asta cred ca e ultumul clip al celor de la Alternosfera – 551… pot fi ascultati si pe siteul lor www.alternosfera.com
Gindul Mitii mi-au promis ca imi dau si ei La ciocana!
Trebuie sa scriu pentru Suplimentul de cultura ceva despre StufStock… iata citeva fragmente din ce va aparea saptamina viitoare…
(si citeva poze)
Velele-s de vină
Acum cîţiva ani m-am împrietenit cu o gaşcă de fete simpatice, supranumite Velele (Simona, Oana, Dana, Marina, Mihaela şi Miki) care visau ca nişte adolescente: vroiau să-şi salveze visul copilariei lor, adică Vama Veche. Vroiau să o salveze de construcţiile aberante, de terasele cu scaune de plastic, de termopane, de muzici care au invadat radiourile, televiziunea şi boxele maşinilor şi cluburilor de pe litoral. Şi au pornit o mişcare (Salvaţi Vama Veche) care culmea a început să dea rezultate şi care organizează de patru ani ceea ce se cheama StufStock.
La prima ediţie am crezut că e o glumă, la a doua am sperat ca le va trece, iar acum, la a patra ediţie pot spune cu siguramţă că a devenit cel mai semnificativ festival de rock (cu toate că aici auzi multe alte genuri) din ţară. La a patra ediţie putem confirma că StufStock a devenit un eveniment profesionist, după toate regulile unei astfel de manifestări. Nu ştiu cît se poate salva din Vama Veche, ce se poate salva, însă e clar că Vama Veche nu mai este locul de altădată, ci devine treptat locul unde se ţine StufStock şi unde vin oameni care asculta acest gen de muzică.
…………
Scena mare
Cred că în materie de rock o revelaţie au fost trupele din Moldova, Alternosfera şi Gîndul Mîţii. Ambele trupe sînt cunoscute de ceva timp însă cînta destul de rar în Romania ca să poată avea un impact mai mare. Alternosfera, o trupă la al doilea album, a avut o ţinută de scenă excelentă, melodiile fiind susţinute de proiecţii video. Gîndul Mîţii care sînt foarte bine cunoscuţi în Rusia şi au intrat de cîteva ori în topurile muzicale ruseşti, sînt deja veterani. Tocmai veneau din Rusia de la un festival unde au cîntat în faţa a 200.000 de oameni. Au cîntat după Phoenix, adică trebuiau să ţina ştacheta sus pentru a ţine mulţimea pe loc. Au facut-o cu brio. A devenit între timp o trupă matură, păcat că atît de puţin cunoscută aici.
Sint rugat sa-mi dau cu parerea despre iubire pentru Suplimentul de Cultura de la Iasi… iata trei povesti de dagoste care m-au marcat cindva..
Cum iubirea pasiune este un construct destul de tirziu, sau cel putin asa neau invatat la scoala, mimam si noi acest sentiment dupa diverse modele culturale si istorii care ne impresioneaza. Pe mine personal mau fascinat citeva povesti de dragoste ale inceputului de secol XX din URSS. Anii ’20 ai acelui secol au fost anii pe care iam simpatizat imens. Eroii mei ai acelor ani, cu toate ca erau ocupati cu rezolvarea marilor probleme ale omenirii, aveau timp si de unele lucruri marunte, personale, precum dragostea.
Da, Vladimir Ilici, acel „maret conducator“ care a propus lichidarea familiei, caci e un rest burghez, si care avea numai „tovarase de drum“, nu sotie si amanta, a iubit. {i a iubit sincer. Iness Armand a fost slabiciunea vietii lui. Toate mutarile pe care le facea Lenin, pina si in perioada de emigratie, le facea tinind cont de locul in care se afla Iness. Cu toate ca, ideologic, a incercat mereu sa ni se arate ca un conducator care este dincolo de problemele „marunte“ ale vietii, noi stiam in sinea noastra ca el este „cel mai uman dintre oameni“ si ca a plins la moartea Inessei Armand. Ea a fost muza revolutionarului de meserie. Acest lucru nea impresionat. Daca si Lenin a iubit, miam zis eu in sinea mea, atunci cu dragostea nu e de glumit.
A urmat o alta poveste care ma impresionat. O poveste mai spectaculoasa, mai hollywoodiana, dar cu iz rusesc, totusi. ~n URSS exista un nume care a devenit un simbol al frumusetii, al feminitatii, al elegantei, dar si al tragediei. Acest simbol este Isadora Duncan. Ea a fost pentru noi Femeia. Dansatoarea venita dintro alta lume sa amorezat de Serghei Esenin, cel care stia sa scrie ca nimeni altul despre dragoste. Povestea nea fascinat. Acest cuplu a facut furori de la Moscova si pina la New York. ~n SUA, Duncan la prezentat pe Esenin ca pe un al doilea Puskin al Rusiei. Dragostea lor a ramas in memoria noastra poate si pentru finalul tragic al celor doua personaje. Esenin se sinucide, iar peste un an Duncan moare strangulata cu propria esarfa (pe care o cunosteam atit de bine din imagini), care i sa agatat de ceva in timp ce mergea cu masina decapotabila. Dupa ce a cunoscuto pe Isadora Duncan, Esenin nu prea a mai dat navala nici la femei, nici la votca.
