Nostalgii comuniste
Elena Vladareanu / Miercuri, 17 Octombrie 2007 / Romania libera
Vasile Ernu si Cezar Paul-Badescu si-au reconstruit aseara amintirile “de atunci” in fata iesenilor.
Dintre toate sentimentele cu care ne raportam la trecutul comunist, nostalgia este cel mai voga in momentul de fata. Startul nu l-au dat cartile din seria “In cautarea comunismului pierdut”, initiata la inceputul anilor 2000 de Ion Manolescu, Ioan Stanomir, Paul Cernat si Angelo Mitchievici.
Nici “Cartea roz a comunismului”, aparuta cam in aceeasi perioada, la care au contribuit multi dintre scriitorii importanti ai momentului, nu a reusit sa creeze moda nostalgiei.
Nostalgia pe val
E drept, cartea a aparut la o mica editura din Iasi si a trecut practic neobservata. Cumva, declicul s-a produs in 2006, cand in Colectia Ego-Grafii a Editurii Polirom a aparut volumul (de debut) al lui Vasile Ernu, “Nascut in URSS”, carte pentru care autorul a luat crema premiilor literare pe 2006, acum fiind nominalizat la Opera Prima a Marilor Premii Prometheus, care se vor decerna in aceasta seara. Iar directia nostalgica nu a fost creata atat de carte cat de interpretarile aduse ei.
Grant la Tescani oferit de ProHelvetia
Dupa o prima “exhibare” a nostalgiei la Tescani, acolo unde Vasile Ernu si Cezar Paul-Badescu au un grant de o luna oferit de Pro Helvetia, cei doi au tinut aseara, la Iasi, la Casa de Cultura “Mihai Ursachi” din Copou, o noua “conferinta” intitulata chiar “Nostalgii comuniste”, “condusa” – pentru a imita textul invitatiei (“convocatorului”) – de tov. Danilov Nichita si de tov. Lazarescu Florin.
Nici Cezar Paul-Badescu, nici Vasile Ernu nu sunt de parere ca nostalgia ar fi daunatoare, dimpotriva. Mai ales ca amintirile sunt din copilarie sau din perioada adolescentei. si cand vorbesti despre copilarie si despre adolescenta nu se poate sa nu o faci cu nostalgie, cred cei doi scriitori. Amandoi subliniaza ca prin “Nostalgii comuniste” nu trebuie sa se inteleaga in nici un caz ca ei ar incerca recuperarea a ceva din epoca de aur, ci ca, pur si simplu, incearca sa-si construiasca o istorie personala.
“In primii ani dupa revolutie, in Romania s-a scris incrancenat, cand dreptul la memorie il aveau doar cei care au suferit in mod direct. E normal sa fie asa, sa stim exact cum au stat lucrurile. Dar, privind din alt punct de vedere, au fost si oameni care nu au avut o legatura directa cu aceste mijloace de represiune dura. Ei au dus o viata cat se poate de banala. Dar si-au trait cei mai frumosi ani in acel regim. Iar acest gen de povesti te rup mult mai repede de trecut”, spune Vasile Ernu, adaugand ca demersul lui se vrea unul ironic si deconstructiv totodata, recuperarea fiind doar a propriilor amintiri, prin lucrurile pe care le tinem minte, de la melodii la obiecte. Pentru o scurta incursiune in “cei mai frumosi ani” petrecuti de Ernu in URSS, puteti vizita site-ul www.nasuctinurss.ro/blog.
Cezar Paul-Badescu, care a debutat la inceputul anilor ’90 in volumul colectiv “Tablou de familie” si care a publicat, din 2004, doua romane (“Tineretile lui Daniel Abagiu” si “Luminita, mon amour”), vrea ca lucrurile sa fie clare: “Raportarea mea la trecut nu are nici o legatura cu «ostalgia» si cu manifestari gen «Good Bye, Lenin!». Eu nu fetisizez obiecte din perioada respectiva. Nu am frisoane cand vad sticla de lapte cu gat larg, borcanele de iaurt sau eugenia. Sa fim seriosi, ce era eugenia? Doua bucati de cartoane necomestibile, lipite cu o crema intarita, pe care o lingeam ca sa se fluidizeze. Iar biscuitii ii aruncam intotdeauna”, puncteaza Paul-Badescu. Tema discutiei a fost inspirata chiar de titlul unui capitol din romanul sau de debut, “Tineretile lui Daniel Abagiu”, publicat in 2004, dar scris pe la mijlocul anilor ’90. “Deci nu se poate spune ca atunci nostalgia era o moda. Ma raportez la mine cum eram in vremea aia. Eu nu colectionez obiecte de atunci, nu le construiesc altare, ci pur si simplu le revad pentru a-mi reconstrui istoria mea personala, nu a tarii”, adauga Cezar Paul-Badescu.
