Drumul spre Moscova poate trece prin Chisinau
Drumul spre Moscova poate trece prin Chisinau
(Text aparut pe 17 martie 2007 in Romania Libera. Mai pun si un Zdob si Zdub varianta ruseasca a piesei Dimineata pe racoare… in mod normal au invitat pe Garyk Sukachiov pentru refren, un faimos interpret rus… dar aici lipseste)
In ultima mea vizita la Moscova, am incercat sa aflu de la amicii mei vechi si noi ce stiu ei despre Romania. Da, chiar asa, la Moscova nu stie nimeni nimic despre Romania. Romania in spatiul rusesc este aproape inexistenta. Cei din generatia mai in varsta repeta doua cuvinte: mebeli (mobila) si tomis (incaltaminte Tomis), iar cei tineri habar nu au de nimic. Rusia este ignoranta la acest capitol si aici recunosti perspectiva imperiala de tip “noi si restul lumii” pe care o gasim astazi mai ales in SUA. Da, se mai retine o poveste haioasa din unul din bancurile cu Schtirletz (echivalentul sovietic al lui James
Bond) in care acesta a tras(-o) de(pe) zanavescu (oblon), iar Zanavescu era o spioana romanca. E un banc care se bazeaza pe un joc de cuvinte in care se presupune ca toate numele de familie romanesti se termina in escu si toata lumea stie acest lucru. Asa ca spioana romanca Zanavescu a devenit foarte faimoasa in URSS/Rusia si multi inca si-o mai amintesc. (Adevarul este ca e o mare performanta si ar merita un text aparte, caci e cel mai cunoscut roman in acest spatiu.)
Ce se mai stie in Rusia despre Romania? Mai nimic. Insa se stiu foarte multe despre Republica Moldova, care indirect trimite informatii despre Romania. Paradoxal, la nivel informational in Rusia Romania este mediata de Republica Moldova, ne place sau nu ne place noua acest lucru. si nu vorbesc aici despre “marea politica” ce lipseste cu desavarsire la noi, ci despre nivelul mediu de informare. Iar despre Moldova si moldoveni se stiu destul de multe. Moldova “face vin bun”, cu mare traditie la consumatorii rusi, cu toate ca vinul moldovenesc a trecut de curand printr-o grea perioada in relatia cu piata ruseasca. De asemenea, se stie ca daca vrei sa construiesti sau sa faci reparatii in casa trebuie sa apelezi la muncitorii moldoveni, moldovanii sunt baieti docili, fac treaba buna, poti sa ai incredere in ei si nu-s foarte scumpi. In Moscova ii intalnesti destul de des si deseori auzi dulcele lor grai. La Moscova este cunoscuta destul de bine problema Transnistriei, in care Rusia este implicata direct si, fireste, indirect prin faptul ca exista o problema teritoriala a Moldovei legata de Bolisaia Ruminia/Romania Mare.
Cel mai interesant e faptul ca limba, cultura romana/moldoveneasca sunt cunoscute prin intermediul trupelor O-zone, Zdob si Zdub si Gandul Matii. Au trecut si ei prin faza O-zone, ca tot mapamondul, de altfel. Povestea s-a stins deja, cu toate ca mai poti auzi uneori “Dragostia din tei”. Gandul Matii este un soi de nasi (ai nostri) din Moldova, au fost in toate topurile rusesti, canta destul de mult si in rusa si ii poti vedea in diverse cluburi din Moscova. Toti stiu bine ca-s din “insorita Moldova”. À propos, Moldova este intotdeuna insorita pentru Rusia. Suna destul de haios sa auzi la Moscova: a tiperi budut peti (iar acum vor canta) Gandul Matii. Va dati seama ca sintagma “gandul matii”, chiar daca e tradusa in rusa, suna aberant. Iar Zdob si Zdub sunt foarte faimosi. Nu exista festival important, club care se respecta sa nu-i aiba ca invitati pe baietii cu “bunica bate doba”. Ei sunt bine cotati si reusesc (singura trupa de la noi… care noi?) sa evolueze simultan pe trei scene: romaneasca, occidentala si ruseasca. Iar piata ruseasca este pentru ei poate cea mai importanta, caci e o piata imensa si se castiga bine, de aceea fac si variante rusesti la piesele lor. Asa ca introducerea le este deja facuta. Pe piata de carte ruseasca nu se gaseste nimic din scriitorii romani, cu exceptia lui Ionescu, Eliade si Cioran (dar ei sunt vazuti mai degraba ca francezi). Pentru Cioran chiar exista o anumita patima. Le place rusilor cum suna mai ales la un pahar de vodca. La stilul lor sado-masochist, stilul cioranian cade foarte bine. Le mai place cuvantul Transilvania. Prietenul meu, care imi traduce cartea Nascut in URSS in ruseste, un bun cunoscator al spatiului rus, dar si al celui romanesc, m-a prezentat, intr-unul din textele oferite presei rusesti, ca pe un scriitor nascut in URSS, dar care e stabilit in Transilvania. De ce in Transilvania? – am intrebat eu nedumerit. Pentru ca la Moscova suna foarte bine acest cuvant, chiar daca habar nu au ce e aia (mai e o paralela stranie intre Dracula/tepes si Ivan cel Groaznic) – mi-a explicat el. OK, am inteles eu tendinta de a ma marketiza cu orice pret, dar, totusi, le-am explicat eu, Transilvania este in Romania. Deductia a venit de la sine: “Aha, deci Dracula e roman”.
Jurnalul vremurilor de inflaţie (III)
Jurnalul vremurilor de inflaţie (III)
(text aparut in nr.3 Noua Literatura)
Mă întîlnesc cu Intrigantul. Ca de obicei are multe idei şi e dornic să le aplice. Astăzi vrea sa-mi demonstreze că Interbelicul e de fapt altceva decît pare. Pe Interbelic îl ştim toţi foarte bine. E mereu prezent în dezbateri, scrie peste tot, a condus reviste şi emisiuni televizate. Are idei clare şi predică toata ziua valorile „marii culturi interbelice”. Tot ce e bun vine din interbelic, iar tot ce e rău vine, fireşte, din comunism. Modelul cultural, politic şi social interbelic este „calea, adevărul şi viaţa”. E bine să nu pui aceste principii la îndoiala căci altfel o să fii desfiinţat cu prima ocazie, în primul text sau în prima emisiune a Interbelicului.
Tot el mai este şi un mare apărător al moravurilor şi a coloanei verticale a elitei româneşti. Mie toate acestea nu prea îmi plac. Totul e prea armonios şi frumos, iar după ce l-am descoperit pe Mihail Sebastian „marea cultura interbelica” a devenit pentru mine una nesemnificativa, ba chiar sumbră şi problematică. În ultimul timp am convingerea că românii şi mai ales intelectualii nu au probleme cu inteligenţa, ci cu caracterul. Ei bine, tocmai acest lucru a venit sa mi-l confirme Intrigantul.
“Vino să vezi” – îmi zice el. „Să îţi explic: Interbelicul nu-l are la suflet pe Regizor”. Regizorul, persoană foarte cunoscută şi apreciată nu numai în ţară, tocmai îşi editase cartea, iar cu aceasta ocazie puteam verifica ce crede Interbelicul. “Mergem să verificăm ce va zice Interbelicul”. Sînt şi eu curios. Se apropie şi-i spune că este invitat să vorbească la lansarea cărţii Regizorului şi ne-ar face plăcerea să vină acolo. “Vai, domnilor, nu se poate. Acest R. este o javra, iar cartea este pur şi simplu o făcătură… să fim serioşi, nu mă încurc eu cu unii dintr-ăştia”. În joc sînt cuvinte grele. Să fie curaj, să fie o persoană tranşantă, să fie un om al atitudinii acest Interbelic? Posibil.
