Avem o tara second hand
Iata si melodia deja faimosului scurt metraj Cind se stinge lumina (puteti sa-l vedeti mai jos).
Asta e echipa care a muncit…
titlu: tara second hand
versuri-muzica originala: graieste moldoveneste
reorchestrare: aurel ionita (mahala rai banda)
aurel ionita – vioara, aurel bosnea – bariton, marian dinu – bas, printu – baterie
voce: vasile ernu, valeriu shova, thomas ciulei
mix: di basa
Sorin ca exemplu pozitiv
Am aflat de “actul” lui Sorin Antohi din presa ca tot omul. Vad ca am primit si tachinari legate de faptul ca “ce ba… turnatorii iti scriu postfete?”.
recent am dat un interviu unde ma explic de ce am ales ca Sorin Antohi sa-mi scrie postfata (l-am dat inainte de a aparea informatia legata de colaborare). Ramin la aceleasi opinii (vor aparea in numarul 13 al revistei Tiuk.. dedicat temei Nascut in URSS). Astazi as merge pe aceleasi rationamente. Nu conteaza daca sint de acord cu opinia lui legata de cartea mea…
Ambele acte ale lui Sorin Antohi (atit colaborarea cit si recunoasterea) sint acte care confirma teza mea din carte legata de compromis si care ne pot invata si ajuta sa intelegem mai bine trecutul. O sa revin pe aceasta tema cu un text…
aici postez un text al lui Liviu Antonesei din Cotidianul de azi…
Pozitia lui Liviu Antonesei (lucid, echilibrat si semnificativ.. atit in Cotidianul cit si in Observator Cultural)
“Sorin ca exemplu pozitiv” – Cotidianul
Liviu Antonesei
Este grav ce a facut Sorin? Fara indoiala. L-am iertat? Eu si prietenii sai, da. A marturisit prea tirziu? Se poate. Dar marturia este foarte utila.
Sigur ca nu mi-a cazut usor marturia lui Sorin Antohi, desi ma asteptam la revelatiile de acolo de ceva timp. Insa cel mai grav lucru mi s-a parut intirzierea momentului acesta cu vreo 16 ani. Pe de alta parte, cit ma cunosc, e clar ca, daca as fi aflat aceste lucruri in 1990, chiar in 1996, prietenia noastra s-ar fi incheiat. Eram prea tinar, prea radical, prea lipsit de nuante. Si, pina la urma, ce inseamna prea tirziu cind, si in fata Domnului, daca te caiesti sincer, poti obtine absolvirea pacatelor si in clipa dinaintea mortii? Nu stiu daca noi trebuie sa fim mai exigenti decit Domnul, atunci cind cainta este sincera. Si mie asa mi s-a parut. Insa, chiar daca ar fi vorba despre un „prea tirziu“, fara indoiala ca aceasta marturisire este foarte pretioasa, foarte utila, intrucit poate functiona ca exemplu pentru altii ce se simt apasati de pacatul colaborarii.
Si a functionat! Voi discuta exemple. Cer scuze ca nu dau nume, dar nu e vorba despre persoane publice. Imediat ce am aflat ca textul lui Sorin va deveni public a doua zi, l-am expediat membrilor unui grup de prieteni, fosti colegi de facultate. Ca sa-l analizam impreuna, ca oameni de formatie psihologica, cum se intimpla sa fim. Ei bine, in afara unor foarte fine analize psihologice, am obtinut si doua marturii privind colaborarea cu Securitatea. Care nu se petrecuse in timpul facultatii, ci mai tirziu, in „cimpul muncii“, la mijlocul anilor optzeci. Prima persoana acceptase colaborarea cu Securitatea inaintea unei plecari in strainatate, din care avea sa nu se mai intoarca. Cea de-a doua, in urma unor presiuni formidabile legate de statutul sau profesional si de situatia ingrata de a avea rude in strainatate. Asa cum le cunosc, nici una nu a facut rau nimanui, prima neavind nici macar timp la dispozitie pentru a-l face.
