Glamour Gulag (about a book by Vasile Ernu)
Ups.. in engleza despre Ereticii mei… The Short Story Made Long 21 aprilie, 2010.
“The Last Heretics of the Empire” is a good criticism of totalitarian systems, from our communism in Eastern Europe and the Soviet Union, to capitalism; drawing parallels between these two is still uncomfortable for an Eastern European audience, yet the rising popularity of the writer, Vasile Ernu (born in the Soviet Union but having studied and working in Romania), is a sign that perhaps we are ready to become more analytical.
“The Last Heretics of the Empire” is a book about pretty much everything, but a core theme is the struggle to remain critical towards all predominant political and economic systems. It’s written as an exchange of letters between two friends, one of them an anarchist who has once plotted to kill Stalin. Yet the two friends conclude that they are “Stalinist”, because they still (emotionally, instinctually) believe that language and a critical discourse can change the world by punishing the regime in power (this is a “Stalinist” attitude, according to the author, because it is valid in a system run by the political, as was communism, not one run by the economic, as is capitalism; if in the former language is crucial, in the latter, language is meaningless, the only language being money, and criticism through language and discourse cannot have an impact).
Now we live in Glamour Gulag, writes Ernu. What is this Glamour Gulag? Economic totalitarianism, a space of material well-being but deprived of freedom. A mode in which time and space have been compressed, leading to a loss of the sense of history. “The historical man, like the geographical man, comes from somewhere and is going somewhere else, and divides the space in which he moves into clear measurement units. But lately we are suffering from severe memory loss, from a historical Alzheimer, as we not only lose the memory of the past, but also that of the future. History finishes before it even begins.” It’s a world where no one can be a hero, no one can build a pyramid if they want to, because one no longer has the freedom to make up their own destiny, being restrained by the economic system, by the bureaucracy associated with it, by the technicalities that determine every aspect of life, by the impossibility of a sense of destiny, project, future.
Advanced capitalism is a time for cocaine, the two friends say, a fast drug, taken individually, that helps to escape. Communism, the building of it, and early, industrial capitalism (both belonging to modernity) were times for alcohol, which needs time to have an effect, requires socialization and has the effect of getting one in touch with one’s deeper self, as opposed to escaping from it. And the transition from communism to capitalism is parallel to a hangover (another good metaphor, to be put together with Klein’s shock therapy).
It’s a world run by and made up of managers. “The manager is not a specialist in anything. He is, rather, a specialist in nothing. He does not produce anything in classical terms and, in order to stimulate production nevertheless, he uses a simple trick, he alters the meaning of work. A fundamental mutation takes place, a big lie takes over: the manager does not produce things, but relations.” In this world, people are no longer creators, but intermediaries in a world devoid of classical products, a world in constant movement, a world of total communication, of everything with everyone.
It’s a world where the political at the grassroots level, politics in the city, has disappeared, and through this disappearance of the political, a totalitarian system is possible (this is what allows Ernu to call the contemporary world Glamour Gulag; he argues the same withdrawal of the political from the citizen sphere took place under communism, allowing the enforcing of the repressive, albeit Political, regime; now, the withdrawal of the political from everyday life allows the enforcing of economic totalitarianism). It’s a world, like before, that is completely artificial, again leading to the stifling of any resistance: if, during communism, the artificiality was one of hyper-political symbols, of propaganda, constructed by politruks and their slave intellectuals, now the artificiality is that of money, stock markets, economic symbols, maintained by managers and PR agents. In both, the people are powerless.
One means to still engage in a dialogue with the power today is through terrorist acts (and the degree of violence of the terrorist acts stems from the inequality between the senders of the message and their audience, the Western world—the bigger the inequality, the more radical means are needed to make sure one is heard). “Terrorism is a message and, at the same time, a criticism, a radical dialogue with our world today. Terrorists understand very well that everything today functions according to an economic logic, hence the only question they pose is the one which is fundamental to the capitalist system: “your money or your life?” Terrorists face a simple dilemma as regards their rapport with the Western world: they either have to accept its conditions and engage in market relations with the West, or they can choose force and violence and thus choose “life and death” over money. And the powerful are no less violent than the weak, they simply have stronger self-legitimating mechanisms.”