“Deci ai înţeles ce crede Interbelicul despre Regizor. Te anunţ că ăsta este doar începutul”. Dacă aşa spune Intrigantul înseamnă ca e un prim episod dintr-o poveste mai lungă. Aşa că vom avea si un final neaşteptat.
Peste cîteva zile are loc lansarea cărţii Regizorului. Este prezentă toată lumea cea bună şi nu lipseşte decat Interbelicul. Din fericire pentru noi şi mai ales pentru Intrigant, Interbelicul e in zonă căci ne aflăm în plin tîrg de carte. Lume multa, autografe, fraze banale şi clişee aruncate în stînga şi în dreapta, complimente oferite fără discernămînt, multe săruturi tip “Iness Armandt” cum ar spune Venicika Erofeev, adică fără dragoste.
Intrigantul îl zăreşte pe undeva pe Interbelic şi-l anunţă discret sugerîndu-i pervers Regizorului că ar fi bine să se intereseze de ce nu a venit şi Interbelicul la lansare. Fireşte că Regizorul, persoană importantă şi dornic de public pe măsură, se îndreaptă spre Interbelic să-l întrebe cum se face că nu a venit la lansarea sa. Noi ca de obicei foarte nevinovaţi urmărim îndeaproape scena. “Domnule cum se face că nu v-am văzut la lansarea cărţii mele? Sper că aţi primit invitaţia şi cartea?!” – întreabă politicos Regizorul. Interbelicul face o grimasă uimită şi nedumerită. “Stimabile, nu se poate! Eu să lipsesc la un eveniment de o asemenea importanţă? Prima dată aud acest lucru. Nu am fost informat şi nici nu-mi dau seama cum se poate să nu fi aflat!”
Intrigantul se uită la mine hlizindu-se discret. Eu eram interzis. Ştiam foarte bine că acest personaj a fost invitat, l-a desfiinţat pe Regizor şi e treaba lui să credă ce vrea despre oricine. Dar să se justifice în faţa acestuia de o aşa maniera nu mă aşteptam. Nu mă aşteptam să aibă curaj să-şi spună opiniile franc şi nu eram atît de naiv să cred ca e capabil de curaj şi de fairplay. Dar eram convins ca va apela la trucuri simple găsind 1001 de scuze banale. Nu credeam că poate cădea atît de jos şi să arunce vina pe nişte bieţi copii de la PR, cu ei de faţă. Ei, uite, că se poate!
Pentru a cîta oara Intrigantul, în ciuda faptului că nu are un set de raţionamente şi un discurs rafinat, mi-a dovedit de o manieră dură si brută, cu exemple, ceea ce ştiam dar nu vroiam să recunosc. Nu pînă la capăt. Mereu îmi spuneam ca sînt nişte laşi, dar că nu pot să cadă atît de jos şi că vor găsi o zona de compromis mai umană. Iarăşi am greşit. Cinicul ar fi concluzionat în stilul său caracteristic: stai liniştit, se poate şi mai jos. In acea seara am recitit Suflete moarte.
Axa Moscova-Pekin-Delhi sau sansele unei lumi multipolare
Axa Moscova-Pekin-Delhi sau sansele unei lumi multipolare
(text aparut pe 3 martie in Romania Libera)
Intalnirea recenta dintre ministrul indian de Externe, Pranab Mukherjee, cel chinez, Li Zhaoxing, si omologul lor rus, Serghei Lavrov, face parte din eforturile acestor tari de a constitui un forum care isi propune o mai buna cooperare de securitate regionala. Formal, cei trei ministri de Externe ne-au anuntat ca vor discuta teme mult prea uzate pentru a mai atrage atentia: problema terorismului, situatia din Afganistan si Irak, problema dezvoltarii productiei nucleare a unor tari precum Iran si Coreea de Nord etc. Insa in comunicatul oficial al forumului au existat cateva elemente, care citite in contextul declaratiilor presedintelui rus de la conferinta de la München, ce tocmai avusese loc, sunau destul de ingrijorator pentru SUA. Chiar daca formularile erau voalate, se spunea totusi ca e necesara “formarea unei ordini mondiale multipolare care se va baza pe principiul egalitatii intre popoare, fie ele mari sau mici, pe respectarea suveranitatii si integritatii teritoriale a tarii, precum si pe respectarea dreptului international”. Intamplator sau nu, doleantele celor trei state, care impreuna creeaza un triunghi de putere semnificativ, corespund elementelor centrale ale criticii aduse de presedintele Putin Statelor Unite. O buna parte din expertii rusi si occidentali au incercat sa interpreteze intalnirea celor trei pornind de la o premisa-cheie: posibilitatea/imposibilitatea de a crea un organism tripartit care sa puna bazele unei lumi multipolare. Influenta revista The Times observa ca cele trei tari au impreuna o populatie ce reprezinta aproape 40% din populatia lumii, detin a cincea parte din economia lumii si au, poate, cea mai mare parte din focoasele nucleare. In plus, tarile respective se dezvolta intr-un ritm sustinut si intra deja in randul marilor puteri care controleaza o semnificativa parte a productiei mondiale, a resurselor energetice si treptat se impun si in domeniul serviciilor. Constatarea ne poate pune pe ganduri. De exemplu, schimbul comercial de anul trecut dintre Rusia si China este de 30 miliarde de USD, iar intre Rusia si India – de 4 miliarde de USD. Exista o disproportie intre ele, nu sunt cifre exagerat de mari, insa ritmul de crestere este destul de rapid, iar domeniile lor de baza sunt importante pentru economia mondiala: resursele energetice, tehnica militara si civila, precum si energia atomica etc. Totusi, in ciuda faptului ca relatiile dintre cele trei state au deja o traditie, cu multe interese comune, e greu de crezut ca efortul lor diplomatic va putea duce la o “restructurare” a ordinii politice mondiale actuale. Acest demers politic, dar si economic, care vizeaza direct Washingtonul, are si multe puncte slabe. E greu de crezut, de exemplu, ca India poate intra intr-un raport antagonic cu Statele Unite, caci ea ii datoreaza mult atat din dezvoltarea sa tehnologica, cat mai ales din intelegerea asupra parteneriatului nuclear. China, la randul sau, nu este interesata sa-si strice parteneriatul economic si relatia cu SUA, cu toate ca are propriile sale ambitii, proiecte si interese din ce in ce mai bine definite. Dintre cele trei state, doar Rusia a fost cea care si-a declarat fatis in ultimul timp retinerea fata de SUA, cu toate ca multe dintre problemele politicii externe americane sunt si problemele Rusiei, chiar daca ea n-ar vrea sa le recunoasca, ca, de exemplu, terorismul. Insa Rusia pare a-si cauta un culoar politic pe care SUA l-au lasat liber. Posibila creare a acestui triumvirat in actualul context pare a prinde SUA pe picior gresit, acestea fiind ocupate cu razboaiele din Afganistan si Irak si dau un atu politicii externe ruse, care este in cautare de noi solutii. Chiar daca este greu de crezut intr-un posibil construct politic al celor trei state, exista totusi posibilitatea punerii bazei unui parteneriat economic care poate imbunatati dezvoltarea celor trei state. In ciuda tuturor aparentelor, aceste trei puteri semnificative fac o alianta care pune la indoiala situatia de monopol pe care o are SUA in constructia politica actuala, cheama la multipolaritate si atrag atentia asupra necesitatii de intarire a rolului ONU in politica internationala, lucru pe care-l sustin mai multe tari atat din lumea a treia, cat si din Europa.