In exil la Tescani
Uf
in exil la Tescani…
in buna traditie leninista, adica pe bani elvetieni… dar fara net, tv si alte lucruri nefolositoare…
un Billy`s band de toamna….
Ucraina orange in fata testului Gazprom
Text aparut in Romania libera + faimoasa trupa din Kiev Okean elzy cu piesa Tam de nas nema/ acolo unde noi nu sintem.
In Ucraina s-au terminat alegerile, s-a facut numaratoarea buletinelor de vot si s-a constatat ca nu s-a schimbat nimic in esenta. Ucraina a ramas la fel de rupta in doua si dezbinata. In urma alegerilor, au intrat in parlament partide care oricum nu s-ar combina, rezultand astfel doua entitati destul de fragile pentru a conduce. Este pentru a doua oara cand miza scrutinului este foarte mare in Ucraina, lucru de care si-a dat seama si populatia, dovada ca prezenta la vot a fost de 62,38%. Alegerile din Ucraina sunt din ce in ce mai importante, spre deosebire de Rusia, unde miza pare tot mai mica, concentrata doar pe stabilirea numarului de partide care vor intra in Duma. Intrebarea la care trebuie sa raspunda cetateanul ucrainean este in primul rand una ideologica si abia in al doilea rand, una pragmatica, fiindca votul a devenit mai ales o chestiune de autodefinire identitara.
Noul stat Ucraina are o istorie, o cultura si o identitate ambigua. Ucraina este considerata “leaganul Rusiei”, este “Rusia kieveana”, fiind locul in care s-a creat statalitatea rusa si locul in care isi are radacinile cultura rusa. Ucraina este tara care are teritorii cu istorii foarte diferite si influente diverse, fiindca unele teritorii au fost sub ocupatia austro-ungara, altele sub ocupatia poloneza, iar cea mai lunga ocupatie a fost cea ruseasca. Chiar daca “unirea pe veci” dintre Ucraina si Rusia nu a fost o ocupatie in termenii clasici, este evident ca Ucraina a avut de pierdut mult la anumite capitole din aceasta “infratire”. Exista si o problema teritoriala destul de sensibila intre cele doua “republici surori” care se cheama Krimeea. Guvernul Sovietic i-a oferit Ucrainei peninsula Krimeea, teritoriu care este considerat traditional teritoriu rusesc si pentru care rusii au luptat si au varsat mult sange. De asemenea, Ucraina este o tara ortodoxa, dar in care exista o puternica comunitate catolica, iar in relatia dintre cele doua comunitati exista o istorie plina de pasiuni si probleme. Dar poate cea mai delicata problema este cea a limbii ruse. In Ucraina, 98% din populatie este vorbitoare de limba rusa, iar din aceasta, jumatate nu este vorbitoare de ucraineana. Rusofilii si rusofonii nu au reusit sa impuna limba rusa ca o a doua limba de stat, desi este limba in care au scris mai toti clasicii literaturii ucrainene. Problemele enumerate sunt de o sensibilitate aparte si pot crea mari pasiuni, tensiuni si dezechilibre mai ales cand sunt manevrate politic. Aceasta intra la capitolul ideologie.
La capitolul pragmatic, ucraineanul de rand trebuie sa aleaga intre doua proiecte politice care se reduc simbolic la doua culori: orange si albastru. Cei din coalitia Orange, in frunte cu presedintele Viktor Iuscenko si carismatica Iulia Timosenko, propovaduiesc un cocteil compus dintr-un discurs nationalist antirusesc imbinat cu un discurs proeuropean si in mod special pro-NATO. Designerii politicii Orange sunt considerati de opozanti drept politruci americani care lupta pentru interesele politicii geostrategice americane. La randul sau, coalitia Albastra in frunte cu fostul premier Viktor Ianukovici, lupta pentru o Ucraina bilingva, mai apropiata de Rusia si sunt etichetati de opozanti ca cei care lupta pentru interesul Rusiei. Interesant e faptul ca albastrii au avut angajati in echipa pentru pregatirea alegerilor nu specialisti rusi, ci americani. Nimic nu e ceea ce pare. Singurul lucru comun al celor doua grupari e faptul ca ambele declara ca lupta pentru o Ucraina unita si prospera, ceea ce populatia inca nu a simtit. Dar si acest element pragmatic pare a fi unul la fel de ideologic.