Nu sint persoane publice, una traieste in alta tara, nu riscau prin urmare sa fie deconspirate. Si, totusi, sub exemplul marturiei lui Sorin, au facut-o. In micul nostru grup de prieteni, poate in familiile lor. De ce au facut-o? E limpede ca nu de teama vreunei sanctiuni exterioare, ci pur si simplu pentru ca nu mai puteau suporta presiunea acestor fapte asupra mintilor lor, pentru ca nu se acceptau. Concentrez ceea ce-a reiesit din schimburile noastre de mailuri. Ce au cistigat facind, in fata noastra, marturisiri la care nu ii obliga nimic? Inceputul eliberarii mentale, regasirea demnitatii de sine in propriii lor ochi, inceputul reacceptarii. Poate asemenea marturii se petrec si aiurea. As fi bucuros sa fie asa.
Prin urmare, marturia lui Sorin poate fi prea tirzie, dar in nici un caz inutila
Ariciul in ceata / iojik v tumane
Am primit nenumarate e-mailuri in care sint solicitat de catre diverse persoane sa le ofer desenul animat Ariciul in ceata (despre care povestesc si in cartea mea).
Am varianta originala (fara dublarea vocii) pentru cine doreste, iar aici puteti vedea varianta dublata (nu schimba datele problemei decit pentru vorbitorii de rusa) cu subtitrarea in engleza.
Amintesc ca acest desen animat face parte din categoria “desene aminate cult si elitiste ale perioadei sovietice”…. un soi de Stalker animat…
Alternosfera/ Ultimul clip
asta cred ca e ultumul clip al celor de la Alternosfera – 551… pot fi ascultati si pe siteul lor www.alternosfera.com
Gindul Mitii mi-au promis ca imi dau si ei La ciocana!
StufStock 2006 – Insemnari pe slip
Trebuie sa scriu pentru Suplimentul de cultura ceva despre StufStock… iata citeva fragmente din ce va aparea saptamina viitoare…
(si citeva poze)
Velele-s de vină
Acum cîţiva ani m-am împrietenit cu o gaşcă de fete simpatice, supranumite Velele (Simona, Oana, Dana, Marina, Mihaela şi Miki) care visau ca nişte adolescente: vroiau să-şi salveze visul copilariei lor, adică Vama Veche. Vroiau să o salveze de construcţiile aberante, de terasele cu scaune de plastic, de termopane, de muzici care au invadat radiourile, televiziunea şi boxele maşinilor şi cluburilor de pe litoral. Şi au pornit o mişcare (Salvaţi Vama Veche) care culmea a început să dea rezultate şi care organizează de patru ani ceea ce se cheama StufStock.
La prima ediţie am crezut că e o glumă, la a doua am sperat ca le va trece, iar acum, la a patra ediţie pot spune cu siguramţă că a devenit cel mai semnificativ festival de rock (cu toate că aici auzi multe alte genuri) din ţară. La a patra ediţie putem confirma că StufStock a devenit un eveniment profesionist, după toate regulile unei astfel de manifestări. Nu ştiu cît se poate salva din Vama Veche, ce se poate salva, însă e clar că Vama Veche nu mai este locul de altădată, ci devine treptat locul unde se ţine StufStock şi unde vin oameni care asculta acest gen de muzică.
…………
Scena mare
Cred că în materie de rock o revelaţie au fost trupele din Moldova, Alternosfera şi Gîndul Mîţii. Ambele trupe sînt cunoscute de ceva timp însă cînta destul de rar în Romania ca să poată avea un impact mai mare. Alternosfera, o trupă la al doilea album, a avut o ţinută de scenă excelentă, melodiile fiind susţinute de proiecţii video. Gîndul Mîţii care sînt foarte bine cunoscuţi în Rusia şi au intrat de cîteva ori în topurile muzicale ruseşti, sînt deja veterani. Tocmai veneau din Rusia de la un festival unde au cîntat în faţa a 200.000 de oameni. Au cîntat după Phoenix, adică trebuiau să ţina ştacheta sus pentru a ţine mulţimea pe loc. Au facut-o cu brio. A devenit între timp o trupă matură, păcat că atît de puţin cunoscută aici.
ernu/oana gruenwald/mihai vakulovski
nicu tarna-gindul mitii/mihai vakulovski
Citeva amintiri despre liubovi
Sint rugat sa-mi dau cu parerea despre iubire pentru Suplimentul de Cultura de la Iasi… iata trei povesti de dagoste care m-au marcat cindva..
