Cui ii este teama de Armata Rosie?
(text aparut pe HotNews.ro)
Zilele acestea are loc la Moscova marea schimbare: Putin da stafeta noului lider de la Kremlin, Medvedev, iar el trece in functia de prim-ministru. Ca evenimentul sa fie bine punctat, s-a apelat la o veche strategie a PR-ului sovetic, spectaculoasa si care merge la inimile rusilor. Acest eveniment nu este altul decit vechea parada militara de 9 mai, Ziua Victoriei (Armatei Rosii).
Dupa 18 ani de pauza, Rusia reia paradele militare in vechea traditie sovietica. Tehnica militara, de la tancuri, rachete, avioane si alte echipamente grele, care au lipsit de la editiile precedente de dupa caderea comunismului, isi vor face din nou aparitia in Piata Rosie. In ultimii ani, paradele aveau mai degraba un accent comemorativ, fapt pentru care isi cam pierdusera din spectaculozitate.
Pentru a nu ne aduce aminte de vremurile sovietice, Putin vine sa ne linisteasca: „Noi nu amenintam pe nimeni. Este o demonstratie a potentialului nostru in materie de aparare.“ Sincer, eu il cred pe cuvint. Aceste cuvinte spun de fapt ca demonstratia are un scop intern si nicidecum unul extern. Putin vrea sa produca un efect de imagine in primul rind pentru propriul sau popor, caci vechii dusmani, si in mod special, vechiul rival SUA cunosc foarte bine situatia armatei ruse.
Toate declaratiile alarmiste ale Pentagonului sint de fapt niste trucuri propagandistice vechi, ca si trucurile de imagine ale Kremlinului, de altfel.
Am citit zilele acestea citeva rapoarte ale Institutului rusesc pentru strategie nationala si datele pe care le furnizeaza in legatura cu armata rusa. Situatia este destul de sumbra. Oricit de optimisti ar fi analistii din domeniu concluziile referitoare la realitatea armatei ruse sint similare: situatia actuala a armatei ruse este dezastruoasa. Fireste ca aceasta analiza e facuta mereu prin comparatie fata de perioada de glorie a Armatei Rosii, cind bugetul pentru inarmare era aproape nelimitat.
Nu sint specialist si nu as putea sa explic toate datele tehnice din limbajul militar codificat, insa as incerca sa dau citeva detalii care spun enorm de mult despre situatia actuala a armatei ruse. Totul se reduce la doua probleme mari si late.
Prima este legata de resursele umane calificate, capitol la care rusii se pare ca au stat destul de bine intr-o anumita perioada. A doua problema e legata de situatia tehnicii de razboi. Daca e sa sintetizez, problema resurselor umane, a cadrelor militare calificate, ea se reduce, la doua fenomene: pe de o parte, armata a trecut printr-un proces major de “imbatrinire”, iar pe de alta parte, noile cadre au nevoie de un timp mult mai lung de calificare decit faimoasa generatie a “generalilor anilor ’70”.
De exemplu, 80% din aviatorii de clasa 1 au intre 40 si 45 de ani, ceea ce inseamna ca sint in pragul pensionarii. In anii ’80 ajungeai aviator clasa 1 la virsta de 28-29 de ani, pe cind astazi, abia la 35-37 de ani. Deasemenea, un alt fenomen important este plecarea in sectorul privat a unui numar destul de mare de specialisti de prim rang din armata.
La al doilea capitol, cel tehnologic, lucrurile nu stau mai incurajator. Aici se pare ca situatia, cel putin din punct de vedere statistic, pare si mai dezastruoasa (cel putin pina in anii 2004 cind s-a inceput reabilitarea armatei prin cresterea bugetului).