Cert este ca in ultima perioada, ambele culori au devenit mai pale si mai putin vehemente. Iulia Timosenko, de exemplu, cea care pare a fi marea castigatoare a ultimei confruntari, poate fi un posibil premier, dar si candidat la presedintie in 2009, si-a schimbat mult tonul antirusesc si nationalist incercand chiar sa atraga simpatii din zona “electoratului albastru”. Ea a venit insa si cu un puternic discurs anticoruptie care seamana mult cu cel al presedintelui nostru. In perioada electorala a anuntat chiar “nationalizarea” unor privatizari “frauduloase” a unora dintre cei mai temuti oligarhi din Ucraina si care, culmea, erau de partea celor de culoare albastra. Oligarhii ucraineni sunt distribuiti uniform in partidele politice ca in orice tara care “se respecta”, iar “victorioasa Iulia” este supranumita, intamplator sau nu, “printesa gazelor”. Deci, lupta anticoruptie va fi pe maini bune!
In orice caz, Ucraina are urgent nevoie de o coalitie stabila si eficienta la guvernare, caci vine iarna si va trebui sa treaca primul test, testul Gazprom, rusii anuntand deja scumpiri serioase. Totul va depinde insa, in primul rand, de cum vor reusi sa negocieze interesele intre gruparile interne.
Anatomia elitei ruse
(text aparut in Romania Libera + 2 piese ale lui Boris Grebenshikov – Aquarium, acest the “founding fathers” of Russian rock music. Inregistrari de la finele anilor 80. Totul ramine valabil + aveti si textele traduse in engleza pentru care nu bag mina in foc).
What I have to say
I just can’t understand what they hoped to be doing,
Who sent them to their deaths with an unswerving arm.
It’s just so unforgiving, so cruel and inhuman
To leave them there, eternally calm.
The indifferent audience wrapped up in its furs
And some woman whose face, distorted with grief,
Kissed the frozen blue lips which had only just kissed her
Took her gold wedding band and threw it back at the priest.
With pine they were buried, with dirt they were covered,
And the people went back to discuss in their home
That the worst had passed by, and the world could recover
After all they would soon have to starve on their own.
And no one thought to get down on their knees
To make it clear to these boys that in a land such as this,
Even sparkling victories simply just lead from
The bottomless pit to unattainable bliss.
I just can’t understand what they hoped to be doing,
Who sent them to their deaths with an unswerving arm.
It’s just so unforgiving, so cruel and inhuman
To have left them there, eternally calm.
The generation of yard-sweepers and night watchmen
Lost track of each other
In the spaces of this endless earth.
Everyone’s headed for home.
In our era when every third man’s a hero,
They don’t send telegrams, they never start writing a tome.
These people, they stand still looking like stone steps
When all the boiling oil flows down the stairs in a barrage,
And from somewhere they imagine somebody singing,
And just who am I, trying to tell them that it’s a mirage.
We were silent like dolls while we watched in being sold
All they could possibly sell, including our next of kin.
And the poisonous rain falls into the rot of the bay,
And we still sit here waiting for news,
We still sit here watching the screen.
And our fathers would never lie to us
They do not know how to lie,
Like wolves don’t know how to eat red meat,
Like a bird doesn’t know how to fly.
So tell me what I have done to you, why all this pain.
But it’s without explanation, it’s something you have in your blood.
But it was when I lit the flame that burned me out from inside,
Turned away from the law, but never quite made it to love.
Please pray for us, pray for us, if you are able;
We have no more hope, but we’re in this collage.
And the voices sound closer and stronger,
I’ll be damned if this is just a mirage.
Anatomia elitei ruse
Am avut zilele astea ocazia sa citesc o carte ce a facut ceva valuri in Rusia, “Anatomia elitei ruse” a Olgai Kryshtanovskaya, cunoscut sociolog rus atasat Institutului de Sociologie al Academiei Ruse. Cartea a aparut mai intai in Germania, dupa care, in scurt timp, si in Rusia. Autoarea cartii si-a dedicat cincisprezece ani studiului elitei politico-financiare ruse si a fost printre primii cercetatori care au analizat si impus in contextul postsovietic notiuni precum “oligarhi” si “siloviki” (persoane din sfera puterii, parveniti din Armata, FSB, KGB, Interne). Ultimul termen pe care autoarea il atribuie noii elite ruse din perioada Putin este notiunea de militocratie.
Nu e deloc simplu sa analizezi mecanismele de formare si functionare, psihologia si conflictele din interiorul acelui “segment social”, supranumit “clasa conductoare”, care este de fapt cel mai inchis si inabordabil grup social. A scrie o carte serioasa, bine documentata despre elita politico-financiara a Rusiei este nu numai dificil, ci si periculos, caci nici unui grup politico-financiar nu-i place sa fie luat la bani marunti, cu atat mai mult celui rusesc. Olga Kryshtanovskaya analizeaza si compara elitele a cinci perioade diferite: elita din perioada Brejnev, din perioada Gorbaciov, doua tipuri de elite din perioada Eltin si elita actuala din perioada lui Putin.
