Razboiul din Caucaz: lectii preliminare
(aparut pe HotNews.ro + un frumos cintec georgian + dans.. georgienii au printre cele mai frumoase coruri de barbati si cele mai spectaculoase dansuri)
Lectia 1. Scopul nu scuza mijloacele. Exista un proverb rusesc: nu lovi ursul peste bot daca nu este legat. Mihail Saakasvili a incalcat aceasta regula elementara si a primit un raspuns pe masura. Miscarea lui Saakasvili a adus prejudicii grave si tarii sale si Statelor Unite, iar Rusiei i-a oferit o buna ocazie pe care o astepta de ceva vreme.
Lectia 2. Unde dai si unde crapa. Saakasvili a mizat pe o anumita strategie, iar ea s-a dovedit a fi un mare esec. Georgia a cazut intr-o capcana si mai mare. Incercarea de a accelera intrarea in NATO s-ar putea sa-l coste foarte scump: aruncarea tarii intr-un razboi nedorit de nimeni; pierderi imense si mai ales sacrificii umane; posibilitatea de a pierde definitiv Osetia de Sud; complicarea strategiei de intrare in NATO; punerea Statelor Unite, aliatii lor de baza, intr-o situatie foarte delicata; oferirea unei oportunitati imense in avantajul Rusiei.
Lectia 3. O victorie poate aduce dezavantaje. Rusia a cistigat acest razboi si a adunat cele mai multe puncte in favoarea sa. I s-a oferit o ocazie neasteptata si a profitat din plin. Din pacate (sau din fericire), este o victorie mica care aduce profit doar unor politicieni rusi si nu tarii. Creste, de exemplu, popularitatea si puterea lui Putin si a discursului nationalist.
Problema mare a Rusiei e faptul ca pe actuala ordine de zi a politicii sale se afla modernizarea tarii si nicidecum conflictele periferice si razboaiele. Razboiul din Caucaz arunca in planul doi adevaratele prioritati si creeaza mari probleme acestor proiecte de modernizare si economiei Rusiei. Si nu in ultimul rind, izoleaza tara, caci Rusia n-a avut aliati in acest razboi.
Lectia 4. Lupul paznic la oi. Se stie de cind lumea ca nu pui lupul sa-ti pazeasca oile. In 1992, pe vremea lui Sevarnadze, a fost acceptata instalarea trupelor rusesti in zona Osetiei de Sud in componenta trupelor de mentinere a pacii. Treptat, rusii si-au impus controlul, o mare parte a populatiei devenind cetateni rusi. Aceasta pozitie le-a permis sa actioneze cum au actionat si sa aiba suficiente argumente prin care sa puna probleme serioase diplomatiei europene si, mai ales, celei americane.
Lectia 5. Kosovo nu se uita. Rusia a tinut partea Serbiei si a fost afectata de faptul ca nu si-a putut ajuta aliatul in problema Kosovo. Diplomatia rusa insa este suficient de isteata pentru a nu trata problema Osetiei de Sud dupa modelul aplicat Serbiei de catre diplomatia americana. Rusia stie ceea ce stim cu totii, si anume, ca modelul Kosovo a creat un precedent periculos. Rusiei ii sta in putinta sa utilizeze acest precedent.
Lectia 6. Nici o mare putere nu renunta definitiv. Conflictul din Osetia de Sud, asa cum observa analistul Mark Almond (The Guardian), seamana mai mult cu razboiul din insulele Falkland, cind ele au fost invadate de junta argentiniana prost inarmata, iar evenimentul a fost considerat ca o tentativa de a deturna atentia de la falimentul politicii interne. Raspunsul Angliei a fost unul dur, iar argentinienii au capitulat.
Atunci, la finalul acestui conflict, Kissinger a concluzionat: nici o mare putere nu renunta definitiv. Acest nou conflict nu este nici „un nou razboi rece” si nici o „noua interventie ca in Cehoslovacia”. Fiecare mare putere are o limita pina unde poate ceda. Iar limita de suportabilitate a Rusiei este incercata nu de Georgia, ci de catre SUA. Rusia nu va renunta in situatia in care se afla la ultimele zone de influenta pe care le are.
Lectia 7. Agresivitatea Rusiei sau expansiunea Americii? Este o intrebare pe care si-o pun multi analisti occidentali care cauta explicatii intr-un context mult mai larg decit simplul conflict caucazian. Pina unde se poate extinde NATO? (pe care rusii il percep ca pe un organism pur american). Cine au incalcat primii intelegerile si conventiile internationale si in ce context? Sint credibile revolutiile „colorate” si au ele lideri de incredere?
Extinderea NATO si razboaiele Americii sint o „extindere a democratiei” sau o extindere a pietei, a protejarii ei si a cuceririi de noi resurse si trasee energetice? N-ar trebui sa ne indoim de strategia geopolitica a Statelor Unite pornind de la modul de utilizare a Georgiei in acest joc? Sint multe intrebari, iar presa occidentala analizeaza de zor.
Presa anglo-saxona, care se bucura de multa autoritate, condamna Rusia la unison si critica in mare parte gestul nesabuit al lui Saakasvili. Cel pe care ea l-a „confectionat”, alaturi de Casa Alba, este luat acum la bani marunti. Insa ceea ce e foarte important e faptul ca ea aduce o multime de critici dure la adresa politicii externe duse de Casa Alba.
La dezbaterea organizata de Stop the War Coalition (una din cele mai importante organizatii engleze anti-razboi) pe aceasta tema, mai toti vorbitorii au pus drept cap de afis pe lista vinovatilor politica expansionista a SUA. Ar fi fost foarte simplu sa fie vinovati doar rusii.
Lectia 8. Marele puteri nu se sacrifica de dragul aliatilor. Este o alta lectie a lui Kissinger, iar Saakasvili ar fi trebuit s-o stie bine, daca tot are scoala americana si consilieri de la Casa Alba. In anul 1918, lordul Arthur Balfour, ministrul de externe al Marii Britanii, a declarat: „Singurul lucru care ma intereseaza in Caucaz este calea ferata care transporta petrolul de la Baku la Batumi. Localnicii pot sa se taie in bucati, acest lucru nu ma intereseaza”.
Intimplator sau nu, conducta care traverseaza Georgia dinspre Azerbaijan spre Turcia este proprietatea firmei British Petroleum. Fraza lordului ramine valabila, caci cinismul impecabil al occidentalilor are o mare reputatie si consecventa. Rusii se inscriu si ei in aceasta logica.
Lectia 9. Am inteles ceea ce stiam deja. Americanii au aratat ca nu pun mare pret pe „aliati”, caci interesul propriu este mai presus de orice. Georgienii au inteles ca americanii, pentru care au facut tot ce li s-a cerut, nu pun mare pret pe asta, iar ei (ca orice stat mic) vor fi oricind moneda de schimb si lasati de izbeliste. Rusii au confirmat faptul ca si-au revenit, dar asta trezeste in cancelariile occidentale mai multa grija decit bucurie.