Sa dau doar citeva exemple: din dispozitivul de 1.800 de avioane de lupta, 1.200 au nevoie de reparatii capitale. Majoritatea avioanelor care ne sint prezentate azi ca “mari” inovatii sint de fapt niste prototipuri din anii ‘80 sau modele vechi imbunatatite. Din cele 20.000 de tancuri existente, 9.000 sint nefunctionale. Situatia flotei este si mai tragica: pina in 2010, din cele 35 de vapoare de lupta (din zona oceanica), nu vor ramine functionale decit 10; iar din cele 30 de submarine ale flotei Marii Negre, nu au ramas decit 2 (din care unul este in reparatii de 8 ani). Cea mai puternica flota maritima a Rusiei, cea din Marea Nordului, a pierdut in decurs de 13 ani 50% din submarine si 80% din “kreisere”, iar potentialul ei de lupta s-a diminuat de cel putin 3 ori.
Analistii mai pesimisti pun problema intr-o maniera radicala: ce s-ar intimpla astazi daca Rusia ar fi invadata? De cine sa fie invadata? Pai fireste, de cei cu cel mai mare potential militar, adica de SUA si NATO. Raspunsul lor e simplu si destul de sumbru. In 1987, Moscova se afla la o distanta de 1.700 de km de primul obiectiv militar al NATO, astazi se afla la o distanta de 600 km si la 20 de minute de zbor.
Atunci, URSS putea riposta prin 2.500 de avioane de lupta, plus cele 600 de aparate de zbor ale aliatilor din Pactul de la Varsovia. Astazi, celor 2500 de aparate de zbor ale armatei NATO, i s-ar putea opune o armata de 600 de avioane rusesti, din care insa nu se stie cite ar putea sa isi ia zborul. E o situatie grava, fireste, pentru o tara care vrea sa se prezinte ca o superputere. Ar ramine totusi sa se apere cu singura arma, dar si aceea de productie sovietica, arma nucleara.
Dar la parada, Putin si Medvedev vor sta probabil cocotati pe Mausoleul lui Lenin, la fel ca si vechii lideri sovietici, salutind ruinele Armatei Rosii, prezentate poporului ca noua Armata Rusa. Cei doi insa stiu foarte bine ca acestea pot fi ultimele aparate de razboi daca economia Rusiei nu este pusa pe picioare. Poate de aceea noul proiect ambitios al Kremlinului este modernizarea economica a Rusiei.
Moscova, ca anexă a literaturii ruse
(text aparut in Adevarul literar si artistic 2008-05-07 + Bulat Okudjava cu al sau Ah Arbatul meu!)
Moscova este un oraş rusesc, o ştim cu toţii. Spre deosebire de Petersburg, o altă capitală a Rusiei, Moscova este un oraş mult mai rusesc. Petersburgul, poate primul oraş modern al Europei, căci întîi a fost gîndit şi planificat, după aceea construit, a fost un oraş-exil pentru nobilimea rusă.
A trebuit să curgă mult sînge pe Neva pentru ca oraşul să capete un autentic iz rusesc. Moscova este însă şi Rusia vechilor ţari, şi cea a lui Stalin, şi cea lui Putin.
De aceea, poate o frază cehoviană precum „să mergem la Moscova, la Moscova!” are o încărcătură atît de mare pentru ei, frază care ne-a molipsit şi pe noi, cei care locuim departe de ei şi ne hrănim din alte obsesii. În acelaşi timp e bine să ţinem cont şi de sfatul moscoviţilor care ne avertizează că „Moscova, totuşi, nu e Rusia.”
„Aici s-a bătut Esenin cu Maiakovski”
Deci, „La Moscova!” Unul dintre lucrurile care mă fascinează ori de cîte ori merg la Moscova şi hoinăresc cu amicii mei prin oraş e modul în care-şi povestesc oraşul apelînd la un soi de „istorie literară” a oraşului. Mai fiecare colţ şi clădire din vechiul oraş este legat de un scriitor semnificativ, un eveniment literar sau unul „fictiv” din literatură. „Aici a stat Alexandr Sergheevici Puşkin”, „Aici s-a bătut Esenin cu Maiakovski”, „Aici a locuit Ţvetaeva”, „Aici s-a duelat poetul X”, „Aici a fost găsit beat Venicika Erofeev” şi continuă aşa un şir de identificări geografico-literare încît ai impresia că Moscova este un spaţiu-anexă a literaturii ruse.