For the rest of us, with such a pervasive dominant system, the struggle has to take place inside the individual first of all. “The only way to react is to become partisans. But, as the battle is taking place in one’s own intimacy, it is very tough to become a partisan of your own being: not to trust anything, to doubt everything, to finally fight with yourself because you no longer know what is true and what is false in your own memory, in your own feelings, in your own being.” Intellectuals are no good, because they take the soft position of following the power and strengthening it, plus their product, language, is neutralized, it’s just a merchandize like all others (Ernu takes a direct stab at Romanian intellectuals, always softies, not real dissidents under communism, and insisting on anti-communism after the regime change, merely because that position would pay off, and would involve no risks whatsoever—to assume anti-communism when there is no threat derived from such a position is worthless, has no critical value). Ernu gives a pretty bleak account of how freedom can still be achieved, but there is a sense in all the book, that this is still possible, through the kind of partisanship described above and through this consistently heretic attitude, that of criticizing everything. Resonant of this description of Chomsky: http://www.commondreams.org/view/2010/04/19-3
Perhaps Ernu doesn’t say new things. Not about capitalism for sure. But even the criticism of capitalism is refreshing in Eastern Europe. And, surely, some of the parallels he draws between communism and capitalism are important. His previous book, “Born in the USSR” is already being translated in some foreign languages, so perhaps the same will happen with this one. Nevertheless, it’s a book more important to exist in Eastern Europe, where these questions are new, where his bringing together of capitalism and communism are still shocking.
Logorama
Un desen animat bun (mersi Vladimir)… ne da de gindit…
E regizat de colectivul francez H5, François Alaux, Hervé de Crécy + Ludovic Houplain. A fost prezentat la Festivalul de Film de la Cannes, 2009.
Logorama from Marc Altshuler – Human Music on Vimeo.
Kapitalism – rețeta noastră secretă
Gagarin, cit te-am iubit!
Am uitat…. 12 aprilie e ziua lui Gagarin, eroul copilarieie mele. Atunci a zburat primul om in cosmos… Gagarin e eroul meu .. sorry…
Si o melodie pe tema Gagarin cintata de Undervud (era eroul fetelor sovietice… zice: Gagarin, cit de mult te-am iubit… ascultati, nu o sa va para rau).
Revolta sectorului cultural independent împotriva Statului
(text aparut pe VoxPublica.. multumiri pentru sustinere)
Trăim într-o ţară în care cultura, educaţia, sănătatea şi protecţia socială sînt privite şi tratate ca nişte sectoare parazite. Nu-i aşa că ele nu produc nimic, consumă bani fără să ofere nimic folositor în schimb şi sînt sectoare pe care nici măcar să le privatizezi nu merită? Atunci, mai bine să le distrugem. La ce bun o librărie, cînd poţi să ai un sediu de bancă?
La ce bun un teatru, cinematograf sau bibliotecă, cînd poţi să faci în locul lor un casino sau un hipermarket? La ce bun un spital sau stadion, cînd poţi face o clădire de birouri de lux? De ce să investeşti în toate aceste lucruri? De ce să faci o şcoală, cînd poţi să-ţi trimiţi copilul la studii la Londra? De ce să investeşti în transport în comun şi căi ferate, cînd poţi merge cu Maybachul? De ce să faci autostrăzi dacă te poţi mişca cu elicopterul?
Cam aceasta este noua logică a elitei noastre politice din anii postrevoluţionari, acest nou „homo maybachus” susţinut tacit de o bună parte a elitei intelectuale. Se pare că s-a uitat că Statul mai are şi obligaţia de a crea reguli şi legi valabile pentru toţi, indiferent de poziţia socială, că este structura care trebuie să creeze şi condiţii pentru ca toţi să avem aceleaşi şanse, cel puţin, în ceea ce priveste accesul la cultură, educaţie şi sănătate.