Diplomatia europeana dovedeste ca este divizata, iar Franta, printr-o conjunctura de factori favorabili, a devenit mediatorul conflictului si acum jubileaza. Interesant e faptul ca SUA, care a iesit sifonata din aceasta conflict, a adus multa bucurie in diverse medii europene. Bucuria ar trebui sa fie poate mai mica ca a fost sifonata de Rusia fata de care nu are prea multa simpatie.
Lectia 10. Putin ramine la putere. Modul in care s-au desfasurat ostilitatile si s-au luat deciziile ne arata inca o data ca liderul incontestabil si real al Rusiei este Vladimir Putin. Mai nou, Kremlinul foloseste in jocul sau diplomatic cu Occidentul tehnica „baiatul bun” (Medvedev) si „baiatul rau” (Putin). Cind e bataie iese Putin, cind e imbratisare iese Medvedev.
Lectia 11. PR-ul trece, podurile darimate ramin. Batalia de imagine a cistigat-o Georgia. PR-ul oferit de firmele amerciane i-a adus cistig de cauza. Gurile rele vorbesc ca fraza lui John McCain „noi toti sintem georgieni” si lobby-ul lui agresiv pro-georgian au costat Georgia 1 mil. USD, caci serviciile au fost oferite prin firma partenerului sau de afaceri, Randy Scheunemann.
Cert este ca Saakasvili a pierdut enorm din credibilitate atit pe plan intern, cit si extern, iar pierderile de vieti umane si economice nu se refac pe baza de PR. Rusia nu a trait insa niciodata din imaginea sa pozitiva, ci doar din cea negativa. Imaginea Rusiei si a rusului din mentalitatea colectiva occidentala nu poate fi schimbata de nici o masinarie de PR. Asa ca Rusia a ales doar sa se pozitioneze cit mai bine si sa-si arate muschii.
Lectia 12. Cit de sigure sint hotarele? In Rusia se discuta mult aceasta problema. Osetia de Sud este un teritoriu oferit Georgiei de catre statul Sovietic in 1921. Ucraina are in componenta Crimeea, care pina la Hrusciov a apartinut Rusiei. Poate deveni acesta un motiv de conflict si de revizuire a hotarelor Rusiei? E greu de spus.
Insa razboiul din Caucaz arata ca Rusia e pe cale de a-si modifica strategia, iar aceasta presupune nu numai modificarea strategiei unor tari precum Ucraina, ci si a Uniunii Europene si a Statelor Unite. Toti insa declara la unison ca nu vor razboi. Oare sa-i credem?
Numele Rusiei e Stalin?
(text aparut pe HotNews.ro + un vip yotube in mare moda in Rusia… un sirb nascut la Moscova:Peter Nalitch)
Recent, in Rusia a fost lansat proiectul „Numele Rusiei. Alegere istorica – 2008”, iar dupa cum arata datele problemei si dupa cum s-au incins spiritele e clar ca vom avea de a face cu un nou scandal mediatic. Proiectul este organizat de Televiziunea „Rossia”, de Institutul de istorie rusa si alte citeva institutii avind ca scop organizarea de „alegeri populare” care sa stabileasca ierarhia eroilor istoriei ruse. Este un joc asemanator cu cel organizat la noi de Televiziunea Romana care a avut numele de „Mari Romani”.
Startul proiectului a fost dat la inceputul lunii mai, iar in acest moment conduce detasat nimeni altul decit cea mai controversata figura a istoriei ruse si al carui nume trezeste fiori in toata Europa. El este Iosif Vissarionovici Stalin. In acest moment, Stalin este cocotat pe prima pozitie, cu 179 913 de voturi, fiind urmat de Vladimir Visotky (muzicant, poet si actor) cu 138 060 de voturi si la ceva distanta de „parintele comunismului”, Vladimir Ilici Lenin cu 108 458 de voturi.
In ordinea descrescatoare urmeaza ultimul tar al Rusiei pe locul 4, Nicolai al II-lea (85 815 voturi), pe locul 5 apare scriitorul preferat al rusilor care, paradoxal nu este Puskin, ci Serghei Esenin (65 694 voturi). Dupa care vin Ivan cel Groaznic (58 129 voturi), Iuri Gagarin (58 056 voturi), locul 8 Serghei Karaleov, parintele cosmonauticii sovietice (54 231 voturi). Alexandr Puskin e abia pe locul 9 (53 239 voturi), iar primul sfint in top, Sreghei Rodonejsky, este doar pe locul 10 (52 624 voturi). Dintre oamenii politici importanti mai remarcam: Boris Eltin (locul 11), Petru I (locul 14), Ekaterina cea Mare (locul 18), Nikita Hrusciov (locul 45).
Scriitorii, care in Rusia au jucat rolul societatii civile si au fost cele mai vizibile „vip-uri” atit in perioada tarista ,cit si in perioada comunista, sint asezati in felul urmator (dupa Esenin si Puskin): Cehov se afla pe un loc 15 neasteptat de sus, dupa care vine Dostoevski pe pozitia 26, urmat de Gogol pe pozitia 28, care la rinduil sau este urmat de alti doi „monstri sacri”, Bulgakov (locul 30) si Lev Tolstoi (locul 31), ultimul fiind de fapt cel mai citit, iubit si respectat prozator rus.
Interesant e de observat ca in top sint foarte putine personalitati din spatiul religios, dat fiind ca Rusia are un panteon destul de bogat in acest domeniu, iar Biserica Ortodoxa Rusa este in ultimii ani in plina expansiune. De asemenea, topul cuprinde foarte putini sportivi, domeniu in care Rusia (mai ales URSS) a dat multe personalitati importante. Nici disidentii nu se bucura de prea multa consideratie, avindu-l in primii 50 de personalitati doar pe Andrei Saharov – pe un respectabil loc 22.
Concluzii? Important e faptul ca acest joc ridica multe intrebari, creeaza o platforma de discutie in care se implica intelectuali si oameni de stiinta din diverse domenii. Proiectul inca nu s-a incheiat, ci doar incepe. In septembrie vom afla care sint preferintele nu neaparat „a poporului rus”, cit a celor care vor participa la aceste „alegeri”.
Privind cu atentie aceste date (si altele care au mai aparut in ultima perioada), bazindu-ma in acelasi timp si pe ceea ce se intimpla pe scena cultural-politica a Rusiei, pot concluziona urmatoarele lucruri. Rusia incearca sa-si asume si sa integreze perioada comunista in propria istorie si se merge mai degraba pe o linie a concilierii nationale.