Acest lucru, de exemplu, nu l-am întîlnit niciodată în România. Cu excepţia Iaşiului, nicăieri aici nu se face atîta caz de „istoria literară” a oraşului. În România urbană există o raportare la literatură de o manieră anecdotică, de crîşmă. În spaţiul urban românesc, „istoria literară” a oraşului este mai degrabă folclorizată, în timp ce ruşii au un exces de zel în mitizarea ei. Acolo expresia „un poet este mai mult decît un poet” are un sens aparte. Locurile sînt ritualizate, fiecărui loc i se găseşte o poveste exemplară, „fondatoare” de mituri literare. Nici măcar maşinăria actuală de produs VIP-uri nu reuşeşte să ia faţa „Poetului”. Există ceva religios în acest raport.
Strada Arbat este un fel de Mecca a istoriei literare moscoviteÎnsă Mecca „istoriei literare” a oraşului Moscova este strada Arbat (Starîi Arbat) pe care poetul şi bardul Arbatului, Bulat Okudjava, o cîntă: „Ah, Arbatul meu, tu eşti Patria mea!” Strada datează din secolul XIV şi apare în letopiseţele Moscovei în cumplitul an 1492, cînd oraşul a ars din temelii. Numele de Arbat vine, după cum tălmăcesc specialiştii, de la cuvîntul arab „rabat”, cel care definea „periferia oraşului.”
Strada începe din spatele Kremlinului, fiind cîndva periferia oraşului Alb (cel care era înconjurat de zidurile Kremlinului). Începînd cu sec. XVII, strada devine cel mai important centru comercial şi treptat ajunge unul dintre cele mai atractive locuri din Moscova. Începînd cu anul 1908, pe aici începe să circule un tramvai, iar odată cu anii 1970 ea devine, aşa cum o ştim şi astăzi, o stradă pietonală. Strada a devenit locul de întîlnire a boemei moscovite, locul de promenadă a turiştilor străini şi chiar dacă în ultimii ani a căpătat un aer mai comercial, întîlneşti „istoria literară” a străzii la tot pasul.
Oraşul caselor memoriale
Orice moscovit cult îţi va arăta casa nr. 53 în care Puşkin a stat cu tînăra lui soţie şi în ciuda faptului că „a fost fericit, nu a scris nici un rînd”. În aceeaşi casă va urma povestea Mariei Ţvetaeva, care a închiriat un apartament pe motivul „că aici a stat Puşkin”. Nr. 53 mai este legat şi de Piotr Ceaikovski, dar şi de Vladimir Maiakovski sau Vsevolod Meyerhold. După casa nr. 53 va urma imediat povestea casei nr. 55, situată alături şi în care a stat „însăşi” Andrei Belîi.
Dacă ai noroc să ai un ghid, el nu va uita să-ţi arate casa nr. 9 unde a fost faimoasa cafenea „Arbatsky podval” în care nedespărţiţii Esenin şi Mariengof îşi făceau veacul şi din cînd în cînd îşi făcea apariţia „bluza galbenă” a lui Maiakovski. Fireşte ţi se vor arăta monumentele lui Puşkin şi Okudjava, ţi se va spune că despre Arbat au scris de la Tolstoi la Rîbakov, şi cu siguranţă ţi se va arăta fresca dedicată celui mai iubit erou underground, poet şi cîntăreţ rock, Viktor Ţoi. Acestea şi multe alte „aventuri” literare se pot „întîmpla” pe o mică stradă din Moscova, numită Arbat.
Vinni Puh Goes Visiting
un dese animat sovietic care a facut istorie…. Vinni Puh a devenit unul din eroii folclorului sovietic.
filmul este titrat in englezeste
De ce nu-i iubim pe rusi?