Ma voi opri in acest articol doar la ultimele trei. E curios faptul ca in perioada guvernarii lui Eltin au existat – cum constata autoarea – doua tipuri de elita care se disting una de alta si care au coexistat. In acea perioada, in Rusia a functionat o “structura de putere policentrica”, cu o elita mixta compusa atat din birocratia si nomenclatura vechilor structuri, cat si din reprezentantii noii elite financiare. Aceasta structura policentrica, deloc specifica traditiei politice rusesti, a dus la crearea unui numar mare de grupuri industrial-financiare si la “marsul triumfal al oligarhilor”. In acea perioada, au fost acaparate o multime de centre si pozitii de influenta de catre oamenii din cercurile de afaceri. Momentul in care a avut loc stoparea acestui proces este anul 1998, anul marii crize financiare. Astfel ca oprirea accesului oligarhilor la sferele centrale de putere si influenta, sustine cu argumente autoarea, a inceput in ultima perioada a lui Eltin, si nu in perioada lui Putin. Putin a fost cel care doar a continuat acest proces. Perioada lui Eltin a fost poate cea mai catastrofala din punct de vedere politic si a avut cea mai “defectuoasa politica de cadre”. In aceasta perioada, statul “a pierdut controlul nu numai asupra canalelor de patrundere in elita, ci si de iesire din ea”, circulatia cadrelor fiind “haotica si ilogica”. Concluzia autoarei legata de aceasta perioada este simpla: lupta dintre grupurile din interiorul elitei ruse a dus la crearea unui mecanism care-si recruta membrii nu prin alegeri, ci prin numire directa.
O data cu venirea lui Putin, a venit si impunerea ordinii de o maniera mult mai radicala. Practic, Putin a repus in functiune o structura foarte familiara si eficienta a politicii ruse: axa verticala cu putere de decizie de sus in jos. Pentru a face structura cat mai functionala, Putin si-a consolidat pozitia largindu-si sfera de control si punand Duma pe plan secund. In perioada Putin au mai intervenit doua schimbari esentiale. Pe de o parte, s-a revenit la “politica de mobilizare”, iar pe de alta parte a inceput un proces nou de schimbare a elitei, care pe zi ce trece capata o culoare tot mai kakie. O data cu Putin, are loc o revenire la toate nivelurile puterii a unei elite “militaro-cekiste”, pe care Olga Kryshtanovskaya o numeste militocratie. Nu e vorba insa de un stat militar, chiar daca in structurile centrale ale puterii se afla mai multi oameni din randurile armatei si serviciilor speciale chiar decat in perioada lui Brejnev. Elita lui Putin este foarte compacta si are trasaturile “unui corporatism dur, inchis, cu inclinatii spre un mod de gandire si actiune autoritar, care doreste sa-i controleze pe toti si tot”. “Democratia suverana” propovaduita de Putin, si numita de autoare militocratie, se bazeaza pe o lege simpla: ordinul sefului este lege pentru subaltern, deci nu se discuta, ci se executa. Daca Stalin a avut dreptate cand sustinea “cadrele rezolva totul”, atunci ascensiunea “gradatilor” la putere capata o “actualitate ingrijoratoare”. In contextul schimbarilor de la Kremlin si al alegerilor care vin, Putin joaca surprinzator. Pare sa blufeze sau poate ca are o “mana” foarte buna. In acest moment a scos “cartea” Zubkov, care are o calitate esentiala: va returna puterea cand i se va cere.
Când ai fost ultima dată la Cinema?
(20 SEPTEMBRIE 2007 Gandul ma intreaba “cind am fost ultima oara la cinema?” ….. iar asta e varianta Winnetou pe care o vedeam cind eram mic…. doar ca vorbeau ruseste)
Când ai fost ultima dată la Cinema?
Despre cinema am poate cele mai frumoase amintiri din copilărie. Pot descrie cu lux de amănunte cum fratele meu mai mare, responsabil cu recuperarea mea de la grădiniţă, în fiecare zi de miercuri mă lua la ora 16.30, în loc de 17.00 cum era în mod obişnuit. De ce? Fiindcă miercurea de la ora 17.00 se dădeau filmele pentru elevi care costau 5 kopeici, aşa că trebuia să mă recupereze, neregulamentar, din timp, ca să putem ajunge la film. În acea perioadă am văzut enorm de multe filme şi atunci m-am îndrăgostit de cinema definitiv. Cât am plâns, cât am suferit şi cât m-am bucurat alături de Winnetou!
