cu bune şi rele. Odată acceptat, sunt create premisele pentru o mai senină şi detaşată abordare a sa, ţinându-se cont, astfel, de recomandarea – atât de des citată, dar repede uitată de istorici – a lui Tacit: istoria trebuie scrisă sine ira et studio (fără ură şi fără părtinire).
Acestea au fost gândurile cu care am întâmpinat cel de-al doilea volum al d-lui Vasile Ernu: Ultimii eretici ai Imperiului (Iaşi, Polirom, 2009, 318 p.). Mă întrebam, înainte de a purcede la citirea romanului epistolar, dacă dl. Vasile Ernu va fi la fel de spumos şi detaşat ca în paginile primei sale cărţi; dacă nostalgia – în sensul cel mai curat al termenului – va mai fi prezentă în noul său volum sau, într-un cuvânt, dacă va fi – aşa cum frecvent s-a întâmplat în literatura română – scriitorul unei singure cărţi, altfel spus al unei lucrări de succes, după care vâna creatoare s-a sleit.
Un roman epistolar
Spre deosebire de prima sa carte, dl. Vasile Ernu a ales să-şi organizeze noul volum – Ultimii eretici… – într-o manieră diametral opusă din punctul de vedere al concepţiei. Dl. Vasile Ernu ne oferă un roman epistolar care-şi are două personaje principale: un tânăr, pe numele său Vasili Andreevici, care a experimentat mai puţin comunismul, şi mai vârstnicul şi misteriosul său prieten, A.I., a cărui identitate autorul nu o va dezvălui pe parcursul cărţii, un adevărat „veteran” al sistemului: condamnat pentru o tentativă de atentat împotriva lui Stalin, dizident şi, în cele din urmă, transfug, trăitor într-un Occident cu care nu este de acord.
Prin intermediul romanului său, dl. Vasile Ernu ne introduce, de data aceasta, într-o lume a ideilor, propunând cititorului spre meditaţie o serie de teme cu care societatea românească se confruntă, dar care, din conformism/corectitudine politică, lene intelectuală sau, pur şi simplu, neştiinţă, le ignoră. Aceasta este – credem noi – noutatea romanului.
Am citit cartea – ca şi pe prima, de altfel – cu ochii istoricului, convins fiind că voi găsi pagini pline de învăţăminte. Şi nu m-am înşelat deoarece, şi prin intermediul ultimei sale cărţi, dl. Vasile Ernu nu se sfiieşte să facă unele consideraţii – într-o manieră nouă şi vie – pe marginea unor realităţi din perioada regimului comunist. Ca şi în cazul primului său volum, sunt ferm convins că adversarii „de profesie”ai regimului comunist nu vor gusta concluziile sale şi nu vor ezita să-l gratuleze pe autor cu eticheta dragă lor: „comunist nostalgic”.
Una dintre temele discutate de cei doi eroi din romanul Ultimii eretici… este aceea a asumării răspunderii colective a unei societăţi – în cazul de faţă, cea românească – pentru culpa de a fi contribuit la consolidarea şi menţinerea regimului comunist prin complicitate, adică de a nu fi luptat împotriva sa: „Aproape nimeni nu-şi asumă comunismul, şi cu atât mai mult acest subiect care este foarte sensibil (…) Este incredibil cum reuşesc cei de aici să externalizeze problema şi duşmanii (…) Ceauşescu este un «El» care ne-a chinuit pe «noi», iar comuniştii sunt nişte «ei», care ne-au adus numai probleme «nouă», cei care am fost nişte martiri. Deci vinovaţii sunt «ei» şi «El», iar cei care am suferit suntem «noi»” (p. 83-84). Pentru „anticomuniştii postfactum” – îi avem în vedere pe cei care, tăcuţi înainte de 1989, se luptă acum, mai degrabă, cu fantoma comunismului, decât cu un comunism real – o astfel de afirmaţie le-ar face pielea de găină. Plecând de la ideea că, în marea ei majoritate – cu excepţia celor care, realmente, au întreprins acte de dizidenţă înainte de 1989 –, societatea românească este culpabilă pentru „producerea” – cum foarte frumos scrie autorul – regimului comunist, dl. Vasile Ernu propune, spre vindecarea societăţii româneşti, o asumarea colectivă a acestei culpe. Nu condamnarea oficială a regimului – prin instituirea unei comisii pusă sub autoritatea unei instituţii a statului!!! –, ci recunoaşterea colectivă a greşelii de a fi susţinut, fie şi prin tăcere, un regim, detestat retroactiv de o mare parte a populaţiei româneşti, şi considerat „criminal” de un număr de intelectuali, apropiaţi structurilor de putere. Dl. Vasile Ernu, pornind de la această ultimă realitate, nu se sfieşte să arate lipsa de logică a istoricilor care s-au grăbit să se înregimenteze autorităţii politice şi să condamne comunismul: „Nu poţi da un decret prin care să anunţi că tot ce s-a întâmplat în ultimii 45 de ani este «ilegitim» şi «criminal» (…) Fireşte că în demersul de cunoaştere, înţelegere şi asumare a acestei perioade există loc şi pentru pedepsele aplicate celor care au făcut abuzuri şi pentru omagiile aduse victimelor. Istoria aici (în România – n. n.) nu se vrea înţeleasă şi asumată” (p. 84-85). Ne permitem să adăugăm celor afirmate de dl. Ernu că nu există nici o deosebire de gândire şi acţiune între „băieţii buni” de astăzi şi staliniştii din anii ’50. Cum foarte inspirat îmi spunea un bun prieten rus – fin cunoscător al realităţilor româneşti –, referindu-se la atitudinea acestor intelectuali: „Au o mentalitate de bolşevici”.
Manipularea prin trecut
Afirmaţia de mai sus ne permite să aducem în discuţie o altă temă, abordată de dl. Vasile Ernu în romanul său: manipularea prin instrumentalizarea trecutului. Domnia Sa prezintă principalul motiv pentru care judecăţii „fără ură şi fără părtinire” îi este preferat linşajul mediatic public la care sunt supuşi unii oameni, care au trăit şi muncit în vechiul regim, şi la care populaţia este obligată să asiste: „(…) Acum noua strategie de «deconspirare a duşmanului» se face public (…) Nimic nu mai contează fiindcă «adevărul» este prestabilit de însăşi maşinăria de produs duşmani. Pe cine mai interesează prezumţia de nevinovăţie, analiza contextului, nuanţele sau detaliile? Nu mai există loc pentru aşa ceva. Când procesul se face «în direct» nu mai există timp pentru detalii şi analiză. Intrarea «în direct» este simultan şi începutul, şi finalul procesului. Maşinăria trece ca un tăvălug care striveşte şi uniformizează prin simpla «justiţie televizată» şi prin verdictul dat «în direct»: colaborator al vechiului regim (…) «Specialiştii» nu au timp în dorinţa de a încerca să înţeleagă cum a funcţionat «regimul», ce însemna «colaborarea» în vechiul regim şi să remarce că mlaştina în care am trăit a reuşit să transforme cele două ingrediente centrale, victima şi călăul, într-o entitate unitară, osmozată, greu de separat (p. 112)”. Sunt rânduri care, în opinia noastră, ar trebui să figureze în orice carte al cărei subiect îl constituie metodologia privind analiza regimurilor totalitare. Din acest punct de vedere, mulţi dintre istoricii români ar avea de învăţat din detaşarea şi seninătatea d-lui Ernu.