URSS este alaturi de Rusia tarista parte a istoriei ruse, iar Stalin e un personaj istoric alaturi de Ivan cel Groaznic sau Petru I. Stalin a cistigat deja batalia cu istoria Rusiei si exista o tendinta mai degraba de reabilitare a lui decit una de condamnare. Moscova, de exemplu, este un oras in care regasesti cel putin in aceeasi masura si elemente ale epocii tariste, si elemente ale epocii comuniste.
Steaua sovietica sta nestingherita alaturi de vulturul cu doua capete, iar Mausoleul lui Lenin e linga Kremlinul tarilor. In acelasi timp, sondajele si realitatea rusa ne spun ca nimic din trecut nu se mai poate repeta, nimic nu mai poate reveni la ceea ce a fost si chiar si cei care isi doresc acest lucru sint pe cale de disparitie, iar nepotii lui Stalin si Lenin sint acum prosperi oameni de afacere. Rusia, asemenea tarilor iesite din comunism, incearca sa-si gaseasca propriul drum, insa asa cum ea are mult mai multi ani de comunism si mult mai multe probleme, si solutiile sint mult mai complicate.
Bucuresti, orasul meu oriental
(Text aparut pe Metropotam.ro + ultimul clip a lui Veaceslav Butusov, fost Nautilus Pompilius, iar acum cinta cu Ю-Piter)
Bucurestiul este al 7-lea oras in care locuiesc. A locui intr-un oras inseamna, pentru mine, a sta in el cel putin un an neintrerupt. Fata de orice oras, poate cu exceptia celui in care m-am nascut si am copilarit, am un raport, o stare pe care eu o numesc “a fi in deplasare”. Intr-o anumita perioada a vietii, intr-un anumit context, esti aruncat intr-o anumita geografie, intr-un anumit oras. Esti intr-un tren, care opreste intr-o gara si din el coboara Ernu cu valiza, caci in general e bine sa porti cu tine tot ce ai, si incepi aventura unui nou oras.
Primul drum de la gara spre centru, cind te muti in noul oras, iti ramine viu intiparit in memorie. Nici drumul de plecare, din centru spre gara, nu e usor, dar e un drum ceva mai trist. Sincer sa fiu, imi e foarte greu sa inteleg oamenii care au trait intr-un singur oras si “casa” lor este un singur oras. Dar asta e o alta poveste. Deci Bucuresti, al 7-lea oras al meu.
Daca Iasul, oras in care am stat 6 ani, este de o blindete si caldura iesite din comun, iar Clujul, in care am stat 9 ani, este distant si conservator, atunci Bucurestiul este un amestec in care ai de toate. Stiu ca orice gen de etichetare in acest stil este o banala simplificare, care nu face decit sa minta in esenta, caci lucrurile sint mult mai nuantate si mai complexe. Dar sintem mereu tentati sa simplificam. In cazul Bucurestiului, ceea ce mi se pare foarte interesant e ca trasaturile/etichetele lui negative sint de fapt marile lui atuuri.
Toate “sechelele” orasului au un farmec aparte. De exemplu, cind vii dinspre Ardeal, la adresa Bucurestiului curg o multime de etichete, injurii, clisee, adevaruri dure, aberatii, nici nu mai conteaza ce-s. Curg de-a valma si nici nu mai are rost sa le insir, caci toata lumea le stie. Acest gen de etichetari se intimpla datorita unei situatii, dupa mine, simple, insa greu de impacat si explicitat.
Bucurestiul este unul dintre cele mai orientale orase din Europa. Aici sint straturi culturale, adunate de-a lungul timpului, cu un puternic iz oriental. Privite dinspre zona de influenta austro-ungara, elementele orientale capata o conotatie negativa. In realitate, lucrurile sint mai complicate. E interesant ca si venind dinspre Rusia Bucurestiul pare oriental, insa orientalismul lui nu mai are in acest caz o conotatie neaparat negativa.
Rusii au o vorba: Orientul este o chestiune subtila. Bucurestiul este pentru mine interesant tocmai prin acest eclectism si aer oriental. Un oras cu iz oriental, plasat intr-o arie geografica intrata in zona de influenta europeana, peste care s-au asezat straturi de turci, greci, evrei, rusi, unguri si, nu in ultimul rind, tigani. Si printre toti acestia, presarati si multi romani. Amestecul si faliile acestea culturale, rupturile identitare se vad la tot pasul, si in arhitectura, si in tot ce misca in oras. Parca si oamenii, fara sa mai aiba memoria acestei istorii, poarta amprenta directa a istoriei orasului.
Aici se comunica usor, te asezi usor la masa si la taclale cu oamenii, se negociaza usor, se injura usor, te ajuta usor, te fura usor, te iubesc sau te urasc usor, se implica usor. Aici totul e lunecos, nimic nu are forme colturoase si rigide, aici e un Orient care incearca sa ia o forma structurala europeana. Mie asta-mi place. Fiindca am mereu surprize, mereu descoper lucruri si trebuie sa-mi renegociez ideile, situatiile si dezamagirile.
Bucurestiul este orasul care te pune in garda si imi impune sa-mi pastrez mintea limpede. Si ador ironia subtila si foarte usoara, fara exces de gravitate si seriozitate, asa cum am invatat-o de la rusi. Imi place jocul de replici, pe care numai aici il intilnesc si pe care eu, din pacate, nu-l stapinesc asa de bine. Gust cu greu bascalia, dar asta e poate si problema mea. Nu sint un bucurestean, casa mea nu e aici, dar atita timp cit inca sint aici, imi place la nebunie sa explorez orasul, oamenii de aici si poate intr-o zi el va deveni si “casa” mea.
De ce Petru cel Mare nu a avut echipa de fotbal?
Text aparut pe HotNews.ro
Cu multi ani in urma, Petru cel Mare si-a propus un proiect foarte ambitios si anume acela de a moderniza Rusia, de a o face asemenea unei tari europene precum Franta sau Germania si pe care sa o transforme intr-o superputere. Decalajul dintre tara pe care o conducea si tarile pe care le admira era atit de mare, incit ceea ce-si propunea el parea ambitia unui om nebun. Insa Petru era rus, iar rusii nu au dus lipsa de cel putin doua lucruri: bani/resurse (caci resursele maicii Rusia sint nemarginite) si ambitii imense. Pentru a-si realiza acest vis tarevici-ul a apelat la o tehnica simpla: a angajat, in stil rusesc „de toti banii”, cei mai buni specialisti din Europa, i-a adus in Rusia si i-a pus in functii importante, ca sa-i conduca si sa-i invete pe rusi diverse „meserii” importante. Si asa toata Rusia, de la Kremlin pina in gubernia Tambov, de la scoala si armata, pina la ultimul birocrat contabil sau inginer a fost impinzita de specialisti nemti, francezi, italieni, olandezi sau suedezi.