De atunci merg cu regularitate la cinema şi mi-am creat un adevărat ritual legat de sala de cinema. De obicei merg singur. Merg cu altcineva doar când e absolut necesar sau contextual. Nu merg la orele sau filmele aglomerate decât foarte rar. Prefer vizionările din prima jumătate a zilei şi ador sălile de cinema din oraşele mai puţin cunoscute. O vizionare într-o sală de cinema a unui oraş necunoscut sau mai ales unde eşti doar pentru câteva zile e pentru mine ceva fascinant. De exemplu, pierzi trenul la Paşcani. Se întâmplă. Mai ai 4-5 ore până la trenul următor şi ce faci? Mergi într-o sală de cinema şi chiar dacă sala este mizeră, vizionarea unui film acolo îţi dă un sentiment aparte.
Aşa. Întotdeauna mă aşez pe partea dreaptă, undeva al cincilea scaun centru-dreapta. Asta e foarte important, căci rareori văd filmul de pe aripa stângă. Şi o mică scăpare. Chiar dacă nu beau aproape deloc Pepsi sau Coca-Cola, la film iau obligatoriu un Pepsi, nicidecum Cola. Nu mă întrebaţi de ce. Hai că mi s-a făcut chef de un film. Am fugit să văd unul.
Lectii de literatura pe plaja
(in Siplimentul de Cultura continua epistolele…. Ceea ce ne desparte.. fragment)
Draga Bogdane,
Stau cu fundul in nisip si-l citesc pe unul dintre ultimii mei preferati, Philip Roth. Naiba m-a pus sa-mi iau pe plaja povestea lui Sinul – care, imediat ce am inceput s-o citesc, m-a trimis direct la Nasul lui Gogol. Mi-a parut imediat rau ca nu am luat si Gogol cu mine, ca spre jumatatea cartii sa aflu de la narator, profesor de literatura, metamorfozat intr-un ditamai sin, ca el insusi se inscrie in descendenta lui Swift si, in mod special, in cea a lui Gogol (Nasul) si Kafka (Metamorfoza).
Insa problema nu sta atit in faptul ca volumul ma trimite la tot soiul de carti citite, eroi livresti sau mai stiu ce filme SF care colcaie in capul meu de-a valma, cit mai ales in faptul ca “sinul literar” face o stranie conexiune cu “sinii reali” care stau “la gramada” aranjati de-a lungul plajei. Plaja este spatiul cu cei mai multi sini pe metru patrat si, cum tin in mina cartea lui Roth cu titlul Sinul, este aproape imposibil sa nu faci aceasta legatura. Fiecare sin de pe plaja face trimitere la eroul lui Roth, David Kepesh, si mintea incepe sa-ti fabuleze. Deci recomand, ca un om patit: a nu se lectura pe plaja un astfel de volum.
Note pe slip
Dar oare ce e de citit pe plaja? Iata intrebarea: un fel de “to be or not to be” de vacanta. La fiecare inceput de vara raspundem la aceleasi intrebari idioate, cu tenta jurnalistica, ce se invirt in jurul temei contrafacute a turismului cultural, numita “lecturi de vacanta”. Ei bine, eu cred ca tocmai in vacanta trebuie citite cele mai bune, obsedante, dificile, nebune carti. Nu prea cred in “lecturi sifon” de vara. Sifonul livresc poate fi lecturat oricind si mai degraba dupa toropeala muncii decit la adierea brizei de dimineata. Eu asociez vacanta cu cele mai frumoase lecturi. Pot sa-mi amintesc, de exemplu, cu mai multa usurinta de lectura din vara lui 1988 – lectura cu voce tare facuta si pentru amicii mei din trenul Chisinau-Yalta – decit de locurile pe care le-am vizitat atunci. Nu-mi mai aduc aminte aproape nimic din cum arata Yalta si nici macar faimosul palat din Levadia linga care am stat, insa imi aduc aminte perfect fraze si pasaje din Bulgakov (proza scurta) pe care-l descoperisem in acea vara. Acest lucru mi se intimpla aproape in fiecare vacanta de vara, cu conditia sa am cel putin cinci carti cu mine, dar nu orice carti, fireste…………………………………………
iar restul pe
http://www.supliment.polirom.ro/category.aspx?item=143&cat=17
Bine aţi venit în sfînta familie a noii tehnologii!
