Zilele Literaturii Române la Chişinău
În perioada 19-21 mai 2010, la Chişinău va avea loc prima ediţie a Zilelor Literaturii Române. Trei zile în care cititorii vor avea ocazia să se întîlnească cu importanţi scriitori din Republica Moldova şi România.
Evenimentul va cuprinde conferinţe, lecturi publice şi dezbateri la care vor participa: Gabriela, Adameşteanu, Vladimir Beşleagă, Aurelia Borzin, Iulian Ciocan, Constantin Cheianu, Dumitru Crudu, Claudiu Komartin, Dan Lungu, Eugen Negrici, Doina Ruşti, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu, Varujan Vosganian.
„Cît de diferiţi sîntem e greu de spus. Cît de asemănători sîntem e poate mai uşor. Nu ar trebui să ne sperie nici una din întrebări. Ştim însă un lucru foarte sigur: Pentru a avea o relaţie normală e nevoie de o (re)cunoaştere reciprocă.
Prin acest proiect ce reuneşte scriitori „de pe ambele maluri” ne propunem să facem un prim pas spre încetarea reproducerii ignoranţei şi necunoaşterii reciproce. La această primă ediţie, vom încerca să răspundem la cîteva întrebări simple: de ce ne cunoaştem atît de puţin? Ce s-a întîmplat şi ce se întîmplă cu noi , cu poezia şi literatura noastră? Cîteva zile la rînd, importanţi scriitori de limbă română, din ambele ţări, vor citi pentru publicul larg fragmente din cărţile lor, vor discuta şi vor încerca să ofere soluţii pentru o mai bună înţelegere a fiecaruia dintre noi.”
Vasile Ernu (coordonatorul proiectului)
Program:
- Miercuri, 19 mai
Ora 17.00 – Lectură & întîlnire: Varujan Vosganian – Cartea şoaptelor (cartea anului 2009)
Locul: Librăria din Centru, Bd. Ştefan cel Mare, nr. 126
Ora 19.00 – Lecturi & dezbateri: RO şi MD sau ce ştim unii despre alţii? (LIVE pe privesc.eu)
Locul: Restaurantul Passepartout, Str. M. Kogălniceanu, nr. 62
Invitaţi: Vladimir Beşleagă, Dumitru Crudu, Doina Ruşti, Varujan Vosganian
Moderator: Vasile Ernu
- Joi, 20 mai
Ora 11.00 – Conferinţă: Eugen Negrici – Literatura română în comunism
Locul: Universitatea de Stat “A. Russo” din oraşul Bălţi, Sala de conferinţe, bloc 1, Str. Puşkin nr. 38
Ora 17.00 – Lecturi & discuţie: Dan Lungu şi Doina Ruşti – Literatura despre comunism: eliberare, revoltă, nostalgie
Locul: Librăria din Centru, Bd. Ştefan cel Mare, nr. 126
Ora 19.00 – Lecturi & dezbateri: Literatura română în tranziţie. Teme şi tendinţe (LIVE pe privesc.eu)
Locul: Restaurantul Passepartout, Str. M. Kogalniceanu, nr. 62
Invitaţi: Gabriela Adameşteanu, Constantin Cheianu, Iulian Ciocan, Dan Lungu
Moderator: Vitalie Ciobanu
- Vineri, 21 mai
Ora 11.00 – Conferinţă: Eugen Negrici – Literatura română în comunism
Locul: Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Filosofie, blocul central, aula 511, Str. Mateevici nr. 60
Ora 15.00 – Lecturi Urbane (un nou proiect în Chişinău)
Locul: Parcul Central – Aleea Clasicilor
Ora 17.00 – Lectură & întîlnire: Gabriela Adameşteanu – Dimineaţă pierdută
Locul: Librăria din Centru, Bd. Ştefan cel Mare, nr. 126
Ora 19.00 – Lecturi & dezbateri: Poezia tînără din Republica Moldova şi România (LIVE pe privesc.eu)
Locul: Restaurantul Passepartout, Str. M. Kogalniceanu, nr. 62
Invitaţi: Aurelia Borzin, Claudiu Komartin, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu,
Moderator: Emilian Galaicu-Păun
Prezentarea volumelor: Noua poezie basarabeană (Editura ICR) şi Noua poezie din România (Editura Cartier)
Ora 21.00 – Concert: Formaţia TRIGON
Locul: Teatrul Municipal “Satiricus I. L. Caragiale”, Str. Mihai Eminescu, nr. 55
Organizatori: Institutul Cultural Român, Centrul Naţional al Cărţii
Co-organizatori: Primăria Municipiului Chişinău, Editura Cartier, Revista Punkt
Parteneri: Restaurantul Passepartout, Revista Contrafort, Revista Plic, Centrul de Carte Germană, privesc.eu, Hotel Manhattan
Date Contact: 0693 80512 (MD), 0723 913 486 (RO) / v_ernu@yahoo.com
Prezentarea scriitorilor invitaţi:
Gabriela Adameşteanu
Gabriela Adameşteanu (născută în1942) este una dintre cele mai cunoscute şi traduse scriitoare din România. Drumul egal al fiecărei zile (Ed. Cartea Româneasca, 1975) este un roman publicat în Franţa (Gallimard, 2009) şi Bulgaria (Balkani, 2007). Dimineaţa pierdută (Ed. Cartea Românească, 1984) a fost reeditat de mai multe ori şi tradus în peste opt limbi. Întîlnirea (Ed. Polirom, 2003, 2007, 2008) a apărut în Bulgaria, Ungaria, Italia. Prozele din cele două volume, Dăruieste-ţi o zi de vacanţă (Ed. Cartea Românească, 1979) şi Vara-primavara (Ed. Cartea Românească, 1989) au fost şi ele traduse în mai multe limbi. A primit importante premii naţionale: Premiul de Debut şi Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei.