Un alt poet, liderul generatiei sale, cel care impresiona si intriga prin tot ceea ce facea, nea surprins pe toti cu incredibila lui aventura de dragoste. Despre aventura de dragoste a lui Vladimir Maiakovski, toata Moscova a vuit ani de zile. Maiakovski sa indragostit nebuneste de Lilia Brik. Lilia Brik era o femeie cunoscuta in mediile literare moscovite, nu atit prin talentul sau literar, cit prin stilul aventuros de viata. Era casatorita cu Osip Brik, asa ca toti trei sau mutat sa locuiasca impreuna: Lilia, Valodea si Osip. Triunghiul magic putea fi vazut peste tot. Mult mai tirziu, Lilia i se destainuia lui Andrei Voznesenski: „Mie imi placea sa fac dragoste cu Osip si de aceea eram nevoita sal inchid pe Valodea in bucatarie. Valodea suferea enorm, urla si plingea… Dar nui nimic, suferinta il ajuta pe Valodea! Daca ai sti ce poezii scria dupa aceea!“. Se spune ca asa a scris Maiakovski faimosul poem Norul cu pantaloni care ia fost dedicat Liliei Brik. Iar despre Lilia Brik se spune ca la impiedicat de citeva ori pe Maiakovski sa se sinucida, iar cind el sa sinucis, ea nu era in tara.
Aceste povesti nu le vedeam la televizor si nici nu le citeam in reviste glossy – era folclorul nostru urban.”
Un text care m-a surprins placut. Nu m-am asteptat sa fiu aparat de un academician, istoric, dintr-o generatie care in Romania e declarata ca anticomunista. Acest text ma scuteste sa raspund gastii bascaliosilor care, vorba lui Buratino “au niste ginduri mici, mici, mici..”
Dosarele Istoriei, an. XI, nr. 7(119), 2006, pp. 1–3
Luciditatea ironică a unui ‘născut în URSS’
acad. Florin Constantiniu
Ce fel de nostalgii?
Dacă aş fi citit, mai întâi, recenzia lui Ştefan Agopian — nume cu greutate în literele româneşti —din „Academia Caţavencu”, recenzie la cartea lui Vasile Ernu, Născut în URSS (Iaşi, Ed. Polirom, 2006, 268 p., col. „Ego grafii), intitulată „Rahat lustruit” (!), probabil că nici nu m-aş mai fi atins de volumul tipărit — totuşi — de una dintre cele mai prestigioase — dacă nu cea mai — edituri ale ţării. Ştiind că este vorba de un basarabean, am fost curios să-i cunosc reacţiile la prăbuşirea comunismului şi la dispariţia URSS. Odată începută lectura, am fost captivat de acuitatea observaţiilor lui Vasile Ernu şi de umorul său de bună calitate. Am citit volumul său cu ochiul istoricului, în căutare de răspunsuri la întrebările privind trecutul apropiat. Din acest punct de vedere, cartea lui Vasile Ernu, miezoasă şi hazoasă expunere a experienţei sale „socialiste”, mi s-a părut foarte instructivă şi, tocmai de aceea, o recomand călduros tuturor.Înainte de a încerca o abordare istorică a societăţii în care a copilărit şi s-a format autorul, vreau să-mi exprim totalul dezacord cu o opinie citită/auzită în legătură cu Născut în URSS: autorul regretă dispariţia societăţii socialiste. Impresia mea este că susţinătorii acestei păreri ori nu au citit cartea, ori nu au înţeles-o. Cred că Editura Polirom însăşi a făcut o greşeală când a lăsat ca postfaţa lui Sorin Antohi să se intituleze „Nostalgii sovietice”. Ale cui sunt nostalgiile? Ale lui Vasile Ernu? Vreau să fiu sincer până la capăt: am avut impresia că editura ieşeană, parcă temătoare să nu fie acuzată că a tipărit un „nostalgic” (poliţia gândirii este, la noi, foarte vigilentă), a dorit să se pună la adăpost cu un text — cel al profesorului Antohi — care îşi ia o anumită distanţă de percepţiile „sovietice” ale lui Vasile Ernu.Astăzi, în România, se desfăşoară o adevărată campanie — uneori, în tonalităţi isterice — împotriva vârstnicilor, acuzaţi că sunt nostalgici ai comunismului. Volumul lui Vasile Ernu a tulburat cărţile acestui joc. Nu este un „dinozaur”. S-a născut în 1971! Imposibil să fie trecut în categoria „dinozauri”. Atunci? Mă mir — ştiind moravurile româneşti — cum de nu a fost declarat agent al KGB; dacă s-ar fi născut în România şi nu în URSS, sunt sigur că s-ar fi cerut CNSAS să investigheze dacă nu a fost agent al Securităţii!Care este „păcatul” lui Vasile Ernu? Că regretă unele aspecte ale defunctei societăţi socialiste.Prima întrebare de lămurit este: a fost societatea sovietică o societate socialistă? Răspunsul — cred eu — este: categoric, nu! În imposibilitate de a discuta, acum şi aici, istoria „orânduirii socialiste”, voi spune că nici Lenin nu credea că socialismul poate fi edificat în înapoiata Rusie, fără ca revoluţia proletară să fi biruit măcar într-o singură ţară capitalistă dezvoltată: Germania. Să fie limpede: Lenin credea că bolşevicii pot lua puterea în Rusia (Revoluţia din Octombrie!), dar transformarea Rusiei într-o ţară socialistă reclama — având în vedere înapoierea ei — biruinţa revoluţiei cel puţin în Germania. „Locomotiva germană” trebuia să tracteze „vagonul rus” şi să-l ducă de pe o linie moartă pe magistrala socialismului. Din 1918 până în 1923, liderii Moscovei au încercat să provoace — prin diverse mijloace — revoluţia în Germania, dar toate încercările lor au eşuat.