(text aparut in Observatorul Cultural nr.131 + la ce e bun un iPhone)
Observ cu o anumită mirare că multă lume îşi „botează” maşina cu un alt nume decît cel propus de producător. Obiectul „maşină”, care ne aparţine nu mai poate rămîne un anonim de serie, ci trebuie să devină o identitate unica pentru proprietar. Maşina, care este în definitiv o unealtă, o extensie creată de om pentru a-şi uşura muncă, devine încet, încet un soi de fiinţă. Maşina, în toate formele ei, pătrunde în viaţa noastră, într-o formă tot mai domestică. După ce am domesticit animalele, a venit timpul să domesticim maşinile, iar primul pas, aşa cum ne învaţă Geneza, e acela de a pune nume. Se zice că Dumnezeu l-a pus pe om „să dea nume tuturor animalelor”, iar acum el s-a decis să-şi dea nume maşinii. Aşa că maşina a devenit un membru al familiei.
Mai nou, cu surle şi trîmbiţe, compania Apple ne anunţă că vom avea în curînd un nou membru al familiei. Pînă şi noi, cei de la periferia „marelui Capital”, vom primi curînd un nou copil minune al tehnicii moderne. Acest nou produs-fiinţă se cheamă iPhone. Specialiştii de la Apple ne-au arătat live, de la faţa locului, naşterea acestui copil teribil al începutului de mileniu. Ni s-a aratat, ni s-a explicat „în direct” cum acest Dumnezeu al tehnologiei moderne devine din trei ipostaze o singura fiinţa: e simultan şi pleer, şi phone, şi internet-comunicator. Marele salt este făcut: de la iPod la iPhone.
Acest nou membru al familiei este incredibil de dotat. El îţi pune la dispoziţie o mulţime de funcţii: comunici, navighezi pe net, asculţi muzică, fotografiezi, vezi filme, stochezi informaţie etc. Fireşte că am mai auzit de astfel de posibilităţi, nu e cea mai mare noutate, însă acest copil teribil le face pe toate odată şi are o ideologie bine definită pe care ţi-o imprimă pe creier de o manieră radicală. El vrea să te convingă odată pentru totdeauna că este „ajutorul tău personal ideal”. iPhone este noul prieten al omului şi nu-l mai poate înlocui nici mama ta, nici sora ta, nici soţia sau amanta şi nici măcar cîinele tău. Sper să nu se supere iubitorii de animale şi să nu fiu dat în judecată de asociaţiile care luptă pentru drepturile şi protecţia animalelor, dar trebuie să o spun cu sinceritate şi direct: perioada istorică a prieteniei dintre om şi animalele domestice s-a încheiat, căci a venit vremea iPhone-ului. Cîinele care se gudura la picioarele tale, pisica ce torcea de zor în poala ta, peştii din acvariu care se adunau grămadă cînd le dădeai de mîncare, papagalul ciufulit din cuşcă, toţi vor fi părăsiţi şi uitaţi în favoarea iPhone-ului. iPhone chiar dacă nu-ţi rezolvă funcţiile tale vitale are pretenţia de a deveni principalul tău ajutor. Nu va mai există viaţă fără iPhone. Şi asta am înţeles-o cu toţii cînd am văzut isteria lansării şi cozile imense care aşteptau să pună mîna pe acest nou prieten al omului.
Compania Apple, cu ajutorul lansării iPhone, mai mizează pe încă un element foarte important, unul aproape mistic. Dacă-i ascultai predica PR-ului companiei, acest Isus Hristos de tip nou, care-ţi făcea o ultimă chemare, înţelegeai că nu mai există scăpare: lasă-i pe mama şi pe tatăl tău, lasă-i pe cei dragi, lasă-ţi familia şi intră în noua familie MAC. Salvarea sufleţelului nostru şi aşa încărcat şi cuplat la prea multe conexiuni, vine de aici. Miza cea mare este aceasta: nu produsele Apple încep să facă parte din familia ta, ci tu începi să devii parte din familia lor. O nouă familie, cu valori bine definite, uşor de însuşit şi de recunoscut. Cine nu cunoaşte culorile, designul simplu, aproape ascetic, dar de o eficienţă corupătoare? Cine nu cunoaşte acel măr pe care Eva tocmai l-a muşcat şi l-a scăpat din mînă, părăsind grădina Edenului.
Iar acum „mărul muşcat” a ajuns la tine pe masă, în birou, în buzunar, dar şi pe retină. Cine nu ştie simplitatea funcţionalităţii maşinăriilor din familia Mac? Nu mai e nevoie de comenzi sofisticate, de litere, de fraze şi nici măcar de gîndire. Totul e iconic, totul e formatat aşa încît să-ţi pătrundă prin toţi porii şi să devină parte din tine. Odată convertit şi intrat în această nouă „sagrada familia” eşti conectat la familia sacră a tehnologiei de vîrf care ne promite un „nou Canaan unde curge lapte şi miere.” Vorba unei bune amice ale mele: e timpul să producem un iThing şi Dumnezeu va fi depăşit.
