Cum se face o coperta de carte
un clip misto care are ca tema: cum se face o coperta de carte (e si o reclama, dar nu asta conteaza). e foarte multa munca in spate daca se face cu stiinta si cu pasiune.
Vasili Grossman – Viaţă şi destin
Săptămîna aceasta apare la editura Polirom Vasili Grossman – Viaţă şi destin, o capodoperă a literaturii ruse.
Traducere din limba rusă şi note de Laurenţiu Checicheş
Vă propun aici un fragment în avanpremieră. Iată cîtveva lucruri despre carte şi autor.
Viaţă şi destin, una dintre capodoperele literaturii ruse şi universale, este o carte cu o istorie ieşită din comun. Fără a se lăsa descurajat de dificultăţile întîmpinate la publicarea romanului anterior, Pentru o cauză dreaptă (1949, apărut în revista Novîi mir între 1952-1954), Grossman a început lucrul la proiectata continuare a acestuia, Viaţă şi destin, în 1952. Opt ani mai tîrziu, l-a propus spre publicare, dar în 1961 KGB-ul a confiscat manuscrisele, copiile la indigo şi notiţele romanului, sub pretextul că era mai subversiv chiar decît Doctor Jivago al lui Pasternak. Acţiunea cărţii se desfăşoară pe fundalul bătăliei de la Stalingrad, dar ramificaţiile ei cuprind întreaga Rusie, de la cotul Donului pînă în lagărele Gulagului, conturînd fizionomia unei epoci dramatice şi înfăţişînd destine memorabile. Pe lîngă criticile la adresa sistemului totalitar, anumite aspecte ale romanului sugerează o strînsă analogie între nazismul german şi comunismul sovietic. Salvat ca prin minune, un exemplar microfilmat al cărţii a ajuns în Elveţia, unde a fost publicat în 1980. În Rusia, o primă ediţie, imperfectă şi trunchiată, a apărut în 1988, un an mai tîrziu fiind publicată ediţia definitivă, după care s-a realizat prezenta traducere în limba română.
„Viaţă şi destin este o cronică de amploare, care descompune cele două maşinării malefice ale secolului trecut, comunismul sovietic şi fascismul german. Un roman întunecat şi deprimant, în felul în care doar marile creaţii reuşesc să fie aşa – spunînd adevărul, răspicat şi cu neînduplecare, descriind toate nenorocirile de care sînt capabile fiinţele umane, însă fără să uite splendoarea la care se pot înălţa în momente de cumpănă. Un roman pe care numai un rus l-ar fi putut scrie.” (The Wall Street Journal)
„Viaţa sovietică privită prin ochii lui Vasili Grossman în toate detaliile sale penale, militare şi civile este impresionantă pînă la Dumnezeu. O relatare cuprinzătoare, fascinantă, semnificativă, ocupînd un loc aparte în marea bibliotecă, mereu clandestină, a cărţilor ruseşti.” (The New York Times Book Review )
„Unul dintre cele mai sumbre portrete ale societăţii ruseşti.” (The Washington Post)
Vasili Grossman (1905-1964) este una dintre figurile marcante ale rezistenţei antitotalitare. S-a născut într-o familie de evrei asimilaţi din Berdicev (oraş din Ucraina de astăzi) şi a urmat cursurile Institutului de Studii Superioare din Kiev şi cele ale Facultăţii de Matematică-Fizică din cadrul Universităţii de Stat din Moscova, absolvind în 1929. A lucrat ca inginer chimist în bazinul Donului, dar la mijlocul anilor ’30 a renunţat la această meserie în favoarea literaturii. Nuvelele şi povestirile sale se bucură de succes şi atrag atenţia unor autori ca Maxim Gorki şi Mihail Bulgakov. În 1934, publică nuvela „În oraşul Berdicev”, care a stat la baza filmului Comisar (1967), regizat de Aleksandr Askolov. Filmul este însă interzis de KGB şi apare pe marile ecrane abia în 1990, în perioada perestroikăi. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Grossman a fost reporter de front, unul dintre primii comentatori ai Holocaustului. Articolul său, „Infernul de la Treblinka”, din 1944, a făcut parte dintre probele acuzării în procesul de la Nürnberg. Însă criticile la adresa colectivizării şi a represiunii politice din URSS duc la interzicerea cărţilor sale, gloria lui Grossman fiind, în cele din urmă, ca şi a lui Bulgakov sau Pasternak, postumă.