Kremlinul si Casa Alba lupta din nou pentru pace
Kremlinul si Casa Alba lupta din nou pentru pace
(text aparut in Romania Libera din 17 febriarie 2007. Alaturi un desen animat numit Conflictul, sugestiv pentru raporturile dintre cele doua puteri)
Kremlinului i se pot reprosa multe lucruri: ca incalca drepturile omului, ca e implicat in crime odioase, ca sub obladuirea sa se dezvolta o oligarhie excesiva, ca mentine un stat autarhic, ca duce un razboi energetic etc. Lumea occidentala are toate motivele sa puna la indoiala “bunele intentii” ale Moscovei. Insa ultimele atacuri ale SUA la adresa Rusiei sunt fara precedent in politica celor doua state de dupa caderea comunismului. Ultimul atac, care vine din partea lui Robert Gates, sefului Pentagonului, pare socant pentru rusi: “Avem nevoie de intregul spectru al mijloacelor de aparare, intrucat nu stim cum va evolua situatia in tari ca Rusia, China, Coreea de Nord, Iran”. O astfel de afirmatie, in contextul politicii “razboaielor preventive” si al incercarii SUA de a-si extinde excesiv trupele spre hotarele Rusiei, este pentru Moscova nu doar iritanta, ci chiar jignitoare. Administratia Bush reuseste intr-un timp foarte scurt sa treaca de la un “parteneriat strategic” cu Rusia la un posibil “razboi preventiv”. Din punctul de vedere al Rusiei, SUA incalca un principiu elementar al politicii externe de confruntare: nu umilesti niciodata un “partener” cazut sau un dusman invins. Se pare ca politica externa americana nu vrea sa respecte aceasta regula.
si raspunsul a venit de o maniera cinica. La München, Putin a rostit poate cel mai incisiv discurs al sau de cand e presedinte. Am avut impresia ca seful de la Kremlin a asteptat cu multa rabdare 8 ani sa spuna ceea ce, de fapt, vroia de mult si in sfarsit contextul i-a creat o astfel de oportunitate. Putin a atins in acest discurs cele mai sensibile puncte, rostite cu jumatate de gura de tarile care nu agreeaza politica Washingtonului: ca SUA sunt “factor de instabilitate”, ca “isi depasesc frontierele in toate domeniile”, ca actiunile SUA au desfiintat legislatia internationala, ca extinderea NATO “erodeaza serios increderea reciproca” etc.
Ce au vrut sa ne comunice de fapt cei doi fosti mari rivali ideologici? stim foarte bine ca cele doua state au o veche traditie in astfel de jocuri periculoase, se cunosc foarte bine si au prevazute si solutiile la posibilele reactii. Mai intai: ambele state au intrat in linie dreapta pentru alegeri. SUA au pe de o parte nevoie sa fixeze noi obiective si problematici de anvergura, iar, pe de alta parte, afirmatia lui Gates vine inaintea votului pentru alocarea celui mai mare buget pentru armata din istoria SUA. Cum Afganistan si Irak nu mai sunt de actualitate, administratia Bush isi inventeaza un dusman de calibru pentru un electorat mai putin avizat. Manusa aruncata de SUA a venit pentru Putin ca o binefacere. El a ridicat manusa si a utilizat-o cum stie el mai bine. Pentru prima data, Putin a definit o problema pe care a condamnat-o avand sustinerea unanima a tuturor segmentelor politice si sociale din Rusia. Populatia Rusiei s-a regasit in atitudinea lui Putin, considerata ca o atitudine de recapatare a demnitatii. Cu acest discurs, “cekistul” de la Kremlin a mai facut doua miscari importante din punct de vedere strategic: a anuntat de o maniera hotaratoare ca nu pleaca de la conducerea tarii chiar daca vine un inlocuitor si a desfiintat categoric orice posibila opozitie “portocalie”.
In al doilea rand, mesajul celor doua puteri este legat de redefinirea politicii lor externe pe urmatoarea perioada. SUA isi definesc prin bugetul alocat armatei, prin agresivitatea extinderii NATO si prin discursul transant de tip “hard power” ca isi vor exporta “democratia” intereselor lor asemenea sovieticilor care luptau pentru pace “pana nu va mai ramane piatra pe piatra”. In acest sens, raportul cu Rusia nu ar mai putea fi unul de “parteneriat strategic”. Rusii, la randul lor, vor sa aiba o putere de influenta sporita. Cu toate ca starea economica nu le permite sa-si incordeze prea mult muschii, contextul international si resursele de energie de care dispun le deschid multe oportunitati. Daca ne uitam la ultimele vizite ale lui Putin in India si lumea araba, parteneriatele pe care le dezvolta cu aceste tari, precum si cu China si Pakistan, ne dam seama ca Rusia redevine un jucator important pe plan international. In noua lume polara, pe care o domina fara drept de apel SUA, Rusia nu-si are locul. Insa Rusia a mai inteles o chestiune simpla: pentru a redeveni o superputere – cu toate ca Putin a negat aceasta dorinta – trebuie sa ai, pe langa forta militara si financiara, o viziune sau, mai bine zis, o noua ideologie. Oricare ar fi insa aceasta noua viziune, o confruntare nu va avea loc niciodata, caci altele sunt problemele reale ale celor doua state.
Va deveni Voronin cetăţean român?
Va deveni Voronin cetăţean român?
(Text aparut in Romania Libera, 3 februarie 2007, la rubrica de opinie pe care o tin)
Dupa o lunga absenta, ma aflam in toamna anului 2006 la Chisinau, pentru a-mi lansa cartea. În acele zile sosea in Moldova si presedintele Romaniei, Traian Basescu. L-am urmarit foarte curios ce va declara. Într-una din declaratii, dumnealui invita pur si simplu Republica Moldova sa se integreze odata cu Romania in UE. Va dati seama ce efect a avut asupra populatiei din tara de dincolo de Prut aceasta invitatie! Era foarte frumoasa intentia dumnealui, insa eu m-am intrebat simplu: de cand Romania, prin reprezentantii sai, are o astfel de putere de decizie si ce legatura are aceasta invitatie cu realitatea? Fireste ca nu avea nimic cu realitatea. Romania a fost si este o tara care nu-si poate permite astfel de decizii. UE are o politica foarte bine definita fata de modul ei de a se dezvolta si extinde. Noi, cu multele probleme, nu avem nici posibilitatea si nici autoritatea de a face astfel de proiecte de tara. Daca guvernul Romaniei ar fi cu adevarat interesat de R. Moldova, atunci ar trebui sa lucreze cu altfel de politici.
Am fost intrebat la Chisinau de lucruri foarte pragmatice: ce se va intampla cu circulatia intre cele doua state, cum e cu viza, cum e cu taxele etc. Statul roman anuntase ca pana la 1 ianuarie 2007 se vor deschide cel putin doua consulate suplimentare, unul in sudul si altul la nordul republicii. A trecut cu bine cheful de integrare si surpriza: cele doua consulate nu au aparut. Prima informatie din presa romana a fost cea legata de faptul ca guvernul de la Chisinau nu este de acord cu acest lucru. Bine, bine, dar de ce aflam abia in ianuarie 2007? Se stia bine cu ce guvern avem de-a face. Dar daca tot avem politici externe complexe, de ce nu am stiut din octombrie 2006 de eventualele probleme ca sa cautam solutii? Ne „descurcam” asa de bine cu axa Bucuresti-Londra-Washington, cu diverse politici regionale si nu reusim sa facem doua consulate banale in Moldova, unde avem interese declarate. În ultima vizita la Chisinau, Traian Basescu a recunoscut ca o buna parte din vina o are guvernul de la Bucuresti.