Deosebit de interesant ni se pare şi modul în care dl. Vasile Ernu caracterizează – prin intermediul unuia dintre cele două personaje, A.I. – perioada stagnării brejneviste, multe dintre consideraţiile sale fiind valabile şi pentru societatea românească de dinainte de 1989 (p. 172-176). Existenţa unor reguli nescrise ale jocului între autoritate şi cetăţeanul dispus să critice regimul privind raportul dintre „interdicţie şi libertate” a fost extrem de bine surprinsă de către autor, fără ca acesta să-şi propună să diminueze rolul dizidenţei în lagărul comunist. În aceiaşi scrisoare, dl. Vasile Ernu prezintă pe larg pilonii stabilităţii brejneviste, dovedind înţelegerea fenomenului şi reale aptitudini în domeniul cercetării istorice.
Prietenia, o formă de libertate în comunism
Tema libertăţii – atât în comunism, cât şi în democraţie – este, ne îngăduim să afirmăm, ubicuă. Prezentă de la prima la ultim pagină a romanului, tema libertăţii este tratată prin comparaţie: libertatea în comunism vs. libertatea în capitalism, autorul ajungând la o concluzie, tristă, poate, pentru mulţi dintre tinerii din zilele noastre: „Când sfera privată este desfiinţată, interzisă, atunci singurele momente, locuri în care el (privatul – n. n.) poate să reapară sunt relaţiile umane precum iubirea, relaţiile sexuale sau de prietenie. Oare este întâmplător faptul că «prietenia» a devenit unul dintre miturile cele mai puternice în folclorul şi viaţa de zi cu zi a cetăţeanului sovietic şi a celui din ţările comuniste? În viaţa reală, prietenia este total depolitizată tocmai din prea multa politizare a relaţiilor (…) Acum, aceste relaţii şi-au schimbat natura, fiindcă nu mai sunt politizate, ci doar monetizate” (p. 282.). Într-adevăr, se poate lesne constata că, spre deosebire de perioada comunistă, timpul „prieteniilor îndrăgostite” a trecut. Majoritatea prieteniilor actuale au la bază interesul imediat, de aici şi fragilitatea lor.
Graţie ultimei sale cărţi, putem afirma – fără nici un fel de exagerare – că dl. Vasile Ernu se situează în descendenţa unor autori celebri – Aleksandr Soljeniţîn, Primul cerc, Vasili Grossman, Pantha Rei, Anatolii Rîbakov, Copiii din Arbat – care, graţie harului literar şi a unei profunde capacităţi de analiză, au reconstituit şi evocat, mai bine decât un istoric profesionist, regimul comunist. Dl. Vasile Ernu reprezintă – dacă ne este permisă formula – confirmarea vie a afirmaţiilor mai sus citate ale lui Nicolae Iorga despre forţa „talentului poetic” în cunoaşterea istorică.
Sfîrşitul geografiei UE
Despre filmul Where Europe Ends ştiam de la Alina Mungiu Pippidi (realizatoarea acestui film documentar). Filmul a apărut şi a fost proiectat pe 15 ianuarie la Societatea Academică din România. Zilele acestea a apărut în The Economist o prezentare. Eu nu l-am văzut, dar sper să fac rost de el cît de curînd. Cred că astfel de filme ar trebui să circule “la liber”. Ştiu că tratează o temă delicată (pentru UE) şi dureroasă (pentru ţările non-UE din Est). Filmul îşi propune să arate “consecinţele nefaste ale extinderii Uniunii Europene în ce priveşte libera circulaţie a vecinilor ţărilor care au beneficiat de extindere, este vorba despre Republica Moldova şi Ucraina.” (Mai jos aveţi trailer-ul)
Ţarul
Acum este titrat în româneşte.
Filmul despre care am mai vorbit. Regia: Pavel Lungin (cel care a făcut Ostrov, dar şi Taxi Blues). Şi avem 2 actori teribili (dar nu fac cele mai bune roluri ale lor): Petr Mamonov şi Oleg Iankovski (acesta şi-a jucat ultimul rol al vietii în postura de mitropolitul Filip). Despte film a mai scris Madrizen, Mihnea Măruţă, Sprinceană.
Ţarul (2009, cu subtitrare în limba română) oferit de Apologeticum.wordpress.com from Apologeticum.wordpress.com on Vimeo.
ANUL LITERAR 2009. Literatura la vremuri de criză
Paul CERNAT/ Observator literar / Numarul 508 din 14.01.2010
Cu toate crizele de care am avut parte, pînă la exasperare, în 2009, literatura şi-a văzut de treaba ei, făcîndu-şi loc printre furcile caudine ale editurilor constrînse la limitări de tot felul. Am avut parte astfel de apariţii remarcabile la aproape toate categoriile. Inclusiv genurile şi speciile cele mai vulnerabile la constrîngerile crizei financiare – poezia, proza scurtă, critica şi istoria literară – au supravieţuit onorabil, înregistrînd pe alocuri revirimente. Sigur, scriitorii îşi au ritmurile lor imprevizibile, aşa încît e riscant să vorbim despre tendinţe de ansamblu pornind de la oferta unui singur an editorial. Mă voi limita, prin urmare, din nou la o selecţie personală şi, inevitabil, provizorie, întrucît receptarea cărţilor apărute anul trecut va continua şi anul acesta, iar în unele cazuri va începe abia de-acum încolo.