Cum iubirea pasiune este un construct destul de tirziu, sau cel putin asa neau invatat la scoala, mimam si noi acest sentiment dupa diverse modele culturale si istorii care ne impresioneaza. Pe mine personal mau fascinat citeva povesti de dragoste ale inceputului de secol XX din URSS. Anii ’20 ai acelui secol au fost anii pe care iam simpatizat imens. Eroii mei ai acelor ani, cu toate ca erau ocupati cu rezolvarea marilor probleme ale omenirii, aveau timp si de unele lucruri marunte, personale, precum dragostea.
Da, Vladimir Ilici, acel „maret conducator“ care a propus lichidarea familiei, caci e un rest burghez, si care avea numai „tovarase de drum“, nu sotie si amanta, a iubit. {i a iubit sincer. Iness Armand a fost slabiciunea vietii lui. Toate mutarile pe care le facea Lenin, pina si in perioada de emigratie, le facea tinind cont de locul in care se afla Iness. Cu toate ca, ideologic, a incercat mereu sa ni se arate ca un conducator care este dincolo de problemele „marunte“ ale vietii, noi stiam in sinea noastra ca el este „cel mai uman dintre oameni“ si ca a plins la moartea Inessei Armand. Ea a fost muza revolutionarului de meserie. Acest lucru nea impresionat. Daca si Lenin a iubit, miam zis eu in sinea mea, atunci cu dragostea nu e de glumit.
A urmat o alta poveste care ma impresionat. O poveste mai spectaculoasa, mai hollywoodiana, dar cu iz rusesc, totusi. ~n URSS exista un nume care a devenit un simbol al frumusetii, al feminitatii, al elegantei, dar si al tragediei. Acest simbol este Isadora Duncan. Ea a fost pentru noi Femeia. Dansatoarea venita dintro alta lume sa amorezat de Serghei Esenin, cel care stia sa scrie ca nimeni altul despre dragoste. Povestea nea fascinat. Acest cuplu a facut furori de la Moscova si pina la New York. ~n SUA, Duncan la prezentat pe Esenin ca pe un al doilea Puskin al Rusiei. Dragostea lor a ramas in memoria noastra poate si pentru finalul tragic al celor doua personaje. Esenin se sinucide, iar peste un an Duncan moare strangulata cu propria esarfa (pe care o cunosteam atit de bine din imagini), care i sa agatat de ceva in timp ce mergea cu masina decapotabila. Dupa ce a cunoscuto pe Isadora Duncan, Esenin nu prea a mai dat navala nici la femei, nici la votca.
Un alt poet, liderul generatiei sale, cel care impresiona si intriga prin tot ceea ce facea, nea surprins pe toti cu incredibila lui aventura de dragoste. Despre aventura de dragoste a lui Vladimir Maiakovski, toata Moscova a vuit ani de zile. Maiakovski sa indragostit nebuneste de Lilia Brik. Lilia Brik era o femeie cunoscuta in mediile literare moscovite, nu atit prin talentul sau literar, cit prin stilul aventuros de viata. Era casatorita cu Osip Brik, asa ca toti trei sau mutat sa locuiasca impreuna: Lilia, Valodea si Osip. Triunghiul magic putea fi vazut peste tot. Mult mai tirziu, Lilia i se destainuia lui Andrei Voznesenski: „Mie imi placea sa fac dragoste cu Osip si de aceea eram nevoita sal inchid pe Valodea in bucatarie. Valodea suferea enorm, urla si plingea… Dar nui nimic, suferinta il ajuta pe Valodea! Daca ai sti ce poezii scria dupa aceea!“. Se spune ca asa a scris Maiakovski faimosul poem Norul cu pantaloni care ia fost dedicat Liliei Brik. Iar despre Lilia Brik se spune ca la impiedicat de citeva ori pe Maiakovski sa se sinucida, iar cind el sa sinucis, ea nu era in tara.