(text aparut pe HotNews.ro + piasa Smugleanka-moldovanka, care este una din cele mai faimoase piese din folclorul rus. Ceea ce e foarte interesant e faptul ca eroina centrala a citecului este o moldoveanca de care se indragosteste, fireste, partizanul rus. Asa am ajuns si noi in folclorul rus. Ne plac, nu ne plac rusii, dar de cintat stiu sa cinte. LA noi piesa a ajuns prin Zdob si zdub care e cintata in stilul lor)
De la Petru cel Mare incoace, Rusia are o mare obsesie: ce sa faca sa devina o tara cit mai europeana si, mai ales, cum sa-si impuna imaginea unei tari „normale” occidentale. S-au incercat foarte multe strategii de-a lungul istoriei, insa fara prea multi sorti de izbinda. Mai nou, Kremlinul aloca sume uriase, creeaza echipe de PR, strategi in comunicare si imagine, care incearca sa produca pentru mass-media occidentala o imagine a unei Rusii moderne si occidentale – insa rezultatul este nul.
Presa occidentala – ca si opinia publica occidentala – ramine cu aceeasi imagine proasta despre Rusia. Cliseele clasice create de-a lungul istoriei au devenit un soi de marca ce nu poate fi schimbata cu nimic. Rusii stiu asta foarte bine si mereu se tinguiesc cu fraza: „pe noi nimeni nu ne iubeste”.
Recent, citiva analisti de la Centrul de cercetare E-generator.ru au analizat presa britanica (The Independent, The Times, The Telegraph, The Observer, The Guardian) incercind sa vada cum este reflectata aici Rusia. Rezultatele nu au fost deloc incurajatoare.
Analizind peste 500 de articole legate de „lumea rusa” analistii au scos la iveala o serie de clisee care se intilnesc cu regularitate in presa britanica importanta cind este vorba de Rusia. Cuvinte precum „Rusia” si „rusii” nu sint doar cuvinte neutre, numele unei tari si a unei natiuni, ci sint cuvinte insotite de epitete foarte tari.
De exemplu, mai in toate textele despre Rusia apare cuvintul „barbar” („barbarii rusi”, „Rusia barbara”). Indiferent daca e vorba de cultura, civilizatie, istorie etc., britanicii ii privesc pe rusi ca pe niste barbari. De altfel, conceptul de „Rusia barbara” este foarte vechi in cultura europeana si bine intiparit in mentalul colectiv.
O alta trasatura atribuita Rusiei e cel de savage, salbatic. Cind nu sint „barbari”, Rusia sau rusii sint „salbatici”, urmat, fireste, de trasaturile specifice acestuia. (Lumea occidentala are o traditie milenara cu lumea „salbatica”, „salbatic” fiind mai tot ce nu este dupa chipul si asemanarea sa, si pe care a tinut mortis sa o civilizeze mai cu vorba, mai cu sabia).
Linga cuvinte precum Russian si Russia apare foarte des un alt epitet negativ, si anume „brutal”. Tot ce vine din Rusia este „brutal” (brutality), de la oameni si obiecte, pina la arhitectura. Titluri precum „Living with a brutal bear” (The Observer), ursul fiind simbolul Rusiei, poate fi citit in cele mai importante si serioase ziare londoneze.
Rusia si rusii au mai mereu un „comportament necuviincios” si prezinta un „pericol real”. Cind e vorba de „lumea rusa”, doi termeni sint mai mereu folositi: „gulag” si „vodka”. Foarte interesanta este interpretarea pe care o fac cei de la E-generator.ru textelor care se refera la Armata rosie (cu care au fost aliati) si armata fascista.
Rusii sint in primul rind „violatori”, dupa care urmeaza caracterizari precum „brutal, rape, atrocity”. In aceleasi articole, „armata fascista” este prezentata intr-o maniera neutra si nu se foloseste decit cuvintul „atrocity” in contextul general al razboiului.