Ar trebui oare reamintit că Statul este responsabil de asigurarea regulilor transparente şi clare de accedere la diversele fonduri financiare publice? Probabil că ar trebui să reamintim toate acestea, căci Statul român a devenit din păcate o structură care-i protejează pe cei „puţini” de cei „mulţi”, care le oferă privilegii celor „puţini” şi este o sursă de venit pentru această mică elită. De aceea, orice nemulţumire sau revoltă a celor „mulţi” este privită de Statul de tip SRL sau moşie ca o agresiune. Statul şi-a schimbat cu de la sine putere funcţiile, iar societatea (civilă, diversele forme de organizare de tip sindical, intelectualitatea etc.) a uitat care sînt mecanismele prin care trebuie să se apere şi să lupte împotriva acestui tip de Stat. Neîndeplinirea funcţiilor elementare ale Statului şi distrugerea continuă a infrastructurii culturale şi educaţionale fără a pune nimic în loc duc la fragmentare, radicalizare şi inegalitate socială tot mai mare precum şi la distrugerea unor întregi comunităţi culturale şi sociale.
Atît cu introducerea. De fapt, vreau să atrag aici atenţia asupra unui eveniment important care are loc în domeniul cultural exact în legatura cu acest raport dintre Stat (instituţiile statului) şi un sector social în particular. Mai concret, este vorba despre relatia dintre Ministerul Culturii şi sectorul cultural independent care şi-a creat o platformă numită Coaliţia Sectorului Cultural Independent (CSCI – pentru date „tehnice” şi istoricul poveştii vedeţi aici ). După mai multe încercări de a intra în parteneriat cu instituţiile statului din acest domeniu, diversele componente ale sectorului cultural independent s-au unit şi au creat această coaliţie. Pană în prezent, au existat mai multe tentaive de a purta discuţii punctuale cu aceste instituţii, dar nici una nu a reuşit. Aşa că sectorul independent a decis organizarea unor dezbateri pe această temă şi a înaintat o serie de cerinţe, propuneri etc.
Ca urmare a lipsei totale de interes din partea instituţiile în cauză, CSCI a decis să organizeze luni 12 aprilie o conferinţă de presă (la ora 12.00, la clubul Green Hours 22 Jazz Cafe, str. Calea Victoriei 120). Scopul acesteia este de a „lansa public cîteva întrebări la care sunt invitate să răspundă autorităţile publice în a căror sferă de competenţă se înscrie conturarea şi lansarea concursului de proiecte culturale şi editoriale finanţate din Fondul Cultural Naţional: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Administraţia Fondului Cultural Naţional”.
Nu vreau să intru în detalii şi în istoricul acestui protest. El poate fi citit în materialele afişate pe sit. Întrebările ridicate însă sînt semnificative nu numai pentru sectorul cultural, ci in general, pentru intreaga societate:
- ce trebuie să se întîmple şi cît trebuie să mai aşteptăm pentru ca activitatea decizională a autorităţilor publice să se desfăşoare legal şi transparent?
- ce înseamnă un dialog real între sectorul cultural independent şi autorităţile publice şi cum poate fi iniţiat?
- de ce se ignoră contribuţia substanţială a sectorului cultural independent la dezvoltarea culturală a României?
Pornind de la exemplul acţiunii CSCI, aş sintetiza în cîteva teme esenţiale ale acestei probleme.
Birocraţia şi cetăţeanul
Tradiţional, în România, birocraţia este o structură, o pătură profesională care este pusă în slujba Puterii şi nicidecum a cetăţeanului. Birocraţia românească, de cînd e Statul român modern, dar cu rădăcini şi mai vechi, are funcţia de a-şi sluji înalţii demnitari şi de a se trasforma într-o armată eficientă a Puterii. Ea are chiar şi o funcţie electorală puternică, de aceea, nu întîmplător după ce se schimbă echipa de la putere este schimbat pînă şi portarul unei instituţii; ca să nu mai zic de funcţionarii cu poziţii mai înalte. De aceea este foarte greu să explici unui funcţionar român, de la ministru la birocratul de la ghişeu că el este un angajat al Statului, pe banii contribuabilului, care trebuie să lucreze în slujba cetăţeanului.
Într-un stat modern avem mare nevoie de birocraţi, însă de unii care slujesc cetăţenii, nu „moşierul” de la o instituţie oarecare care o percepe ca pe o „feudă” personală sau de clan. Pentru a schimba această situaţie (mentalitate) e nevoie de presiuni atît din partea elitei politice, cît şi din partea societăţii. De aceea, orice gest de tipul celui la care fac referinţă în acest text este salutar.