În cunoscuta dispută dintre Stalin şi Troţki, altfel spus între teza „socialismului într-o singură ţară” şi cea a „revoluţiei permanente”, a învins prima. Socialismul edificat de Stalin era orice afară de socialism.Realitatea rusă s-a dovedit mai puternică decât ideologia marxistă. Într-o ţară unde, secole de-a rândul, existase autocraţie, iar democraţie doar câteva luni (februarie–octombrie 1917), socialismul trebuia să resimtă moştenirea despotică. Socialismul sovietic a suprimat democraţia, a înstrăinat omul de statul pretins a fi al său şi a generat o nouă clasă de privilegiaţi: nomenclatura. Ce orânduire a existat, atunci, în URSS? Ori un capitalism de stat, ori un mod de producţie asiatic (despoţia orientală) — despre care scrisese Marx — , dar în condiţiile unei societăţi industriale. Încă o dată: ţările socialiste, chiar dacă îşi puneau în titulatura oficială adjectivul „socialist”, nu aveau nimic în comun cu socialismul imaginat de gânditorii secolului al XIX-lea, în primul rând, Marx şi Engels, de la care se reclamau.Ceea ce a dispărut în 1989–1991, în Europa, nu a fost orânduirea socialistă. Cum arată ea, deocamdată, nu ştim.Locul acesteia a fost luat de capitalism. Falimentul pseudosocialismului a fost considerat de unii şi falimentul teoriilor lui Marx. Evaluare greşită! Tot ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est şi în spaţiul fostei URSS confirmă, în esenţă, teoria lui Marx. Şi-a făcut reapariţia capitalismul, cu cele două clase fundamentale: clasa exploatatoare şi clasa exploatată. Capitaliştii — oricât proclamă ei eşecul lui Marx — ştiu că el a spus adevărul în privinţa mecanismului exploatării capitaliste. Atunci, pentru a înşela pe cei exploataţi, au schimbat numele orânduirii: în loc de capitalism, economie de piaţă. În realitate, nu există nici o deosebire esenţială între capitalism şi economia de piaţă.Din criza economică mondială a anilor 1929–1933, capitaliştii au tras un învăţământ esenţial. Până atunci, ei credeau că profitul sporeşte prin reducerea salariilor. După amintita criză — o criză de supraproducţie — , au înţeles că pot câştiga mult mai mult prin sporirea puterii de cumpărare a salariaţilor, putând obţine un dublu avantaj: a) lărgirea pieţii şi evitarea — pe această cale — a crizelor de supraproducţie (mărfuri nevândute); b) prin crearea „falselor necesităţi”, salariatul — chiar dacă este exploatat — crede, sub bombardamentul publicitar, că obiectivul lui nu este lichidarea orânduirii care îl exploatează, ci cumpărarea ultimului tip de deodorant/detergent/maşină ş.a.m.d.
Fractură şi continuitate
Societatea în care trăim astăzi este o societate capitalistă, întemeiată pe exploatarea muncitorului. Să luptăm împotriva ei? Se ştie întrebarea formulată de H. Marcuse în următorii termeni: „De ce să ne eliberăm de această societate de vreme ce, după toate aparenţele, ea este capabilă — chiar dacă abia într-un viitor îndepărtat — să învingă sărăcia într-o măsură mai mare decât oricând înainte, să micşoreze caznele muncii şi timpul de muncă şi să ridice standardul de viaţă?” (Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, ed. de N. Tertulian, Bucureşti, Ed. Politică, 1977, p. 436). Întrebare perfect legitimă. La urma urmei, se poate şi aşa. Personal, aparţin celor care cred că un sistem, întemeiat pe inechitate, trebuie lichidat.Dar, m-am îndepărtat de la cartea lui Vasile Ernu.Confruntat cu realitatea postcomunistă, autorul descoperă că în socialism existau, totuşi, aspecte şi momente, care, raportate la situaţiile de acum — dar, de multe ori, şi fără acestă alăturare —, apar într-o lumină favorabilă. Născut în URSS este o mică enciclopedie a vieţii cotidiene sovietice, din care nu au lipsit şi părţile plăcute. Unele au fost creaţii ale regimului, precum, de exemplu, taberele de pionieri; altele şi le-au creat „oamenii sovietici”, în cadrul instituit de regim, ca, de pildă, petrecerea câmpenească, după demonstraţia de 1 Mai şi, în sfârşit, printr-o ciudată dialectică a transformării unui fenomen în contrariul său, situaţii, în principiu, negative, dar metamorfozate în prilej de amuzament: statul la coadă şi discuţiile de acolo.Vasile Ernu povesteşte cu duioşie şi ironie micile plăceri ale omului sovietic. Încearcă, uneori, şi un regret faţă de dispariţia lor. Trebuie să fii, însă, cu totul lipsit de umor, ca să iei ad litteram rândurile pe care le reproducem, mai jos, şi să nu vezi ironia din ele: „Păcat că aceşti capitalişti au reuşit să producă atâtea mărfuri încât să depăşească capacitatea noastră de a construi cozi. Producţia de mărfuri a bătut producţia de cozi şi ne-a transformat din proletari cu o conştiinţă superioară, în nişte amărâţi de consumatori. Dictatura mărfii a fost mai tare decât dictatura cozii. Şi «societatea civilă» sovietică s-a retras să privească