Vasile Ernu despre cum a fost la Salonul de Carte de la Torino: „A fost destul de dificil să explic comunismul pe înţelesul tinerilor italieni care nu au avut un contact direct cu acest regim”

Vasile Ernu, invitat special la o noua editie a Salonului de Carte de la Torino / Europe at 16

In perioada 8-12 mai se va desfasura Salonul International de Carte de la Torino, ajuns la cea de-a XXVII-a editie. Tema editiei din acest an este Il Bene/Binele.

Vasile Ernu va fi reprezentantul Romaniei in cadrul programului Europe at 16, un proiect adresat tinerilor din liceele si universitatile din Torino si Berlin care are ca scop incercarea de a discuta ideea: ce mai inseamna Europa actuala din perspectiva sociala, politica, economica si culturala in viata de zi cu zi. In cadrul acestui proiect sint invitati 10 scriitori din intreaga Europa.

Astfel ca joi, 8 mai, de la ora 12.30, la Arena Bookstock, Vasile Ernu se va intilni cu tinerii cititori italieni si va discuta pe tema „Europa la 16 ani. Tangram”. Moderatorul discutiei va fi jurnalistul si scriitorul Andrea Bajani.

Nascut in URSS (Nato in URSS) si Ultimii eretici ai Imperiului (Gli ultimi eretici dell’Impero), volume semnate de Vasile Ernu, au fost traduse in limba italiana de Anita N. Bernacchia si au aparut la Editura HACCA.

Foto: Arena Bookstock

Internazionale – La rivolta del proletariato pigro / Di Vasile Ernu

Text apărut pe Internazionale.it

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Din păcate a rămas doar “produsul”. Trist ce face domnul Vladimir Tismăneanu.

Trist ce face domnul Vladimir Tismăneanu. Mă întreb dacă îşi permite astfel de lucruri în SUA? Ştiu oare studenţii şi colegii domniei sale de la Universitatea Maryland de textele dumnealui publicate în România? Nu cele din perioada comunistă, ci de azi. Am spus cîndva despre V.T. că este un “produs de lux” al comunismului românesc. Din păcate a rămas doar “produsul” şi propaganda. Nu mai am ce să răspund la calomniile domniei sale. Am răspuns deja de nenumărate ori.

E trist că V.T. a ajuns să fie portavocea şi promotorul unui grup şi site care elaboreaza “liste negre” şi promovează un fundamentalism şi extremism cum numai România Mare o mai făcea pe vremuri. Dovadă e şi faptul că Revista 22 a reacţionat pozitiv la textul meu Listele negre pentru zile albe” au revenit. Cu binecuvîntarea establishmentului cultural şi a scos site-ul cu pricina de la recomandări. Aflu că în urma acestui fapt Paul Dragoş Aligică anunţă pe pagina de facebook: “Incepand de azi imi suspend colaborarea cu Revista 22.”

Aici cîteva din textele mele care au răspuns deja la astfel de calomnii.

• “Da, sunt un om de stînga”
• Amintirile unui kominternist pe înţelesul politrucilor
• Bau, bau      Lenin!
• Un drept la replică din partea lui Vasile Ernu, “Bau-bau Lenin. De ce se tem conservatorii de Lenin şi de hipsteri?”

Poziţia CriticAtac la astfel de calomnii: Decalogul Radio Erevan al CriticAtac

Amintirile unui kominternist pe înţelesul politrucilor

Colegii au grijă. De asta le mulţumim. Dar textul domnului Bocancea, cu care de altfel am şi fost coleg la Iaşi, mi-a amintit involuntar de o aventură importantă din viaţa mea. Era toamna anului 1989. Un amic mă sună că e o urgență: să ne vedem la deja mitologica cafenea Fulguşor din central Chişinăului. Acolo ne petreceam veacul în anii 87-90. Între Fulguşor şi Moldova. Se punea de un “pichet”, cuvînt magic pe atunci. Ideea era simplă: facem nişte bannere şi pliante şi ne afişăm dis-de-dimineață în faţa Ministerului de Interne. Ştiam ce avem de scris. Data stabilită era 10 noiembrie (1989). Pentru cine a uitat: Chişinăul era capitală de Republică Unională care făcea parte din URSS, iar comunismul nu dădea semn  să pice. De unde să ştie un copil născut în URSS că va muri în UE? Nici kremlinologii nu ştiau. Doar bunica mea știa. Ea avea o zicală: familia mea a trăit în 3 (între timp 4) ţări şi nu a părăsit niciodată satul.