Aceste povesti nu le vedeam la televizor si nici nu le citeam in reviste glossy – era folclorul nostru urban.”
Luciditatea ironica a unui ‘nascut in URSS’
Un text care m-a surprins placut. Nu m-am asteptat sa fiu aparat de un academician, istoric, dintr-o generatie care in Romania e declarata ca anticomunista. Acest text ma scuteste sa raspund gastii bascaliosilor care, vorba lui Buratino “au niste ginduri mici, mici, mici..”
Dosarele Istoriei, an. XI, nr. 7(119), 2006, pp. 1–3
Luciditatea ironică a unui ‘născut în URSS’
acad. Florin Constantiniu
Ce fel de nostalgii?
Dacă aş fi citit, mai întâi, recenzia lui Ştefan Agopian — nume cu greutate în literele româneşti —din „Academia Caţavencu”, recenzie la cartea lui Vasile Ernu, Născut în URSS (Iaşi, Ed. Polirom, 2006, 268 p., col. „Ego grafii), intitulată „Rahat lustruit” (!), probabil că nici nu m-aş mai fi atins de volumul tipărit — totuşi — de una dintre cele mai prestigioase — dacă nu cea mai — edituri ale ţării. Ştiind că este vorba de un basarabean, am fost curios să-i cunosc reacţiile la prăbuşirea comunismului şi la dispariţia URSS. Odată începută lectura, am fost captivat de acuitatea observaţiilor lui Vasile Ernu şi de umorul său de bună calitate. Am citit volumul său cu ochiul istoricului, în căutare de răspunsuri la întrebările privind trecutul apropiat. Din acest punct de vedere, cartea lui Vasile Ernu, miezoasă şi hazoasă expunere a experienţei sale „socialiste”, mi s-a părut foarte instructivă şi, tocmai de aceea, o recomand călduros tuturor.Înainte de a încerca o abordare istorică a societăţii în care a copilărit şi s-a format autorul, vreau să-mi exprim totalul dezacord cu o opinie citită/auzită în legătură cu Născut în URSS: autorul regretă dispariţia societăţii socialiste. Impresia mea este că susţinătorii acestei păreri ori nu au citit cartea, ori nu au înţeles-o. Cred că Editura Polirom însăşi a făcut o greşeală când a lăsat ca postfaţa lui Sorin Antohi să se intituleze „Nostalgii sovietice”. Ale cui sunt nostalgiile? Ale lui Vasile Ernu? Vreau să fiu sincer până la capăt: am avut impresia că editura ieşeană, parcă temătoare să nu fie acuzată că a tipărit un „nostalgic” (poliţia gândirii este, la noi, foarte vigilentă), a dorit să se pună la adăpost cu un text — cel al profesorului Antohi — care îşi ia o anumită distanţă de percepţiile „sovietice” ale lui Vasile Ernu.Astăzi, în România, se desfăşoară o adevărată campanie — uneori, în tonalităţi isterice — împotriva vârstnicilor, acuzaţi că sunt nostalgici ai comunismului. Volumul lui Vasile Ernu a tulburat cărţile acestui joc. Nu este un „dinozaur”. S-a născut în 1971! Imposibil să fie trecut în categoria „dinozauri”. Atunci? Mă mir — ştiind moravurile româneşti — cum de nu a fost declarat agent al KGB; dacă s-ar fi născut în România şi nu în URSS, sunt sigur că s-ar fi cerut CNSAS să investigheze dacă nu a fost agent al Securităţii!Care este „păcatul” lui Vasile Ernu? Că regretă unele aspecte ale defunctei societăţi socialiste.Prima întrebare de lămurit este: a fost societatea sovietică o societate socialistă? Răspunsul — cred eu — este: categoric, nu! În imposibilitate de a discuta, acum şi aici, istoria „orânduirii socialiste”, voi spune că nici Lenin