7 aprilie 2009
Film realizat de Vlad Mixich si Laurentiu Diaconu-Colintineanu la un an dupa revolta de la Chisinau:
Megapolis dupa 14 ani revin
Dupa 14 ani cei de la Megapolis (despre care am mai scris cite ceva si care au facut faimosul Karl Marx Stadt) revin cu un nou album. Albumul se numeste Supertango iar mai jos aveti piesa cu acelasi nume. Mie mi-a palcut mult (cred ca merge si pentru cei care nu stiu rusa).
Sarbatori fericite
Sarbatori fericite. Recunosc ca din muzica sacrala estica imi place foarte mult Rahmaninov si Ceaikovski. Un fragment deosebit (datele le aveti pe coperta CD-ului).
Romanian Books in Print Catalogue
A fost lansat Catalogul Cărţilor Disponibile în România / Romanian Books in Print Catalogue.
Impresii de la Chisinau – oamenii obisnuiti (II)
Menaru (Anne-Marie Blajan) a mers la Chisinau si scrie un jurnal…. mi-a citit si cartea pe post de ghid. Sper ca nu si capitolul cu alcoolul…. pe post de ghid… sa vedem ce spune.
Capcanele negândirii
Vitalie Sprinceana / articol apărut în revista ”Contrafort” (1-2/81-182, ianuarie-februarie)
Capcanele negândirii (dialog cu o carte)
La parastasul prilejuit de aniversarea Căderii Zidului Berlinului au lipsit… bocitoarele. La fel ca şi în îndepărtatul an 1989, când înmormântarea comunismului se făcea cu lăutari. Silvio Berlusconi, aţipit cinic în plină procesiune, a reuşit să sugereze doar plictisul „regulamentar” cu care beaumonde-ul politic european abordează celebrările protocolare.
În pletora discursivă creată în jurul Marelui Eveniment nu a fost totuşi loc pentru nostalgii, regrete şi alte sentimente „legitime”. A lipsit Preotul ce ar fi pomenit cu evlavie numele Mortului, nu pentru a-l lăuda excesiv, ar fi fost un sacrilegiu, ci pentru a-i pomeni faptele bune şi rele, intenţiile – cele împlinite, dar şi cele neîmplinite, astfel încât să putem fixa locul potrivit al acestuia în memoria noastră comună.
Prin cea mai recentă carte a sa, Ultimii Eretici ai Imperiului, Vasile Ernu îşi asumă o misiune ingrată, în disonanţă deplină cu aerul local: înfiinţarea unei vorbiri înţelepte şi nepărtinitoare despre zilele noastre de ieri, nu ca reconstrucţie moralizatoare, deci moartă, ci ca o vreme vie, în care au încăput bucurii şi necazuri, suferinţă, dar şi speranţe.
Concepută ca un schimb de răvaşe între un închipuit fost disident sovietic, condamnat la moarte pentru că ar fi organizat un mic grup terorist, al cărui scop era lichidarea lui Stalin, luptător pe linia întâi în Marele Război, disident în anii ’60, exilat ceva mai târziu în Occident şi studentul/discipolul acestuia, născut undeva la periferiile Imperiului, trecut apoi, după prăbuşirea acestuia, în România, cartea e o tentativă de a recupera un Ceva fundamental, nenumit, care, zice autorul „s-a pierdut odată cu dispariţia lumii vechi”.
Ceva?
– O morală poate. După acel Rău, construit şi livrat ca Răul Absolut, totul, pentru a-l parafraza pe Ivan Karamazov, e posibil: un rău mai mic ni se pare o binefacere. Comparaţiile extreme, practicate cu osârdie în discursul public, pot justifica orice soluţie politică, culturală sau economică: pe acel fond negru, obiectele şi practicele gri nu se prea disting ori ni se arată atât de albe… Nedreptatea curentă se prezintă ca o personificare a justiţiei, iar micile minciuni răsar ca mari adevăruri, confruntate cu Absolutul.