Recunosc că încă nu mi-am cumpărat un iPhone şi nici nu ştiu daca-mi voi lua unul, căci fac parte dintr-o generaţie care a avut „copilărie grea, jucării de lemn”. Am stat şi eu la cozi că să prind diverse obiecte care au pătruns în familia mea şi mi-au devenit treptat obiecte-fiinţe foarte dragi. Unele din ele chiar mi-au fost un soi de obiecte-erou ale copilăriei. Însă acelea erau obiecte mai degrabă mecanice, pe care le înţelegeam şi le puteam controla şi care făceau parte din familia mea. Ele nu mi-au cerut să fac parte din familia lor. Astăzi, chiar dacă instrucţiunile tehnice sofisticate mă anunţă cum merge maşinăria, încep să n-o mai înţeleg. Ştiu foarte bine să-i dau comenzi la care ea răspunde grijuliu, însă ceva îmi scapă şi am o temere vagă că odată pătruns în această familie a noii tehnologii, nu eu voi fi micul dictator, care dă comenzi şi primeşte răspunsurile dorite. Rolurile se vor inversa: nu eu voi mai comanda, nu eu voi mai controla, dimpotriva, eu voi deveni cel controlat şi cel care va executa comenzi. Încerc să fiu precaut cu lucrurile care creează dependenţă şi mai ales cu cele care au puterea de a te controla.
Rogozanu si cultura de masa
Un text bun a lui Costi Rogozanu care le are low culture….
La ce bun cultura la televizor? Costi Rogozanu——————————————————————————–
Aparut in editia din 7 Septembrie 2007 in Cotidianul
Un grup de cititori a protestat in fata TVR fata de scoaterea unor emisiuni culturale din grila TVR 1. Acestia au parut iritati mai degraba de insolenta inlaturarii acestora. Pentru ca spatiu pentru cultura exista totusi: avem un canal intreg dedicat, nu mai discutam acum si ce produce el. Ideea e alta. De ce tin oamenii sa vada “cultura” la televizor? Televizorul si-a creat cultura proprie, asa superficiala cum o fi. De ce vor oamenii sa vada neaparat arta la televizor cind au librarii, cinematografe, mii de texte libere pe Internet si chiar interviuri filmate cu mari scriitori sau savanti ai lumii. Principalul pretext ar fi acela al culturalizarii maselor. Numai ca nu prea cred in cultura virita cu forta pe gitul poporului. Un alt mesaj al miscarii ar fi putut fi: aveti grija si de cei care-si doresc placeri minoritare, nu mai alergati doar dupa emisiuni si transmisii care plac majoritatii. In cazul acesta insa, manifestatia ar fi putut continua si pe Pache Protopopescu si in zona Baneasa etc. Nu cred in cultura transmisa pe alte cai decit cele care s-au impus de-a lungul vremii. Si cred ca o emisiune facuta dupa regulile televiziunii, adica si cu ceva rating, perfect filmata, perfect montata, este ea insasi un act de cultura.
Am vazut un documentar cu Jacques Derrida in care omul era absolut fermecator, dar dupa doua ore devenea absolut plictisitor. Tot el a explicat de ce: pentru ca atunci cind apare camera de luat vederi, apare automat nevoia de confesiune, mai ales in mintea telespectatorului. O confesiune pe care el, de exemplu, nu are chef s-o faca. Adevaratul Derrida sta in carti – la televizor aparea un tip simpatic cu parul alb si zburlit. Dar cam atit. La fel de interesant raspunde la o intrebare neasteptata: Ce ati fi vrut sa vedeti intr-un documentar filmat cu Hegel sau Kant? Derrida spune dezarmant: as fi vrut sa aflu mai multe despre viata lor sexuala. Cultura la televizor intra automat in legea voyeurismului latent. Cultura la televiziune nu poate ramine cultura (atentie, asta nu inseamna ca ii apar mitocaniile lui Sassu). Dar cind ceri cultura la tv, ceri de fapt clipuri publicitare pentru cultura – in aceasta logica, e mult mai eficient sa auzi un fotbalist vorbind despre o carte decit 30 de scriitori vorbind despre acelasi titlu. In rest, ce sa zic, nu prea pot sa citesc cu televizorul deschis.
Propunere pentru noul imn al R.Moldovei
Am auzit ca tov. Voronin vrea sa schimbe imnul actual al R. Moldovei (Limba noastra-i o comoara). Iata o varianta care cred ca nu ar supara pe nimeni… romani, moldoveni, rusi si alte popoare conlocuitoare.
Basarabia, pamant bulgaresc!