Cu aceasta armata de straini Petru cel Mare a inceput sa faca minuni. Le-a taiat barba mujicilor rusi, le-a schimbat caftanele, i-a pus sa vorbeasca in franceza si germana, sa invete meserii si sa-si trimita copiii la scoli inalte. Cu ei a facut scoli, cu ei a facut armata si birocratia statului, cu ei a pus stapinire pe o mlastina din nord, construind unul dintre cele mai spectaculoase orase, noua capitala a Rusiei. Tot cu ei a construit un imperiu care chiar daca mereu a fost vazut de lumea occidentala ca un „outsider”, cei puternici au fost nevoiti de fiecare data sa-l accepte la „masa celor bogati”.
Aceasta armata de „mercenari” a fost rasplatita de Kremlin cu multi bani, onoruri si ranguri inalte. Multi dintre ei au devenit in timp cetateni onorabili ai Rusiei, chiar daca erau straini si aveau nume care pentru popor sunau straniu. Povestea spune ca autoritatile ruse, pentru a-i proteja de gura rea a poporului, a schimbat pina si gramatica rusa: numele germanice (in special ale nemtilor si olandezilor) care incepeau cu H – litera cu care incepe cel mai important cuvint vulgar rus si care permitea rusilor sa le vulgarizeze numele cu lejeritate – sa fie transcrise in rusa cu litera G. Astfel ca un Hegel sau Holderlin devenea Gheghel si Golderlin.
Petru a mai avut o ambitie mare. El a vrut sa aiba o flota imperiala puternica, cu care sa strabata lumea in cele patru zari si de care sa se teama toti dusmanii. Pentru asta a apelat la maestrii olandezi. Olandezii i-au invatat pe rusi sa faca primele corabii. E adevarat ca pe atunci Petru nu avea o echipa de fotbal, din simplul motiv ca nici olandezii inca nu jucau fotbal. Insa istoria se repeta. Lectia si modelul dat de Petru cel Mare este preluat si folosit si astazi. Olandezii, care cindva ii invatau pe rusi sa construiasca primele corabii, astazi ii invata sa joace fotbal. Ironia face ca prima lectie importanta de fotbal, invatata de la un maestru olandez, au aplicat-o unei importante echipe olandeze.
Marea lectie a lui Petru e simpla si e o formula de succes: nu te apuci sa reinventezi roata cind a facut-o altcineva cu mult inaintea ta, ci doar trebuie sa ai modestia, bunavointa si dorinta de a invata de la cei mai buni ca tine. Dupa ce o inveti bine, o adaptezi contextului si resurselor tale, iar acest lucru poate face minuni. Este una dintre putinele lectii frumoase si utile din istoria rusilor. In general, invatam din istorii tragice, intunecate sau din mari greseli. E bine sa invatam si din reusite, chiar daca sint reusitele altora, pe care nu-i prea iubim.
Indiana Jones rescrie istoria comunismului
(text aparut pe HotNews.ro + un trailer a filmului Soviet Generals of 70’s de Serghey Sonin, ca sa vedeti cum arata varianta sovetica a comunismului glamoure…)
Pe vremuri, faimosul Indiana Jones lupta, ca si Partidul Comunist de altfel, impotriva fascismului. Iar acum, „nitam-nisam”, acesta intoarce armele impotriva comunistilor. Partidul Comunist din Rusia s-a suparat si a cerut interzicerea ultimului film din seria Indiana Jones.
Cind Statele Unite nu mai au dusmani cu care sa se lupte, inseamna ca tara se afla in criza. „Pieile rosii” si „negrii”, cei care au jucat atita amar de vreme acest rol, nu mai pot fi „bad guys” pentru ca nu mai e politically corect. „Jappoes”, vesnicii eroi negativi, care au rezistat pina si bombelor „nevinovate” de la Hiroshima si Nagasaki, nu mai sint demult la moda, iar „arabii rai” sint mult mai „reali” in stirile TV decit in viata de zi cu zi.
In anii `90, cind comunismul din Europa de Est isi dadea obstescul sfirsit si pina si URSS, „imperiul raului”, disparea, la Hollywood – laboratorul ideal al noii ideologii –, s-a imbolnavit subit ditamai James… James Bond. Si s-a constatat: lipsa unui dusman pe masura dauneaza grav sanatatii. Iar cind agentul 007 se imbolnaveste, specialistii ideologiei „salvarii si fericirii” stiu bine ca situatia e grava. Atunci, se face un comitet de urgenta si se decide: sa vina cei mai buni specialisti sa rezolve situatia. In acest caz, Hollywood apeleaza la „cei mai buni” care fac ceea ce trebuie sa faca: reinventeaza dusmanul.
Cine sint cei mai buni? Pe cei mai buni in acest domeniu ii stie toata lumea. Ei sint Steven Spielberg si George Lucas. Ca orice magicieni, e suficient ca ei sa faca focus-pocus ca totul se rezolva. De data aceasta apare Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull. Iar Indiana Jones (Harrison Ford) nu e orisicine. Il stim de atitia ani si l-am vazut luptind cu toti raii lumii si rezolvind situatii si probleme incredibile. Indiana Jones se intoarce, iar de data aceasta trebuie sa lupte cu „fantoma lui Stalin”, intruchipata de sofisticata Irina Spalko (Cate Blanchett).
Acum doctorul Jones are un dusman pe masura, locotenent-doctor Spalko, medaliata cu 3 ordine Lenin, Erou al muncii socialiste, fiica devotata a Partidului comunist, care ingrozeste orice capitalist care si-a platit taxa la timp si mai ales pe cel care nu are asigurare, „preferata lui Stalin”, in ai carei „ochi reci” licaresc 3 litere. Cele 3 litere se rostesc cu teama, dar si cu respect si este poate cel mai tare brand sovietic: KGB.
Cele doua genii de la Hollywood stiu foarte bine lectia lui Hitchcock: cu cit eroul negativ este mai bine ales si mai bine interpretat, cu atit este mai mare efectul si succesul filmului. Eroina Irina Spalko reuneste toate ingredientele unui erou care sa te impresioneze: puternica, inteligenta, rece si distanta, inzestrata cu capacitati paranormale, devotata cauzei si, foarte important pentru rusi, joaca corect, nu triseaza.
Ma minunez ca Partidul comunist rus a reactionat cum a reactionat, condamnind filmul si cerind retragerea lui de pe piata rusa pe motiv ca ar „intina idealurile comuniste”. Total fals. KGB-ista Irina Spalko este unul din putinii comunisti care nu „intineaza cauza”, caci nu tradeaza, nu intra in cirdasie cu „dusmanul capitalist”, ci se „sacrifica pe altarul cauzei”.
Ea lucreaza dupa un vechi principiu inventat inca de pe vremea NKVD-ului, predecesoara KGB-ului: „stiu totul, iar ceea ce nu stiu, aflu”. Nu ca acest principiu ar fi strain unor institutii precum CIA, doar ca suna altfel cind sint spuse de dusman. Semnificativ insa e faptul ca Irina avea un vis, care nu era visul ei, ci visul lui Stalin. Ea vroia sa stie totul, nu de dragul cunoasterii, ci „pentru a avea putere asupra mintii omului”.