La capitolul „roman“, văd în Cartea şoaptelor de Varujan Vosganian nu doar cea mai substanţială apariţie de acest gen din 2009, o carte fabuloasă despre drama istoriei recente a armenilor privită dinspre România, ci şi unul dintre titlurile de referinţă ale literaturii noastre postdecembriste, menite inclusiv unei cariere internaţionale. Tot o masterpiece, chiar dacă fără forţa celei dintîi, este Medgidia, oraşul de apoi, prin care „optzecistul“ Cristian Teodorescu se reinventează, acreditînd literar umanitatea unui spaţiu sudic de la „răspîntia“ istoriei recente. Romane de prim-plan au mai publicat anul trecut Dan Lungu (Cum să uiţi o femeie rămîne, deocamdată, cea mai bună carte a lui), Radu Ţuculescu (percutantul Stalin cu sapa-nainte!, care, să sperăm, îl va scoate din groapa de potenţial a receptării autohtone) şi Daniel Bănulescu (Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în cartea mea, epos picaresc şi grotesc al ceauşismului tîrziu reloaded). Mult amînat, surprinzătorul debut în roman al Ioanei Pârvulescu (Viaţa începe vineri) seduce prin dinamica enigmatică a intrigii şi prin atmosfera unui Bucureşti Belle Époque reconstituit cu rafinament.
Deşi foarte diferite ca tipologie, romanele semnate de Doina Ruşti (şocanta Lizoanca la 11 ani) sau Nora Iuga (eteroclita Hai să furăm pepeni!) şi Daniela Zeca (rafinata Istoria romanţată a unui safari) nu pot fi cu nici un chip ignorate, ca şi robustul Sex & Perestroika de Constantin Cheianu, Măcel în Georgia de Dumitru Crudu ori intens-autoficţionalul Nevoi speciale de Dan Sociu, superior noului roman al lui Adrian Schiop, Zero grade Kelvin. Şi oferta romanescă a anului e, fireşte, mult mai bogată, iar surprizele pot apărea din multe părţi… N-au lipsit nici involuţiile stilistice ale unor prozatori de calibru (Întoarcerea tatălui risipitor de Dumitru Radu Popescu).
Proza scurtă a înregistrat un reviriment cantitativ – dacă nu şi calitativ –, semn că dominaţia romanului nu e chiar aşa de apăsătoare cum s-ar crede. Volume ca Mentaliştii de Florin Manolescu, Celelalte poveşti de dragoste de Lucian Dan Teodorovici, Lampa cu căciulă de Florin Lăzărescu, Miss Perfumado de Bedros Horasangian, Cinema de Angelo Mitchievici, S.M.S. de Bogdan Dumitrescu, Psihanodia de Paul Doru Mugur, Standard de Alex. Tocilescu, Poveşti impertinente şi apocrife de Andrei Cornea şi altele încă (între ele, „deocheat“ – şarmantele secvenţe memo ale lui Neagu Djuvara) pot fi oricînd citate, alături de o deloc neglijabilă producţie SF (vezi, între altele, antologia Alte ţărmuri). În paranteză fie spus, SF&F-ul autohton dă semne că se străduieşte parcă mai mult ca de obicei să revină la suprafaţă, atît prin managementul intern al fandomului, cît şi prin conexiuni cu mainstream-ul (Vincent nemuritorul al inventivului Bogdan Suceavă şi Mentaliştii lui Florin Manolescu sînt doar două exemple). Dar hibridizările acestea sînt de multă vreme la ordinea zilei… În altă odine de… hibridizări, între naraţiune în proză şi poezie se situează insolitul Basm al prinţesei Repede-repede realizat, la patru mîini, de Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu, un fantasy postmodern numai bun de trecut printre delicatesele anului.
Poezia s-a menţinut la un nivel cel puţin onorabil. Trei titluri îmi par a fi cel mai bine plasate: Anca lui Noe de Anca Mizumschi, Probleme personale de Angela Marinescu şi Regele dimineţii de Alexandru Muşina, dar apariţii demne de tot interesul sînt şi Odă liberei întreprinderi de Caius Dobrescu, O seamă de persoane secundare de Romulus Bucur, Arme grăitoare de Emilian Galaicu-Păun sau opurile „tripletei“ douămiiste de la Editura Cartier (Monstrul fericit de Radu Vancu, Dicţionarul Mara de Dan Coman, Un anotimp în Berceni de Claudiu Komartin). Nu pot fi ignorate nici volumele încă „tinere“ ale Elenei Vlădăreanu (Spaţiu privat. A handbook), Domnicăi Drumea (Not for sale) sau cel al lui Daniel D. Marin (I-am luat deoparte şi le-am spus). Şi mai sînt, desigur, şi altele, fără a mai vorbi despre antologiile de autor…
Debuturile cele mai articulate mi s-au părut a fi, în proză, intensul roman „minimal“ Blocul 29 apartamentul 1 de Corina Sabău (Şi Hams Şi Regretel de Matei Florian m-a contrariat, în vreme ce romanul Trickster de Ovidiu Pop încă nu l-am citit…), iar în poezie – Chipurile de Stoian G. Bogdan, un volum puternic şi o caracterologie poetică expresivă a unei lumi ieşite din ţîţîni. Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său Supermen de foarte tînărul Şerban Anghene şi Coada de Dragoş Voicu sînt romane de debut promiţătoare, deşi încă nedecantate. La categoria debuturi editoriale de critică-istorie literară-teorie-eseu nu-mi vine să aşez, totuşi, impunătorul volum al lui Andrei Terian despre G. Călinescu (A cincea esenţă). În primul rînd, pentru că îl consider principalul volum de critică al anului proaspăt încheiat şi, totodată, unul dintre evenimentele editoriale din 2009 alături de noile ediţii critice din publicistica lui G. Călinescu de la Pléiade…
Rămînînd pe teritoriul criticii şi istoriei literare, e de consemnat în prima linie şi admirabilul N. Steinhardt, paradoxurile libertăţii de George Ardeleanu, volum de referinţă care indică un nou standard al cercetării monografice, îmbinînd vastitatea şi rigoarea documentării cu complexitatea şi comprehensiunea analizei. Operă de cunoscător în detaliu al operei lui Nenea Iancu, dar şi de plivitor al prejudecăţilor de lectură, Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (A-Z) al lui Gelu Negrea nu poate lipsi, nici el, dintr-un bilanţ exigent al anului 2009. O cercetare istorico-literară doctă şi utilă este cartea lui Bálázs Imre despre Avangarda maghiară din Transilvania, în vreme ce volumul lui Adrian Lăcătuş despre Modernitatea conservatoare central-europeană decupează un întreg cîmp de cercetare, puţin investigat la noi.