Vladimir Beşleagă
Vladimir Beşleagă (născut în 1931) este unul dintre cei mai importanţi scriitori din Republica Moldova. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova (1955) unde şi-a dat doctoratul din creaţia lui Liviu Rebreanu. Debutează cu o carte de copii, Zbînţuilă (1956). Pentru o perioadă continuă cu acest gen literar Vacanţa mea (1959), Buftea (1962), Găluşca lui Iluşca (1963), dar abordează şi proza scurtă. Aceasta va fi inclusă în volumul La fîntîna Leahului (1963). Cartea care însă l-a consacrat este romanul Zbor frînt (1966). Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine este un roman depus spre editare în 1972, dar care va vedea lumina tiparului abia în 1988. Alte romane: Acasă (1976), Ignat şi Ana (1979), Durere (1979), Sînge pe zăpadă (1985), Cumplite vremi (1990).
Aurelia Borzin
Aurelia Borzin (născută în 1984) este poetă şi jurnalistă. A debutat cu volumul de versuri Nesomn pentru demenţi (Ed. Prut Intenaţional, 2003; Premiul Institutului Cultural Român pentru debut în literatură, Premiul Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova). În 2007, publică volumul Pansamente (Ed. Cartier) care obţine Premiul Tineretului in Domeniul Literaturii si Artelor. A publicat deasemenea, versuri în antologiile: Noua poezie basarabeană, (Bucureşti, 2009), Erupţia rostirii sau Generaţia „Clipei Siderale” (Chişinău, 2005), Minune de gînd (Blaj, 2003).
Constantin Cheianu
Constantin Cheianu (născut în 1959) este autor de teatru, prozator, jurnalist. Unsprezece din textele sale dramatice au fost montate în teatre din Moldova şi România. A susţinut lecturi în România, Germania, Elveţia. Deţine Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru dramaturgie (1998) şi pentru proză (1999). Spectacolul după piesa sa, Plasatoarele, a fost distins cu Marele Premiu al Festivalului de dramaturgie din Moldova (1998), iar în 2008, spectacolul Monkberry a cucerit Marele Premiu al Festivalului de dramaturgie contemporană, organizat de Teatrul Satiricus. La Editura Cartier i-au apărut volumele Totul despre mine! (1999), Sex & Perestroika (2009).
Iulian Ciocan
Iulian Ciocan (născut în 1968) a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Transilvania din Braşov, în 1995. Este autorul volumelor de critică literară Metamorfoze narative (Ed. Arc, Chişinău, 1996) şi Incursiuni în proza basarabeană (Ed. Arc, Chişinău, 2004). În 2007, publică la Editura Polirom romanul Înainte să moară Brejnev, tradus şi în limba cehă. A publicat proză scurtă şi articole în revistele Contrafort, Sud-Est, Basarabia, Familia, Observator cultural, Secolul 21 şi Labyrint (Cehia). Este comentator al postului de radio Europa Liberă, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România, membru al PEN-Club din Republica Moldova.
Dumitru Crudu
Dumitru Crudu (născut în 1968) este unul dintre cei mai importanţi poeţi, prozator şi dramaturgi contemporani. A iniţiat în 1999, împreună cu Marius Ianuş, un nou curent literar, “Fracturismul”. Este cîştigător al multor premii literare. După piesele sale s-au montat spectacole de teatru şi s-au realizat filme în Republica Moldova, România, Italia, Camerun, Haiti, Bulgaria, Franţa, Germania şi Suedia. A publicat: Falsul Dimitrie (1994), E închis, vă rugăm nu insistaţi (1994), Şase cînturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996), Crima singeroasă din staţiunea violetelor (2001), Salvaţi Bostonul (2001), Poooooooooate (2004), Duelul şi alte texte (2004), Steaua fără… Mihail Sebastian (2006), Oameni ai nimănui (2007), Măcel în Georgia (Ed. Polirom, 2008).
Claudiu Komartin
Claudiu Komartin (născut în 1983) a debutat cu volumul Păpuşarul şi alte insomnii (Editura Vinea, 2003) . În 2007 i se acordă Premiul Naţional „Mihai Eminescu” Opera Prima, Botoşani şi Premiul „Promethevs” pentru debut. Al doilea volum de versuri, Circul domestic, a apărut în 2005, la Editura Cartea Românească şi a primit în 2007 Premiul pentru poezie al Academiei Române. Poemele sale au fost traduse şi publicate în germană, franceză, sîrbă, slovenă, spaniolă, cehă, maghiară şi coreeană. Traduce din limba franceza şi este coautor al piesei de teatru Deformaţii, montată în 2008 la Bucureşti. În 2009, publică la Editura Cartier volumul de versuri Un anotimp în Berceni.
Dan Lungu
Dan Lungu (născut în 1969) este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori din noua generaţie, cărţile sale fiind publicate în mai multe limbi: franceză, germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, greacă şi turcă. A publicat romanele Raiul găinilor (2004, 2007, Ed. Polirom), Sînt o babă comunistă (2007, Ed. Polirom), Cum să uiţi o femeie (2009, Ed. Polirom). La aceeaşi editură a mai publicat două volume de proză scurtă, Băieţi de gaşcă (2005) şi Proză cu amănuntul (editia a II-a, 2008). A coordonat, împreună cu Radu Pavel Gheo, volumul colectiv Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism, şi cu Lucian Dan Teodorovici volumul Str.Revoluţiei nr. 89 (Ed. Polirom 2009). A fost distins cu numeroase premii.