În autobuzul de la Chisinau la Bucuresti se discuta un subiect care m-a surprins neplacut. Basarabenii cu cetatenie romana, dar cu domiciliul in afara granitelor romanesti mergeau la Bucuresti pentru „adeverinte de cetatenie de tip nou”. Este vorba de o noua adeverinta, in vederea prelungirii pasaportului romanesc expirat sau pe cale de expirare. La ghiseul din Bucuresti au avut surpriza sa constate ca pentru obtinerea acestui „act” trebuiau sa prezinte toate documentele depuse initial pentru redobandirea cetateniei. Inutil sa spun ca nu se anuntase nicaieri acest lucru.
Nu vreti sa stiti de cate acte este nevoie! Practic, li se spunea acestor „cetateni ai Romaniei” ca expirarea pasaportului romanesc echivaleaza cu pierderea cetateniei romanesti, astfel ca, prin urmare, trebuiau sa treaca din nou prin toate procedurile de redobandire a cetateniei. Va asigur ca in Romania procedura este inumana.
Vreti sa stiti cate ceva si despre procedura pentru redobandirea cetateniei romane prin care trec fostii cetateni, basarabenii care si-au pierdut cetatenia in 1940, de exemplu? Nu sunt un tip foarte sensibil la cliseele de tip „fratii de peste Prut”, dar sunt foarte sensibil la nedreptatile facute unor oameni, mai ales cand clasa politica romaneasca o utilizeaza cu un cinism incredibil.
Ei bine, domnului ministru Mihai R. Ungureanu i-a scapat porumbelul din gura si a afirmat: “Cetatenia romana este un privilegiu, nu un drept, iar cetatenii romani trebuie sa faca dovada concreta a afilierii la tot ce inseamna Romania”. De cand cetatenia unei tari nu e un drept, ci un privilegiu? Suntem cumva intr-un stat medieval in care acordam privilegii, in care nu mai facem nicio distinctie intre drepturi si privilegii? De altfel, statul roman a si fost dat in judecata de un tanar in legatura cu problema redobandirii cetateniei. El a pornit de la o deductie simpla: daca intre 2002 si 2007 judecatorii comisiei pentru acordarea cetateniei au reusit sa acorde in medie cate 37 de cereri pe luna (conform Monitorului Oficial), atunci, daca sunt depuse 750.000 de cereri, reiese ca statul roman are nevoie de 1600 de ani, cu conditia ca nimeni sa nu mai ceara cetatenie (pentru detalii juridice va recomand www.curaj.net). Exista si un raspuns formulat de Ministerul Justitiei, care pe mine m-a socat: “Aveti dreptul sa cereti cetatenia, dar statul nu este obligat sa v-o dea”. Sa fie chiar asa? Domnule presedinte, cum e cu invitatia de anul trecut? A fost cumva la misto si “fratii nostri mai saraci” nu au inteles-o? Da, sunt de acord, orice stat are dreptul sa-si aleaga cetatenii, dar trebuie sa spuna clar dupa ce criterii si reguli face acest lucru.
Moscova-Bucuresti
Moscova – Bucureşti
Jurnalul vremurilor de inflaţie (II)
(text aparut in numarul 2 al revistei Noua Literatura… si am descopirit un Auktion rarisim … il vad pentru prima oara pe cel supranumit HVOST un mit al muzicii rusesti, alaturi de cei de la Auktion. Dupa cum vedeti e un concert de apartament… asemenea faimoaselor concerte de apartanment ale anilor 1970 care aveau loc in orasele Leningrad si Moskova… melodia Orlandia).
Sirena sună ultima oară şi trenul se urni greoi din loc. Cîteva voci rostiră la unison faimoasa vorbă a lui Gagarin cînd a plecat în cosmos: Poehali. Mi-am luat ceaiul obişnuit care nu lipseşte din nici un compartiment al trenurilor sovietice, obicei păstrat şi în ziua de azi şi am început să răsfoiesc în continuare dosarul cu scrisori. Descopăr cu surprindere o scrisoare, din corespondenţa cu Marele Instigator, scrisă acum mulţi ani în urmă şi în care vorbesc despre „noua mea Patrie”.
„Dragă… , mă întrebi despre acomodarea cu noua lume, noua mea Patrie. O să-ţi spun că am încercat să refac firul plecării mele din URSS şi îmi dau seama, privind în urmă, că acea bucurie nebună, triumfalistă şi plină de speranţe a anilor 90 a fost de fapt şi o mare tragedie. Nu vrei să ştii că astfel de gînduri sînt interzise aici de noua ideologie dominantă, dar nu cred că aceste rînduri vor fi publicate cîndva. Acum o spun cu convingere că, o dată cu dispariţia lumii vechi, pe care am urît-o atît de mult, s-a pierdut ceva fundamental. E foarte greu să spun ce anume. Ştim foarte bine că orice moarte, fie de sistem sau lumi, aduce cu sine şi ceva tragic. Paradoxul face că la această înmormîntare nu am avut bocitoare, ci lăutari.
După moartea primei mele Patrii, cînd am revenit la Moscova, fosta mea capitală, mi-am dat seama că acest oraş e acum altceva şi că nu va mai fi niciodată ceea ce a fost. Este un sentiment foarte straniu. În cîţiva ani acele locuri unde te jucai, mergeai la şcoală, îţi plimbai iubita prin parc au devenit nişte locuri străine. Venind spre Odessa şi Chişinău, orşe de care mă leagă multe amintiri, acest sentiment se acutizează. Sînt oraşe ce aparţin unor ţări care nu au fost şi nu vor fi niciodată Patria ta. Aceste oraşe care au fost cîndva locuri intime, devin corpuri străine. De fiecare dată cînd vizitez aceste oraşe mă apropii de ele cu mare teamă şi plec din ele cu multă tristeţe. Patria noastră a dispărut fiindcă aşa am vrut noi. Trebuie să ne asumam acest lucru.
Acum legat de noua mea Patrie. Mi-am dat seama de un lucru foarte interesant. A avea o Patrie nu e suficient să-i ştii limba, obiceiurile sau cultura, ci trebuie să ţi-o însuşeşti. Am o stranie senzaţie că Patria se învaţă ca o limbă. Dacă o înveţi de mic, ea devine parte din tine, o trăieşti instinctual, iar dacă o înveţi la maturitate ea este ca un corp străin şi artificial. Aşa că acum îmi însuşesc noua mea Patrie şi nu cred că va deveni niciodată atît de intimă cum a fost prima mea Patrie. Sînt lucruri care nu stau în puterile noastre. Oricît aş vrea să uit vechea lume, oricît aş vrea să-mi însuşesc noua mea Patrie este clar că rămîne ceva artificial şi fals în mine. Această ruptură creează un sentiment foarte intim al tragicului. E un sentiment pe care-l simţi şi e greu sa-l aduci la suprafaţă. Zi de zi, descopăr lucruri pe care chiar dacă le înţeleg la prima vedere, am nevoie de timp pentru a le pricepe cu adevărat. Să-ţi dau două exemple. Prima mea calătorie de la Iaşi la Timişoara. Practic, traversezi o buna parte a României. Aici nu ştiu de ceai şi confort în trenuri. Se urcă un domn în compartiment. Începem să discutăm. Îl întreb unde merge. Îmi răspunde cu un aer îngrijorat: „Merg tuuumai la Vatra Dornei!”. A spus-o aşa cum spunem noi cînd mergeam la Vladivostok, adică la capătul pămîntului. Neştiind bine geografia României am crezut că e foarte departe. Era la 3 ore de mers cu trenul. Mai să pufnesc în rîs şi nu înţelegeam dacă glumeşte sau vorbeşte serios. El vorbea foarte serios. Copilul lui făcea armata acolo. Şi atunci mi-am dat seama că geografia şi timpul sînt percepute de noi total diferit. Avem percepţii şi sentimente diferite asupra multor lucruri.