o pauză publicitară” (p. 203).Cred că unii critici ai lui Vasile Ernu nu l-au iertat pentru că nu se închină la „viţelul de aur” al capitalismului. Şi nu numai că nu se închină, dar dezvăluie elemente de continuitate între socialism şi capitalism şi ipocriziile celui din urmă (fără să le oculteze pe cele ale primului). Iată un admirabil pasaj despre „politrucii” zilelor noastre, pe care îi întâlnim la televiziune şi în paginile ziarelor şi revistelor de azi: „De la PR-işti la specialişti în marketing şi publicitate, de la mass–media la image–makeri, de la specialişti în strategii politice şi până la cei în «societăţi deschise», politrucii împânzesc tot spaţiul sistemului actual. Evident, sunt îmbrăcaţi mai bine, poartă haine de marcă, au o limbă de lemn ceva mai subtilă şi mai diversifictă, lucrează cu tehnici de manipulare mai sofisticate, dar servesc la fel de bine noii stăpâni şi contribuie la sterilizarea gândirii poate mai eficient. Ceea ce reuşesc cu adevărat aceşti noi politruci e să creeze o aparenţă a normalităţii, a libertăţii şi a fericirii” (p. 190). N-am citit, până acum, o mai fidelă descriere a stolului de analişti, ziarişti, reprezentanţi ai pretinsei „societăţi civile” — atât de disciplinată şi aliniată — care ne sufocă, în fiecare zi, cu vorbăria sau grafomania lor, bine plătiţi nu numai pe loc, dar şi cu burse, stagii de „documentare”, invitaţii la colocvii şi congrese etc.Să lupţi împotriva acestei societăţi, a oamenilor produşi de ea, e foarte, foarte greu. Marcuse are dreptate: societatea abundenţei naşte „o fiinţă abrutizată, schilodită, frustrată, care îşi apără cu înverşunare propria robie” (op. cit., p. 437). Românii, mai mult ca alţii, îşi apară acum noua robie.
(textul integral poate fi gasit si la sectiunea presa de pe pagina principala… sint atasate si reactiile)
Draga Vasile Ernu, comunismul e cool?
A fi cool, inseamna a fi la moda. Eu nu lucrez cu astfel de concepte. A fi la moda inseamna sa intelegi putin din ce se intimpla acum si sa intri intr-o masinarie care produce aparente si nu sensuri. Eu lucrez cu sensul, diferenta si daca e sa gasesc un echivalent care sa ma reprezinte in zona acestui termen cool / moda. As spune ca lucrez cu noul care e o forma de reevaluare a valorii – recomand cartea lui Boris Groys pe aceasta tema: Despre nou.
A fi la moda inseamna sa reproduci continuu un stil, sa fii, sa gindesti, sa epatezi in stilul lui escu. Eu vreau sa produc reflectie, dialog si diferenta. Cel care lucreaza cu un discurs bazat pe stil si cu retorici stilizate (emotii, jumatati de argument, stari de spirit) nu prea are de a face cu discursul bazat pe idei si argumente insiruite rational. Ei produc un soi de coolthinking, gindire glossy, gindirea lor e ca un fel de shooting fotografic, cu toate ca acest gen de poze-discurs imi aduce aminte mai degraba de pozele din frizeriile anilor ’80 din Romania.
Pe aici vad ca se mai lucreaza si cu o strategie care se cheama deturnarea sensului. A spune ca Ernu e baiat cool si ironizeaza comunismul de o maniera cool, ca e iresponsabil ca nu critica statul la coada si comunismul (ceea ce e fals), ca e nostalgic caci vrea sa-si ia un bilet sa mai viziteze URSS-ul etc. mi se pare ridicol si trimite intr-o directie gresita.
A deturna sensul e sa arunci discutia, textul la care faci referinta intr-un orizont de sens fals, care nu apartine textului. E o tehnica des folosita in Romania. Apare o tema, o problema care trebuie discutata si apoi apare un culturnic-sef care-i deturneaza sensul pentru a discuta despre ce doreste el, pentru a ajunge la concluziile dorite. Sint culturnicii care “te fac” din retorica, nu din idei.
Eu as fi putut foarte bine sa renunt la citeva texte incomode si sa combin cu citeva texte pe care le adora anticomunistii de serviciu si era perfect. Ma aplaudau toti. Sa te pui rau cu anticomunsitii din Romania (care de fapt in mare parte sint fostii comunisti) nu e deloc cool.
Stiu foarte bine ca pozitionarea (discursul si gindirea) caldicica e cheia succesului in Romania. Mai ales ca eu fac o paralela intre comunism si capitalism, iar asta e de-a dreptul neobrazare pe aici. Aceste lucruri tari afirmate in cartea nu-mi fac deloc viata mai usoara, ci din contra. Am vost etichetat ca scriitor periculos, care-si sminteste cititorii, iar asta te pune intr-o postura nefavorabila fata de mai marii culturii romane.
Ceea ce m-a minunat e ca in ciuda faptului ca sint “periculos si iresponsabil” (caci nu condamn comunismul pe fata, nu-i asa?) sint declarat un tip curajos. Abia acum am inteles ca in Romania daca spui franc ceea ce gindesti esti un tip curajos. Eu cred ca ceea ce numim curaj necesita mai mult decit atit. Acest lucru spune multe despre cum s-a dezvoltat comunismul in tara noastra si cum se dezvolta mecanismul cultural-politic actual. Te tirii pe burta, pupi mina sefilor si inainte spre victoria finala.