În zona teoriei literare şi culturale întîlnim cel puţin un titlu redutabil: Paşi pe graniţă. Studii despre imaginarul românesc al frontierei de Romaniţa Constantinescu. Iar în zona eseului speculativ cu deschidere spirituală – Despre doliu de Mircea Mihăieş rămîne o apariţie de substanţă. Daniel Cristea-Enache, de pildă, a publicat un nou volum masiv decupat din ampla sa producţie foiletonistică (Timpuri noi…), iar Ioan Stanomir revine la dragostea dintîi – literatura – dinspre istoria ideilor, prin culegerea Despre sunete şi memorie… Dan C. Mihăilescu şi-a adunat într-un volum unitar comentariile spumoase din urmă cu cîţiva ani despre corespondenţa lui Mihai Eminescu (Despre omul din scrisori…). E de semnalat şi încheierea unui proiect major, nu lipsit de controverse la începuturile sale: volumul al şaptelea (ultimul) din Dicţionarul General al Literaturii Române.
Un titlu de vîrf al anului trecut este Ultimii eretici ai Imperiului de Vasile Ernu. În ce căsuţă mendeleeviană să-l plasez însă? La eseu? La non-ficţiune? Nu contează: e, pur şi simplu, o excelentă carte de idei trăite a unui spirit liber. Trecînd pe teritoriul ceva mai sigur al literaturii memorialistice şi diaristice propriu-zise, cuvine-se să consemnez „inconturnabilul“ volum Viaţă şi cărţi de Nicolae Manolescu – o redimensionare fericită a mai vechiului Cititul şi scrisul – şi noua restituire din Jurnalul lui Radu Petrescu (ajuns, acum, la perioada anilor ’70). Există, desigur, şi alte cărţi non-fiction demne de a fi reţinute, de la culegerea Strada Revoluţiei nr. 89 coordonată de Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici pînă la reconstituirile documentar-istorice semnate de Smaranda Vultur. În materie de confesiuni diaristico-memorialistice gama e oricum destul de largă şi de generoasă – de la, să zicem, Mariana Şora la Oana Pellea. N-au lipsit nici de data asta confesiunile cu valoare istorico-documentară semnificativă, titluri ca Exerciţiu de sinceritate de Ion Vianu, Prin perdea de Aurora Liiceanu sau L-am urît pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă de Gabriel Andreescu fiind de neevitat. Deloc lipsite de interes rămîn confesiunile eseistice incomode, dar nu neîntemeiate ale lui Nicolae Breban din Trădarea criticii.
Chiar dacă ţine, în mod evident, de domeniul istoriei generale, noul şi extrem de incitantul volum al lui Lucian Boia („Germanofilii“. Elita românească în anii Primului Război Mondial) interesează şi istoria noastră literară, prin radicala recontextualizare politică pe care o propune. Dar cea mai controversată apariţie despre „bubele“ istoriei culturale autohtone rămîne, de departe, cartea Martei Petreu despre relaţia politic „vicioasă“ dintre Nae Ionescu şi Mihail Sebastian (Diavolul şi ucenicul său…). N-au lipsit nici volumele de convorbiri cu anvergură problematică, precum România noastră (Virgil Nemoianu în dialog cu Sorin Antohi), o carte pe care o prefer fără ezitare dialogului mai vechi, altminteri spumos, dintre Sorin Antohi, Luca Piţu şi Emil Cioran (Neantul românesc…, cu un caracter mai mult documentar).
Ei, şi n-am spus încă nimic despre volumele de dramaturgie şi cinefilie, despre volumele de eseuri cu tentă politică de actualitate (numeroase şi, unele, cu adevărat interesante), despre piaţa atît de policromă a traducerilor (care ar fi meritat, ea singură, o „panoramă“ separată) sau despre colecţiile populare lansate de cîteva mari cotidiane, care au făcut deja să curgă destulă cerneală pro şi contra, dar au readus spre literatură un public ce părea iremediabil pierdut. La fel: despre polemicile anului, despre falimentul unor reviste şi edituri… Cît despre Nobelul nu ştiu cît de românesc al Hertei Müller, consider că am scris deja suficient.
Cam asta ar fi, deocamdată. Mai recuperăm din mers. Şi ne „vedem“ tot aici în 2010, cînd Observator cultural împlineşte un deceniu de existenţă.
Rezultatele alegerilor din Ucraina
(video CNN International)
BOR despre căderea Imperiului sau care mai este funcţia sa socială?
Recunosc că-mi plac teme legate de imperii şi de abordări eretice. (Am scris o carte care speculează cele doua concepte, dar într-un alt context de idei). Acum un an, am primit un film care a făcut mari valuri în Rusia: The Fall of an Empire—the Lesson of Byzantium / Căderea Imperiului – Lecţia bizantină (îl aveţi în josul textului iar aici aveţi transcriptul naratorului). Este un film documentar gîndit şi produs de arhimandridul Tihon (Şevkunov) de la mănăstirea Sretenski din Moscova. În Rusia, filmul a produs o serie întreagă de dezbateri publice, discuţii televizate, nenumărate texte pro şi contra. Pe alocuri, a indus chiar obsesii şi mici isterii. Tema pusă în discuţie de arhimandridul Tihon a depaşit pînă şi hotarele Rusiei, despre amploarea dezbaterilor scriindu-se şi în cotidienele occidentale dar şi în lumea ortodoxă occidentală. Filmul încearcă să elucideze cauzele sociale, politice, economice şi resorturile morale care au stat la baza ascensiunii şi decăderii Imperiului Bizantin cu scopul de a da soluţii de supraveţuire celei de “a treia Romă”, un Imperiu rus de tip provoslavnic. În ce măsură ne poate interesa pe noi acest subiect, e greu de spus. La noi a fost comentat în anumite medii ortodoxe.
Însă mă interesează mai puţin tema pusă în discuţie de acest film (cu toate că nu e de neglijat) sau modul în care este tratat subiectul etc. Observaţia mea este alta. În Rusia, în ultimii 10-15 ani Biserica Ortodoxă Rusă (care are aceeaşi putere şi funcţie în societatea rusă cam cum o are Biserica Ortodoxă Română la noi) reuşeşte să aducă în discuţie teme delicate şi semnificative pentru societatea rusă. Mare parte a lor vin pe o filieră ultraconservatoare. În România, Biserica Ortodoxă Română, cea mai puternica instituţie politică, socială şi culturală de la noi nu a reuşit să aducă în discuţie nici o temă sau problemă serioasă în toată perioada postcomunistă. Nici ea, nici intelectualii din jurul ei. Preocupările ei par mai degrabă legate de marketing, management şi PR. Am deseori impresia că singurele instituţii concurenţiale sînt la noi Banca şi BOR. Sau, mai degrabă, e vorba de o concurenţă între cele două instituţii, aşa cum am ironizat-o în capitolul XXXV din Ultimii eretici ai Imperiului. Eu, de exemplu, sînt foarte, dar foarte curios să ştiu care este poziţia oficială a BOR faţă de problema creditelor bancare. Eu sînt un gînditor laic de felul meu, cu viziuni mai “stîngiste”, însă tare aş vrea să ştiu ce sfaturi le dă “părintele duhovnic” enoriaşilor săi atunci cînd aceştia vor să-şi facă credite la instituţia concurentă sau cum tratează “intelectualii ortodocşi” subiectul.