Un alt exemplu. Îmi cumpăr o revistă Academia Caţavencu. Ştii bine că limba română e limba mea maternă (alături de cea rusă). Citesc şi nu înţeleg nimic. Lumea în jurul meu citeşte şi rîde, eu citesc, mă întristez şi mă înfurii. De ce? Fiindcă aici există un concept numit băşcălie pentru care eu nu am organ. Nu am un echivalent rusesc al termenului. E apropiat de ironie, dar e o ironie zeflemitoare şi care ia în derîdere lucrurile semnificative. E un fel de înjurătură de mamă neasumată şi spusă sub forma unei glume. E un concept foarte straniu, greu de înţeles şi cred că ţine de spaţiul urban. Fac exerciţii disperate să-mi dezvolt acest organ, dar deocamdată nu reuşesc. Ceea ce e şi mai grav, din punctul meu de vedere, e că această băşcălie a devenit un soi de discurs critic. Ştiu că e greu de imaginat dar încearcă: această luare în derîdere tinde să înlocuiască discursul critic. Sînt convins că acest subiect te va incita. Te ţin la curent şi va trebui să-i dedic o analiză separată…
E foarte stranie noua mea Patrie… o învăţ zi de zi.”
Top 2006 / literatura
Top 2006 – literatura
In revista Cultura vad un top facut de diversi critici…. mama … Ernu figureaza peste tot… si la 4-5 categorii…. cred ca lipseste doar la categoria Retete culinare, sectiunea bauturi…
http://www.revistacultura.ro/TOP2006_Literatura_RevistaCultura.pdf
Petru toti cei care l-au citit si l-au votat, precum si celor care nu l-au citit…. o melodie de la Nochinie Snaipery… Tu mi-ai dauruit un trandafir… e cu liubovi…
Kanibala Ellocika
Kanibala Ellocika
(Fragment din filmul 12 scaune care este exact scena la care ma refer… in rusa din pacate. Recomand capitolul integral, Kanibala Ellocika, din romanul 12 scaune de Ilf si Petrov… aviz celor care gusta aceasta literatura.. in curind Jurnalul american al celor doi apare la Polirom. Visez sa scriu eu postfata)..
Intr-un context enervant mi-am adus aminte de acest moment si de acest personaj: Ellocika. Scriu din memorie… cindva stiam pasaje din Ilf si Petrov…
“După calculele cercetătorilor, vocabularul din Shakespeare cuprinde 12.000 de cuvinte. Vocabularul negrilor din tribul de canibali Munbo-Jambo este alcătuit din 300 de cuvinte. Ellocika Sciukina se descurca foarte uşor cu 30. Iată cuvintele, frazele şi interjecţiile alese de ea cu deosebită exigenţă din marea, bogata şi viguroasa limbă rusă (selectate din memorie):
Eşti un necioplit!
Ho-ho! (care exprimă în funcţie de imprejurări: ironie, entuziasm, ură, bucurie, dispreţ sau satisfacţie).
Faimos!
Plicticos (Se potriveşte la orice. De pildă: “A venit plicticosul Petea”, “O întîmplare plicticoasă”, “Un cotoi plicticos”).
Vacs!
Catastrofă (catastrofal. De pildă, despre o întîlnire cu o cunoştinţă: “Catastrofică întîlnire”).
June (pentru toţi bărbaţii cunoscuţi, indiferent de vîrstă şi poziţie socială).
Nu mă învăţa tu să trăiesc!
F-F! (rostit ef-ef însemnînd şi fain, şi o frumuseţe, şi formidabil, după cum era spus: cu un f, cu ff, cu fff la urmă). Să luăm o birjă (se spune soţului).
Să luăm un taxo (se spune cunoştinţelor de sex masculin).
Eşti murdar de var pe spate (glumă).
Ei, nu zau!
Oho! (exprimă ironie, uimire, enthusiasm, ură, bucurie, dispreţ şi satisfacţie).
Celelalte cuvinte, extrem de puţine, serveau ca verigă de legătură între Ellocika şi vînzătorii din magazinele universale “.
De ce se omoară în Rusia?
De ce se omoară în Rusia?
(text aparut in Romania Libera pe 20 ianuarie 2007.. si ca deobicei un clip…acum aveti legendara trupa Tequilajazz cu piesa Pistolet)
La finele anului 2006, Rusia, asemenea altor ţări cu puternice industrii mass-media, şi-a anunţat topurile diverselor categorii de persoane şi evenimente care au marcat anul. Care credeţi că a fost categoria cu cea mai mare concurenţă pentru podium? Ei bine, categoria care a avut cei mai grei concurenţi şi care probabil numai în Rusia poate exista se cheamă Crima anului. La această categorie au concurat: Anna Politkovskaia, Alexandr Litvinenko şi Andrei Kazlov (vicepreşedintele Băncii Centrale a Rusiei). Nu va voi spune nimic despre partea spectaculoasă a lucrurilor. Despre aceasta s-a vorbit în toată mass-media românească. Nu voi încerca să vă spun cine au fost criminalii sau comanditarii acestor crime. Voi încerca doar să le interpretez în cîteva rînduri.
Ceea ce putem observa fără mare dificultate e că cele trei crime, la care se mai adaugă şi tentativa de omor a lui Igor Gaidar (fost prim ministru), sînt politice. În acest sens, cred eu, o crimă politică necesită o cheie de interpretare politică. Discutam zilele trecute cu Vitalii Leibin, un cunoscut jurnalist rus, care susţine că ar trebui să pornim în primul rînd de la ce anume ştim că s-a întîmplat şi ceea ce urmează să se întîmple în politica rusă.
Ei bine ce anume ştim? Mai întîi, ştim că această serie de crime politice spectaculoase are loc în anul în care s-a dat startul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din Rusia. A porni de la premisa că aceşti oameni au fost omorîţi pentru că ei reprezentau un pericol real pentru putere mi se pare naiv. Asemenea terorismului contemporan, şi în cazul crimelor politice actuale, primul factor important este impactul mediatic şi interpretarea care i se face. Modul în care tandemul Politkovskaia-Litvinenko a fost preluat şi interpretat de mas-media ne arată clar ideea unei campanii politice. Tot aşa cum răspunsul Kremlinului la aceasta pare a fi o altă campanie.
În al doilea rînd, instituţia prezidenţială rusă nu s-a aflat niciodată într-o situaţie atît de complexă şi delicată. Adică, niciodată un preşedinte rus nu a deţinut controlul asupra unui atît de mare număr de pîrghii ale puterii. Acest lucru nu s-a mai întîmplat de pe vremea URSS-ului – dar şi atunci (de la Hruşciov începînd) au existat mai mulţi centri de putere, iar schimbarea Secretarului General era echivalentul unei catastrofe. Schimbarea preşedintelui actual pare a fi gîndită în aceeaşi grilă, cu toate că şi în 1996 a existat o mare teamă a schimbării preşedintelui şi s-au creat multe presiuni. Acum însă miza a crescut enorm căci au apărut pe de o parte grupuri foarte compacte şi influente politic, iar pe de altă parte, au aparut grupuri care controlează resurse economice de anvergură mondială. Bussines-ul rusesc nu mai este unul facut doar în Rusia, iar crimele ruseşti nu mai sînt crime doar pentru Rusia. Bătălia pentru putere a început şi acum se stabilesc obligaţiile celui care trebuie să vină, precum şi negocierile dintre factorii de putere care sînt dincolo de Putin. Iar negocierile sînt deseori presărate cu crime spectaculoase pentru a fi clar mesajul. E greu de crezut că cel care îl va înlocui pe Putin va fi un simplu apropiat de-al său, numit direct de el.