Problema parteneriatului
Prima reacţie a CSCI vine împotriva acestui stil feudal de abordare. Protestatarii fac parte dintr-o nouă generaţie care nu mai acceptă să fie tratată la „ghişeul” Statului de o asemenea manieră. Ei vin şi spun o chestiune de bun simţ: dacă tot sînteţi în slujba noastră, pe banii noştri şi faceţi legi şi reguli de gestionat bani pentru domeniul nostru de activitate oare nu ar fi bine să o faceţi transparent, să ne întrebaţi şi pe noi, să ne consultaţi şi pe noi? Voi nu sînteţi „stăpînii” noştri, noi nu sîntem „vasalii” voştri, iar în acest proces nu sîntem duşmani, ci parteneri. Ce este atît de complicat de înţeles? CSCI a cerut să fie consultat, în conformitate cu legile statului, după regulile de joc prestabilite şi si-a oferit competenţele pentru o mai bună funcţionare a instituţiilor statului în raport cu sectorul pentru care lucrează. La „ghişeul” instituţiei cu pricina, din pacate, nu a răspuns nimeni. Dar nu e totul pierdut: CSCI e deschis la colaborare, mai rămîne ca şi instituţiile vizate să răspundă pozitiv.
Statul „reformator” şi elita sa
Este inadmisibil ca domeniile culturale (mai sînt şi altele – si educaţionale şi medicale –, dar ne vom opri doar la tema în discuţie) să fie tratate în acest hal. Instituţiile statului au început să trateze elita culturală în maniera în care o tratau bisniţarii. Un Stat, o clasă politică ce conduce structurile statului şi care mai nou se vrea reformatoare, care demolează consecvent infrastructura culturală şi educaţională şi-şi distruge sistematic pătura socială din sfera culturii şi aşa destul de fragilă, are o mare, mare problemă.
Această comunitate cere ceea ce-i aparţine, nu „cerşeşte”, iar ea trebuie respectată şi remunerată pentru ceea ce face, nimic mai mult. La rîndul ei, această pătura socială ar trebui să-şi reamintească faptul că menirea ei nu este aceea de a acumula valori monetare şi funcţii publice, ci de a lupta pentru binele comun, de a forţa Puterea şi Statul să-şi îndeplinească funcţiile şi raţiunea pentru care există. Nu trebuie să uite că ea reprezintă încă o forţă, forţă pe care însă e pe cale să o piardă tocmai datorită compromisurilor pe care le face continuu. CSCI face exact ce trebuie să facă fiecare breaslă în domeniul său.
Din păcate, marea parte a presei culturale de la noi nu s-a sinchisit să prezinte această problemă. Cu excepţia Observatorului cultural şi a Suplimentului de Cultură, restul mass-mediei tac. Au ei alte probleme, mult mai complicate ca de exemplu, cum se face că Volvo, perla capitalismului occidental, devenit simbolul elitei culturale româneşti, a fost achiziţionat de comuniştii chinezi? Grea lovitură. Sper că şi presa culturală să reuşească să treacă dincolo de analiza stilistică a acestor teme şi să încerce măcar să prezinte aceste probleme dacă nu reuşeşte să le dezbată.
Old Polish tango
Sint un fan al dangoului polonez interbelic. Prima oara l-am auzit cind eram mic in anii 70 prin intermediul evreilor odessiti. Tragedia abatuta peste polonezi mi-a reamintit de acele melodii triste. Nu e nimic de spus, e de ascultat….
Acesta e preferatul meu.. in varianta rusa (ce ironie) / Polish tango in Soviet Russia – Utomlennoe solntse, 1936
Polish Tango: Stefan Witas sings “Jak sen” (Like A Dream), 1936
Old Polish tango “Zagrajcie mi” (Play For Me Boys !)
Tango ‘Już nigdy’ (Never more/Never again)
Cum se face o coperta de carte
un clip misto care are ca tema: cum se face o coperta de carte (e si o reclama, dar nu asta conteaza). e foarte multa munca in spate daca se face cu stiinta si cu pasiune.
Vasili Grossman – Viaţă şi destin
Săptămîna aceasta apare la editura Polirom Vasili Grossman – Viaţă şi destin, o capodoperă a literaturii ruse.
Traducere din limba rusă şi note de Laurenţiu Checicheş
Vă propun aici un fragment în avanpremieră. Iată cîtveva lucruri despre carte şi autor.