In veche traditie stalinista, ea stie ca forta cunoasterii este o arma, iar cea mai puternica arma este „arma mentala” care te ajuta sa detii puterea totala, visul atitor oameni politici si ideologi, vechi sau noi. Iar cind e vorba de vis, un filosof francez precum Deleuze ne avertizeaza: „Daca sinteti prinsi in visul altuia, sinteti niste oameni pierduti”. Asta se si intimpla pina la urma cu agenta KGB, insa nu ne dam seama daca Irina pleaca intr-o alta dimensiune paranormala, ori este „pierduta”.
Acum mai este o mare problema legata de lupta lui Indiana Jones cu „spectrele lui Stalin”. Mai toata presa rusa isi pune intrebare: Rusia (mostenitoarea URSS-ului) iese bine sau prost din aceasta confruntare? Intrebarea e cu atit mai actuala cu cit Rusia tocmai a dat, in decurs de o luna-doua, o multime de lovituri de imagine: Zenit cistiga cupa UEFA, finala UEFA Champions League s-a jucat la Moscova (iar una din finaliste e proprietatea unui rus), cu summit-ul NATO, Putin a iesit bine, coregrafia schimbarii de la Kremlin a fost spectaculoasa, Nationala de Hochei a cistigat Campionatul Mondial, iar Dima Bilan a cistigat Eurovision-ul. Si, iata, apare Spielberg si loveste cu Indiana Jones.
Eu tind sa cred insa ca KGB-ista Irina Spalko se inscrie mai degraba in aceasta serie victorioasa, caci iese foarte bine din incaierarea cu Indiana Jones. Dupa ce am vazut de nenumarate ori pe ecrane tot soiul de glamoure national-socialist, iata ca acum avem un produs perfect de tip nou „communism glamoure”.
Toata lumea a vazut ca „preferata lui Stalin” arata foarte bine si poate nu numai face fata faimosului erou american, ci poate chiar sa-l domine. Iar cind ii vezi alaturi (mai ales ca Indiana se si insoara si-si reintrageste familia, ceea ce devine cam plictisitor) parca te impresioneaza mai mult KGB-ista glamoure decit Indiana Jones.
Cum se comporta autoritatile cind un copac ti-a strivit masina
(un text aparut pe hotnews. pe bune asa s-a intimplat … si ar fi mai multe de spus. vad ca la comentarii pe hotnews unii ma freaca cu Asigurarea. Uf, ce sa zic: asigurarea e asigurare iar institutiile statului ramin cum le stim. Dar sa nu disperam… mai bine un Horoniko Orkestra…)
In Est, cel mai mare dusman al institutiilor statului este natura. Dusmanul declarat al acestora. Am uneori impresia ca scopul ei principal, cel putin in Est, si in mod special in Romania, e sa „faca de tot rahatul” (scuzati-mi expresia) institutiile statului.
De data aceasta natura s-a folosit de o furtuna, luindu-ma de martor si incercind sa-mi arate (a cita oara!) ca institutiile pentru care platim impozite la greu, sint total ineficiente. Iata o aventura nemiloasa din scumpul nostru Bucuresti.
Ora 0.12 minute (29 mai). Cel putin in sectorul 1, unde locuiesc, pe Bd. Mihalache, pe linistita alee, de vis-a-vis de „Ciuperca”, in acel moment era furtuna. Aud un zgomot ciudat, ies pe balcon si, semi-adormit, vad cum se prabuseste un copac imens peste propria mea masina. Recunosc ca e o priveliste spectaculoasa, mai ales ca era „live, de la fata locului”. Dar stiti cum e: cind e masina ta „realitatea” nu mai e ca la stirile de la ora 5.
Exista in Bucuresti un spirit aparte cind e vorba de solidaritate ad hoc. In citeva minute s-a strins lume, majoritatea vecini. Mai intai, fireste ca si-au mutat masinile cit mai departe de locul dezastrului, ceea ce era si normal, dupa care s-a trecut la fapte. Eu ca un om educat pe la rusi, am pus o intrebare grea: „Ce-i de facut?”. Impreuna cu „comitetul de stare de urgenta” incropit pe loc am conchis: cind natura vitrega te pune la grea incercare, tu, cetatean cinstit, care ai o singura slabiciune, aceea de a respecta codul penal si de a plati taxele fiscale la timp, trebuie sa pui si tu, la rindul tau, la grea incercare vigilentele institutii ale statului.
Zis si facut. Am sunat la 112. Mi s-a raspuns dupa un sir interminabil de apeluri. Dar important e ca mi s-a raspuns. Am raportat laconic, mai degraba amuzat de situatie decit impacientat: masina strivita de un copac… fara victime. Mi s-a raspuns la fel de scurt: „vom trimite un echipaj de politie si pompieri”. Dupa o lunga asteptare in care vecinii analizau de zor situatia si riscurile aferente, am primit un telefon in care eram intrebat ceva de genul „cum ajungem la adresa cu pricina ca nu gasim locul?”.
Era politia de sector (sectia 4), deci din zona, cu un echipaj de la descarcerare. Odata ajunsi, au constatat faptul s-au invirtit si cam atit. I-am intrebat daca nu fac un proces verbal, o constatare, ca daca tot traim intr-un stat modern si ne bazam pe hirtii, „vreau si eu una”, ca nu se stie cind am nevoie. Pina la urma si-au notat numele „propritarului” si, foarte important, data de nastere dupa care mi s-a explicat ca procesul verbal e doar pentru uz intern. „Daca ar fi fost o frauda, un caz penal, era altceva”, dar in cazul asta nu au ce face. „Si cum imi recuperez pagubele?” am intrebat eu in naivitatea mea.
„Pai pentru asta trebuie sa vina cei de la accidente sa va dea un act”. I-am rugat frumos sa-i anunte si sa vina sa constate „accidentul”. Dupa un timp raspunsul vine sec: „In cazul dumneavoastra, nefiind victime, ei nu se deplaseaza la fata locului, va trebui sa duceti masina pina acolo”. M-am uitat spre masina lipita de pamint, indoita rau, cu parprizul sarit, si am ris amar. Nu cred ca aceasta masina se va mai misca singura din loc. Am mai aflat, tot de la politie, ca pozele facute de mine nu pot fi luate ca proba. Era sa uit: au mai venit si cei de la Criminalistica, au fotografiat, si-au notat si ei numele si data nasterii, dar m-au anuntat ca pozele facute de ei nu pot avea relevanta in cazul dat. Era un echipaj „aflat in treaba”.