Eugen Negrici
Eugen Negrici (născut în 1941) este critic, istoric literar şi profesor de literatură română contemporană la Universitatea Bucureşti. A publicat numeroase volume dintre care amintim: Antim. Logos şi personalitate (Minerva, 1971), Expresivitatea involuntară (Cartea Românească, 1977), Figura spiritului creator (Cartea Românească, 1978), Imanenţa literaturii (Cartea Românescă, 1981), Introducere în poezia contemporană (Cartea Românească, 1985), Sistematica poeziei (Cartea Românească, 1988), Literature and Propaganda in Communist Romania (Editura FCR, 1999), Literatura română sub comunism, vol. I, Proză (2002), vol. al II-lea, Poezia (2003). În 2008, publică la Cartea Românească volumul Iluziile literaturii române care va fi declarat “Cartea anului” pe 2008.
Doina Ruşti
Doina Ruşti, cunoscută mai ales prin romanul Fantoma din moară (Ed. Polirom, 2008), distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A publicat romanele Omuleţul roşu (Ed. Vremea, 2004), Zogru (Ed. Polirom, 2006), Lizoanca la 11 ani (Ed. Trei, 2009), Cămaşa în carouri şi alte 10 întîmplări din Bucureşti (Ed. Polirom, 2010) precum şi numeroase povestiri. Unele dintre scrierile sale au fost traduse sau sunt în curs de traducere în bulgară, franceză, spaniolă, italiană şi maghiară. Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor din România 2009, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti 2006; Premiul revistei Convorbiri literare 2006, Medalia de Aur a Schitului Darvari pentru merite literare 2008.
Alexandru Vakulovski
Alexandru Vakulovski (născut în 1978) este poet şi prozator. Redactor fondator al revistei web Tiuk! (k-avem kef). Publică eseuri, proză, poezie, teatru şi critică literară în majoritatea revistelor culturale din România. În 2002 publică romanul Pizdeţ care va deveni un roman de referinţă în literatura română postrevoluţionară. Volume publicate: Oedip, regele mamei lui Freud (poezie, 2002), Ruperea (teatru, 2002), TU (poezie, împreuna cu Mihai Vakulovski, 2002), Letopizdet. Cactuşi albi pentru iubita mea (roman, 2004), Ecstasy (poezie, 2005), Bong (roman, Ed.Polirom, 2007). La Editura Cartier este în curs de apariţie un nou roman marca Vakulovski.
Elena Vlădăreanu
Elena Vlădăreanu (născută în 1981) lucrează în presă, iar în prezent realizează emisiunea „Timpul Prezent”, la Radio România Cultural. În 2002, îi apare volumul Din confesiunile distinsei doamne m. În acelaşi an, apare la Editura Timpul, volumul Pagini, considerat debutul oficial, reeditat în 2003 la Editura Vinea. Tot in 2003 publică volumul Fisuri la Editura Pontica. În 2005 îi apare al treilea volum de versuri, Europa. Zece cîntece funerare. O selecţie din textele ei a aparut în volumul No More Poetry. New Romanian Poetry (Heaventree Press, 2007). În 2009, publică la Editura Cartea Românească volumul de versuri: Spaţiu privat. Cu 33 de ilustratii de Dan Perjovschi.
Varujan Vosganian
Varujan Vosganian (născut în1958) este un cunoscut scriitor, om politic şi economist. Este doctor în economie. În perioada 2006-2007 a fost Ministru al Economiei şi Comertului, iar în 2007-2008 a fost ministru al Economiei şi Finanţelor. Dintre lucrările publicate, menţionăm: Contradicţii ale tranziţiei la economia de piaţă (Ed. Expert, 1994), Statuia Comandorului (proză, Ed. Ararat, 1994, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), Samanul Albastru (poezii, Ed. Ararat, 1994), Ochiul alb al reginei (poezii, Ed. Cartea Româneasca, 2001), Iisus cu o mie de braţe (poezii, Ed. Dacia, 2004). În 2009 publică la Editura Polirom romanul Cartea şoaptelor care va lua Premiul pentru proză al revistei Observator Cultural şi va fi declarată “Cartea anului”.
Berlin, Torino, Chisinau, Moscova… stop
Dupa Berlin vine Torino. Dupa Torino vine Chisinau. Dupa Chisinau vine Moscova (zic mai tirziu depsre asta). Stop.. vine norul… fumul? care? schimbam avionul, luam masina.. spre est mergem cu altceva…
Ceva de genul asta / Splin – Fara frine (nou)… ideea e simpla: masina e autentica, frine nu are, fumul de jos poate fi mult mai periculos decit ala din vazduh, de aceea plutesti… intelegeti… sa ascultam… si de miine la treaba…
Come and See / NOT FOR KIDS!
Despre razboi ca e 8-9 mai. Cind am vazut acest film mi-am schimbat radical ideile despre ce inseamna un razboi. Este poate cel mai important film despre razboi, despre semnificatia unui astfel de eveniment. Are la baza afirmatia din Apocalipsa lui Ioan capitolul 6: Vino si vezi! / Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: “Vino şi vezi.”
Regia: Klimov Elem / Scenariu: Adamovich Ales, Klimov Elem / Imagine: Rodionov Alexey / Muzica: Yanchenko Oleg / Distributia: Kravchenko Alexey, Mironova Olga, Lautsyavitchus Lyubomiras, Bagdonas Vladas, Lumiste Yurs, Lorents Victor, Rabetsky Kazimir, Tilicheev Evgheniy, Berda Alexander. Filmul a fost lansat in 1985… aproape incredibil. (prima parte, dupa care puteti vedea mai departe pe youtube…)
Go To Berlin
… cum cinta niste baieti simpatici…
În perioada 28 aprilie – 8 mai sint invitat la Berlin, în cadrul proiectului International Knot.
• Pe 30 aprilie, la ora 19.00, la Kulturforum, Berlin, voi avea o prezentare pe tema Actualitatea undergroundului sovietic.