– O atitudine. Prăbuşirea comunismului a lăsat orfană un tip de vorbire: cea despre săraci, nedreptăţiţi, rataţi, proşti şi mulţi. Lumea noastră a devenit un club select, în care pot să-şi permită bilete de intrare doar oamenii de succes, cei tineri, cu bani mulţi şi contacte multe. Biserica, zice părintele Agheev, un călugăr exotic, fost oligarh miliardar, vorbitor a 17 limbi străine, a fost învinsă de Bancă: „În momentul în care îţi faci asigurare, îţi iei credit şi depui banii la bancă, nu mai poţi crede cu adevărat, căci poliţa de asigurare şi contul bancar devin temeiul credinţei tale. Nu poţi fi creştin atâta timp cât ai poliţă de asigurare şi credit.” Glamour Hristos, cel transformat în abţibilduri încleiate pe Jeep-uri luxoase sau cel fredonat la TV de indivizi ca Becali l-a învins pe Hristosul în zdrenţe. Intelectualii, apărătorii cei mai sinceri ai prostimii în modernitate, tratează gândirea de stânga ca o ocupaţie, săracii – ca o coloană a cincea a unor forţe oculte, sau ca un balast pe drumul unui progres închipuit. Oricine îndrăzneşte să-şi asume cuvinte pentru gloată e taxat ca impostor, nostalgic, revizionist sau ca individ rătăcit, cu mentalitate învechită.
– O exorcizare a rostirii. Comunicarea publică nu pare a se fi eliberat definitiv de Vechiul cult, ci doar a schimbat pur şi simplu semnul din faţa simbolului. Ritualul pozitiv, constituit prin încărcarea cu virtuţi a comunismului, practicat până la 1989, a devenit ritual negativ, caracterizat prin aruncarea tuturor viciilor în cârca comunismului, în ambele cazuri păstrându-se pentru acesta extraordinara şi închipuita calitate de a controla cursul curent al lucrurilor. O curiozitate suplimentară ar fi că ambele tipuri de ritualuri sunt practicate de aceleaşi persoane. Osanalele adunate în Leniniane şi Colhoziane au trecut, peste noapte, şi fără probleme de conştiinţă, în blesteme anticomuniste, emoţia rămânând aceeaşi. Noi simţim, nu gândim!, pare a fi motto-ul mahmurelii zise tranziţie.
Născut în URSS…, crescut în tranziţie
Dacă prima carte a lui Vasile Ernu, Născut în URSS, era o lectură nostalgică a certificatului de naştere a ultimei generaţii sovietice, Ultimii Eretici ai Imperiului se dezvăluie ca fiind buletinul de identitate al acestora: ce s-a întâmplat cu copiii URSS-ului când aceştia au crescut mari? Este, într-un fel, straniu că pionierii care rosteau înflăcărat şi cu pioşenie cuvinte mari, de genul Patrie, Pace, Mamă, au ajuns aproape toţi, la maturitate, să poarte un nume colectiv: Ostap Ibrahimovici Bender.
Apariţia ostapilor în peisajul public autohton se datorează, sugerează Ernu, unor constrângeri structurale şi de conjunctură: a) limba banului, în care vorbeşte lumea noastră e cea mai uşor de deprins; b) represiunea economică, substituentul vechii dictaturi politice, e un mediu care poate produce doar acest unic tipar uman; c) o alegere morală capătă sens în măsura în care comportă şi un risc, ori, în sistemul social în care atât critica, cât şi lichelismul sunt răsplătite în acelaşi mod, prin profit, lumea capitalistă se situează în afara moralei: „Numai într-un regim în care poţi fi pedepsit funcţionează critica. În capitalism, ea nu mai funcţionează. Sunt tot mai convins de asta. În capitalism, critica are un singur rezultat: modifică nişte cifre în contabilitate.”
Acestui portret, deloc măgulitor, al lumii româneşti contemporane i se adaugă o serie de alte erezii: evoluţia intelighenţiei locale şi rostul ei în comunism şi capitalism, Ceauşescu e o hologramă, cea mai mare operă de artă produsă de români, România ar fi fost o ţară mult mai puţin traumatizată, dacă trupele sovietice nu se retrăgeau de pe teritoriul ei, oportunismul local şi lichelismul transcendental, victimizarea ca identitate naţională etc.
Încă o carte teribilistă?
Da şi nu. Da, pentru că e o carte-ruptură: curmă un mod de a gândi şi a vorbi despre lumea noastră, apoi, destramă o imagine de sine, artificială şi comodă, de care ne-am îndrăgostit atât de mult, încât o luăm drept reală.
Nu, deoarece reflecţiile şi meditaţiile acumulate în schimbul de epistole dintre cei doi, vizează o normalitate decojită de straie false şi demachiată de mituri frumos colorate, iar normalitatea nu poate fi excentrică.
“Stalinismul este ultima perioadă de aur a creştinismului”
Vasile Ernu, pentru blogul istodor si Voxpublica.