În al treilea rînd, crimele ne arată caracterul slab al puterii actuale, iar ceea ce ni se trimite e doar un mesaj, o demonstraţie, şi nu un război. E interesant faptul că mesajul crimelor Politkovskaia-Litvinenko are o mai mare rezonanţă în afară Rusiei, spre deosebire de crimele de dinaintea alegerile din Ucraina (Gheorghi Gongatze şi otravirea lui Işcenko) care au fost mesaje cu un impact imens şi un rol important în cadrul alegerilor de atunci. O mare parte dintre analiştii din Rusia tind să interpreteze aceste crime ca pe nişte încercări de destabilizare a puterii actuale. Prin astfel de forme de provocare şi prin crearea unei imagini proaste a Rusiei în străinătate pot fi avantajate atît grupuri de putere din interiorul ţării, cît şi din exteriorul ei.
În Rusia lucrurile sînt mai complicate. Sînt multe mesaje, însă lucrul de care putem fi siguri e faptul că odată cu anunţarea planului de retragere a lui Putin, deci a slăbirii puterii, s-a intrat în perioada luptei neoficiale pentru putere şi a luptelor fără reguli. Cum va lupta Rusia împotriva acestei situaţii? Cu poliţia nu se poate lupta împotriva unor astfel de acte politice radicale. De fapt, Rusia are de ales fie între acţiuni de tip puci sau teroare, fie să-şi asume o serie de politici publice serioase.
Fata de Romania am o singura slabiciune: ii respect codul penal
Fata de Romania am o singura slabiciune: ii respect codul penal /
interviu cu scriitorul Vasile Ernu
(text aparut in Opinia Studenteasca / 15 ianuarie 2007… in anii 90 eram mare cititor al acestei reviste…. si o melodie recomandata de Florin Dumitrescu… uitasem de ea)
Comunismul subiectiv, comunismul trait frumos, ca o adolescenta: despre asta scrie Vasile Ernu si nici un antinostalgic „feroce” nu-l poate condamna. Au fost decenii de constructie ale unei iluzii, iar iluzia este uneori sanatoasa, te poate ajuta sa cresti. Rupt de ea, „omul nou” are tot dreptul sa priveasca trei sferturi ironic, un sfert nostalgic spre felia de trecut. „Nascut in URSS” – cartea publicata de Ernu la Editura „Polirom” – nu este o carte despre moartea unui sistem politic, ci despre unul intepenit la un sfirsit de mileniu, mirat in fata libertatii ce zvicnea in propriul pintece. Un sistem cu lacate, dar si cu personale dichisuri, ce oferea privilegiul unei saracii satisfacatoare, cu eroi care aveau nevoie sa fie vinati pentru a ramine rebeli, cu blugi din cind in cind, cu vodca tot timpul si un strop de poezie.
“Pe mine ma impresioneaza invinsii, nu invingatorii”
O: Romania iti mai da prilejul unor „flash-uri” din copilaria ta in URSS?
V.E.: Nu, Romania este altceva, a fost si este o tara noua pentru mine pe care incerc sa o invat zi de zi. Straniu, dar nici macar comunismul romanesc nu-mi aduce aminte de fosta mea tara cu toate ca imi dau seama bine ca sint multe similitudini.
O: Cit e nostalgie si cit ironie in cartea ta?
V.E.: Eu incerc sa povestesc o lume disparuta. Iar in acest demers pornesc de la o teza simpla: indiferent in ce sistem traiesti, indiferent de ideologie, de represiune, cel mai important este viata.
Eu incerc sa povestesc viata obisnuita, viata de zi cu zi, viata cotidiana a unui cetatean sovietic. Cum se imbraca, cum locuieste, ce face la scoala, cum bea cetateanul sovietic, cum se raporteaza la sex, ce obiecte foloseste, ce filme si ce muzica asculta, cum se distreaza, pe cine iubeste si pe cine uraste, cum se sta la coada si cum se discuta la bucatarie…. si alte multe elemente care compun viata noastra. Totul este scris cu un anumit grad de tandrete, si acolo unde e cazul, cu anumite elemente nostalgice. Insa am si foarte multa ironie. Dar ironizez nu numai trecutul, ci si prezentul.
O: Mai bea cetateanul rus cum bea altadata cel sovietic?
V.E.: Da… bea totul si inca ceva pe deasupra. Cetateanul rus nu are mai putine motive pentru a nu bea, caci grijile nu s-au imputinat, ci s-au inmultit. Si oricum, dupa cum am povestit in capitolul „Ce bea cetateanul sovietic”, un bautor autentic (fie el sovietic sau rus) bea singur, de dimineata si fara nici un motiv. Formula „am un motiv ca sa beau” el a transformat-o in „nu am nici un motiv pentru a nu bea”. Dar nu mi-e rusine nici cu „cetateanul turmentat” din zona.
O: Ce s-a pierdut prin disparitia blocului comunist din Est?
V.E.: Cu siguranta s-a pierdut ceva. Orice moarte, orice disparitie are si ceva tragic. E foarte greu de spus ce s-a pierdut. Asta este una din urmatoarele teme ale cartii la care lucrez. Pe mine ma impresioneaza invinsii, nu invingatorii, ma preocupa invinsii si nu scriu ode invingatorilor.
O: Cu ce ne-a stricat democratia sau ce ne-a adus bun? Ai plecat totusi din Rusia…
V.E.: Ma scuzati, eu nu am plecat din Rusia, din Republica Moldova, ci din URSS. Sint totusi doua tari si doua sisteme diferite. Rusia de azi nu este si nu poate fi ceea ce a fost URSS. Pentru mine sint foarte importante distinctiile clare si nuantate. Am fost educat, si asta mi-a intrat prin toti porii, sa fiu cetatean sovietic. Nu eu am ales ca patria mea sa fie URSS, iar apartenenta la aceasta tara mi-o asum. Acum mi-am asumat sa fiu cetatean al Romaniei.
Cu Romania nu ma aflu intr-un raport patriotico-national care se vehiculeaza atit de mult pe aici, ci mai degraba sint intr-un raport civico-pragmatic. Eu nu ma leg de locuri si geografii. Am stat la Iasi, Cluj si Bucuresti si peste tot m-am legat de anumite proiecte si de anumiti oameni. Eu ma comport fata de un anumit loc ca si cum as fi in deplasare: am venit, am rezolvat, am plecat. De oameni ma leg insa foarte mult, indiferent de culoare si miros. Fata de Romania, ca sa-l parafrazez pe Ostap Bender, am o singura slabiciune, ii respect codul penal.
Democratia mi-a adus multe lucruri bune. Insa cum zice rabinul de la Odessa, care m-a invatat o multime de lucruri, un bine nu vine niciodata singur. Orice bine aduce cu el si probleme si griji si suferinta. Important e cum te raportezi fata de toate acestea si cel mai important e sa nu lasi ca democratia sa-ti traiasca viata. Democratia actuala e mult mai subtila, lunecoasa si iti poate fura viata pentru 30 de arginti intr-o clipita.
O: Te-ai mai intoarce acolo?
V.E.: Unde sa ma intorc? In URSS? Aceasta tara din cite stiu eu nu mai exista, ea exista doar in arhive, in timp, in memorie. Cartea mea este un soi de intoarcere in timp, insa eu ma intorc acolo cu un scop bine definit.