MOSCOVANu va temeti, tovarasi, Stalin s-a privatizat!
(text aparut in Observator Cultural nr. 77)Dupa treisprezece ani, timp in care nu am mai vizitat acest oras, Moscova isi pastreaza foarte bine aerul imperial, impunator, insa mai adauga permanent o multime de noi fatete. Moscova moderna, asa cum a fost ea construita de Stalin, are citeva trasaturi esentiale. Moscova s-a vrut intotdeauna o capitala de Imperiu, adica un oras care sa insufle putere, respect si ordine. Orasul a inceput sa-si recapete aceste trasaturi dupa perioada de mahmureala a anilor ’90, in care totul parea mai degraba cazut intr-o faza de descompunere.
Daca la inceputul anilor ’90 toata simbolistica sovietica si istoria perioadei comuniste pareau intrate in dizgratie, astazi, dimpotriva, exista o revenire, dar dintr-o perspectiva mai sofisticata. Vechile simboluri sint pastrate, alaturi de ele facindu-si loc insemnele noii Rusii, amestecate printre nenumaratele reclame care intruchipeaza prin excelenta puterea de facto. Moscova de astazi e o stranie combinatie intre Stalin si un capital financiar imens. Moscova este un fel de Stalin privatizat dupa propriile sale reguli. Orasul se impune, intr-adevar, prin proportii, spatii imense, cladiri mari, sosele foarte largi, parcuri intinse, cartiere noi si multe.
Moda iahturilor
Ceea ce s-a adaugat nou la aceste lucruri deja existente sint, fireste, preturile. Cum ar putea fi altfel? Un Stalin capitalist lucreaza cu acelasi sentiment specific: bezpridel (lipsa de limita). Capitalistul Stalin s-a plictisit, nu mai vrea sa mearga sa se distreze pe cele mai scumpe insule sau sa-si cumpere nu stiu ce masina de lux. Acum, la Moscova, se poarta altceva. in aceasta vara se poarta iahturile. Da, ati citit bine. Anul acesta toate firmele din lume si-au adus iahturile la vinzare. Fireste, Moscova nu are iesire la mare, ocean si nu are nici macar o balta mai mare in zona, dar are un riu mic care se cheama tot Moscova. Ei bine, noii imbogatiti se plimba pe riu in sus si in jos cu cele mai luxoase iahturi. Asa cum la noi fiecare parvenit isi etaleaza ultima masina achizitionata, acolo bogatanii defileaza cu ultimele iahturi. Dar asta nu e tot. Acum e la moda si private party. Daca acum citiva ani era la moda sa inchiriezi un avion privat si sa-ti duci amanta la nu stiu ce concert la Paris, New York ori Londra, acum e altceva la moda. Platesti un star sa vina sa-ti cinte in vila ta, iar prietenii sa se minuneze (ma rog, Gigii lor vor VIP-uri occidentale, dar si VIP-urile locale au preturi respectabile). Toate VIP-urile occidentale stiu ca la Moscova se cistiga foarte bine pentru o cintare scurta.
Noul stil de viata al Moscovei capitaliste se scalda in lux. La Moscova totul e atit de scump incit atunci cind te intorci la Bucuresti, totul ti se pare gratis. Credeti-ma, nu exagerez! Cum se face ca un oras estic, iesit de curind de sub comunism, capitala unei tari cu serioase probleme economice, este totusi cel mai scump oras din lume? Ei bine, pentru ca Moscova a fost si ramine un oras privilegiat. Un amic care-si cunoaste bine orasul si tara sustine: „Imagineaza-ti ca pentru acest oras lucreaza toata Rusia, pe de o parte, iar imensul profit adus de pe urma vinzarii petrolului si gazului rusesc se reflecta aici, pe de alta parte“. Adica, in Moscova sint preturi petroliere, din pacate nu si salarii petroliere decit pentru un numar restrins, dar semnificativ de beneficiari.
Ca urmare, un alt fenomen pe care il intilnesti la Moscova e faptul ca toata lumea umbla cu o doza sau o sticla de bere in mina. Peste tot, de la metrou la Piata Rosie, de la Biblioteca Lenin si pina la Galeria Tretiakov, cetateanul moscovit are in mina o bere. Lucrurile au luat insa o amploare stranie. De la neputinta cetateanului simplu de a sta la un bar sa consume o bere din cauza pretului (in magazin preturile sint asemanatoare cu cele de la noi) s-a ajuns sa fie cool sa bei bere in locurile publice. Asa ca daca vedeti un ultim model de BMW din care coboara o blonda cu haine pe ea de citeva mii de euro, iar in mina are o banala cutie de bere, sa nu va minunati: este o moscovita cool.