Dar să revenim. De ce 10 noiembrie şi de ce în faţa Ministerului de Interne nu are rost să povestesc. Făcea parte dintr-o strategie concretă cu semnificație clară. Ce riscuri presupune acest fapt? Nu cred că eram conștienți: prea tineri, prea neînfricaţi, prea revoltaţi. Cert este că am reuşit să ne mobilizăm fix 7 persoane. Am sosit dimineață, ne-am plasat în faţa Ministerului, am pus pancartele  şi am început să strigăm diverse lozinci pregătite din timp. S-a întîmplat ce era de aşteptat: am fost ridicaţi de miliţie şi duşi cu duba undeva… A urmat o întreagă nebunie, cu manifestări de stradă de solidaritate, cu cerințe de eliberare şi cu violenţe fără precedent pentru acele vremuri. La presiunea străzii am fost eliberaţi. Manifestațiile au continuat însă mult. Sorin Bucătaru, unul din participanți, cred că are şi filmulețe ale protestelor ce au urmat. Cine are nervi poate citi aici.  Dar nu despre asta voiam să povestesc. Nu am scris despre aceste evenimente pentru că sînt chestiuni intime şi nu-mi place să le utilizez şi să mă legitimez, așa cum se practică prin zonă.  (Despre „originile mele sănătoase” am mai povestit aici pe îdelete).

Cum a decurs povestea îmi amintesc destul de vag. Timpul şterge amintirile, dar rămân anumite senzații. Încă îmi amintesc foarte bine interogatoriul şi modul în care a început să ne prelucreze un politruc. Îmi amintesc tonul, puțin răstit, cu nuanțe isterice şi tipul de injurii: „Ţara, Patria a cheltuit bani pe voi să vă crească şi educe şi voi nu-i sînteţi mulțumitori!!!”? Din „troțkiști, proşti şi fascişti ” nu ne mai scoteau. ŞI cel mai grav: „sînteţi vînduţi şi faceţi jocul imperialiștilor”… Înjurătura maximă: „extremiștilor”!  Aveam 18 ani.  Frazele cadențate şi replicile mînioase le aud foarte bine şi azi.

Vremurile au trecut, regimurile s-au schimbat, iar eu nu m-am schimbat prea tare: am îmbătrînit puţin fizic, dar am rămas mai anarhist de felul meu. Nu-mi place să stau la curtea puterii nicidecum: ador exilul, fie şi în forma asta soft.  Am rămas la fel de nemulţumit şi de critic faţă de tot ce înseamnă Putere. Puterea hegemonică actuală, reală, nu una imaginată. Prin tot ce fac astăzi încerc să pun întrebări simple: de ce regimul în care trăim produce mai multă nedreptate socială şi economică decît cel precedent pe care l-am urît? De ce copiii de la ţară, copiii de oameni simpli şi amărîţi nu mai au acces la educaţie? Cum se face că regimul pe care l-am urît din tot sufletul a produs mai multe şcoli şi dispensare cu acces pentru toţi cetăţenii, iar regimul la care am visat le distruge sistematic şi privatizează tot,excluzînd marea parte a populaţiei?  De ce cînd spui că vrei să se respecte drepturile scrise  în Carta Drepturilor Omului – acces universal  şo gratuit  la sănătate, educaţie, muncă etc, ţi se spune: comunistule? Cum se face că avem mai puţini copii şi tot mai puţine locuri la grădinițele publice şi mai multe la cele private? Cum se face că am distrus şi fărîma de stat social pe care-l aveam şi am privatizat pînă şi conştiinţa?  De ce accesul la muncă a devenit un privilegiu? De ce, de ce, de ce????   Da, în textul meu cu pricina vorbeam despre aceste lucruri. Puterea nu-mi răspunde, pentru că are alte treburi şi stă doar la cheremul bancherilor şi finanţiştilor şi probabil pentru că pun întrebările prost. Comuniştii, cînd puneam astfel de întrebări, mă puneau în dubă şi mă băgau la puşcărie. Deci se temeau, deci mă respectau. Capitaliștii de astăzi nici nu mă mai bagă în seamă. Deci nu se tem, deci nu mă respectă.