• Pe 5 mai, la ora 17.00, la Mariannenplatz, Berlin, voi avea o seară de lectură şi discuţii în jurul cărţilor mele: Născut în URSS şi Ultimii eretici ai Imperiului.
La eveniment vor fi invitaţi artişti vizuali, teoreticieni şi scriitori din mai multe ţări din Europa.
Knot este o platformă mobilă pentru producţie şi prezentare artistică ce ocupă diferite zone publice în oraşele Berlin, Varşovia şi Bucureşti, de la sfîrşitul lunii aprilie pînă la sfîrşitul lunii octombrie 2010. Conceput ca un loc nomad şi temporar, Knot creează un cadru inovator pentru interpretarea ritualurilor, atît a celor cotidiene, cît şi a celor mai puţin obişnuite. Knot este un spaţiu nou pentru experimentarea unor moduri diferite de interacţiune şi cooperare, pentru schimbul cunoaşterilor teoretice şi practice şi pentru testarea unor modalităţi variate de implicare în sfera publică.
Spaţiul central pentru toate activităţile proiectului constă într-o unitate special concepută, adaptabilă diverselor situaţii urbane întîlnite şi care poate inspira o discuţie mai amplă despre forma agorelor de mîine. Cu o structură uşor de transportat şi extins, această unitate mobilă este potrivită unei multitudini de funcţiuni eterogene şi creează un adăpost temporar şi ospitalier pentru activităţi variate, multe dintre ele simultane. http://www.knotland.net/
The Pixels & The MOOoD
Daca n-as sti ca-s romani as zice ca-s din UK. Cele doua trupe merita tot respectul si admiratia: THE PIXELS (Dancing on me) si The MOOoD (Back in the Shop).
Cine asculta acest cintec, nu-si mai gaseste linistea
… zice ultimul cintec de mai jos. Despre fata asta, Alina Orlova, am mai spus cite ceva aici si aici. Mie mi-a placut si o urmaresc. Cinta ca deobicei in lituaniana, rusa si engleza. Citeva noi piese descoperite recent. Are si piese pe tema emigratiei care sint foarte tari: “nimeni nu se roaga unui Dumnezeu care a emigrat” (din ce mi-au tradus amicicii lituanieni).
Nu va temeti, tovarasi, Lenin s-a privatizat!
Ultimii Eretici ai Imperiului. capitolul XLI
În care Vasiliy Andreevici observă că secta „intelectuală” produce doar viruşi care aduc moartea şi cum pentru a înţelege ce se întîmplă cu cei „vii”, ar trebui să intrăm pe tărîmul „cadavrelor” şi în care aflăm istoria politică a „cadavrului nr. 1”, Vladimir Ilici Lenin, şi cum a devenit „Mausoleul lui Lenin” centru politic, muzeu, loc de pelerinaj şi operă de artă, şi, mai ales, una din cele mai profitabile afaceri: deci nu vă temeţi tovarăşi, Lenin s-a privatizat!
Dragă A.I.,
Îţi mulţumesc pentru mesaj şi pentru gînduri. Există un teritoriu, o zonă, un spaţiu pe care nu aş permite nimănui să-l colonizeze. Nu vreau să las nimănui să-mi „politizeze”, să ia în „stăpînire”, propria mea intimitate şi lucrurile la care ţin cel mai mult. „Gulag-ul” meu intim nu vreau să-l împart cu nimeni, nici măcar cu oamenii dragi, nici măcar cu Dumnezeu. Cu aceştia din urmă aş accepta să negociez şi poate chiar să mă lupt pentru fiecare milimetru, pentru fiecare emoţie şi sentiment de ură sau de iubire, de nostalgie sau de disperare, pentru fiecare convingere sau îndoială. Cu ei accept să am un front deschis, însă cu nimeni altcineva, mai ales cu „hienele” puterii acestei lumi.
Atîta timp cît încă nu mi-au crescut aripi, vreau să fiu tratat ca o fiinţă umană, o fiinţă care are nevoie de linişte şi deplin control asupra ultimului bastion necucerite de „celălalt”, care este propria mea intimitate. Este ultima „cetate a soarelui” care mai poate fi apărată şi care în ultimele veacuri stă sub asediu. Sîntem pe cale să pierdem şi această ultimă bătălie. Senzaţia tot mai puternică pe care o am în ultima perioadă e că duşmanul a trecut demult linia frontului şi că noi de fapt am rămas uitaţi undeva în spatele lui. Că bătălia a avut loc de ceva timp, iar noua putere s-a instalat şi că pur şi simplu am uitat că ei, cei ce ne conduc azi, sînt de fapt cei care ne-au cucerit, vechii duşmani. Am uitat că noi sîntem robii lor şi acum mimăm fericirea. Am uitat că singurul nostru mod de a reacţiona, de a ne revolta în spatele frontului, e să devenim partizani. Dar cum bătălia se duce pe teritoriul intimităţii tale, e greu să fii partizanul propriei tale fiinţe: să nu ai încredere în nimic, să pui totul la îndoială, să lupţi în definitiv cu tine însuţi fiindcă nu mai ştii ce e adevărat şi fals în propria ta memorie, în propriile tale sentimente, în propria ta fiinţă.
Dar să trec peste această introducere melodramatică. Atîta timp cît nu mi-au crescut aripi, înseamnă că încă nimic nu e pierdut. Aripile te fac să fii altceva, iar acel altceva nu-ţi mai permite să fii uman. Am observat că aripile te încurcă să faci politică, ceea ce înseamnă că înaripatele chiar şi cînd sînt în stoluri sînt foarte însingurate. Deci nu e pe gustul meu: să fii în stol dar singur mi se pare îngrozitor.