Exista, oare, Ucraina?
inainte de a ajunge la Moscova am trecut prin Ucraina. Un drum foarte lung incit am avut timp sa-mi pun o intrebare simpla: exista, oare, Ucraina? Fireste ca exista asa cum exista orice stat produs dupa destramarea URSS-ului. Ba chiar pare a fi cel mai impunator stat dupa Rusia. in acelasi timp, Ucraina nu exista, caci nimic nu e unitar in acest tinar construct politic. Aici totul e juma-juma. Daca atunci cind intri in Ucraina poti sa fii intrebat in limba ucraineana „incotro mergi?“, cind iesi din Ucraina vei fi intrebat cu siguranta in limba rusa „de unde vii?“. Aici, daca jumatate din populatie vorbeste ucraineana (chiar daca stie si ruseste), atunci cealalta jumatate vorbeste ruseste (si nu prea stie ucraineste). Aici jumatate de tara voteaza culoarea orange crezind ca asta e culoarea Europei, in timp ce cealalta jumatate voteaza pe alb-albastri, fiind convinsi ca aceasta e culoarea Rusiei. Asa cum Kievul e rupt in doua de riul Nipru, la fel si tara este un intreg compus din doua parti care se resping. Se resping de o maniera mult mai dura decit pare la prima vedere. Mi-e greu sa cred ca Ucraina poate deveni o tara atita timp cit aceasta ruptura este atit de puternica si poate fi speculata cu atita usurinta de forte externe, oricit de binevoitoare ar fi ele. Aceasta contradictie puternica din interiorul Ucrainei ar trebui negociata si, treptat, dizolvata. Cum se poate face e greu de spus si, in definitiv, e o intrebare la care numai ei pot si trebuie sa-si dea raspuns.
Cit despre cultura… e si mai complicat. Ca sa ne referim doar la scriitori: majoritatea scriitorilor pe care incearca sa si-i revendice si resemnifice ca fiind scriitori ucraineni sint de fapt scriitori de limba rusa (din pacate pentru ei). Chiar si ultima descoperire, scriitorul A. Kurkov, cel mai tradus scriitor la ora actuala din fostul URSS si care sta la Kiev, scrie tot in rusa. Lucrurile nu sint deloc simple.
Nomenclatorul nationalitatilor
in perioada sovietica aveam un cintec care spunea ca toate popoarele din URSS sint „frati pe veci“, iar cele 15 republici sint „republici surori“. Si astazi, in faimosul VDNH, parcul din Moscova unde se expuneau maretele cuceriri ale progresului, tehnicii, stiintei si agriculturii, gasim un havuz imens in jurul caruia se afla 15 statui care infatiseaza 15 fete frumoase imbracate in portul national al fiecarei republici. Sora Moldova are in mina un strugure si un stiulete de porumb (sau popusoi cum zic basarabenii).
Ce a mai ramas astazi din aceste elemente nationale? URSS a fost totusi o tara multinationala, iar Rusia ca mostenitoarea acesteia (lucru ce nu convine multor rusi) are in continuare un numar foarte mare de popoare. Iar in Moscova, care e un nod de legatura intre Europa si Asia, se afla o impresionanta populatie nemoscovita, provenita din alte nationalitati. Daca la Moscova, in perioada comunista, nationalitatea (si nu numai) era legata mai mult de un anumit specific, un soi de exotism, fie el accent straniu, reper geografic sau marfuri de provenienta locala, acum totul s-a modificat. Nationalitatea incepe sa fie asociata, aproape pina la identitate, muncii pe care o prestezi. Nationalitatea si genul de munca pe care il prestezi la Moscova au devenit aproape identice. Nationalitatea a devenit un soi de meserie. Sa va dau un exemplu pe care l-am auzit la prietenii mei moscoviti. intr-o zi li s-a stricat frigiderul. Era vechi si doreau sa-l schimbe. Credeti ca au chemat gunoierii sa-l ridice? Nu, au chemat uzbecii. Ei bine, in alta zi, trebuiau sa schimbe faianta si au apelat nu la mesteri, ci la moldoveni sau ucraineni. Cind au vindut garajul au apelat nu la agenti de vinzari, ci la armeni. in limbajul cotidian, nomenclatorul meseriilor a inceput sa fie substituit de un soi de nomenclator al nationalitatilor, iar asta a dus la inlocuirea titulaturii unei meserii cu numele nationalitatii respective. Asa ca Moscova e plina de armeni, moldoveni, ucraineni, uzbeci etc., adica de comercianti, constructori si gunoieri. Mai nou vin „hoarde“ de chinezi, dar am uitat sa intreb care-i meseria lor.
Portrete de intelectuali rusi si nu numai?
Viktor Misiano e poate cel mai semnificativ intelectual rus cunoscut in afara tarii din cei care stau in Rusia. Ne cunoastem de citiva ani buni si chiar am reusit sa-l invit la Bucuresti acum un an sa tina niste conferinte (printre altele la NEC si Goethe Institut). Dind citeva telefoane, mi-a aranjat intilniri pentru citeva zile cu o lejeritate incredibila. Cu biroul in centrul Moscovei (chiar linga statuia lui Maiakovski, loc semnificativ pentru cultura moscovita), Viktor editeaza cea mai importanta revista de arta contemporana din Rusia (Hudojestvenii Jurnal). Este critic de arta si curator si e mai mereu pe drumuri. Cum imi place mie sa spun: intelectual din categoria „produsul de lux al comunismului“. Pe Misiano il puteti vedea aproape la orice expozitie sau eveniment artistic important din lume. Este un povestitor excelent, iar marele lui atu e ca mereu te surprinde prin modul de a pune problema si de a analiza diverse situatii. Si iata ultima poveste.