Asta a fost doar inceputul. Trebuia sa apara si institutia care raspunde de administratia domeniului public, faimosul ADP si care tine de administratia locala. Din spusele politistilor am aflat ca „ADP va rezolva totul”. Vor constata si imi vor da un act iar apoi vor „debarasa” copacul. Apropos, pentru copacul cu pricina se depusese cerere de taiere cu vreo patru ani in urma. (Toti vecinii stiau asta, cu exceptia mea care imi parcam masina sub copac). Vara trecuta, cei de la ADP au taiat tot ce le-a stat in cale, cu exceptia crengilor uscate si a acestui copac
In sfirsit , dupa vreo trei ore, au aparut cei de la ADP, salvatorii in care imi pusesem speranta. Comicul ajunsese deja grotesc. In fata aveam un tractor, din „ala” de care vedeti pe strada tot mai rar iar echipajul era pe masura: patru persoane care cu greu te puteau convinge ca pot tine o „drujba” in mina, ca de pix si acte ce sa zic. „Noi nu dam domle nici un act, noi doar taiem copacul si oricum sintem singurul echipaj in tot sectorul.” Mi-am dat seama ca ideea cu „recuperarea pagubei” e o iluzie si ca e mai bine sa merg sa ma culc. Pe la ora 4 au inceput sa zbirniie „drujbele”. Dimineata am iesit sa constat rezultatul. Copacul este taiat doar pina in dreptul masinii care inca mai zace sub trunchiul cazut.
Ar mai trebui sa trag concluzii, dar oare mai e de spus ceva? Daca, in plina campanie electorala, cint toti candidatii isi umfla muschii, institutiile functioneaza in halul asta, ce se intimpla in restul anului? Duminica imi propusesem sa merg la alegeri dar cind ma gindesc ca mai intii trebuie sa trec pe linga masina facuta zob, sa vad trunchiul inca prabusit peste ea, eu neavind nici o „dovada oficiala” in buzunar, parca intrebarea „eu cu cine votez?” nu-si mai are nici un sens.
Moscova – ghid de utilizare pentru microbisti si nu numai
(text aparut pe HotNews.ro + Billy’s Band care se asculta prin cluburile din moscova… )
Mi-am propus sa nu scriu niciodata despre fotbal. In Romania, din pacate, stirile despre sport sint reduse la stiri despre fotbal si de la Catalin Tolontan la Radu Cosasu, toti comenteaza (cind e vorba de sport), cu mici scapari, doar fotbalul. Vi-i imaginati pe cei doi comentind altceva decit fotbal in materie de sport? Eu da. Pe Cosasu comentind box si afirmind la o lovitura de K.O. a unui boxer „Iata critica ratiunii pure!” (fapt autentic si confirmat de R.C.), iar pe Tolontan comentind „in direct” un meci de sah.
Dar astfel de minuni nu se intimpla, caci prea multe „nimicuri” fotbalistice sint de comentat. Si eu admir fotbalul, dar nu voi vorbi despre el, ci despre Moscova, oras in care se joaca marea finala UEFA Champions League. Amicii care si-au luat bilete ma tot intreaba „cum e la Moscova?” Si eu le spun de fiecare data ca „Moscova poate fi de foarte multe feluri”, asa ca sa fie pregatiti. Pentru ei am intocmit un ghid minimal de utilizare a orasului. El suna in felul urmator (varianta scurta).
Aeroportul. Paradoxal, in ciuda faptului ca la Moscova totul e foarte mare, ba chiar imens, aeroportul e mic. Abia acum se construieste ceva de proportii. Atentie la birocratie. A nu se vorbi in plus si fara noima. A nu se glumi. Birocratia rusa e „serioasa”, nu stie de gluma si ii place sa i se raspunda la intrebari exact si la subiect. Orice zimbet si cuvint in plus creeaza suspiciuni. E de preferat sa fiti un „om fara insusiri”. Asta e valabil doar pentru relatia cu birocratia statului. Politie, GULAG, Armata Rosie (pina si) Biserica sint intreprinderi de stat, deci serioase.
Drumul spre oras. Daca aveti bani, e preferabil taxiul. Pretul nu depaseste 50 euro. Negociati fara probleme, cu toate ca engleza nu e punctul tare a rusilor. Daca nu va grabiti, puteti lua autobuzul care va duce pina la prima statie de metrou (Recinoy Vogzal) si de acolo, cu metroul ajungeti in orice colt al Moscovei. Preturile la transportul in comun sint aproximativ ca ale noastre.
Metroul. E unul dintre cele mai bune si mai functionale metrouri din lume. Nu exagerez. Fiecare garnitura vine in maxim 2 minute si te duce oriunde in Moscova, fara a avea nevoie de mai mult de 2 schimbari. Circula cu o viteza destul de mare, insa cum capitala Rusiei are o raza de aproximativ 100 de km, poti avea nevoie de minim o ora pentru a o traversa. E bine sa aveti o harta a metroului cu voi si, va rog, exersati cititul literelor kirilice.
S-ar putea ca numele statiilor sa nu fie trecute si cu litere latine si pina veti buchisi statia „Ma-ya-ko-v-s-k-a-ya” sa o fi pierdut demult. Fiecare linie are o culoare. Schimbarea de pe o linie/culoare pe alta se face la orice intersectie de linie, ca mai in toate metrourile. Pentru a traversa mai usor orasul, folositi „kolitevaia”, linia maro care le uneste pe toate (http://engl.mosmetro.ru).
Taxi. Nu cautati firmele galbene sau alte soiuri de insemne ale taxiurilor. Ele sint aproape inexistente. Insa nu disperati, caci taxi in Moscova inseamna orice masina care se misca. Tehnica e simpla si sigura, indiferent daca e amiaza sau miez de noapte. Se iese in strada sau bulevard si se intinde mina. In maxim 2 minute se opreste o masina.
Spui adresa la care trebuie sa ajungi. El iti spune pretul. Tu reduci 30% din suma, el accepta si tu te urci, plecati si ajungeti la locul stabilit. Tarifele sint exacte (cu aproximatie, fireste), preturile nu foarte mari (aproximativ ca cele din Bucuresti), insa distantele la Moscova sint mari. Toti ma intreaba daca sint „sigure”. Si eu i-am intrebat pe amicii mei de la Moscova si ei au ris. Sint foarte sigure, caci „rusii rai nu merg cu taxiul”, dupa zice un nou proverb urban.
Stadionul. E la locul lui si ca in toate stadioanele de fotbal din lume, lucrurile se intimpla la fel. Totul e sa fii in galeria care trebuie.
Preturi si localuri. Cind moscovitii va spun ca ceva e scump, trebuie sa se traduca prin „enorm, enorm de scump”. Mare atentie la crismele si restaurantele pe care le vizitati! A se comanda numai dupa un studiu amanuntit al „meniului” si mai ales al preturilor. Nu comandati fara a sti cit costa, caci puteti avea mari surpize. Nu mergeti in localurile „elitnnie” (de elita), caci acest termen nu mai desemneaza ceva cultural, ci economic. Inseamna ceva enorm de scump.