Să fiu înţeles corect: nu vreau ca BOR să vină şi să facă agenda societăţii civile, care oricum nu prea există la noi. Sau şi mai grav, să vină să facă agenda politicienilor sau a instituţiilor statului. BOR are suficientă experienţă în colaborarea cu statul. Însă fiind o instituţie atît de puternică, cu o influenţă atît de mare, e normal să-şi asume un anumit rol în societate, să aibă poziţii şi proiecte clare faţă de problemele majore cu care se confruntă comunitatea în care trăiesc enoriaşii ei. Prefer un BOR care, chiar dacă are poziţii incomode, mai greu acceptate de un stat laic, să le spună pe faţă, tranşant, decît un BOR care îşi aranjează şi negociază pe la spate afacerile cu un Stat care nici el nu ştie ce hram poartă.
Urmărind aceste teme aruncate la bătaie de Biserica Ortodoxa Rusă şi mai ales polemicile din jurul lor am observat cîteva lucruri foarte interesante.
- Deodată ies la suprafaţă teme, oameni şi comunităţi întregi de care nu prea aveai cum să auzi. Iar în interiorul spaţiului ortodox e o „faună” foarte bogată pe care cei din afara sa nu au cum să o ştie.
- O temă precum „Căderea Imperiului – Lecţia bizantină” a reuşit să ajungă subiect de discuţie la TV-uri comerciale, la ore de maximă audienţă. E halucinant ca la orele 19-20, ore la care eşti obişnuit să vezi cine a mai fost împuşcat, ce VIP şi-a mai înşelat soţia/soţul, să vezi o polemică legată de argumentele căderii Imperiului Bizantin şi care este legătura lor cu Rusia actuală.
- Un alt fenomen important: modul în care astfel de teme readuc la TV şi în spaţiul mediatic de mare audienţă oameni de care societatea începuse să uite. Academiceni, istorici, teologi, lingvişti, intelectuali de primă clasă au început să ia faţa VIP-urilor pop. E adevărat că pentru foarte scurt timp.
Iar aceasta este filmul în limba engleză: „The Fall of an Empire—the Lesson of Byzantium”. „Lecţia bizantină” poate fi un bun exemplu pentru BORomânia despre cum se pot aduce în dezbatere teme.
Armata Roşie declară război Avatarului
Filmul Avatar face valuri. Vaticanul il condamna pentru ca “flirteaza cu doctrinele moderne si promoveaza venerarea naturii, ca substitut al religiei”. Sa fim seriosi: Avatar si teologia sint lumi paralele. James Balcer, consilier municipal al orasului Chicago, “a declarat razboi” peliculei pe care o considera anti-americana si anti-militara. Balcer este veteran al marinei americane, decorat in razboiul din Vietnam si sustine ca filmul ii face pe puscasii marini sa arate nebuni. In realitatea, “noi suntem o tara buna si generoasa, care ajuta oamenii”, a declarat el. Serios? Si ce nu mai ai voie sa fii anti-militar, că anti-american s-a stabilit ca nu e voie?
Lovitura grea vine insă din Rusia. (Traduc fragmente la prima mina). Comitetul Central al Partidului Comunist din Leningrad (sic!) da un comunicat in care cere un ordin de arest international a regizorului James Cameron, iar Interpolului i se cere sa-l caute si sa-l aresteze imediat. Regizorul filmului Avatar se face vinovat nu doar de o grava diversiune ideologica, ci, de o adevarata barbarie fiindca isi permite sa fure, sa jefuiasca din avutul intelectual al proprietatii socialiste, adica din filmele si cartile SF sovietice. Regizorul imperialist american se face vinovat ca a dat viaţă Pandorei şi eroilor sai furînd din avutul obştesc al poporului sovietic. Lumea Pandorei capata viata datorita realizarilor unor regizori si scriitori sovetici precum: Strugaţki, Efremov, Bulaciov, Arsenov etc.
In spiritual tovaraşilor din fostul oraş Leningrad, sa afirmam cu tarie: Jos miinile imperialiste de pe avutul obştesc al poporului sovietic! Ura!
Lumea Pandorei din Avatar este deci o productie sovietica, iar originalul a aparut prima data in anii 60 ai secolului trecut. Din datele pe care le avem, am inteles ca aceasta este varianta originala. Cu un mic efort agentii, KGB au tradus filmul in limba unchiului Sam. Filmul sovietic The Andromeda Nebula, la care ma refer, este produs in 1967, dupa un text a lui Efremov care a avut probleme mari cu KGB. Regia: Yevgeni Sherstobitov.
Acum trecind dincolo de comicul situatiei, acest film (Nebuloasa Andromeda) merita sa fie vazut in paralel cu Avatar. Se gaseste pe YouTube integral. Sint citeva lucruri care sar in ochi:
a. Cele 2 filme fac parte din lumi diferite, nu din cauza naturii ideologice, ci a scolii de gindire/filmare (asta se vede foarte bine si la paralela dintre scoala sovietica/rusa de animatie si cea americana cu toate ca la un anumit moment s-au intersectat);
b. Ca ideologia e mult mai multa nu acolo unde ne asteptam sa fie (filmele americane bat fara drept de apel filmele sovietice doar ca totul e mai bine impachetat aici).
c. In cosmosul sovietic este enorm de mult timp (liber), incredibil de mult, în comparatie cu cosmosul capitalist, unde timpul dispare si nu mai ai timp decit sa apasi pe butoane. In cosmosul sovietic se discuta interminabil, se analizeaza si culmea, se pun si intrebari. In cosmosul capitalist 90% se trage foc continuu. Imi cer scuze Fratilor Strugaţki, dar totusi Avatar iti ia ochii.
Vizionare placuta!
Hop şi eu în VIP
Primesc VIP magazin (Decembrie 2009, Nr. 68) si ma trezesc in Top Cultura. Constantin CHEIANU e de vina.