nu credea că socialismul poate fi edificat în înapoiata Rusie, fără ca revoluţia proletară să fi biruit măcar într-o singură ţară capitalistă dezvoltată: Germania. Să fie limpede: Lenin credea că bolşevicii pot lua puterea în Rusia (Revoluţia din Octombrie!), dar transformarea Rusiei într-o ţară socialistă reclama — având în vedere înapoierea ei — biruinţa revoluţiei cel puţin în Germania. „Locomotiva germană” trebuia să tracteze „vagonul rus” şi să-l ducă de pe o linie moartă pe magistrala socialismului. Din 1918 până în 1923, liderii Moscovei au încercat să provoace — prin diverse mijloace — revoluţia în Germania, dar toate încercările lor au eşuat.În cunoscuta dispută dintre Stalin şi Troţki, altfel spus între teza „socialismului într-o singură ţară” şi cea a „revoluţiei permanente”, a învins prima. Socialismul edificat de Stalin era orice afară de socialism.Realitatea rusă s-a dovedit mai puternică decât ideologia marxistă. Într-o ţară unde, secole de-a rândul, existase autocraţie, iar democraţie doar câteva luni (februarie–octombrie 1917), socialismul trebuia să resimtă moştenirea despotică. Socialismul sovietic a suprimat democraţia, a înstrăinat omul de statul pretins a fi al său şi a generat o nouă clasă de privilegiaţi: nomenclatura. Ce orânduire a existat, atunci, în URSS? Ori un capitalism de stat, ori un mod de producţie asiatic (despoţia orientală) — despre care scrisese Marx — , dar în condiţiile unei societăţi industriale. Încă o dată: ţările socialiste, chiar dacă îşi puneau în titulatura oficială adjectivul „socialist”, nu aveau nimic în comun cu socialismul imaginat de gânditorii secolului al XIX-lea, în primul rând, Marx şi Engels, de la care se reclamau.Ceea ce a dispărut în 1989–1991, în Europa, nu a fost orânduirea socialistă. Cum arată ea, deocamdată, nu ştim.Locul acesteia a fost luat de capitalism. Falimentul pseudosocialismului a fost considerat de unii şi falimentul teoriilor lui Marx. Evaluare greşită! Tot ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est şi în spaţiul fostei URSS confirmă, în esenţă, teoria lui Marx. Şi-a făcut reapariţia capitalismul, cu cele două clase fundamentale: clasa exploatatoare şi clasa exploatată. Capitaliştii — oricât proclamă ei eşecul lui Marx — ştiu că el a spus adevărul în privinţa mecanismului exploatării capitaliste. Atunci, pentru a înşela pe cei exploataţi, au schimbat numele orânduirii: în loc de capitalism, economie de piaţă. În realitate, nu există nici o deosebire esenţială între capitalism şi economia de piaţă.Din criza economică mondială a anilor 1929–1933, capitaliştii au tras un învăţământ esenţial. Până atunci, ei credeau că profitul sporeşte prin reducerea salariilor. După amintita criză — o criză de supraproducţie — , au înţeles că pot câştiga mult mai mult prin sporirea puterii de cumpărare a salariaţilor, putând obţine un dublu avantaj: a) lărgirea pieţii şi evitarea — pe această cale — a crizelor de supraproducţie (mărfuri nevândute); b) prin crearea „falselor necesităţi”, salariatul — chiar dacă este exploatat — crede, sub bombardamentul publicitar, că obiectivul lui nu este lichidarea orânduirii care îl exploatează, ci cumpărarea ultimului tip de deodorant/detergent/maşină ş.a.m.d.