Un bun amic rus, de la National Brands Index, care se ocupa in mod special cu dezvoltarea strategiilor pentru brand-ul de tara, sustine urmatoarea idee. Rusia este obisnuita sa fie cap de afis in mass-media occidentala, asa cum a fost mai tot secolul XX.
Cind in anii `90, in perioada „democrata”, Rusia a inceput sa se „normalizeze”, ea a disparut deodata din atentia mass-mediei occidentale. Acest lucru a pus pe jar Kremlinul. „Normalitatea” Rusiei, sustine el, nu vinde bine imaginea Rusiei. Ceea ce vinde extraordinar de bine este imaginea negativa a Rusiei, iar acest lucru este speculat de catre expertii de la Kremlin la maxim.
De exemplu, „cazul Litvinenko” a vindut enorm de bine. Deseori, imaginea negativa care vinde cu usurinta, bine utilizata de strategii de la Moscova, poate aduce mult mai multe avantaje decit imaginea unei „Rusii normale”.
Se pare ca amicul meu are dreptate. Insa aceasta idee se bazeaza si ea, din cite imi dau eu seama, pe un alt cliseu: o Rusie „autentica” este o Rusia „anormala” conform criteriilor occidentale. Practic, presa occcidentala primeste si vede ceea ce vrea sa primeasca si sa vada. Nimic nou sub soare.
Cum ar fi reactionat Stalin la Versetele satanice? (II)
(fragment. text aparut in Suplimentul de cultura. Textul integral poate fi citit la http://www.supliment.polirom.ro/category.aspx?item=175&cat=17 )
+ un excelent fragment din cea mai buna ecranizare a lui Bulgakov, Inima de ciine… titrat..
Ce intelege Stalin?
Reactia lui Stalin la acest roman, dupa cum povesteam in scrisoarea precedenta, este deja legendara. Poate numai Bulgakov s-a bucurat de o astfel de “atentie” din partea lui Iosif Visarionovici. Insa, daca Bulgakov, mai naiv si credul din fire, spera intr-o interventie miraculoasa a “GhenSek-ului”, Platonov, mult mai cerebral, noteaza lucid si cinic: “Eu am scris aceasta povestire pentru un singur om (tov. Stalin), iar acest om a citit-o si mi-a raspuns pe masura. Restul nu ma mai intereseaza”.
Ce intelege Stalin sau, mai bine spus, ce stie Stalin? Stalin (asa cum aflam de la unii interpreti precum Groys sau Zizek) stie ca proiectul lui este opus sistemului liberal, deci nu se bazeaza pe economic, ci pe politic. Adica in sistemul lui, economicul este cel care se subordoneaza politicului, si nicidecum invers. Stalin, pe urma maestrilor sai, mai stie un lucru extrem de important: in timp ce economicul se exprima in cifre, unitati, adica bani, politicul se exprima prin limba, adica, prin cuvinte. Acesta este un element esential in a intelege cum se construieste un sistem si, mai ales, cum se construieste dusmanul sistemului. Daca limba (cuvinte, texte, decrete, directive etc.) este materialul esential de constructie a politicului si, deci, a comunismului, dusmanul lui se naste exact din acelasi aluat. Nu intimplator, comunismul a avut o nevoie enorma de intelectuali si, nu intimplator, societatea comunista este singura societate moderna in care acestora li se reinventeaza aura pierduta (dupa cum ne invata Benjamin) pe la inceput de secol XX. Comunismul este poate singurul proiect (apropiat de cele religioase) care a fost atit legitimat, cit si delegitimat de intelectuali cu ajutorul limbii. Stalin, care stia foarte bine acest lucru, a fost excesiv de “atent” cu scriitorii. Nu e deloc intimplator faptul ca atentia ii este atrasa in mod special de Platonov si de Bulgakov, si nu de marii circotasi ai vremii, precum Ilf, Petrov sau Zoscenko. Cei doi, pe care Stalin i-a “criticat” de cea mai radicala maniera, au produs doua romane considerate de aproape toata critica rusa ca fiind cele mai importante romane ale perioadei sovietice. Comunismul de tip stalinist a produs o politica totala (totalitara) care presupunea un limbaj total, iar el nu ar fi putut fi pus in pericol decit de o naratiune de acelasi calibru. Stalin a inteles perfect ca nu Ilf si Petrov sint marii dusmani ai “naratiunii” lui politice, ci Platonov cu al sau Cevengur. Poate mai periculos chiar si decit Bulgakov, Platonov a construit o distopie narativa care avea puterea unei prorociri, a unei revelatii. Avea forta sa arate ca marea utopie stalinista se incheiase tragic inainte de a se naste.