Vasile Ernu, Lenin, Isus Cristos şi Mikey Mouse
După ce a uimit şi scandalizat lumea literară şi publicul cititor din România, dar şi din alte ţări, cu volumul său de debut „Născut în URSS” (apărut în 2006), pămînteanul nostru Vasile Ernu revine în forţă în librării cu o altă carte care pare să o întreacă pe prima şi ca impact public, şi ca scandal. „Ultimii eretici ai Imperiului” este o apariţie editorială cu idei şocante, în care autorul pune un fel de semn de egalitate între comunism şi capitalism, între politruk-ul din epoca sovietică şi PR managerul din economia de piaţă. Chiar coperta cărţii pe care apare o sculptură cu Lenin şi Isus Cristos ducîndu-l de mînă pe Mickey Mouse este evocatoare în acest sens. Deşi apărută de două luni, cartea a înregistrat o adevărată avalanşă de ecouri în presă şi pe forumurile din Internet, cele mai multe dintre ele foarte supărate.
Timp de cîteva săptămîni Vasile Ernu a susţinut cu succes un turneu de lansare a cărţii prin diferite oraşe româneşti, dintre care nu a lipsit nici Chişinăul, spaţioasa „Librărie din Centru” a editurii Cartier dovedindu-se neîncăpătoare pentru publicul numeros care a venit. Mulţi au fost atraşi şi de numele unuia dintre cei care trebuiau să vorbească despre carte – Marc Tkaciuk – şi care nu a mai venit pînă la urmă.
„În container” la „ODEON”
La sfîrşitul lunii noiembrie Teatrul „Odeon” de la Bucureşti a găzduit premiera spectacolului „În container” după piesa lui Constantin Cheianu. Lucrarea evocă problematica migraţiei ilegale a moldovenilor în Occident şi se bazează în totalitate pe fapte reale. După ce a fost montată, în 2007, la Chişinău în regia autorului, iar în luna octombrie a acestui an a avut o premieră absolută în România, la Ateneul Tătăraşi din Iaşi (regia Radu Ghilaş), piesa „În container” a ajuns, iată, la cea de-a treia montare în versiunea tînărului regizor Cristian Ban.
Spectacolul de la Odeon, care în 2010 va fi prezentat şi la Chişinău, are mai multe puncte de atracţie dintre care nu trebuie omisă regia modernă, performanţele actoriceşti remarcabile şi nu în ultimul rînd accentul basarabean, impregnat de rusisme, cu care îşi rostesc replicile actorii bucureşteni.
A fost creata Asociaţia Naţionala a Uniunilor de Creaţie
Dacă ne-am tot plîns atîţia ani de scindare şi lipsă de solidaritate în breasla oamenilor de cultură din Moldova, în sfîrşit am asistat la un act de coeziune şi unificare a eforturilor. A fost creată Asociaţia Naţională a Uniunilor de Creaţie (ANUC) care reuneşte şase uniuni de creaţie (Uniunea Scriitorilor, Uniunea Compozitorilor, Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Teatrală, Uniunea Cineaştilor şi Uniunea Jurnaliştilor) şi care îşi propune ca obiectiv schimbarea atitudinii statului faţă de cultură.
Oamenii de creaţie s-au reunit pentru a susţine tot ce este performanţă şi valoare în artele de la noi şi pentru a nu mai admite proiecte anticulturale gen „Caravela Culturii”.
La 12 decembrie ANUC va organiza un amplu Congres al oamenilor de cultură din întreaga Moldovă, care îşi propune să impună o altă viziune asupra rolului culturii în societatea moldavă.
Ce zice Groys si Derrida despre Turcu si Eurovizion
De citeva zile blogosfera din MD s-a incins. Blogerii si o buna parte a societatii din Moldova se impart in Pro si Anti Pavel Turcu. Toti scriu despre Pavlusa Turcu cu al sau hit Eurovizion… Povestea o puteti gasi la cei doi sustinatori infocati dar rationali precum Ion Grosu si Viorel Mardare. Problema (din puncttul meu de vedere) nu e legata nici de strategiile de promovare, PR, calitatea muzicala a hitului, sensul “profund” al versurilor sau dreptul de a participa sau nu a lui Turcu la Eurovizion etc. Cu alte cuvinte problema nu e Pavel Turcu ci intrebarea care apare in urma acestei mici isterii. Mie mi se pare ca “problema Turcu”, “mica isterie in jurul lui Turcu” practic readuce in dicutie o tema veche: mai exista cultură de masa şi cultură elitistă sau cultură “joasă” (low culture) şi “înaltă” (high) este o simplă iluzie. Si: care este instanta care decide ce este cultura si ce nu este cultura. Acum citiva ani am scris o prefata la cartea Despre nou, a unuia din filosofii/esteticienii mei preferati Borys Groys. Aceasta este tema textului si a obsesiilor lui Groys (si partial si obsesiile mele). Sper sa ne ajute sa pricepem cite ceva din ce ni se intimpla.
Despre nou sau cum să intrăm în manualele de istorie
Prin teoria noului Boris Groys¤ ne oferă un fel de interpretare globală a artei prin care ne propune strategii ce sînt valabile nu numai pentru artă, ci şi pentru întregul cîmp cultural. Lumea lui Groys este împărţită în “arhiva culturală” şi “lumea profană” care cuprinde tot ceea ce nu pătrunde în lumea arhivelor, în arhiva culturală. Însă între cele două lumi nu este trasat un hotar bine determinat, ci unul în continuă mişcare. Din cînd în cînd, ceea ce ţine de arhivă devine profan, iar ceea ce ţine de spaţiul profan tinde permanent să pătrundă în spaţiul arhivei. Astfel, arta are nevoie fără încetare de “revalorizarea valorii”.
Însă important şi central în ceea ce ne spune Groys nu este conceptul de nou, ci acela de arhivă. Deseori arhiva, muzeul şi scriitura sînt înţelese ca elemente ce reprezintă trecutul. Dar Groys nu este interesat de trecut, ci de viitor, iar realitatea nu e ceea ce se află deja în muzeu, ci în afara lui. Pentru el arhiva nu este o formă de reprezentare a trecutului, ci o maşină de produs viitorul. Arhiva are un mecanism care ne informează şi ne îndreaptă privirea către ceea ce se constituie în lumea reală ca nou. Acest mecanism va funcţiona atîta timp cît se vor păstra arhivele. Maşinăria civilizaţiei tehnice în care noi trăim înlocuieşte memoria reală cu o memorie maşinală, iar funcţia centrală a arhivei este aceea de a ne elibera de memorie. Arhiva este un soi de simulacru tehnic care ne eliberează de memorie orientîndu-ne atenţia către “actualitatea viitorului”. Orice autor face un troc elementar între profan şi cultural, el schimbă existenţa sa profană pentru un loc în arhiva culturală. În acest sens, Kabakov avea dreptate cînd afirma că “lucrările mele sînt mai reale decît mine pentru că ele se vor salva”.