Daca va „temeti” de rusi, mergeti in localurile pentru „expati” (strainii, occidentali de regula). Astfel de localuri sint multe si se vorbeste numai in engleza si germana. Dar si ele sint destul de scumpe. Recomand bucataria caucaziana (georgieni, azeri sau armeni) sau uzbeca. Din bucatarie rusa recomand „blini” (clatite care pot fi umplute cu orice, mai ales cu icre rosii pentru atmosfera) si „pilimeni” (un soi de coltunasi care pot fi umpluti cu orice).
Pe strada, a se minca obligatoriu „kartoska” (cartofi copti si umpluti cu tot soiul de ingrediente), care sint la tot pasul. Daca vreti sa vedeti lumea „glamour” a „noilor rusi”, vizitati localurile de pe „Rublyovka”. Insa va trebuie multi bani si chiar si asa, s-ar putea sa nu treceti „face control-ul”.
Nu va propuneti sa vizitati Kremlinul si Piata Rosie. Oricum veti trece pe acolo. In rest, puteti vizita orice va recomanda ghidurile turistice.
Brand-ul „roman” sau „Romania” s-ar putea sa nu va foloseasca la nimic. Spre deosebire de brand-uri precum „bulgar” „ungur” sau „ceh” care spun destul de mult pentru rusul de rind, brand-ul „roman” este, din pacate, nefunctional. Dar asta sa nu va descurajeze, caci e mai bine sa nu spuna nimic, decit sa spuna prea multe. In acest caz, folositi-l pe post de „brand exotic”.
Veti fi surprinsi de cit de curiosi pot fi rusii si ca nimic din ce erati convinsi ca „stiti” despre rusi nu e chiar asa. Prea des „brandul de tara” contine si o multime de prejudecati. Iar ultima gluma a lui Abramovici e tipic ruseasca (adresata echipei sale): „Oricum veti merge in Rusia, numai ca nu stiu inca daca la Moscova sau in Siberia”. Raspunsul il vom afla dupa meci.
Cind va veti intoarce acasa totul vi se va parea foarte mic, linistit si ieftin.
Cui ii este teama de Armata Rosie?
(text aparut pe HotNews.ro)
Zilele acestea are loc la Moscova marea schimbare: Putin da stafeta noului lider de la Kremlin, Medvedev, iar el trece in functia de prim-ministru. Ca evenimentul sa fie bine punctat, s-a apelat la o veche strategie a PR-ului sovetic, spectaculoasa si care merge la inimile rusilor. Acest eveniment nu este altul decit vechea parada militara de 9 mai, Ziua Victoriei (Armatei Rosii).
Dupa 18 ani de pauza, Rusia reia paradele militare in vechea traditie sovietica. Tehnica militara, de la tancuri, rachete, avioane si alte echipamente grele, care au lipsit de la editiile precedente de dupa caderea comunismului, isi vor face din nou aparitia in Piata Rosie. In ultimii ani, paradele aveau mai degraba un accent comemorativ, fapt pentru care isi cam pierdusera din spectaculozitate.
Pentru a nu ne aduce aminte de vremurile sovietice, Putin vine sa ne linisteasca: „Noi nu amenintam pe nimeni. Este o demonstratie a potentialului nostru in materie de aparare.“ Sincer, eu il cred pe cuvint. Aceste cuvinte spun de fapt ca demonstratia are un scop intern si nicidecum unul extern. Putin vrea sa produca un efect de imagine in primul rind pentru propriul sau popor, caci vechii dusmani, si in mod special, vechiul rival SUA cunosc foarte bine situatia armatei ruse.
Toate declaratiile alarmiste ale Pentagonului sint de fapt niste trucuri propagandistice vechi, ca si trucurile de imagine ale Kremlinului, de altfel.
Am citit zilele acestea citeva rapoarte ale Institutului rusesc pentru strategie nationala si datele pe care le furnizeaza in legatura cu armata rusa. Situatia este destul de sumbra. Oricit de optimisti ar fi analistii din domeniu concluziile referitoare la realitatea armatei ruse sint similare: situatia actuala a armatei ruse este dezastruoasa. Fireste ca aceasta analiza e facuta mereu prin comparatie fata de perioada de glorie a Armatei Rosii, cind bugetul pentru inarmare era aproape nelimitat.
Nu sint specialist si nu as putea sa explic toate datele tehnice din limbajul militar codificat, insa as incerca sa dau citeva detalii care spun enorm de mult despre situatia actuala a armatei ruse. Totul se reduce la doua probleme mari si late.
Prima este legata de resursele umane calificate, capitol la care rusii se pare ca au stat destul de bine intr-o anumita perioada. A doua problema e legata de situatia tehnicii de razboi. Daca e sa sintetizez, problema resurselor umane, a cadrelor militare calificate, ea se reduce, la doua fenomene: pe de o parte, armata a trecut printr-un proces major de “imbatrinire”, iar pe de alta parte, noile cadre au nevoie de un timp mult mai lung de calificare decit faimoasa generatie a “generalilor anilor ’70”.
De exemplu, 80% din aviatorii de clasa 1 au intre 40 si 45 de ani, ceea ce inseamna ca sint in pragul pensionarii. In anii ’80 ajungeai aviator clasa 1 la virsta de 28-29 de ani, pe cind astazi, abia la 35-37 de ani. Deasemenea, un alt fenomen important este plecarea in sectorul privat a unui numar destul de mare de specialisti de prim rang din armata.
La al doilea capitol, cel tehnologic, lucrurile nu stau mai incurajator. Aici se pare ca situatia, cel putin din punct de vedere statistic, pare si mai dezastruoasa (cel putin pina in anii 2004 cind s-a inceput reabilitarea armatei prin cresterea bugetului).
Sa dau doar citeva exemple: din dispozitivul de 1.800 de avioane de lupta, 1.200 au nevoie de reparatii capitale. Majoritatea avioanelor care ne sint prezentate azi ca “mari” inovatii sint de fapt niste prototipuri din anii ‘80 sau modele vechi imbunatatite. Din cele 20.000 de tancuri existente, 9.000 sint nefunctionale. Situatia flotei este si mai tragica: pina in 2010, din cele 35 de vapoare de lupta (din zona oceanica), nu vor ramine functionale decit 10; iar din cele 30 de submarine ale flotei Marii Negre, nu au ramas decit 2 (din care unul este in reparatii de 8 ani). Cea mai puternica flota maritima a Rusiei, cea din Marea Nordului, a pierdut in decurs de 13 ani 50% din submarine si 80% din “kreisere”, iar potentialul ei de lupta s-a diminuat de cel putin 3 ori.
Analistii mai pesimisti pun problema intr-o maniera radicala: ce s-ar intimpla astazi daca Rusia ar fi invadata? De cine sa fie invadata? Pai fireste, de cei cu cel mai mare potential militar, adica de SUA si NATO. Raspunsul lor e simplu si destul de sumbru. In 1987, Moscova se afla la o distanta de 1.700 de km de primul obiectiv militar al NATO, astazi se afla la o distanta de 600 km si la 20 de minute de zbor.