Fractură şi continuitate
Societatea în care trăim astăzi este o societate capitalistă, întemeiată pe exploatarea muncitorului. Să luptăm împotriva ei? Se ştie întrebarea formulată de H. Marcuse în următorii termeni: „De ce să ne eliberăm de această societate de vreme ce, după toate aparenţele, ea este capabilă — chiar dacă abia într-un viitor îndepărtat — să învingă sărăcia într-o măsură mai mare decât oricând înainte, să micşoreze caznele muncii şi timpul de muncă şi să ridice standardul de viaţă?” (Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, ed. de N. Tertulian, Bucureşti, Ed. Politică, 1977, p. 436). Întrebare perfect legitimă. La urma urmei, se poate şi aşa. Personal, aparţin celor care cred că un sistem, întemeiat pe inechitate, trebuie lichidat.Dar, m-am îndepărtat de la cartea lui Vasile Ernu.Confruntat cu realitatea postcomunistă, autorul descoperă că în socialism existau, totuşi, aspecte şi momente, care, raportate la situaţiile de acum — dar, de multe ori, şi fără acestă alăturare —, apar într-o lumină favorabilă. Născut în URSS este o mică enciclopedie a vieţii cotidiene sovietice, din care nu au lipsit şi părţile plăcute. Unele au fost creaţii ale regimului, precum, de exemplu, taberele de pionieri; altele şi le-au creat „oamenii sovietici”, în cadrul instituit de regim, ca, de pildă, petrecerea câmpenească, după demonstraţia de 1 Mai şi, în sfârşit, printr-o ciudată dialectică a transformării unui fenomen în contrariul său, situaţii, în principiu, negative, dar metamorfozate în prilej de amuzament: statul la coadă şi discuţiile de acolo.Vasile Ernu povesteşte cu duioşie şi ironie micile plăceri ale omului sovietic. Încearcă, uneori, şi un regret faţă de dispariţia lor. Trebuie să fii, însă, cu totul lipsit de umor, ca să iei ad litteram rândurile pe care le reproducem, mai jos, şi să nu vezi ironia din ele: „Păcat că aceşti capitalişti au reuşit să producă atâtea mărfuri încât să depăşească capacitatea noastră de a construi cozi. Producţia de mărfuri a bătut producţia de cozi şi ne-a transformat din proletari cu o conştiinţă superioară, în nişte amărâţi de consumatori. Dictatura mărfii a fost mai tare decât dictatura cozii. Şi «societatea civilă» sovietică s-a retras să privească o pauză publicitară” (p. 203).Cred că unii critici ai lui Vasile Ernu nu l-au iertat pentru că nu se închină la „viţelul de aur” al capitalismului. Şi nu numai că nu se închină, dar dezvăluie elemente de continuitate între socialism şi capitalism şi ipocriziile celui din urmă (fără să le oculteze pe cele ale primului). Iată un admirabil pasaj despre „politrucii” zilelor noastre, pe care îi întâlnim la televiziune şi în paginile ziarelor şi revistelor de azi: „De la PR-işti la specialişti în marketing şi publicitate, de la mass–media la image–makeri, de la specialişti în strategii politice şi până la cei în «societăţi deschise», politrucii împânzesc tot spaţiul sistemului actual. Evident, sunt îmbrăcaţi mai bine, poartă haine de marcă, au o limbă de lemn ceva mai subtilă şi mai diversifictă, lucrează cu tehnici de manipulare mai sofisticate, dar servesc la fel de bine noii stăpâni şi contribuie la sterilizarea gândirii poate mai eficient. Ceea ce reuşesc cu adevărat aceşti noi politruci e să creeze o aparenţă a normalităţii, a libertăţii şi a fericirii” (p. 190). N-am citit, până acum, o mai fidelă descriere a stolului de analişti, ziarişti, reprezentanţi ai pretinsei „societăţi civile” — atât de disciplinată şi aliniată — care ne sufocă, în fiecare zi, cu vorbăria sau grafomania lor, bine plătiţi nu numai pe loc, dar şi cu burse, stagii de „documentare”, invitaţii la colocvii şi congrese etc.Să lupţi împotriva acestei societăţi, a oamenilor produşi de ea, e foarte, foarte greu. Marcuse are dreptate: societatea abundenţei naşte „o fiinţă abrutizată, schilodită, frustrată, care îşi apără cu înverşunare propria robie” (op. cit., p. 437). Românii, mai mult ca alţii, îşi apară acum noua robie.
Artistul Ciprian Muresan
Va propun 2 lucrari ale tinarului artist clujean Ciprian Muresan: Miners & Romanian Blood.