Spre deosebire de Žižek şi Baudrillard, care susţin că orice formă de gîndire a vremurilor noastre aparţine sferei divertismentului (entertainment), Boris Groys afirmă că nu există divertisment, iar împărţirea culturii în cultură de masă şi cultură elitistă, cultură “joasă” (low culture) şi “înaltă” (high) este o simplă iluzie. Conform poziţiei lui Groys, întreaga cultură funcţionează după aceleaşi reguli, ea este individualizată şi comercializată. Întreaga cultură se bazează pe proiecte individuale în interiorul cărora se petrece un joc complicat. Autorii acestor proiecte schimbă şi fac negoţ între ei. Cultura este un soi de “comercializare a gustului”, iar arta este o formă de “avangardă a economiei”. În esenţă, actorii culturali creează nişte teritorii marcate fiindcă ei înşişi sînt nişte mărci. Noi ne petrecem viaţa printre mărci precum “Derrida”, “Madonna”, “Duchamp”, “McDonald”, “Mercedes” etc.
Noul lui Malevici şi Duchamp sau de ce avem nevoie de muzeu
Artiştii centrali pentru întreg demersul teoretic al lui Boris Groys sînt Malevici şi Duchamp. Groys susţine că întreaga teorie a suprematismului construită de Malevici pentru a-şi explica metodologia este de prisos. Pătratul negru nu este decît reprezentarea unei figuri geometrice, a unui lucru profan, sub forma unei picturi, a unei opere. Opera de artă a lui Malevici nu este lucrarea în sine, opera lui este modul prin care el “revalorizează valoarea”. El reuşeşte să aducă un obiect geometric profan în spaţiul culturii. Malevici, autorul unei pure metafizici, încearcă să extragă structura formală a oricărui tablou posibil, dincolo de determinările lui istorice, şi trimite la forma exemplară, respectiv la o structură generală a unui stil artistic al viitorului. Pătratul negru este un soi de “tablou al tabloului însuşi”. După cum susţine autorul, lipsa de obiectualitate a lucrărilor lui Malevici nu este atît o renunţare la un mod de reprezentare a corporalităţii acestei lumi, cît un refuz total la tradiţia existentă şi mai ales la reconstrucţia unei lumi noi.
Spre deosebire de Malevici, Duchamp are un demers la prima vedere diametral opus. Pentru Groys, Duchamp este “artistul – curator al artei proaste”. O dată cu Duchamp, artistul îşi atribuie tot mai mult funcţia de curator al expoziţiei. Ready-made-ul este unul din elementele cheie în a înţelege atît conceptul de nou, cît şi punctul de cotitură din care începe arta contemporană. Estetica ready-made-ului duchampian ne arată că strategia inovatoare este universală, iar fiecare demers inovator are la bază scopul de a “ajunge la propriul său ţel artistic specific”. Iar finalitatea şi sensul oricărei opere este aceea de a fi expusă sau vîndută.
O dată cu Duchamp, “opera de artă încetează să se deosebească substanţial sau calitativ de orice alt lucru“ (Despre nou, […]). Criteriile vechi nu mai rămîn în picioare. Deosebirea dintre artă şi nonartă nu este decît un rezultat al deciziei libere. Pentru ca ceva să devină artă trebuie să pătrundă în arhivă. După avangardă, care are drept rezultat dizolvarea oricărui criteriu valoric tradiţional, probabil singurul loc în care putem spune “Aceasta este artă” e muzeul. De aceea estetica ready-made-ului presupune explicit nevoia de o anumită formă de instituţionalizare şi arhivare. În acest sens, neînţelegerea dintre Groys şi Derrida este una de principiu. Dacă Derrida susţine că unul şi acelaşi semn sau lucru se pot “contopi” de ambele părţi ale graniţei valorice, ceea ce face să fie pus în chestiune însuşi temeiul graniţei, pentru Groys această “contopire” nu dizolvă graniţa, ci îl întăreşte. Dacă noi am putea face distincţia în viaţa de zi cu zi între obiectele din muzeu şi cele din afara muzeului nu am mai avea nevoie de muzeu. Graniţa dintre spaţiul muzeului şi cel nonmuzeal începe să fie cu adevărat necesar în momentul în care noi am intrat în faza în care nu mai putem distinge între artă şi nonartă.
Groys încearcă în acelaşi timp să se distanţeze şi de modul foucauldian de a gîndi arhiva. Foucault considera că în arhivă e posibil să intre ceva ce poate fi virtual corect gramatical în cadrul unei limbi date, indiferent dacă acest ceva a fost sau nu rostit de facto, adică a fost sau nu fixat sub forma unui text; cu alte cuvinte, la el arhiva este ceva în primul rînd de ordinul unui cod cultural, cu existenta lui reală, dar ca atare pur abstractă, virtuală, şi care îşi face simţită prezenţa doar indirect, ca un sistem de constringeri şi o serie de reguli de inteligibilitate a expresiilor/discursurilor. Dacă pentru Foucault arhiva este suma expresiilor posibile ale unei epoci, pentru Groys arhiva are de a face numai cu expresii deja fixate într-un mediu/limbaj dat. El susţine că dacă o anumită expresie a fost posibilă în cadrul uni epoci, dar nu a fost fixată de un mediu/limbaj dat ea nu poate avea nimic de a face cu arhiva.
Despre falsificatorii de pisoare
Unele dintre cele mai dese exemple date în textele sale recente de către Groys sînt lucrările lui Fischli şi Weiss, doi artişti elveţieni care, după spusele autorului, au făcut un pas important în arta contemporană de după Duchamp. Cei doi artişti au creat şi expus cîteva ready-made-uri false, fictive (de exemplu, au expus cîteva cutii de lapte). Singurul mod de a distinge dacă acele obiecte sînt adevărate sau false e să le ridici, să le iei în mînă, fiindcă ele sînt confecţionate din materiale foarte uşoare. Ele sînt un soi de metafore ale unor obiecte reale care nu pot fi distinse vizual. Dacă mergi în atelierul artiştilor aceste obiecte pot fi atinse, ţinute în mînă însă o dată ajunse în muzeu lucrurile se schimbă. Publicul care intră să le vadă nu mai are posibilitatea să le atingă. Ca rezultat, privind aceste ready-made-uri false eşti pus în imposibilitatea de a clarifica ce fel de obiecte sînt ele ca atare. Nu poţi să ştii dacă acea cutie de lapte este reală sau falsă. Pentru prima oară muzeul face imposibilă această clarificare pentru că o interzice.