In treacat fie spus, daca e sa revenim la vremurile noastre, ideea ca putem critica sistemul liberal cu ajutorul textelor este o poveste de adormit copiii. Cuvintele si cifrele nu se intersecteaza, iar un sistem bazat pe cifre si unitati, precum banul, nu poate fi atacat de cuvinte, caci intr-un astfel de sistem, textele sint transformate in marfuri intr-o clipita. Exemplul perfect este romanul Versetele satanice. In lumea araba, o lume cu adevarat religioasa (in sensul vechi al cuvintului), care, dupa cum spuneam, se intemeiaza si ea pe limba si unde orice iota poate rasturna lumea, volumul are o semnificatie politico-religioasa. In lumea occidentala, care este o societate prin excelenta economica, unde limba are o valoare eminamente comerciala, acest element “scandalos” a fost transformat intr-o banala marfa cu o anumita conotatie estetica.
Marie Laforêt – Manchester & Liverpool
Pentru iubitorii de fotbal…
Cine este dusmanul NATO?
(text aparut pe HotNews.ro)
Asa cum scrie la carte, NATO este o „alianta care lupta pentru pace si pentru securitatea membrilor sai”. Privind mai atent aceasta „masinarie de pace”, observi ca trasatura ei de baza este definita nu atit de ideologie, cit de buget. Dar asta e o poveste ceva mai veche: cu cit bugetul e mai mare, cu atit ideologia este mai justa; cu cit ai mai multe rachete, cu atit ai mai multa dreptate.
In ceea ce priveste bugetul NATO, el este de-a dreptul ametitor: el este de 500 miliarde USD anual, suma ce reprezinta aproape de trei ori PIB-ul Romaniei din 2007. Iar sumele cheltuite pentru echipamentele militare sunt de aproximativ 170 miliarde USD, respectiv cam cit produce Romania intr-un an.
America conduce detasat toate topurile acestei „industrii a pacii”: in 2006, SUA a cheltuit in domeniul militar 528,7 miliarde USD, (insemnind 3,99% din produsul intern brut si 46,0% din totalul cheltuielilor pentru aparare la nivel mondial), iar cheltuielile in Irak pentru acest an se ridica la 12 miliarde USD pe luna, triplu fata de cele din 2007 (economistul Joseph E. Stiglitz estimeaza la 1.700-2.000 miliarde USD cheltuielile financiare pe care le va suporta pina in 2017 bugetul SUA in razboaiele din Irak si Afganistan).Nu mai e cazul sa spunem ca SUA exporta armament cam cit celelalte state la un loc.
Pentru a legitima si justifica un astfel de buget intr-o perioada in care lumea se confrunta cu probleme economice, politice, ecologice etc. serioase trebuie raspuns la o intrebare simpla: cine ne este dusmanul si cum am ales sa luptam impotriva lui? Caci un astfel de buget si o astfel de masinarie presupune un dusman pe masura.
URSS-ul, dusmanul fata de care s-a definit si legitimat initial NATO, a murit demult; Rusia actuala este in postura de aliat, dovada ca lupta impreuna cu alianta impotriva „dusmanilor comuni”, iar scuturile antiracheta nu sint indreptate impotriva ei.
O forta precum NATO, care presupune un aparat birocratic militar imens si o industrie militara cu o forta economico-financiara colosala, are nevoie de dusmani pe masura pentru a se legitima. Dusmani care chiar daca ar disparea, ar trebui inventati.