Eu vreau sa povestesc viata cotidiana de atunci fiindca eu cred ca acest lucru, povestit chiar subiectiv (nici nu se poate altfel), este mai important decit multe tratate obiective si stiintifice. Un alt lucru important e faptul ca eu ma intorc in trecut pentru a vedea prezentul si viitorul dinspre trecut. Cred ca o astfel de perspectiva ne poate ajuta sa intelegem mai bine prezentul si viitorul si ne poate proteja de noile forme de compromis.
“Suferinta nu este cheia intelegerii comunismului”
O: Ai fost acuzat dupa aparitia cartii ca nu ai condamnat Gulag-ul, deportarile, crimele. De ce nu apare si aceasta fata a URSS in cartea ta?
V.E.: Nu ma pot supara pe criticii mei. E ceva firesc sa existe opinii diferite, reactii diferite, fiindca sintem diferiti, avem lecturi diferite etc. Important e sa nu inchidem discutia si sa lasam loc de dialog. Cred ca prima care a ridicat aceasta problema a cartii mele este Simona Sora, pe care de altfel o respect foarte mult. Tot ea este cea care sustine ca sint iresponsabil si ignorant avertizind potentialii cititori ca texul meu poate sminti. Eu cred ca numai operele mari pot sminti, iar pe mine nu ma paste un astfel de pericol, va garantez.
De ce totusi iresponsabil? Fiindca, conform dumneaei, eu nu condamn comunismul si crimele comunismului, nu vorbesc de suferinta etc. Eu cred ca supozitia: comunismul este raul fundamental, iar opusul lui este binele absolut e o directie gresita si nu face decit sa te tina in aceeasi paradigma. In acelasi timp, mai cred ca nu suferinta este cheia intelegerii comunismului. Comunism = Suferinta = Represiune politica = GULAG este o schema simplista. Cheia de intelegere a comunismului e cu totul alta. Voi scrie pe acest subiect in urmatoarea carte.
Suferinta e prezenta in toate sistemele, pina si in cele bine marketizate, asta mai intii. Doi: nicaieri in cartea mea nu e ascunsa ideea ca sistemul comunist este un sistem represiv din punct de vedere politic. Ba din contra, e spus foarte clar acest lucru, insa afirm si faptul ca sistemul capitalist e si el o forma de represiune, chiar daca e o forma de represiune economica. Stiu ca astfel de afirmatii nu dau bine in Romania, dar eu imi asum fiecare cuvint. Si trei: eu vorbesc din perspectiva unui homo sovieticus si nu mi-am propus sa rezolv toate problemele comunismului. E o arhiva subiectiva. In acelasi timp, cred ca demersul meu este mult mai eficient in aratarea esentei comunismului pentru generatia actuala, iar pe termen lung are un efect de dizolvare a comunismului mult mai puternic decit strigatele brute de stil „Jos comunismul”. Ce poate fi mai subversiv decit textul „Oda toaletului sovietic” unde arat ca viata mea, patria mea a fost un WC, dar fiindca e viata mea eu o respect si o iubesc. Cred ca asumarea trecutului tine de responsabilitate si curaj, iar eu acest lucru il fac, numai ca il fac de o maniera diferita.
O: Notai in carte ca proiectul URSS nu s-a prabusit, doar s-a oprit… Ar mai fi posibila o utopie gen URSS?
V.E.: Poate am spus-o in serios, poate ca am vrut sa glumesc pe seama anticomunistilor postocuministi sau poate este un avertisment. Sint mai multe discutii in jurul acestei teme si nu e cazul sa le repovestesc aici. Riscurile insa nu vin doar din zona marilor utopii, ci pot veni si din partea antiutopiilor. Poate ca ne vor omori nu dictaturile politice, ci altceva. Poate ca riscul vine chiar din inima democratiei sau din zona acumularii de capital?
Daca nu ne-a distrus „valea umbrii mortii” comuniste, poate ne va distruge „Canaanul” capitalist unde curge lapte si miere. Eu nu am raspunsuri, dar imi termin cartea spunind si avertizind ca pericolul poate veni de unde ne asteptam cel mai putin.
“Sa fim „ilegitimi” jumatate de secol XX, chiar e de risul lumii”
O: Cit de necesara a fost condamnarea oficiala a comunismului in Romania? A fost una sincera?
V.E.: Condamnarea comunismului este un gest politic, o decizie politica. E dreptul puterii actuale sa faca acest lucru. E dreptul presedintelui sa condamne un regim trecut, insa nu vad rostul crearii unei comisii stiintifice pentru a justifica un act politic. Stim foarte bine de crimele comunismului, iar presedintele nu avea nevoie pentru a condamna de o expertiza stiintifica facuta la comanda. Am retineri fata de stiintificitatea unui raport comandat politic, cu toate ca sint convins ca in aceasta comisie sint multi oameni competenti si bine intentionati. Presedintele Basescu, cel mai rafinat presedinte populist de prin estul Europei, a vrut pur si simplu sa speculeze o posibilitate politica la maximum. Si cum anticomunismul e o buna „vaca de muls”, atit pentru politicieni, cit si pentru intelectuali (aviz culturnicilor… se vor cistiga multi bani de acum incolo din asta), presedintele a exploatat cum stie el mai bine aceasta oportunitate.
In ce priveste legitimitatea comunismului din Romania, dati-mi voie cel putin sa ma indoiesc de „ilegitimitatea lui”. Daniel Barbu a dovedit legitimitatea comunismului in cartea sa „Republica absenta”, dar ramine fireste o problema deschisa pentru cercetatori. Domnul presedinte si-a cerut scuze in numele statului, deci recunoaste continuitatea statului, iar acest lucru presupune si recunoasterea indirecta a legitimitatii statului comunist. Ma intreb si eu: daca statul comunist a fost ilegitim, ce facem cu toate tratatele din aceasta perioada? Inteleg ca am pascut oitele pina prin secolul XIX si nu prea am fost in istorie, dar sa fim „ilegitimi” jumatate de secol XX, chiar e de risul lumii.
Riscul condamnarii de aceasta maniera tine de faptul ca nu se lucreaza cu nuantele, cu distinctiile, cu diferentierile. E riscul inlocuirii unei ideologii cu o contraideologie, caci supozitia acestui demers este urmatoarea: comunismul e raul absolut si trebuie condamnat si pus la zid, iar trecutul trebuie sters, uitat, sau in cel mai bun caz etichetat de genul „acesta este raul absolut”.
Eu gindesc nuantat. Care comunism? La ce ani ne referim? Cum facem distinctii? Cine trebuie condamnat si cine nu? Care sint criteriile dupa care apreciem gradul de vinovatie? Ce a insemnat comunismul? (à propos, pe aici nu intereseaza acest lucru).
Cine sint cei care invinuiesc? Sint ei atit de nevinovati pe cit par? Tacerea din comunism a intelectualilor oare e atit de nevinovata? Am vazut ca Partidul e vinovat si condamnat, iar membrii lui nu prea sint vinovati. Cum rezolvam aceasta problema? Cine sint anticomunistii de azi? etc. Sint intrebari la care trebuie sa raspundem si nu putem trece cu tavalugul si sa uniformizam totul.
Insa eu sint deranjat si interesat cu adevarat de prezent si crezul meu politic este simplu. Eu sustin ca nu sistemul in sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viata in raport cu sistemul in care traim. Eu spun ca sistemul este un produs la care contribuim fiecare in parte si ca (atentie!) noi facem aceleasi compromisuri. Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi! Sintem la fel de lasi, la fel de oportunisti, la fel de indiferenti, la fel de meschini. Si cel mai bine o stiu asta intelectualii, caci marea parte a lor isi constientizeaza si rationalizeaza actiunile, discursul…. caci ei sint in mare parte adevaratii vinovati… adica noi toti cei care producem ceea ce se cheama cultura.