În această situaţie se află majoritatea domeniilor artei contemporane. Acasă, în spaţiul intim, putem să citim un text scris de Kabakov, să privim ore întregi materialul care ne interesează, însă în muzeu aceste lucruri sînt imposibil de realizat din lipsă de timp. Pentru întîia oară, muzeul face textul necitibil şi filmul imposibil de văzut. În acest caz muzeul nu ne deschide o posibilitate a contemplării, ci o blochează, iar datorită acestui blocaj muzeul, asemenea literaturii, creează posibilitatea semnificării. Altfel spus, pentru a deveni semn obiectul trebuie să-şi părăsească corporalitatea.
De ce susţine Groys că acesta este un alt pas important în desfăşurarea istoriei artei? Pentru că atunci cînd pisoarul lui Duchamp şi multe alte ready-made-uri au fost puse în spaţiul muzeului s-a considerat că arta a fost eliberată de semnificaţie. Pisoarul nu mai înseamnă nimic altceva şi se semnifică pe sine însuşi. Emanciparea de orice conţinut, de orice formă de narativitate, de contextul cultural nu s-a produs din simplul motiv că acel obiect se autosemnifică. Adică pisoarul poate fi luat şi dus în wc-ul pentru care a fost făcut iniţial. Această posibilitate este blocată de către demersul celor doi artişti elveţieni datorită faptului că nu putem şti dacă aceste obiecte sînt adevărate sau false, dacă putem să le utilizăm sau nu. Ei reuşesc să extirpe acea semnificaţie, acea autosemnificaţie specifică ready-made-ului clasic. Iar extirparea acestei forme de semnificaţie revelează acea structură a contemplaţiei care a scăpat teoriilor clasice postduchampiene.
Despre epoca ateismului artistic sau cum vom ieşi din manualele de istorie
La una din conferinţele sale, Boris Groys relatează cu ironia şi cinismul său caracteristic următoarea poveste: istoria artei este istoria unei tabuizări continue şi seamănă mult cu istoria religiei. După cum ştim cu toţii, religia se termină o dată cu ateismul. Sîntem foarte aproape de epoca ateismului artistic, însă nu am ajuns încă în acest stadiu. Astăzi arta se află în stadiul protestantismului tîrziu. În momentul în care se va intra în faza ateismului artistic arta se va dizolva de la sine. Aşa cum bisericile s-au dărîmat, s-au muzeificat şi au devenit obiective turistice, tot aşa şi muzeele şi instituţiile artistice vor dispărea şi se vor transforma în altceva. Probabil, spune Groys, ele se vor transforma într-o scenă pentru un nou tip de teatralitate. Deja toate aceste vernisaje, instalaţii, presa şi acest dute-vino continuu al artiştilor seamănă mai degrabă cu o stagiune teatrală decît cu un muzeu. Zi de zi, tot mai mult, muzeul se transformă într-o scenă pe care se joacă o piesă ce se cheamă “istoria artei”. O dată cu aceasta începe procesul de ateizare a sistemului artistic.
Dacă ne întrebăm ce se va pierde? Groys ne spune că se pierde ceea ce se pierde în orice formă de ateizare: actualitatea, cotidianitatea. Noi putem să ne arătăm pe noi înşine şi viaţa noastră de zi cu zi numai atunci cînd în spatele nostru se află o mare tradiţie şi o mare arhivă în care mai putem scrie o pagină care cuprinde propria noastră contemporaneitate. Dacă ar dispărea toate aceste arhive s-ar crea o mişcare inversă: din muzeu în actualitate. Datorită faptului că noi, modernii (tîrzii), nu avem un background muzeistic şi o arhivă a tradiţiei bine fixate, noi nu avem posibilitatea să articulăm viaţa noastră cotidiană în raport cu alte epoci. Ceea ce facem noi este tocmai opusul: articulăm alte epoci în raport cu contemporaneitatea noastră. O dată ce cultura a început să aparţină poporului, a început să i se prezinte “Cleopatra” sau momente precum cel în care Brutus îl omoară pe Cesar. Datorită faptului că poporul nu cunoştea aceste persoane şi evenimente el era interesat şi curios să afle de ele. Însă nimeni nu a îndrăznit să le arate pisoarul lui Duchamp pentru că acest obiect este prea bine cunoscut de ei. De pisoar este interesat însă muzeul. Muzeul este un soi de privire a lui Brutus, Cesar şi Cleopatra asupra vremurilor noastre. Ei sînt curioşi de pisoar căci la vremea lor n-au avut aşa ceva. Însă în momentul în care muzeul va dispărea va începe o epocă a tautologiei. Astăzi Cleopatra, mîine Cleopatra, poimîne Cleopatra ş.a.m. d. O astfel de situaţie e deja binecunoscută.
¤ Boris Groys
Născut în Berlinul de Est în 1947, Boris Groys a studiat filosofia şi matematica la Universitatea din Leningrad în perioada 1965-71. Din 1971 lucrează la diverse instituţii din Leningrad şi Moscova printre care amintim Universitatea din Moscova şi Institutul de lingvistică. În 1981 Groys emigrează în Republica Federală Germană.
Boris Groys a predat în SUA în universităţi precum Universitatea din Pennsylvania, Philadelphia şi Universitatea din California, Los Angeles. În 1992 îşi susţine doctoratul în filosofie la Universitatea din Münster, Germania. Din 1994, Boris Groys devine profesor de Filosofie şi teorie media la Academia de Design din Karlsruhe, Germania, iar în 2001 devine rector al Academiei de Arte din Viena. În prezent este profesor la Academia de Design din Karlsruhe.
Bibliografie selectivă:
Gesamtkunstwerk Stalin [Stalin – opera de artă totală], München 1988; Dnevnik filosofa [Jurnalul filosofului], Paris 1989; Die Kunst des Fliehens [Arta fugilor] (în colaborare cu Ilya Kabakov), München 1991; Zeitgenössische Kunst aus Moskau – Von der Neo-Avantgarde zum Post-Stalinismus [Artă contemporană la Moscova – de la neoavangardă la poststalinism], München 1991; Über das Neue. Versuch einer Kulturökonomie [Despre nou. Către o economie a culturii], München, 1992; Utopia i obmen [Utopie şi schimb], Moscova 1993; Fluchtpunkt Moskau [Punctul de fugă Moscova] (Ed.), Stuttgart 1994; Die Erfindung Russlands [Inventarea Rusiei], München 1995; Die Kunst der Installation [Arta instalaţiei] (în colaborare cu Ilja Kabakov), München 1996; Kierkegaard. Schriften [Kierkegaard. Scrieri] (Ed.), München 1996; Logik der Sammlung [Logica colecţionării], München 1997; Kunst-Kommentare [Comentarea artei], Viena 1997; Unter Verdacht. Eine Phänomenologie der Medien [Sub semnul întrebării. O fenomenologie a mediilor], München, 2000.
« go back — keep looking »