Urmariti-l… din pacate expune mai mult afara decit in tara.
v.e.
cind se stinge lumina / when the lights go out
Thomas Ciulei a produs un nou film. Regia apartine tinarului regizor basarabean Igor Cobileanski (il stiti din clipurile cu Zdob si Zdub).
Poate fi vazut aici:
Mi-am experimentat si eu vocea la melodia “Avem o tara second-hand”… v.e.
Fragment interviu www.metropotam.ro
(textul integral poate fi gasit si la sectiunea presa de pe pagina principala… sint atasate si reactiile)
Draga Vasile Ernu, comunismul e cool?
A fi cool, inseamna a fi la moda. Eu nu lucrez cu astfel de concepte. A fi la moda inseamna sa intelegi putin din ce se intimpla acum si sa intri intr-o masinarie care produce aparente si nu sensuri. Eu lucrez cu sensul, diferenta si daca e sa gasesc un echivalent care sa ma reprezinte in zona acestui termen cool / moda. As spune ca lucrez cu noul care e o forma de reevaluare a valorii – recomand cartea lui Boris Groys pe aceasta tema: Despre nou.
A fi la moda inseamna sa reproduci continuu un stil, sa fii, sa gindesti, sa epatezi in stilul lui escu. Eu vreau sa produc reflectie, dialog si diferenta. Cel care lucreaza cu un discurs bazat pe stil si cu retorici stilizate (emotii, jumatati de argument, stari de spirit) nu prea are de a face cu discursul bazat pe idei si argumente insiruite rational. Ei produc un soi de coolthinking, gindire glossy, gindirea lor e ca un fel de shooting fotografic, cu toate ca acest gen de poze-discurs imi aduce aminte mai degraba de pozele din frizeriile anilor ’80 din Romania.
Pe aici vad ca se mai lucreaza si cu o strategie care se cheama deturnarea sensului. A spune ca Ernu e baiat cool si ironizeaza comunismul de o maniera cool, ca e iresponsabil ca nu critica statul la coada si comunismul (ceea ce e fals), ca e nostalgic caci vrea sa-si ia un bilet sa mai viziteze URSS-ul etc. mi se pare ridicol si trimite intr-o directie gresita.
A deturna sensul e sa arunci discutia, textul la care faci referinta intr-un orizont de sens fals, care nu apartine textului. E o tehnica des folosita in Romania. Apare o tema, o problema care trebuie discutata si apoi apare un culturnic-sef care-i deturneaza sensul pentru a discuta despre ce doreste el, pentru a ajunge la concluziile dorite. Sint culturnicii care “te fac” din retorica, nu din idei.
Eu as fi putut foarte bine sa renunt la citeva texte incomode si sa combin cu citeva texte pe care le adora anticomunistii de serviciu si era perfect. Ma aplaudau toti. Sa te pui rau cu anticomunsitii din Romania (care de fapt in mare parte sint fostii comunisti) nu e deloc cool.
Stiu foarte bine ca pozitionarea (discursul si gindirea) caldicica e cheia succesului in Romania. Mai ales ca eu fac o paralela intre comunism si capitalism, iar asta e de-a dreptul neobrazare pe aici. Aceste lucruri tari afirmate in cartea nu-mi fac deloc viata mai usoara, ci din contra. Am vost etichetat ca scriitor periculos, care-si sminteste cititorii, iar asta te pune intr-o postura nefavorabila fata de mai marii culturii romane.
Ceea ce m-a minunat e ca in ciuda faptului ca sint “periculos si iresponsabil” (caci nu condamn comunismul pe fata, nu-i asa?) sint declarat un tip curajos. Abia acum am inteles ca in Romania daca spui franc ceea ce gindesti esti un tip curajos. Eu cred ca ceea ce numim curaj necesita mai mult decit atit. Acest lucru spune multe despre cum s-a dezvoltat comunismul in tara noastra si cum se dezvolta mecanismul cultural-politic actual. Te tirii pe burta, pupi mina sefilor si inainte spre victoria finala.