Citi au curajul sa recunoasca acest lucru? Dar pe aici, ca sa-l parafrazez iarasi pe inegalabilul Ostap Bender, opium pentru popor se vinde foarte ieftin si se poate trai bine fara a avea insomnii si indigestii.
O: Cum priveste acum un „homo sovieticus”, made in URSS, capitalismul si consumismul?
V.E.: Cum imi place mie sa spun: eu privesc nu numai trecutul, ci si viitorul fara regret, dar cu precautie. URSS m-a educat si format de asa maniera incit sa pot subzista oricarui sistem. Am rezistat cu bine sistemului URSS-ist, voi rezista si celui capitalist, consumist si UE-ist.
„A fi liber, in sensul neoliberal, inseamna a fi fericit”
O: Se vorbeste adesea de democratia americana ca de un nou tip de comunism, cu restrictii in exces, sub aparenta unei libertati. Cum vezi tu lucrurile?
V.E.: De bine, de rau, democratia americana functioneaza si nu e vorba de nici un fel de comunism. Nu America e problema in sine, ci un anumit mod de functionare a capitalului care determina un anumit gen de politica. Eu cred ca marele risc vine din aceasta zona, de aceea trebuie sa chestionam cu mare atentie aceasta problema.
O: Povestesti cu voluptate de Rusia sovietica si cu umor, la fel ca mai toti autorii rusi (ma gindesc acum la Ilf si Petrov, Daniil Harms etc). De unde vin voluptatea si umorul asta? URSS nu a dat prilejul prea multor fericiri…
V.E.: Fericirea e o chestiune de sens, nu de factualitate. Poti sa fii in GULAG si sa fii fericit si poti sa fii bogat, sa conduci lumi, sa nu-ti lipseasca nimic si sa fii nefericit. Pina si conceptul de fericire a devenit politizat de noua ideologie. A fi liber (in sensul neoliberal) inseamna a fi fericit, pe cind lipsa libertatii aduce automat nefericirea.
Libertatea e o chestiune ce tine de relatie, de raport. Liber fata de cine, fata de ce? Nu exista libertate absoluta. Paradoxal, inseamna ca in lumea moderna din punct de vedere politic, singurii oameni liberi au fost dictatorii, fiindca ei nu se subordoneaza unor legi. Ei sint dincolo de lege, ei sint legea. In democratie esti liber atit cit iti permite legea si buzunarul. Dictatura economica e la fel de dura ca si cea politica.
In ce priveste umorul si ironia ele ma fac fericit si ori de cite ori le intilnesc le savurez cu mare placere. Iar pe acesti autori, alaturi de Bulgakov, ii stiu de mic si-i citesc cu mare placere, caci abunda de ironie si umor de o anumita factura. Acesti autori nu au trait in cele mai fericite si bune conditii, insa au stiut ca umorul si ironia sint arme bune pentru vremuri de restriste. A sti sa glumesti in momente tragice mi se pare ceva fascinant si ei au stiut sa faca perfect acest lucru.
“Romanii ma scot din sarite cu «povara trecutului»”
O: Cum apare cartea ta in contextul ultimilor ani, in care s-au publicat foarte multe volume despre comunism, cele mai multe „incrincenate”? Cit de diferita e perspectiva ta?
V.E.: Sint diferite categorii de texte. E bine ca apar memorii, caci ele in timp vor ramine si vor deveni mai importante decit tratatele academice. La memorie au dreptul nu numai cei care au avut de pierdut si au suferit, ci si cei care au avut de cistigat sau au fost neutri. In Romania exista o supozitie negativa cind e vorba de trecut: povara trecutului.
Pentru mine, trecutul nu este o povara, ci un mare cistig. Trecutul trebuie sa stii sa-l privesti. Eu spun ca trecutul trebuie in primul rind inteles, dupa care, el trebuie asumat si abia dupa aceea, el trebuie reconvertit, utilizat cu bunele si relele sale.
Eu nu sint cioranian, eu nu am avut „inconvenientul” de a ma naste in URSS, ci „convenientul” de a ma naste acolo. Daca stim sa folosim trecutul, pina si cele mai rele elemente ale sale pot deveni mari avantaje. Iar trecutul meu sovietic este o experienta mare care nu poate fi stearsa pur si simplu. Eu incerc sa povestesc aceasta experienta. Romanii ma scot din sarite cu „povara trecutului”, „greaua mostenire” si alte ineptii de ordinul acesta. Generatii de intelectuali discuta la nesfirsit aceste probleme. Asta spune foarte mult despre capacitatea romanilor de a-si gestiona trecutul si mai ales despre incapacitatea lor de a-si gestiona prezentul.
„Astazi tinerii scriu pentru public si nu pentru critici”
O: Ce e de remarcat in noul val de scriitori rusi? Nume, tendinte.
V.E.: Ceea ce mi se pare important in Rusia, lucru care la noi din pacate nu se intimpla, e faptul ca perioada comunista, indiferent cum a fost ea, a inceput sa produca romane ale acelei perioade. Dupa caderea comunismului au inceput sa apara romane despre comunism. Unele, precum „Sectantii” lui Mamleev sau „Moscova-Petuski” a lui Venedikt Erofeev, au fost scrise in perioada comunista, dar au aparut dupa. Altele precum „Undergrounde” al lui Makanin sau „Stalin cel bun” a lui Viktor Erofeev au fost scrise dupa. La noi din pacate acest tip de carti sint inca asteptate, iar de cartile de sertar, nu mai vorbim.
Un alt lucru important e faptul ca pina si tranzitia anilor ’90, care a fost devastatoare si dramatica, a produs scriitori si opere importante. Printre cei mai cunoscuti sint Sorokin, Pelevin, Limonov, Akunin, Griskovet… de fapt sint destul de multi.
O: Dar in literatura romana?
V.E.: In literatura romana sint citeva lucruri interesante. Scriitorii tineri, de exemplu, nu mai scriu pentru critica, adica nu au ca punct de referinta acei citiva critici si specialisti care trebuie sa le dea nota de trecere asa cum se intimpla cu ceva timp in urma.
In perioada comunista se crease un mecanism straniu: scriitorul era interesat in primul rind de critic, nu de piata. Din aceasta cauza a aparut o literatura stilizata care avea doar o miza estetica, sau se subordona unui canon. Ca rezultat, dar fireste sint mai multe cauze, am avut putina literatura de calitate. Astazi tinerii scriu nu pentru critici, ci pentru public si cred ca acest lucru va imbunatati mult calitatea textelor. Deja putem vorbi de o literatura tinara de calitate si de impact.
De asemenea, faptul ca o editura precum Polirom a avut curajul sa parieze in ultimii ani pe literatura romana si in mod special pe cea tinara mi se pare o schimbare totala de paradigma de dupa mahmurii ani ’90. Acum citiva ani, umblai cu cartea si cu banii in mina si nimeni nu vroia sa te publice. Un Razvan Radulescu era refuzat si damnat sa nu mai apara.
Paradigma conservatoare care se bazeaza doar pe „gloriosii” ani interbelici si inca pe citiva intelectuali care au devenit un soi de „Sfinta Paraschiva” a culturii romanesti, a fost dinamitata de mecanismul editorial oferit de editura Polirom. Colectia Ego Proza, dupa care si altele, a dinamizat enorm piata cartii romanesti scrise aici. Acum s-a creat deja concurenta intre edituri, iar scriitorul roman a inceput sa fie curtat de editori, ceea ce e o normalitate.
Florentina CIUVERCA
« go back — keep looking »