Probabil va trebui să ne gîndim la noi forme de întrebări. Istoria ne mai învaţă şi cum să punem întrebări pentru a-i face să ne asculte şi să ne respecte. Puterea de azi este mult mai perversă:  ea  are instrumente mult mai puternice şi are armate de politruci şi ostași intelectuali care o apără.  Puterea tace, în schimb  îmi răspund politrucii noilor vremuri: comunistule, kominternistule, rusofilule vîndut ruşilor, leninistule,  anticapitalistule etc. Nu fac faţă la atîtea epitete.  Să facem petiţii? E inutil şi jenant, pentru că nu ei sînt adevăratul duşman cu care care trebuie să luptăm.  Sînt radical? Dacă întrebările mele sînt radicale  atunci DA, sînt!

Text aparut in Adevarul.

A l’encontre de la pensée unique roumaine : Vasile Ernu

Ştiu că acum cîţiva ani nişte docotoranzi stăini s-au ocupat tangenţial de Născut în URSS. Unul se cocupa de wc-urile comuniste, altul de postcomunism, altul de ceva antropologie sovietica etc. Acum primesc asta. Un studiu publicat în Franţa. E car. Trebuie să fac rezervare la cimitir.

Gina Puică, « A l’encontre de la pensée unique roumaine : Vasile Ernu », in Hélène Lenz (dir.), Ecrire ailleurs : deux Moldavie(s), ReCHERches, Culture et Histoire dans l’Espace Roman, n° 11, automne 2013, Université de Strasbourg, ISSN : 1968-035X, ISBN : 978-286-820-560-5, pp. 223-241.

Notice bio de l’auteur : Gina PUICĂ est docteur en langue, littérature et civilisation françaises de l’Université de Nice-Sophia Antipolis. Assistante à la Faculté des Lettres et des Sciences de la Communication de l’Université de Suceava (Roumanie), elle a également été de 2007 à 2013 lectrice de roumain à l’Université de Strasbourg. Auteur de quelques dizaines d’articles universitaires et de nombreuses chroniques publiées au fil des années, Gina Puică est également traductrice littéraire. Parmi ses domaines et thèmes de recherche récents : la littérature francophone d’origine roumaine, les littératures de l’exil, le bilinguisme littéraire, les idéologies à l’œuvre dans la littérature, les rapports entre médias et intelligentsia, médias et pouvoir politique, respectivement médias, politique et justice en Roumanie.

Alexandru Mamina / Vasile Ernu: Sînt un om de stînga

Alexandru Mamina / www.argumentesifapte.ro

Într-o cultură dominată încă de referinţele vulgatei friedmaniene şi de fixaţiile anticomunismului de serviciu, în care conformismul ideologic (şi social) prevalează în raport cu atitudinea critică, volumul lui Vasile Ernu, ce reuneşte şi grupează problematic articolele publicate în ultimii ani, reprezintă un eveniment editorial demn de semnalat.

Este vorba de o evaluare a sistemului existent, pornind implicit de la întrebarea dacă trăim cu adevărat în „cea mai bună dintre lumile posibile”, sau dacă această convingere nu este decât o modalitate ideologică de a ne face să acceptăm necondiţionat capitalismul, identificat de unii în mod indistinct cu liberalismul? Este cea mai bună lume posibilă aceea în care tatăl său, în Republica Moldova, a primit la un moment dat pensia în umbrele în loc de bani? Comunismul, cu victimele şi sacrificiile respective, constituie un fel de alibi pentru capitalismul sălbatic. Volumul de faţă ne propune să ieşim din schema binară comunism sau capitalism, tertium non datur; să gândim nuanţat, adică să gândim, nu să repetăm clişee propagandistice prefabricate; să acceptăm că orice sistem este perfectibil, dar numai cu condiţia să-l confruntăm permanent cu aşteptările noastre, altminteri ne acaparează, ne impune logica lui supraordonatoare, disimulată în cazul acesta printr-o metafizică a pieţei care anulează voinţa individuală pozitivă şi controlul public. Poţi să nu fii de acord cu răspunsurile sau cu o parte din argumentele autorului, însă interogaţia ca atare trebuie apreciată.