Vasile Ernu. Vorbind despre el insusi. El insusi cel din cartile lui, ginditoare despre pamintul care l-a nascut.
Ti-ai conturat o identitate ca om? Iti foloseste la ceva in lumea asta?
Da, ca om, da. Sau ai dubii că aş fi altă specie? E adevărat că în Ultimii eretici ai Imperiului am o teorie care susţine că noi am fi ultimii vampiri. Ce nu se vede cum îmi tremură buza cînd mă uit la jugulara ta? Cine naiba ştie… una sau mai multe identităţi. Da, foloseşte, normal ca foloseste. Cu ce avem, cu aia defilăm prin lumea asta.
Cum e lumea din jur? Cum e Romania? Ce-ti da siguranta?
Diversă, cu bune şi rele, cu isteţi şi proşti, şi cu mulţi români. Dar trece… Cînd mă plictisesc de ei, plec în deplasări. România am găsit-o isterică şi acum devine patologică. Siguranţa vine din cărţile bune şi de la prietenii mai deştepţi ca mine.
De ce traiesti?
Am o misiune foarte importantă, dar din păcate nu prea am voie să spun… Sînt aici să rezolv ceva foarte important, trebuie să vaccinez mai muţi indivizi de o boală gravă din zona prostiei. Dar te vei prinde tu pe parcurs că se pare că eşti vaccinat deja… sau greşesc?
De ce nu te sinucizi?
Pentru că-mi place viaţa, mai ales sub formă de tragedie. Iar suferinţa e din plin şi o avem mereu cu noi. Sinuciderea e pentru cei slabi de înger şi fericiţi sau plictisiţi.
Ce carti, dintre cartile mari vorbesc, nu vei citi vreodata?
Uh… am problem cu Ulise. Nu am reuşit niciodată să o termin. Amicul Bogdan Stanescu cu care vorbesc pe tema cărţii, tot face referinţă la ea şi ma bate la cap să o termin. Am citit multe texte depsre aceasta capodoperă, ştiu teoriile din jurul carţii, am citit mai toate carţile lui Joyce, însă am probleme cu aceasta. Poate, poate mă convinge Stanescu să o termin.
Cit de rau te timpeste teve-ul? Esti la moda cu mobilele-ipodurile-imacurile- tehnologia de ultima generatie. De ce/cum poti trai fara?
Am renunţat la cablu de vro 8 ani. La TV am doar o sirmă mică care prinde 3 posturi. Nu mai sînt dependent. Tehnologia nu mă pasionează. Îmi schimb calculatorul sau telefonul numai cînd nu mai merg. Ele sînt nişte ustensile fără de care pot trăi. E adevărat că de net sînt dependent. Acum îmi e greu să trăiesc fără el. Mai ales din cauza stilului de a comunica. TV-ul însă are o funcţie tot mai nocivă, a devenit o formă de “media” tot mai retrogradă.
Care-i cartea ta de suflet, cu care nu prea-ti vine sa te lauzi?
Mmm…. Am citit cînd eram mai mic tare multe cărţi. Multe din ele foarte proaste. Din alea cu eroi comunişti. Sînt cîteva care mi-au rămas la suflet şi sînt legat puternic sentimental. Un soi de trash de care nu mă pot desprăţi. Aşa s-a călit oţelul e o carte la care ţin mult şi chiar ştiu fragmente pe dinafara, haha… Să ştii însă, că la cîtă maculatură se scoate acum, cartea e chiar bunicică. Pentru mine însă e legată de o anumită perioadă, de un anumit fel de a visa.
Crezi in extraterestri?
Extratereştrii nu sînt interesanţi. Sau, pînă acum, nu am văzut extratereştri mai interesanţi decît pămîntenii, de aceea, mă rezum la relaţiile cu aceştia… Ai văzut că aia din Avatar, chiar dacă aveau cozile cu care se conectau la orice plantă, sex tot ca noi faceau. Ce plictiseală.
Magie, vraji, ce gust au pentru tine? Ti s-a ghicit in palma?
Sînt nişte jargoane, limbaje. Limbajul e limbaj şi nimic mai mult. Ele trebuies tratate ca atare, devin neinteresante cînd sînt abordate ca altceva, aşa cum se întîmplă deseori pe pamînt şi, mai ales în ţărişoara noastră. E interesant că la noi, intelectualii sînt un fel de vrăjitori. Istoria noastră este tratată de ei cu tot soiul de descîntece şi ghioace.
Vezi viitorul intr-o Putere a Rusiei si a Chinei?