Ceea ce e foarte interesant e faptul că noi sîntem o specie aparte. În această specie s-a dezvoltat o sectă, numită intelighenţia care nu ştie să creeze şi să producă decît două lucruri importante. Primul lucru sînt viruşii. Tot ce a produs ea de-a lungul istoriei nu e decît o lungă listă de viruşi. Istoria culturii nu este decît o istorie a virusului, o istorie a bolilor declanşate de aceştia. Orice am atinge, molipsim, orice gînd rostit de noi infectează, orice cuvînt scris devine o boală. Însă virusul în sine are nu doar o calitate negativă, aceea de a îmbolnăvi şi de a omorî ceva viu, ci şi una pozitivă. Virusul atacă nu numai partea bună, ci şi partea urîtă din oameni. Virusul omoară laolaltă totul.
Noi însă, această sectă de „şamani” ai omenirii, ştim să producem nu numai viruşi ci şi anticorpii pentru a lupta contra acestor viruşi cărora le dăm naştere. Aici lucrurile stau la fel: vindecăm şi lucrurile bune şi lucrurile rele, de-a valma. Noi ştim să producem aceste lucruri, dar cîteodată ne cam pierdem şi nu prea mai ştim să facem deosebirea între ele. Am început tot mai mult să confundăm virusul cu anticorpul şi niciodată nu ştim exact dacă ceea ce facem este o îmbolnăvire sau o vindecare. Menirea noastră este aceasta: ne naştem pentru a-i infecta, pentru a-i îmbolnăvi şi lecui pe ceilalţi, aducem şi moarte şi viaţă. Cînd renunţăm la această menire, ne transformăm în nişte banali „vraci” şi vindem nişte false servicii pe bani. Devenim nişte „ljeprooroki”, prooroci falşi care vindem iluzii de care nimeni nu are nevoie. Să nu uităm că proorocii falşi au fost puzderie, mult mai mulţi decît adevăraţii prooroci. Dar asta e o altă poveste.
Dar să trec pe tărîmul în care virusul şi anticorpul nu mai funcţionează: pe tărîmul celor morţi. Cu totul altfel stau lucrurile cînd avem de-a face cu un cadavru, acel corp uman mort. Rămînînd la tema aceasta, de care tot vorbim şi despre care mi-ai relatat în ultima scrisoare, o să-ţi zic o poveste foarte stranie pe care mi-a spus-o un amic specializat pe analiza socială, politică, şi antropologică a „Mausoleului lui Lenin” şi a „cadavrului nr.1”.
El este un soi de „mausoleolog”, ”cel care studiază cadavrele”. Studiind acest subiect, el a observat că raţiunea de a construi „Mausoleul tovarăşului nr.1”, precum şi rostul mumificării „cadavrului nr.1”, ţin de o anumită modernitate politică care paradoxal, se înscrie într-o lungă istorie, de la Egiptul antic şi pînă în zilele noastre. E o istorie a reflecţiei noastre asupra morţii şi vieţii, asupra „altor locuri şi spaţii”, asupra unor „heterotopii” cu care ne tot batem capul. În logica discuţiei noastre e important faptul că mumificarea „cadavrului nr.1” se înscrie într-o lungă tradiţie a reflecţiei umane asupra naturii şi sensului puterii. Modul în care a fost îmbălsămat şi expus, locul pe care l-a ocupat „Mausoleul lui Lenin” în piaţa centrală a capitalei modul în care a fost utilizat politic şi, mai ales, felul în care a fost el perceput de marea parte a populaţiei ne spun enorm de multe despre natura puterii şi mecanismele ei de funcţionare. Nu există un „cadavru” care să fi avut, cel puţin în modernitate, o funcţie atît de importantă. Sloganul comunist „Lenin este mai viu decît cei vii” conţine un adevăr greu de contestat.
În general, faţă de acest cadavru, mai ales după căderea comunismului, dar situaţia era valabilă şi înainte, lumea s-a împărţit în două tabere, „necrofilii” şi „necrofobii”, iar faţă de ideea de Mausoleu, în „mausoleofili” şi „mausoleofobi”. Toate polemicile şi obsesiile se învîrt în jurul acestui, în definitv, banal „cadavru”. Este poate singurul care a devenit obiect de dispută şi de studiu pentru domenii atît de variate, de la politică la sociologie, de la antropologie la artă, de la medicină la religie. Este un „obiect” care are simultan semnificaţii politice, religioase, ştiinţifice şi artistice. „Cadavrul lui Lenin” singur, fragil în faţa unei hoarde de specialişti din toate domeniile. Stau uneori şi mă întreb: cine sînt mai periculoşi, cei morţi sau cei vii?
Amicul meu a intrat în arhive şi a căutat „originile mumificării” „primului revoluţionar” şi a descoperit o mulţime de scrieri „apocrife” ce aparţin „vechii gărzi”, vechilor tovarăşi de idei. Se pare că tovarăşii de luptă ai lui Ilici erau foarte preocupaţi de moartea lui, încă cu mult timp înainte ca el să dea semne de slăbiciune. Problema cea mai mare pe care o ridică moartea lui Lenin era „corpul”: ce facem cu el după moarte? Au existat două direcţii foarte clare de rezolvare a problemei. Stalin, ca vechi seminarist şi bun cunoscător al tradiţiei Ortodoxe ruse era împotriva îmbălsămării lui Lenin. Troţki, un internaţionalist şi un bun cunoscător al poporului rus şi mai ales al apucăturilor acestuia era sceptic şi se temea de efectele pe care le va avea mumificarea cadavrului. Ambii erau conştienţi de riscurile şi efectele care puteau apărea în interpretarea acestui gest din partea unui popor foarte religios şi plin de superstiţii. Despre incinerare, nici nu putea fi vorba. Aparţinînd poporului rus, Lenin ar fi trebuit să fie îngropat, însă, ca întemeietorul unei „noi religii”, căci aşa era perceput de popor, trebuia să ofere un „alt exemplu”.