Atunci, URSS putea riposta prin 2.500 de avioane de lupta, plus cele 600 de aparate de zbor ale aliatilor din Pactul de la Varsovia. Astazi, celor 2500 de aparate de zbor ale armatei NATO, i s-ar putea opune o armata de 600 de avioane rusesti, din care insa nu se stie cite ar putea sa isi ia zborul. E o situatie grava, fireste, pentru o tara care vrea sa se prezinte ca o superputere. Ar ramine totusi sa se apere cu singura arma, dar si aceea de productie sovietica, arma nucleara.
Dar la parada, Putin si Medvedev vor sta probabil cocotati pe Mausoleul lui Lenin, la fel ca si vechii lideri sovietici, salutind ruinele Armatei Rosii, prezentate poporului ca noua Armata Rusa. Cei doi insa stiu foarte bine ca acestea pot fi ultimele aparate de razboi daca economia Rusiei nu este pusa pe picioare. Poate de aceea noul proiect ambitios al Kremlinului este modernizarea economica a Rusiei.
Moscova, ca anexă a literaturii ruse
(text aparut in Adevarul literar si artistic 2008-05-07 + Bulat Okudjava cu al sau Ah Arbatul meu!)
Moscova este un oraş rusesc, o ştim cu toţii. Spre deosebire de Petersburg, o altă capitală a Rusiei, Moscova este un oraş mult mai rusesc. Petersburgul, poate primul oraş modern al Europei, căci întîi a fost gîndit şi planificat, după aceea construit, a fost un oraş-exil pentru nobilimea rusă.
A trebuit să curgă mult sînge pe Neva pentru ca oraşul să capete un autentic iz rusesc. Moscova este însă şi Rusia vechilor ţari, şi cea a lui Stalin, şi cea lui Putin.
De aceea, poate o frază cehoviană precum „să mergem la Moscova, la Moscova!” are o încărcătură atît de mare pentru ei, frază care ne-a molipsit şi pe noi, cei care locuim departe de ei şi ne hrănim din alte obsesii. În acelaşi timp e bine să ţinem cont şi de sfatul moscoviţilor care ne avertizează că „Moscova, totuşi, nu e Rusia.”
„Aici s-a bătut Esenin cu Maiakovski”
Deci, „La Moscova!” Unul dintre lucrurile care mă fascinează ori de cîte ori merg la Moscova şi hoinăresc cu amicii mei prin oraş e modul în care-şi povestesc oraşul apelînd la un soi de „istorie literară” a oraşului. Mai fiecare colţ şi clădire din vechiul oraş este legat de un scriitor semnificativ, un eveniment literar sau unul „fictiv” din literatură. „Aici a stat Alexandr Sergheevici Puşkin”, „Aici s-a bătut Esenin cu Maiakovski”, „Aici a locuit Ţvetaeva”, „Aici s-a duelat poetul X”, „Aici a fost găsit beat Venicika Erofeev” şi continuă aşa un şir de identificări geografico-literare încît ai impresia că Moscova este un spaţiu-anexă a literaturii ruse.
Acest lucru, de exemplu, nu l-am întîlnit niciodată în România. Cu excepţia Iaşiului, nicăieri aici nu se face atîta caz de „istoria literară” a oraşului. În România urbană există o raportare la literatură de o manieră anecdotică, de crîşmă. În spaţiul urban românesc, „istoria literară” a oraşului este mai degrabă folclorizată, în timp ce ruşii au un exces de zel în mitizarea ei. Acolo expresia „un poet este mai mult decît un poet” are un sens aparte. Locurile sînt ritualizate, fiecărui loc i se găseşte o poveste exemplară, „fondatoare” de mituri literare. Nici măcar maşinăria actuală de produs VIP-uri nu reuşeşte să ia faţa „Poetului”. Există ceva religios în acest raport.
Strada Arbat este un fel de Mecca a istoriei literare moscoviteÎnsă Mecca „istoriei literare” a oraşului Moscova este strada Arbat (Starîi Arbat) pe care poetul şi bardul Arbatului, Bulat Okudjava, o cîntă: „Ah, Arbatul meu, tu eşti Patria mea!” Strada datează din secolul XIV şi apare în letopiseţele Moscovei în cumplitul an 1492, cînd oraşul a ars din temelii. Numele de Arbat vine, după cum tălmăcesc specialiştii, de la cuvîntul arab „rabat”, cel care definea „periferia oraşului.”
Strada începe din spatele Kremlinului, fiind cîndva periferia oraşului Alb (cel care era înconjurat de zidurile Kremlinului). Începînd cu sec. XVII, strada devine cel mai important centru comercial şi treptat ajunge unul dintre cele mai atractive locuri din Moscova. Începînd cu anul 1908, pe aici începe să circule un tramvai, iar odată cu anii 1970 ea devine, aşa cum o ştim şi astăzi, o stradă pietonală. Strada a devenit locul de întîlnire a boemei moscovite, locul de promenadă a turiştilor străini şi chiar dacă în ultimii ani a căpătat un aer mai comercial, întîlneşti „istoria literară” a străzii la tot pasul.
Oraşul caselor memoriale
Orice moscovit cult îţi va arăta casa nr. 53 în care Puşkin a stat cu tînăra lui soţie şi în ciuda faptului că „a fost fericit, nu a scris nici un rînd”. În aceeaşi casă va urma povestea Mariei Ţvetaeva, care a închiriat un apartament pe motivul „că aici a stat Puşkin”. Nr. 53 mai este legat şi de Piotr Ceaikovski, dar şi de Vladimir Maiakovski sau Vsevolod Meyerhold. După casa nr. 53 va urma imediat povestea casei nr. 55, situată alături şi în care a stat „însăşi” Andrei Belîi.
Dacă ai noroc să ai un ghid, el nu va uita să-ţi arate casa nr. 9 unde a fost faimoasa cafenea „Arbatsky podval” în care nedespărţiţii Esenin şi Mariengof îşi făceau veacul şi din cînd în cînd îşi făcea apariţia „bluza galbenă” a lui Maiakovski. Fireşte ţi se vor arăta monumentele lui Puşkin şi Okudjava, ţi se va spune că despre Arbat au scris de la Tolstoi la Rîbakov, şi cu siguranţă ţi se va arăta fresca dedicată celui mai iubit erou underground, poet şi cîntăreţ rock, Viktor Ţoi. Acestea şi multe alte „aventuri” literare se pot „întîmpla” pe o mică stradă din Moscova, numită Arbat.
Vinni Puh Goes Visiting
un dese animat sovietic care a facut istorie…. Vinni Puh a devenit unul din eroii folclorului sovietic.
filmul este titrat in englezeste