Dintre chestiunile discutate, ne oprim asupra celei de care se leagă fundamental gestiunea activităţii sociale: chestiunea politicului, adică a structurii şi exercitării puterii. Aici remarcăm în special observaţia referitoare la denaturarea statului normativ, bazat pe reguli formalizate şi răspunsuri instituţionale, într-o formulă de conducere premodernă, care înlocuieşte procedurile cu autoritatea personală şi expertiza cuantificabilă cu discursul metaforic marca Serbastian Lăzăroiu (p. 37-46). Fenomenul este caracteristic României, dar unele manifestări sunt recognoscibile şi în alte societăţi, acolo unde aşa-numitelele „partide-cartel” îşi împart exerciţiul guvernamental în limitele aceleaşi clase politice endogame, organizată pe criterii clientelare.

România regresează aşadar către o specie de „feudalism” în beneficiul „baronilor” locali, în care fidelitatea se recompensează cu funcţii administrative sau prin firmele prietenilor de afaceri. Este însă un „feudalism” adaptat intereselor capitaliste, golit de onoarea nobiliară şi paternalismul de inspiraţie creştină, cărora li se substituie spiritul mercantil şi exploatarea indiferentă a muncii. Dacă ar fi să identificăm instrumentele noii puteri, credem că se disting descentralizarea accesului la resurse şi votul uninominal, ambele de natură să asigure supremaţia potentaţilor teritoriali. (A se vedea sub acest aspect şi aprecierile Gabrielei Creţu, din Reinventarea stângii).

Împotriva acestei tendinţe, ca om de stânga Vasile Ernu întrevede în principal soluţia revalorizării acţiunii statului, mai ales în domeniile culturii şi educaţiei, pe fondul mobilizării populare în apărarea drepturilor câştigate – indignarea despre care scria Stephane Hessel (p. 36, 194-195). Soluţia etatistă e corectă în sine, dar ni se pare insuficientă. Este adevărat că majoritatea celor cu opţiuni de stânga, mai puţin anarhiştii, susţin rolul statului în limitarea efectelor negative ale pieţei. Totuşi esenţa stângii nu este etatismul ci ideea egalitară, indiferent ce înţelesuri i se atribuie într-o doctrină sau alta. A te limita la intervenţia autorităţii publice înseamnă a rata miza accesului social la decizie, miză conţinută în problematica democratizării economice. Orice proiect egalitar trebuie să clarifice, măcar cu titlu principial, chestiunea participării salariaţilor la gestiunea întreprinderilor respective, or tocmai această chestiune lipseşte din volumul de faţă.

Un alt punct criticabil, din perspectivă conceptuală acum, este cantonarea cvasiexclusivă în limitele paradigmei marxiste, care îi prescrie autorului să explice evoluţiile politice în relaţie cu interesul de clasă. Interpretarea marxistă nu este valabilă în toate împrejurările istorice, ca de pildă în cazul Rusiei putiniene. Vasile Ernu consideră că înlocuirea puterii oligarhilor precum Boris Berezovski cu autoritarismul prezidenţial, se datorează trecerii capitalismului din faza individualismului aventuros, în faza corporativ-birocratică (p. 260). Fără a intra în amănunte, pe care spaţiul restrâns al unei recenzii nu le permite, credem că ascensiunea lui Vladimir Putin se clarifică mai bine în termeni weberieni, ca reacţie sistemică a complexului militaro-industrial autonom regrupat, ca să nu mai amintim alte motivaţii geo-politice sau mental-afective, fără conotaţii de clasă.