Atîta timp cît Rusia şi China fac exact ce face SUA, adică visează la un soi de paradis naţional consumist (nu comunist), totul devine neinteresant. Atîta timp cît visul rusului, chinezului şi americanului de rind se reduce la cum să-şi vîndă libertatea pentru un credit bancar pe care-l cheltuie în cîteva zile şi îl plăteşte toată viaţa, atunci totul devine banal. Pe vremuri, oamenii aveau vise mai frumoase: oamenii mai vroiau să zboare în cosmos, să se sacrifice pentru o idee, să facă o meserie total neprofitabilă. Azi esti privit ca nebun dacă ai veni cu idei din astea. Să spui unei tipe/tip de azi, sau chiar părinţilor, că vrei să studiezi conjuncţia la Cicero, sau să faci un studiu pe rocile din Apuseni… Cred că te trimit direct la casa de nebuni. În anii 60 ai secolului trecut, acestea erau niste meserii romantice şi respectabile. Acum ele sînt neprofitabile şi „idioate”. Comunismul e mic copil pe lîngă gradul de spalare pe creier din zilele noastre.
Cum arata viitorul tau. Dar al lumii?
Viitorul lumii arată sumbru, însă al meu, bine. Sînt optimist: cu cît îi merge acestei lumi mai prost, cu atît îmi merge mie mai bine, fiindcă am mai multe motive pentru a lupta, miza e mai mare şi, deodată, totul capătă pentru mine sens. Mă tem de lumile în care totul merge bine şi în care sînt prea multe bancomate şi oameni fericiţi cu carduri şi cu minţi clonate.
Supranaturalul te bintuie? De ce?
Nu prea, fiindcă totul e supranatural, adică cultural. Azi şi natura este un soi de post TV sau gradină amenajată. Omul a pierdut demult legătura cu natura.
Ti-e frica de Criza? Cum te adaptezi?
Nu de criză îmi este mie frică, ci de faptul că ea va fi prea mică. Pentru a zgudui niţel minţile noastre betonate de noua ideologie, avem nevoie de o criză cu adevărat majoră. Noii politruci ai actualei ideologii apelează la un truc simplu: pe banii noştri, vor farda această criză amînînd confruntarea cu ea. Însă nu vă temeţi, ea va veni, fie şi mai tîrziu. Ştu că e comod şi căldicel aşa, dar omul are nevoie de o confrunbtare directă cu crize majore. Sistemul de tip liberal e mai eficient decît lăcustele, deci va trebui să ne confruntăm cu o criză majoră. Cînd unul cîştigă, altul pierde, cînd cîţiva cîştigă foarte mult, mulţi pierd totul, cînd unul papa prea mult, alţii mor de foame. Acest mecanism nu poate continua la nesfîrşit.
Ce inseamna credinta pentru tine? Ce-nseamna Dumnezeu?
Auuu!! ce întrebări prăpastioase. În ultima mea carte povestesc despre acestă problema cu care ne confruntăm în ultima perioadă, ultimii 70 de ani. Eu susţin o teză cam scandaloasă: stalinismul este ultima perioadă de aur a creştinismului. El este ultimul regim în care creştinul este pus în faţa unei decizii radicale: da sau nu. Această alegere radicală îi întăreşte temeiul credinţei. Iar cel mai anticreştin sistem este cel de tip neoliberal. Cînd apare o bancă dispare o biserică. Cînd îţi iei un credit, îţi schimbi temeiul credinţei. Un om nu poate intra în „împărăţia lui Dumnezeu” cu credit, fiindcă creditul e o bogăţie pe invers. La bogaţie mai poţi renunţa, însă la credit nu, căci nu tu deţii controlul. E o poveste interesantă. Nu ştiu ce părere are Dumnezeu despre asta, eu am însă o părere proastă. Nu-mi plac bisericile oficiale, indiferent de culoare, însă bancile, noile temple ale omenii, mă indispun rău. Poate de asta, ador spărgătorii de banci. Ei fac gesturi purificatoare.
De la Leipzig la Suceava
Dupa Budapesta, Praga si Leipzig nu ar strica un oras romanesc. Am ales Suceava, unde nu am mai fost din studentie. Ma leaga amintiri frumoase de acest oras. Bucovina e una din zonele mele preferate din Romania. Asa ca (miine) 26 martie 2010, ora 16.oo la Biblioteca Judeteana din Suceava. Cine e prin zona sa pofteasca.