În Rusia veche, după moartea ţarului, trupul lui era „îmbălsămat temporar” pentru a putea fi văzut de cît mai multă lume. Stalin şi Troţki ştiau acest lucru. În acelaşi timp, primiseră rapoarte din partea unor medici care garantau posibilitatea de a îmbălsăma corpul lui Ilici şi păstrarea lui într-o stare bună pe o perioadă cît mai lungă. Cei doi corifei ai noii ideologii, Stalin şi Troţki, dar mai ales Stalin, au fost de acord să utilizeze această metodă, pentru început, după care urma să se decidă o soluţie definitivă. Aşa s-a decis „îmbălsămarea cadavrului”. „Noul Ţar” a fost prezentat ca atare, în toată puterea lui simbolică.
Însă pentru a regla anumite probleme pe linie ideologică – „împărăţia comunistă a luminii” şi „omul nou” – nu puteau să arate încredere în „lumea de apoi”, ci în cea de aici. Decizia partidului a fost aceea de a „îmbălsăma definitiv corpul neînsufleţit a lui V.I.Lenin” şi de a-l depune într-un „templu” special construit, de unde Lenin să „îmbărbăteze clasa muncitoare”, să „vegheze” şi să „călăuzească” noua orînduire
Efectele pe care le-a avut „Mausoleul lui Lenin” şi „cadavrul nr.1” asupra populaţiei au fost extraordinare. Au devenit simultan loc de pelerinaj cu sens laic de amintire, rememorare, mărturie, dar undeva s-a păstrat ascuns şi un sens religios. „Piramida lui Lenin”, căci arhitectural are trimitere directă la acest piramide, păstrează în sine aura unui „templu de rit nou”. De asemenea, toată maşinăria de secretizare şi de control a informaţiei a dus la un întreg aparat propagandistic de produs „taine”. În Rusia există un fenomen foarte profund, care are rădăcini şi în misticismul ortodox, dar şi în modul de înţelegere a istoriei: orice secret devine taină, orice taină are o semnificaţie istorică în perspectiva unei „lumi de dincolo” de istorie.
Într-un timp foarte scurt, Mausoleul a devenit centrul şi simbolul puterii sovietice, reuşind în acelaşi timp să combine perfect imaginea piramidei cu cea a muzeului: puterea veşnică şi sacră este arhivată, raţionalizată ştiinţific, adusă în faţa poporului şi povestită atît ca operă de artă, cît şi ca istorie adevărată. Unii specialişti în artă contemporană, de exemplu, observă că „mumia Lenin” este îmbrăcată banal, ca orice muritor de rînd, nu are nimic spectaculos. În Mausoleu, Lenin arată „viu” ca şi noi, oamenii obişnuiţi. De aceea, zic ei, este un excelent exemplu de ready made, iar „Mausoleul Lenin” este una din cele mai importante instalaţii a artei moderne.
Prietenul meu care se ocupă de această temă de ceva ani, a observat un şir de reacţii în lanţ care explică foarte bine efectele pe care le-a avut acest ready made politic asupra populaţiei. De exemplu, în al doilea război mondial, cînd nemţii se apropiau de Moscova, Partidul a decis să-l „exileze” pe „tovarăsul nr.1”. Partidul considera că în caz că oraşul va fi cucerit, acest „cadavru sacru”, nu trebuia să cadă în mîna duşmanului fascist, şi totul s-a făcut în secret, fiindcă poporul trebuia să ştie că Lenin „e întotdeauna cu noi şi veghează”. După Marele război, la Moscova s-a constituit un obicei (despre care se spune că nu a fost impus): toate tinerele familii au început să depună flori la Mausoleu în ziua nunţii (în restul ţarii, se face la monumentul lui Lenin).
O mică paranteză: îţi mai aduci aminte ce au făcut francezii şi englezii cînd au dat buzna în Egipt? Au mers la piramide, au luat mumiile şi le-au dus la ei. Practic au transferat nişte „corpuri” care aveau o funcţie sacră, într-un spaţiu muzeal, căci toate au fost expuse în muzee, unde au îndeplinit deja o cu totul altă funcţie. Pe baza cărui fapt are loc acest transfer? Acest transfer a fost posibil numai fiindcă armata franceză şi engleză au fost mai puternice decît cea egipteană. Cine deţine puterea, are şi capacitatea de a transfera sensuri, interpretări, de a legitima noi funcţii ale unor oameni sau a unor corpuri.
Oare e întîmplător faptul că Lenin este păzit de ostaşi? l-am întrebat eu pe amicul specialist în „trupul nr.1”. În popor, zice el, sînt două interpretări. Lenin este păzit ori să nu fugă, ori să nu fie răpit sau „atacat”. Folclorul sovietic şi postsovietic ni-l prezintă pe Lenin în ipostază cristică, cînd el învie ba se apucă să facă dreptate, ba nu recunoaşte lumea în care nimereşte şi critică regimul, ba pleacă în exil ca să se apuce de o nouă Revoluţie. Deci Lenin e păzit ca nu cumva sa iasă şi să şi să facă o nouă Revoluţie. Celălalt pericol este să fie furat şi îngropat, „căci numai aşa vom scăpa de comunism”, „cadavrul” este unul blestemat şi atîta timp cît e la vedere, comunismul şi „demonii lui” sînt prezenţi printre noi. Alţii ar vrea doar să se răzbune pentru răul pe care l-a provocat. Au existat mai multe cazuri celebre cînt vizitatori au încercat să profaneze „cadavrul”.