Altminteri, în volum se găsesc mai multe aprecieri interesante, în special cu privire la mediul cultural (reţele, institute, edituri, publicaţii). Sunt cu atât mai interesante, cu cât istoria structurărilor sociale postdecembriste, în funcţie de prietenii şi vasalităţi, de bani şi prestigiu, reprezintă o temă de cercetare ce îşi aşteaptă încă analistul. Cu titlu personal, ne bucurăm să constatăm că autorul reia exact punctul de vedere pe care l-am exprimat într-un articol despre Dan Puric şi Andrei Pleşu, în legătură cu fractura de rol a intelectualilor puterii ce se pretind intelectuali critici (p. 210-211).

Stilul e accesibil – un fel de jurnalism al bunului simţ aplicat existenţei cotidiene, chiar dacă trimiterile incidentale certifică şi referinţe subtextuale mai pretenţioase, dacă ar fi să-i amintim numai pe Andrei Tarkovski şi Martin Heidegger. Este un exerciţiu retoric adaptat scopului, şi anume crearea unei „mase critice” de stânga dincolo de micile grupuri universitar-publicistice vizibile actualmente. Ce şanse are un asemenea demers în afara politicii de partid – aşa cum preconizează Vasile Ernu – este deja altă problemă.

Cele mai bune filme ruseşti 2013

Scurt. O radiografie succintă a ceea ce s-a întîmplat în filmul rusesc în anul 2013. E subiectiv şi fără pretenţiile unui “specialist”. Ordinea de jos nu e un top ci o listă. Anul 2013 a fost mai bogat şi mai consistent decît ultimii ani. Linia patriotică este continuată şi se alocă mulţi bani pentru asta dar efectul nu e cel scontat. Au apărut cîteva debuturi, experimente şi filme independente foarte bune. Aici e marea speranţă. Au apărut cîteva filme “de masă” de bună calitate. Şi aici e o mare speranţă. Important şi trist e faptul că în 2013 au decedat doi dintre regizorii cei mai importanţi ai filmului rus: Aleksei German (senior) şi Aleksei Balabanov.

 1. E greu să fii Dumnezeu – regia Aleksei German (senior).

German nu are nevoie de nici o prezentare. Cine nu a văzut filmele Moy drug Ivan Lapshin sau Hrustaliov, Mashina! ar trebui urgent să facă acest lucru. E greu să fii Dumnezeu este ultimul său film la care se lucrează de aproape 14 ani şi anunţat de 3-4 ani că tot apare. A apărut. A terminat filmul dar nu a mai apucat să-i vadă premiera pentru că între timp a decedat. Filmul este făcut după o poveste cu acelaşi nume a fraţilor Strugaţki . Critica îl anunţă ca fiind o capodoperă. Umberto Eco care a participat la premiera de la Roma spunea ceva de genul: “După ce am văzut acest film, Tarantino mi se pare că face parte din categoria Disney”. Eu sînt un fan declarat al lui German aşa că aştept cu nerăbdare să-l văd…

2. Rolul – regia Konstantin Lapuşinsky

Este filmul rusesc care mi-a plăcut cel mai mult din tot ce am văzut pînă acum din anul trecut. Început de sec. XX, vin bolşevicii şi e în plin Război Civil. Un mare actor de şcoală veche cade în mîinile “roşilor” şi seamănă izbitor de mult cu ofiţerul. Se complică lucrurile şi el trebuie să joace “pe bune”, în viaţa reală rolul acestui ofiţer. Astfel de roluri şi scenarii se plătesc cu viaţa ca în orice film rusesc bun. Are ceva din Bulgakov. Filmul e alb-negru.

3. Zece – regia Vladimir Kozlov

Film independent despre o nouă generaţie de tineri debusolaţi. Kazlov este un tînăr scriitor care s-a apucat să facă film şi o face foarte bine. Acesta este debutul lui. Apreciez mult ce face.