Text aparut in Romania Libera + Invida Planetei Moldova
La inceputul acestui an, publicam in “Romania libera” un text intitulat sugestiv si ironic “Va deveni Voronin cetatean roman?”. Textul meu de atunci era destul de critic cu discursul politicii externe a statului roman fata de Republica Moldova si, in mod special, fata de afirmatiile populiste ale presedintelui Traian Basescu, declaratii care nu erau acoperite in realitate. Va mai aduceti aminte de invitatia adresata Moldovei de a se integra in Uniunea Europeana alaturi de Romania si de promisiunea de a
deschide doua consulate suplimentare pe 1 ianuarie 2007? Daca prima afirmatie era evident populista, ieftina, cu iz electoral, iar rezolvarea “problemei aderarii R. Moldova la UE” nu depindea in mod direct de diplomatia romana, ei, bine, problema consulatelor chiar este o problema ce tine direct de administratia romana. Va reamintesc ca ultima promisiune a presedintelui Basescu, deschiderea celor doua consulate, nu este rezolvata nici azi, in luna august 2007.
Intrebarea pe care o primeam cel mai des in ianuarie 2007 era: ce se va intampla cu circulatia intre cele doua state, cum e cu viza, cum e cu taxele etc.? Atunci nu aveam un raspuns la aceasta intrebare si eram foarte convins ca in cateva saptamani, luni, problema se va rezolva. Mi se parea o problema importanta, chiar majora, a diplomatiei romane. Speranta ca aceasta problema va fi solutionata destul de repede venea din convingerea ca “alianta portocalie”, intre timp dizolvata, va incerca sa speculeze pragmatic aceasta oportunitate imensa, care poate aduce mult capital politic favorabil. Astazi, dupa 8 luni, stim foarte bine ca problema ambasadelor si vizelor nu s-a rezolvat si pentru a obtine o viza romaneasca care sa-ti permita sa ajungi ca cetatean moldovean din R. Moldova in Romania trebuie sa dai o mita intre 100 si 250 euro. Fireste, oficial, viza nu costa nimic, insa diplomatia romana nu numai ca nu a deschis cele doua consulate, unul in nordul si altul in sudul Republicii, asa cum promisese, dar nici macar n-a incercat sa gaseasca solutii care sa inlesneasca procedura de eliberare a vizelor. Nu are rost sa va spun ca procedura actuala de eliberare a vizelor este catastrofala si nefunctionala, iar tratamentul solicitantilor este inuman. Va garantez ca nu vorbesc din ce am citit in ziarele de scandal, ci pe baza marturiilor a foarte multor oameni care au suportat-o si care nu mai vor niciodata sa aiba de-a face cu ambasada romana.
Vin imediat alte alegeri, iar politicienii romani isi vor aduce aminte ca “problema” Republicii Moldova, chiar si cu tovarasul Voronin in frunte, este o buna vaca de muls din punct de vedere electoral. De fapt, singurul punct de vedere de interes major pentru clasa politica romaneasca. Va veni probabil un sir intreg de promisiuni, si poate chiar si unele solutii de moment. Asteptam cu interes, caci proiectele ambitioase zonale ale politicii externe romanesti par tot mai caraghioase, mai ales cand vezi ca diplomatia romana nu este capabila sa deschida doua banale consulate in tara vecina, tara care face parte din “domeniul prioritar si strategic” al politicii noastre externe. Daca Guvernul Romaniei ar fi cu adevarat interesat de Republica Moldova, ar trebui sa inceapa nu cu “problema integrarii R. Moldova in UE”, care nu tine de noi, nici cu solutionarea conflictului transnistrean, fiindca il depaseste amploarea acestuia si nu face parte din actorii jocului deja stabilit, ci cu deschiderea celor doua consulate. Ni se va aduce imediat un argument: Guvernul roman vrea, dar nu este lasat de guvernul de la Chisinau. Eu cred ca acesta este un argument facil si foarte comod pentru diplomatia romana. Acesta este un argument fie al neputintei, fie al incompetentei, fie al lipsei a ceea ce numim vointa politica. Sa nu uitam ca “scandalul vizelor” si “coruptia unor demnitari ai ambasadei romane de la Chisinau” se inscriu perfect in linia scandalurilor diplomatice din ultima perioada. Nu cred ca e cazul sa insistam, caci e o evidenta prea mare. Indiferent cu ce avem de-a face – incompetenta sau lipsa de vointa politica –, faptul ca cele doua consulate raman in continuare doar o promisiune, iar functionarea “ghiseului” de la Chisinau este catastrofala nu fac decat sa arunce o pata neagra asupra statului si diplomatiei romane. Deocamdata, cetatenii Republicii Moldova circula spre vest cu vize ale statelor cu mai putine “pretentii”. Mai nou, Bulgaria acorda cetatenie moldovenilor, fara a avea pretentia ca acestia sa fi fost candva cetatenii lor.
« go back — keep looking »