Viktor este sunat de Alexandr Dughin. Cine-i Dughin? Mda, Jirinovski e mic copil pe linga el. Dughin e poate cel mai influent personaj de pe scena rusa. Vine de pe filiera dreptei radicale (ar fi adorat prin Romania si am fost surprins sa-l vad cu un editorial in Ziua), combina perfect diverse categorii de discurs, lucreaza cu toate strategiile de advertising si marketing, amesteca tot ce-l poate ajuta sa se pozitioneze pe piata: trend & brand. Un cocteil intre tot ce poate fi mai vandabil: cultura, politica, comunism, capitalism, religios, trecut, viitor etc. Un popa, un ascet, un prooroc, un mesia, un salvator care se imbraca de la Prada. Ei bine, acest Dughin il suna pe Misiano (care se afla la polul opus; nu poti nici macar sa-ti imaginezi ca pot sta la o masa) si il roaga sa se intilneasca sa discute despre „situatia politica“. intilnire la ceva cafenea elitnaia (adica foarte scumpa). Apare Dughin, cu plete si barba bine ingrijite si perfect asortat. Sare in ochi un soi de tricou mulat, cu gauri, prin care se vede un lant mare de aur cu o cruce imensa pe care atirna crucificat un „gimnast“ (cum ar spune smecherii de Moscova). Se aseaza si comanda un capuccino. Chelnerita il aduce si il pune pe masa. Dughin se apleaca peste masa si face semnul crucii deasupra cestii. incepe discutia, dar paradoxul situatiei a facut ca restul sa nu mai conteze.
Nu va temeti, tovarasi!
Cel mai neobisnuit mi se pare sa te vezi la Moscova, da, la Moscova si nu la Amsterdam, Paris sau Londra, cu prieteni pe care nu i-ai mai vazut de ceva timp. in Cluj ii ziceam Tiki (Ovidiu Tichindeleanu) si e genul de intelectual perfect adaptat secolului al XXI-lea. Un traseu semnificativ: Franta, Germania (mai degraba Berlin) si New York. De citiva ani face naveta intre New York si Moscova. Nu o sa va spun de ce face aceasta naveta, dar il invidiez, caci mereu in capul meu (nu stiu de ce) New York-ul se asociaza cu Moscova (din pacate, inca nu am verificat supozitia mea). Iata o relatare despre Moscova, la un saslik, intr-unul unul din restaurantele uzbece din parcul VDNH (cum spuneam noi cind eram mici… „din spatele frontului inamic“): „intii, pentru anticomunisti, regula degetului mare: Moscova nu e comunista… in Moscova, precum la NYC, esti in centrul universului… dar Moscova nu e Rusia, asa cum New York City nu e nicidecum Statele Unite… la fel ca la New York, in Moscova iti sare in ochi strinsa legatura a capitalismului cu imperialismul, colonialismul si rasismul… pont fashion-victimelor din Romania: paradisul consumist nu e in vestul pe care il tot copiaza la a doua mina… oamenii locului stiu pe de rost de la Ostrovski ca «viata ii este data omului o singura data»… aviz pragmatistilor: cel mai important centru de acumulare capitalista din «zona strategica»… insa elitnii inseamna scump, democraticinii ieftin… pont culturnicilor si sociologilor: bulele mici dimbovitene sint spume industriale pe albia Moscovei… si in ciuda (re)presiunii oligarhiilor capitaliste, e plin de interstitii de piata libera… de la gorbushka la fabrika, trecind prin falanster si avtonom, cultura independenta duduie… ne boitesi, tavarisci (nu va temeti, tovarasi)…“
Am notat cuvint cu cuvint… da, nu va temeti, tovarasi.. Sa le mai dam o sansa!
Sa nu fii un intelectual „la moda“
Intilnirea cu Alexandr Ivanov mi-a fost propusa de Viktor Misiano. Ivanov este genul de intelectual rus (pe cale de disparitie si pe acolo) care, in anii ’90, a luptat pentru noua ideologie neoliberala si care, dupa ce a trecut starea de mahmureala a perioadei postcomuniste, s-a convertit spre stinga (piei satana!). O stinga care, in Romania, lipseste cu desavirsire (la auzul cuvintului „stinga“ culturnicii locali iti recomanda imediat o Cuba sau o Coreea… aceea, nu ailalta): e o gindire critica ce chestioneaza cu aceeasi lejeritate prezentul, dar si trecutul. Alexandr Ivanov a construit una dintre cele mai in voga edituri moscovite, AdMarginem, in care gasesti de la Heidegger, Derrida, Zizek si toata filozofia contemporana, pina la cei mai controversati scriitori rusi ai momentului: Prohanov, Limonov (poate cel mai scandalos intelectual rus din ultimii 15 ani), Sorokin, Siranov, Elizarov. Sasa Ivanov construieste aceasta editura ca pe un proiect propriu, neavind ca finalitate profitul (fara a exclude aceasta posibilitate).
El incearca sa arate locul in care se afla Rusia, sa constientizeze starea in care se gaseste tara, sa incomodeze, sa zgindare cele mai ascunse rani ale societatii. Stie ca istoria in care a trait a fost un mare fals, insa isi iubeste falsitatea in care a trait, caci a fost istoria lui si a parintilor lui; acest fals si-l asuma si incearca sa-l inteleaga.
La prima vedere poate parea si un ginditor la moda. E fals. A fi la moda in Moscova inseamna sa fii bine cotat, sa fii bine platit si nu in ultimul rind, sa fii carierist (ca la noi, de altfel). Sasa insa locuieste intr-unul din „dormitoarele“ Moscovei, iar cu banii pe care-i cistiga, calatoreste. El nu vrea sa fie la moda „caci a fi la moda inseamna sa te gindesti mereu la faptul ca celalalt poate sa devina mai la moda decit tine si de fapt sa intri intr-o goana nebuna fara sens“. Si atunci prefera sa fie mereu altul, sa regindeasca de fiecare data totul si sa nu fie la moda.