 4. Doctorul – regia Fladimir Pankov

Surpriză mare. Regizorul, actorul şi muzicantul Pankov lucrează în teatru de ceva vreme în stilul SounDrama. De data asta vine în film cu un musical social fără precedent în Rusia. Practic avem puse în scenă, cîntate, urlate, strigate toate problemele sistemului sanitar din Rusia. Marile probleme ale sistemului spuse radical, tranşant. Ele sînt aceleaşi ca şi în România doar la o scară mai mare. E un soi de Moartea domnului Lăzărescu programatic, cîntat … e un adevărat Manifest social…

 5. Setea – regia Iurii Tiurin

Film independent care povesteşte în două registre viaţa şi drama unui tînăr: înainte de războiul din Cecenia şi după. Războiul cel mare însă nu e pe cîmpul de luptă ci în viaţa de zi cu zi.

6. Ruşinea – regia Iusup Razîkov

Da, un film pur rusesc. Margine de lume, nordul veşnic îngheţat, mame, soţii, amante îşi aşteaptă bărbaţii care sînt plecaţi pe mare. Dramă, morală, psihologie. Tot ce vrei. Dar e un film puternic.

7. Legenda Nr.17 – regia Nikolai Lebedev

Avem iarăşi nevoie de eroi. Unde să-i căutăm? Liberalismul rus nu a putut produce decît VIP-uri şi bandiţi gen Hodorkovski şi Berezovski.  Păi hai în URSS că acolo avem cu nemiluita pentru toate gusturile şi orientările ideologice. Sportul, de exemplu, e o mină de aur. Se ia o legendă a hocheiului sovietic, Valerii Harlamov, şi se face un blockbuster romantic care amestecă în doze bune filmul sovietic, postsovietic şi american. Şi avem cocktail-ul Legenda nr 17. Harlamov merită… doar că avem unul foarte hollywoodian.

 8. Gagarin. Primul în Cosmos – regia Pavel Parhomenko

Aceaşi formulă. Să reciclăm eroii. De data asta Cosmosul şi Gagarin pe care-l visau femeile şi copiii în somn.  Azi Gagarin pare un erou din vremurile antice. Dar ruşii mai au însă de luat lecţii la acest capitol de la americani…

9. Stalingrad – regia Fiodor Bondarchiuk

De data asta avem patriotism de speţă nouă: Gazprom production. Adică mulţi bani şi să-i împăcăm pe toţi, să se simtă bine toţi dar mai ales elita glamour a Rusiei. Dar să-l poată vedea şi pricepe şi cei de peste ocean. Totul pe picior mare şi cu ochelari 3D ca să nu care cumva să vedem şi altceva.

10. Celestial Wives of Meadow Mari – regia Aleksei Fedorcenko

Un regizor în care am mare încredere şi care m-a impresionat cu Ovsynki în 2010. Vine cu o altă poveste stranie şi apelează de data asta la mitologii siberiene şamanice. Filmul are 23 de mini-nuvele iar fiecare nuvelă are numele unei fete-personaj.

 11. Locuri intime – regia Natalia Merkulova, Aleksei Ciupov

Cei doi regizori au “recidivat” şi vin cu un nou experiment curajos. O temă foarte delicată pentru cultura şi cinematografia rusă: corpul şi mai ales partea “de jos” a corpului gol. Cu umor negru şi ironie. Experiment curajos.

 12. Nepal foreva – regia Aliona Polunina

Comedie bună. Ironie bună. Comuniştii postcomunişti deveniţi capitalişti din Rusia vor să salveze comunismul din Nepal. Şi aventura începe…

13. Amar – regia Jora Krîjovnikov

Comedie “populară” de bună calitate. Surprinzător de bună. O banală nuntă rusească cu toate ingredientele unui chef monstru filmată în stil “Dogma”.

14. Drum de iarnă – regia Liubovi Livova, Serghei Taramaev

Cei doi sînt actori şi acum debutează cu un film de lung metraj. O dramă socială care explorează pe de o parte rupturile sociale tot mai mari, iar pe de altă parte problema grupurilor marginale gay din Rusia.

 15. Geograful care a băut tot globul – regia Aleksandr Veledinsky

Filmul a avut mare succes la public, critică şi a cules ceva premii. Un profesor scăpătat care mai trage la măsea, un oraş de provincie, se ceartă cu şefii dar se pare că se împacă cu adolescenţii bine. Un lucru e sigur: îi place viaţa şi încercă să-i înveţe şi pe tineri cîte ceva din geografia vieţii.