Eu cred că toate aceste obsesii pe care le stîrneşte „politica” acestui „cadavru”, acest „nosferatu” modern ne spun foarte multe în primul rînd despre „cei vii”. M-am gîndit mult cu ce tabără să ţin: cu cei care vor să păstreze Mausoleul sau cu cei care vor să-l desfiinţeze. Sincer să fiu, tind pentru păstrarea acestuia, însă pe cu totul alte motive decît cele ale „mausoleofililor”. Eu cred că locul şi funcţia „cadavrului nr.1” este cu totul alta decît adularea sau ura lui. Pentru mine este poate locul celei mai autentice reflecţii asupra a ceea ce s-a întîmplat în secolul XX. Pentru creştini faptul că „mormîntul este gol” reprezintă unul din temeiurile credinţei lor, dovedeşte că întemeietorul „noului imperiu” religios „este viu”. În cazul despre care vorbim, vedem la lumina zilei că „Lenin este mort”. „Cadavrul nr.1” al Revoluţiei arată că ideologia lui s-a „mumificat”, iar comunismul este mort. Muzeul este locul în care vezi cum se „mumifică” ideologia, un loc al „necrofiliei politice”. Mausoleul lui Lenin este locul perfect pentru a medita şi a înţelege ce înseamnă esenţa puterii, simptomul puterii, oricare ar fi această putere. „Trupul lui Lenin” este personificarea perfectă a puterii politice.
E foarte interesant ce s-a întîmplat cu echipa de medici îmbălsămători după căderea Imperiului. Această echipă, unica în felul ei, specializată numai în îmbălsămarea, mumificarea şi întreţinerea „trupului nr.1” al ţării, a rămas deodată cu un buget foarte mic. În degringolada şi haosul anilor ’90 Lenin nu mai era o prioritate pentru conducerea ţării, ba era chiar o corvoadă. Nimeni nu voia să ia o decizie în legătură cu acest subiect. Aşa că a fost lăsat uitării, cu toate că poziţia centrală pe care o ocupă Mausoleul, în inima Moscovei, în mijlocul Pieţei Roşii, lîngă Kremlin, deranja în permanenţă. Specialiştii noştri în mumificare s-au trezit că aveau o calificare de care nu avea nevoie nici o instituţie din lume. Ar fi putut fi foarte bine plătiţi şi căutaţi în Egiptul antic, însă în Rusia postsovietică capitalistă nu îi erau nimănui de folosinţă, iar capitaliştii occidentali se îngrozeau cînd le citeau CV-ul: specialişti în îmbălsămări şi mumificări de cadavre; ultimul loc de muncă: 20 de ani la Mausoleul Lenin; funcţie avută: responsabil cu întreţinerea unghiilor şi părului tov. Lenin (fiecare cu specialitatea lui).
Aşa au dus-o cîţiva ani buni: la limita subzistenţei. Ei bine, în a doua parte a anilor ’90, cînd mafiile moscovite, bandiţii oraşului au început să adune deja averi considerabile, lucrurile s-au schimbat brusc. Nu banii mafioţilor le-au dat speranţa medicilor noştri, ci luptele mortale dintre ei. Săptămînal avea loc cîte o răfuială şi se auzea că iar una dintre „autorităţile” mafiei locale a fost ciuruită de gloanţe. Şi atunci „managerului” echipei de medici, i-a venit o idee salvatoare: de ce nu ar merge la unul din aceşti bandiţi şi să le propună serviciile. Cu puţină teamă, cu strîngere de inimă, a mers omul nostru la una din căpeteniile mafiei locale şi i-a propus serviciile sale. E păcat, le explica el bandiţilor, să moară unul din „autorităţi” şi să nu i se cinstească memoria. Bandiţii ruşi, cunoscuţi prin cruzimea şi metodele barbare cu care lucrează, au însă şi un suflet de o sensibilitate aparte. Pe cît de violenţi şi duri sînt, pe atît de sensibil reacţionează la cuvinte sfinte precum „mamă” sau „memoria tovarăşilor de bandă”. Aceste cuvinte i-au uns la inimă: cum să-i uiţi pe vajnicii fii ai Patriei. Cum au auzit propunerea, mai ales că venea din partea medicilor ce îngrijesc corpul „autorităţii nr.1” de la Kremlin, faţă de care aveau un respect aparte, căci este singurul care „a învîrtit” toată ţara, au şi comandat o îmbălsămare. Corpuri se găseau berechet. La fiecare cîteva zile apărea un cadavru nou. Medicii noştri au ajuns într-un foarte scurt timp plini de bani şi depăşiţi de comenzi. Aveau atîtea comenzi, încît nu mai puteau face faţă, căci vestea s-a dus repede şi toţi mafioţii comandau îmbălsămări. Ştirea s-a dus şi în ţară, aşa că medicii şi-au propus să extindă afacerea. Însă s-au lovit de o problemă dificilă, de nerezolvat: lipsa de cadre calificate. Şi atunci au înţeles vorba înţeleaptă a tovarăşului Stalin şi i-au dat dreptate: cadrele rezolvă totul.
Bandiţii însă veneau, iar comanda lor suna simplu: „fă-l pe şefu’ nostru să fie ca viu, să fie aşa cum e Ilici”. În cîţiva ani, ţara s-a umplut de „Ilici”, modelul Lenin s-a multiplicat la nesfîrşit. Aşa se vede perfect modul în care are loc transferul sensului de la o ideologie la alta. „Cadavrul”, încărcat cu o semnificaţie pur politică, cu o ideologie foarte clară, este transferat în zona comercialului. Practic, „icoana” ideologică a comunismului nu face acum decît să funcţioneze ca motor al capitalului, ideologia împotriva căreia luptase toată viaţa. „Cadavrul nr.1” vinde azi, nu mai dă decrete. Cum spune noul slogan al promotorilor noii ideologii: „nu vă temeţi tovarăşi, Lenin s-a privatizat!”
Mă opresc aici.
Al tău,
Vasiliy Andreevici
Glamour Gulag (about a book by Vasile Ernu)
Ups.. in engleza despre Ereticii mei… The Short Story Made Long 21 aprilie, 2010.