A fost acum doi ani in Romania. A devenit un admirator al Romaniei. A vazut Bucurestiul, Clujul, Maramuresul si era surprins de faptul ca nu stia nimic despre Romania, de care a aflat in Anglia, nu in Rusia. La Moscova, nimeni nu stie nimic despre Romania.
Ce se stie despre Romania la Moscova?
Da, chiar asa: la Moscova nu stie nimeni nimic despre Romania. Noua mea tarisoara e inexistenta. Cei din generatia mai in virsta repeta doua cuvinte: mebeli (mobila) si tomis (incaltaminte Tomis), iar cei tineri habar nu au de nimic. Rusia este ignoranta la acest capitol si aici recunosti perspectiva imperiala de tip „noi si restul lumii“ pe care o gasim astazi mai ales in SUA. Da, se mai retine o poveste haioasa din unul din bancurile cu Schtirletz (echivalentul sovietic al lui James Bond) in care Schtirletz a tras(o) de(pe) zanavescu (oblon), insa Zanavescu era o spioana romanca. E un banc care se bazeaza pe un joc de cuvinte in care se presupune ca toate familiile romanesti se termina cu escu si toata lumea stie acest lucru. Asa ca spioana romanca Zanavescu a devenit foarte faimoasa in URSS si multi inca si-o mai amintesc. (Adevarul e ca e o performanta mare si ar merita un capitol aparte caci e cel mai cunoscut roman in URSS/Rusia)
Ce se mai stie in Rusia despre Romania? Mai nimic. insa se stiu foarte multe despre Republica Moldova, care indirect trimite informatii despre Romania. Paradoxal, la nivel informational in Rusia, Romania este mediata de Republica Moldova, ne place sau nu ne place noua acest lucru. Si nu vorbesc aici despre „marea politica“ ce lipseste cu desavirsire la noi, ci despre nivelul mediu de informare. Iar despre Moldova si moldoveni se stiu destul de multe. Moldova face vin bun, cu mare traditie la consumatorii rusi, cu toate ca acum vinul moldovenesc trece, pe piata ruseasca, printr-o perioada dificila. De asemenea, se stie ca daca vrei sa construiesti sau sa faci reparatie in casa trebuie sa apelezi la muncitorii moldoveni, moldovani is baieti docili, fac treaba buna, poti sa ai incredere in ei si nu-s foarte scumpi. in Moscova ii intilnesti destul de des si deseori auzi dulcele lor grai. E cunoscuta destul de binisor problema Transnistriei in care Rusia este implicata direct si, fireste, indirect prin faptul ca exista o problema teritoriala a Moldovei legata de Bolisaia Ruminia (Romania Mare).
Cel mai interesant e faptul ca limba/cultura romana/moldoveneasca este cunoscuta prin intermediul trupelor O-zone, Zdop si Zdup si Gindul Mitii. Au trecut si ei prin faza O-zone ca tot mapamondul, de altfel. Povestea s-a stins deja cu toate ca mai poti auzi uneori „Dragostia dzin tzei“. Gindul Mitii este deja un soi de nasi (ai nostri) din Moldova, sint in toate topurile rusesti, cinta mai mult in rusa si ii poti vedea in diverse cluburi din Moscova. Toti stiu bine ca-s din „insorita Moldova“. Suna destul de haios sa auzi la Moscova: a tiperi budut peti (iar acum vor cinta) Gindul Mitii. Va dati seama ca sintagma „gindul mitii“, chiar daca e tradusa in rusa, suna aberant. Iar Zdupii sint foarte faimosi. Nu exista festival important, club care se respecta, sa nu-i aiba ca invitati pe baietii cu „bunica bate doba“. Ei sint bine cotati si reusesc (singura trupa de la noi… care noi?) sa evolueze simultan pe trei piete: romaneasca, occidentala si ruseasca. Iar piata ruseasca este pentru ei poate cea mai importanta, caci e o piata imensa si se cistiga bine, de aceea fac si variante rusesti la piesele lor. Asa ca, daca Romania vrea sa intre pe piata ruseasca, fie economic, fie cultural (politic oricum nu conteaza), va trebui sa apeleze la intermediari moldoveni, caci introducerea le este deja facuta.
Pe piata de carte ruseasca nu se gaseste nimic din scriitorii romani, cu exceptia lui Ionescu, Eliade si Cioran (dar ei sint vazuti mai degraba ca francezi). Pentru Cioran chiar exista o anumita patima. Le place rusilor cum suna mai ales la un pahar de vodca. La stilul lor sado-masochist, stilul cioranian cade bine.
Le mai place cuvintul Transilvania. Prietenul meu, care imi traduce cartea Nascut in URSS in ruseste, un bun cunoscator al spatiului rus (scrie si publica in Rusia), dar si al celui romanesc (stie romaneste), m-a prezentat, intr-unul din textele oferite presei rusesti, ca pe un scriitor nascut in URSS, dar care e stabilit in Transilvania. De ce in Transilvania? – am intrebat eu nedumerit. Pentru ca la Moscova suna foarte bine acest cuvint, chiar daca habar nu au ce e aia (mai e o paralela stranie intre Dracula/Tepes si Ivan cel Groaznic – mi-a explicat el. Ok, am inteles eu tendinta de a ma marketiza cu orice pret, dar, totusi, le-am explicat eu, Transilvania este in Romania. Deductia a venit de la sine: aha, deci Dracula e roman.