16. Metroul – regia Anton Megerdichev
Trebuia să avem şi un Russian Disaster Movie. Cam aşa arată.

17. Lunga viaţă fericită – regia Boris Hlebnikov.

Filmul a fost selectat şi la Berlinală. Greu de încadrat undeva. Mai degrabă un soi de redescoperire a vieţii la sat sau o revenire la Şukşin. Pentru mine a fost o surpriză plăcută să regăsesc tema satului rus care se confruntă cu probleme asemănătoare cu cele ale satelor noastre.

 18. Pe cuvînt de pionier – regia Aleksandr Karpilovsky

O încercare de a face un film despre şi pentru copii pe modelul sovietic şi folosind trucurile sovietice. Nu merge aşa. Aşteptăm ceva mai bun.

 19. Kin Dza Dza – regia Gheorghi Danelia (film animat)

Kin Dza Dza este un film cult al cinematografiei sovietice care acum revine sub formă de animaţie. E bun dar eu rămîn la varianta veche care este poate cel mai inteligent SF sovietic. Este însă un eveniment.

20. Dezgheţul – regia Valeri Todorovsky (serial)

În ultimii ani cinematografia rusă produce tot mai mutle seriale şi tot mai bune. Acum vine cu o un serial numit Dezgheţul. O parte a criticii ruse susţine că ar fi o replică la serialul american Mad Men. Nu e chiar aşa dar e un eveniment important. Sînt anii 60, e „dezgheţ”, totul se întîmplă în jurul studioului Mosfilm pe parcursul a 12 serii. Oamenii se iubesc, se urăsc, se despart, cîntă, dansează, beau şi din cînd în cînd se mai intersectează cu diverse forme de represiune. Dar avem doar viaţa unei anumite pături sociale văzute ca într-o vitrină de lux. O încercare aprope reuşită dacă vrem să vedem film şi nu „adevărul istoric”.

şi

Cele mai bune filme ruseşti 2012

Cele mai bune filme rusești în 2011

Filmul rusesc în 2010

Traian Băsescu în dialog cu scriitorul Vasile Ernu

Întîi am fost la TVR1 pe tema Unirii, după care am explicat aici o parte a problemelor: Unirea Basarabiei cu România se amînă. EuroCiocoii şi Unirea..

şi a urmat asta…

Top 10 muzică etno-folk / Ex-URSS

 Expert.ru ne propune un top al muzicii etno-folk actuale din fosta URSS. Sînt ceva scăpări din punctul meu de vedere dar habar nu am care a fost criteriul. Marea parte sînt referinţe deja clasice.  Să vedem ce ne propun…. (melodiile sînt selectate de mine)

1. Djivan Gasparean / Armenia  / genul etno

 

2. Huun Huur Tu / Tuva / genul etno

 

3. Sergei Starostin / Rusia / genul etno

 

4. Zdob si Zdub / Muldova / genul folk-rock

 

5.  Sevara Hazarhan / Uzbekistan / genul etno-pop

 

6. Zulea kamalova / Udmurtia / genul etno

 

7. Nino Katamadze / Georgia / genul etno-jazz

 

8. Ptiţa Tîloburdă / Udmurtia / genul folk experimental

 

9. Tamila Sagaipova / Cecenia /genul etno-pop

 

10. Aidamir Mugu / Adîgheia / genul pop

 

 

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• O fereastră spre anii 1990 – Lucian Sârbu
• Cartea celei mai libere epoci din istorie
• Interviu cu scriitorul Vasile Ernu, realizat de Dumitru Crudu
• Autorul lunii mai la Libris
• Lecțiile trecutului: de la generația de sacrificiu la generația canibală
• VASILE ERNU: „Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim“
• Cronica româno-română a insuportabililor ani ’90
• Unii citesc atent – Emilia Chebac
• Vasile Ernu, autorul lunii mai: „În viaţă am înţeles târziu: oamenii buni sunt mai importanţi decât oamenii inteligenţi.”
• De la cititori #readingfunclub

Cautare