“The Last Heretics of the Empire” is a good criticism of totalitarian systems, from our communism in Eastern Europe and the Soviet Union, to capitalism; drawing parallels between these two is still uncomfortable for an Eastern European audience, yet the rising popularity of the writer, Vasile Ernu (born in the Soviet Union but having studied and working in Romania), is a sign that perhaps we are ready to become more analytical.
“The Last Heretics of the Empire” is a book about pretty much everything, but a core theme is the struggle to remain critical towards all predominant political and economic systems. It’s written as an exchange of letters between two friends, one of them an anarchist who has once plotted to kill Stalin. Yet the two friends conclude that they are “Stalinist”, because they still (emotionally, instinctually) believe that language and a critical discourse can change the world by punishing the regime in power (this is a “Stalinist” attitude, according to the author, because it is valid in a system run by the political, as was communism, not one run by the economic, as is capitalism; if in the former language is crucial, in the latter, language is meaningless, the only language being money, and criticism through language and discourse cannot have an impact).
Now we live in Glamour Gulag, writes Ernu. What is this Glamour Gulag? Economic totalitarianism, a space of material well-being but deprived of freedom. A mode in which time and space have been compressed, leading to a loss of the sense of history. “The historical man, like the geographical man, comes from somewhere and is going somewhere else, and divides the space in which he moves into clear measurement units. But lately we are suffering from severe memory loss, from a historical Alzheimer, as we not only lose the memory of the past, but also that of the future. History finishes before it even begins.” It’s a world where no one can be a hero, no one can build a pyramid if they want to, because one no longer has the freedom to make up their own destiny, being restrained by the economic system, by the bureaucracy associated with it, by the technicalities that determine every aspect of life, by the impossibility of a sense of destiny, project, future.
Advanced capitalism is a time for cocaine, the two friends say, a fast drug, taken individually, that helps to escape. Communism, the building of it, and early, industrial capitalism (both belonging to modernity) were times for alcohol, which needs time to have an effect, requires socialization and has the effect of getting one in touch with one’s deeper self, as opposed to escaping from it. And the transition from communism to capitalism is parallel to a hangover (another good metaphor, to be put together with Klein’s shock therapy).
It’s a world run by and made up of managers. “The manager is not a specialist in anything. He is, rather, a specialist in nothing. He does not produce anything in classical terms and, in order to stimulate production nevertheless, he uses a simple trick, he alters the meaning of work. A fundamental mutation takes place, a big lie takes over: the manager does not produce things, but relations.” In this world, people are no longer creators, but intermediaries in a world devoid of classical products, a world in constant movement, a world of total communication, of everything with everyone.
It’s a world where the political at the grassroots level, politics in the city, has disappeared, and through this disappearance of the political, a totalitarian system is possible (this is what allows Ernu to call the contemporary world Glamour Gulag; he argues the same withdrawal of the political from the citizen sphere took place under communism, allowing the enforcing of the repressive, albeit Political, regime; now, the withdrawal of the political from everyday life allows the enforcing of economic totalitarianism). It’s a world, like before, that is completely artificial, again leading to the stifling of any resistance: if, during communism, the artificiality was one of hyper-political symbols, of propaganda, constructed by politruks and their slave intellectuals, now the artificiality is that of money, stock markets, economic symbols, maintained by managers and PR agents. In both, the people are powerless.
One means to still engage in a dialogue with the power today is through terrorist acts (and the degree of violence of the terrorist acts stems from the inequality between the senders of the message and their audience, the Western world—the bigger the inequality, the more radical means are needed to make sure one is heard). “Terrorism is a message and, at the same time, a criticism, a radical dialogue with our world today. Terrorists understand very well that everything today functions according to an economic logic, hence the only question they pose is the one which is fundamental to the capitalist system: “your money or your life?” Terrorists face a simple dilemma as regards their rapport with the Western world: they either have to accept its conditions and engage in market relations with the West, or they can choose force and violence and thus choose “life and death” over money. And the powerful are no less violent than the weak, they simply have stronger self-legitimating mechanisms.”
For the rest of us, with such a pervasive dominant system, the struggle has to take place inside the individual first of all. “The only way to react is to become partisans. But, as the battle is taking place in one’s own intimacy, it is very tough to become a partisan of your own being: not to trust anything, to doubt everything, to finally fight with yourself because you no longer know what is true and what is false in your own memory, in your own feelings, in your own being.” Intellectuals are no good, because they take the soft position of following the power and strengthening it, plus their product, language, is neutralized, it’s just a merchandize like all others (Ernu takes a direct stab at Romanian intellectuals, always softies, not real dissidents under communism, and insisting on anti-communism after the regime change, merely because that position would pay off, and would involve no risks whatsoever—to assume anti-communism when there is no threat derived from such a position is worthless, has no critical value). Ernu gives a pretty bleak account of how freedom can still be achieved, but there is a sense in all the book, that this is still possible, through the kind of partisanship described above and through this consistently heretic attitude, that of criticizing everything. Resonant of this description of Chomsky: http://www.commondreams.org/view/2010/04/19-3
Perhaps Ernu doesn’t say new things. Not about capitalism for sure. But even the criticism of capitalism is refreshing in Eastern Europe. And, surely, some of the parallels he draws between communism and capitalism are important. His previous book, “Born in the USSR” is already being translated in some foreign languages, so perhaps the same will happen with this one. Nevertheless, it’s a book more important to exist in Eastern Europe, where these questions are new, where his bringing together of capitalism and communism are still shocking.
Logorama
Un desen animat bun (mersi Vladimir)… ne da de gindit…
E regizat de colectivul francez H5, François Alaux, Hervé de Crécy + Ludovic Houplain. A fost prezentat la Festivalul de Film de la Cannes, 2009.
Logorama from Marc Altshuler – Human Music on Vimeo.