Viaţă şi destin, una dintre capodoperele literaturii ruse şi universale, este o carte cu o istorie ieşită din comun. Fără a se lăsa descurajat de dificultăţile întîmpinate la publicarea romanului anterior, Pentru o cauză dreaptă (1949, apărut în revista Novîi mir între 1952-1954), Grossman a început lucrul la proiectata continuare a acestuia, Viaţă şi destin, în 1952. Opt ani mai tîrziu, l-a propus spre publicare, dar în 1961 KGB-ul a confiscat manuscrisele, copiile la indigo şi notiţele romanului, sub pretextul că era mai subversiv chiar decît Doctor Jivago al lui Pasternak. Acţiunea cărţii se desfăşoară pe fundalul bătăliei de la Stalingrad, dar ramificaţiile ei cuprind întreaga Rusie, de la cotul Donului pînă în lagărele Gulagului, conturînd fizionomia unei epoci dramatice şi înfăţişînd destine memorabile. Pe lîngă criticile la adresa sistemului totalitar, anumite aspecte ale romanului sugerează o strînsă analogie între nazismul german şi comunismul sovietic. Salvat ca prin minune, un exemplar microfilmat al cărţii a ajuns în Elveţia, unde a fost publicat în 1980. În Rusia, o primă ediţie, imperfectă şi trunchiată, a apărut în 1988, un an mai tîrziu fiind publicată ediţia definitivă, după care s-a realizat prezenta traducere în limba română.
„Viaţă şi destin este o cronică de amploare, care descompune cele două maşinării malefice ale secolului trecut, comunismul sovietic şi fascismul german. Un roman întunecat şi deprimant, în felul în care doar marile creaţii reuşesc să fie aşa – spunînd adevărul, răspicat şi cu neînduplecare, descriind toate nenorocirile de care sînt capabile fiinţele umane, însă fără să uite splendoarea la care se pot înălţa în momente de cumpănă. Un roman pe care numai un rus l-ar fi putut scrie.” (The Wall Street Journal)
„Viaţa sovietică privită prin ochii lui Vasili Grossman în toate detaliile sale penale, militare şi civile este impresionantă pînă la Dumnezeu. O relatare cuprinzătoare, fascinantă, semnificativă, ocupînd un loc aparte în marea bibliotecă, mereu clandestină, a cărţilor ruseşti.” (The New York Times Book Review )
„Unul dintre cele mai sumbre portrete ale societăţii ruseşti.” (The Washington Post)
Vasili Grossman (1905-1964) este una dintre figurile marcante ale rezistenţei antitotalitare. S-a născut într-o familie de evrei asimilaţi din Berdicev (oraş din Ucraina de astăzi) şi a urmat cursurile Institutului de Studii Superioare din Kiev şi cele ale Facultăţii de Matematică-Fizică din cadrul Universităţii de Stat din Moscova, absolvind în 1929. A lucrat ca inginer chimist în bazinul Donului, dar la mijlocul anilor ’30 a renunţat la această meserie în favoarea literaturii. Nuvelele şi povestirile sale se bucură de succes şi atrag atenţia unor autori ca Maxim Gorki şi Mihail Bulgakov. În 1934, publică nuvela „În oraşul Berdicev”, care a stat la baza filmului Comisar (1967), regizat de Aleksandr Askolov. Filmul este însă interzis de KGB şi apare pe marile ecrane abia în 1990, în perioada perestroikăi. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Grossman a fost reporter de front, unul dintre primii comentatori ai Holocaustului. Articolul său, „Infernul de la Treblinka”, din 1944, a făcut parte dintre probele acuzării în procesul de la Nürnberg. Însă criticile la adresa colectivizării şi a represiunii politice din URSS duc la interzicerea cărţilor sale, gloria lui Grossman fiind, în cele din urmă, ca şi a lui Bulgakov sau Pasternak, postumă.
7 aprilie 2009
Film realizat de Vlad Mixich si Laurentiu Diaconu-Colintineanu la un an dupa revolta de la Chisinau:
Megapolis dupa 14 ani revin
Dupa 14 ani cei de la Megapolis (despre care am mai scris cite ceva si care au facut faimosul Karl Marx Stadt) revin cu un nou album. Albumul se numeste Supertango iar mai jos aveti piesa cu acelasi nume. Mie mi-a palcut mult (cred ca merge si pentru cei care nu stiu rusa).
« go back — keep looking »