Dupa caderea comunismului, dusmanul a fost redefinit, iar de ceva vreme se stie clar cine este. El poarta numele generic de „teroristi” sau de „dictatori locali” care sint pedepsiti la vremea potrivita. Totusi exista o disproportie tehnologica, militara si economica in lupta dintre „baietii rai” si „baietii buni”.
„Masinaria de pace” NATO imi aduce aminte deseori de vechea abordarea sovietica care avea doua principii simple. Primul era unul „pacifist” care se reducea la proverbul: „vom lupta pentru pace (democratie) pina nu va mai raminea piatra pe piatra”. Al doilea principiu era o veche intrebare retorica si cinica care-i apartine lui Stalin: „Cite divizii are Papa?” (Credeti ca NATO ar ataca China pentru ca incalca drepturile omului?).
S-a cautat si la Bucuresti „dusmanul”, iar specialistii locali au reusit sa defineasca 3 grupuri care ar putea pune in pericol summit-ul aliantei, ceea ce i-ar defini automat ca dusmani ai NATO. Primul grup, o adevarata „bomba biologica”, a fost descoperit pe centura Bucurestiului. Grupul format din citeva prostituate a fost „ridicat”, iar pericolul inlaturat.
Al doilea grup a fost reperat la hotarele tarii, iar vigilentii nostri vamesi le-au dat interdictie de intrare. Acestia, care au fost supranumiti „anarhisti”, erau inarmati cu citeva afise, tricouri si CD-uri cu inscriptii anti-NATO si anti-violenta. Si acest pericol a fost inlaturat la timp. Al treilea grup inca nu s-a descoperit, dar il putem anticipa, daca nu vom respecta prescriptia ministrului de externe „de a nu face glume proaste de 1 aprilie”. Avertismentul e clar: militarii nu stiu de gluma, mai ales cind au bugete mari.
Dincolo de ironia ultimelor rinduri si oricit de draga ne-ar fi alianta NATO si gesturile ei de forta, istoria ne invata ca puterea militara n-a fost niciodata suficienta pentru a mentine suprematia politica si ideologica. Probabil, din cind in cind, e bine sa mai modificam bugetele si sa cheltuim banii si pe alt fel de „arme” (proiecte) care chiar daca nu sint la fel de spectaculoase pot avea efecte pozitive pe termen lung si pierderi umane mult mai mici.
Dictionarul moldo-roman sau googleste moldoveneste
text publicat pe HotNews.ro + un feragment din ultimul concert Zdob si Zdup de la Moscova… se pare ca si rusii invata moldoveneste
Nu cu mult timp in urma, sustineam intr-un text al meu ideea ca proiectul politico-cultural de moldovenizare a R. Moldova, al domnului Voronin, chiar daca teoretic este posibil – caci istoria a cunoscut proiecte mult mai sofisticate si mai ample – in realitate nu are sorti de izbinda. Moldovenizarea, crearea unei identitati distincte de cea romana, in termenii pusi de presedintele Voronin, nu poate avea loc din cel putin trei motive.
Mai intii, Voronin nu dispune de timpul necesar pentru realizarea unui astfel de proiect. In al doilea rind, Moldova se afla intr-un context politic si cultural care nu-i permite realizarea unui astfel de proiect, Rusia si Romania jucind un rol esential. In al treilea rind, elita intelectuala din Moldova il boicoteaza, iar fara ea proiectul e mort din fasa.
Mai nou, presedintele Voronin vine cu o declaratie cel putin stranie, care sustine ca limba rusa este limba oficiala in R. Moldova. Aceasta afirmatie vine in contradictie cu art. 13 din Constitutia Moldovei, potrivit careia limba de stat a R. Moldova este limba moldoveneasca, in baza grafiei latine. Dar pentru un partid „internationalist” cu traditie in „respectarea” Constitutiei si care se pregateste de alegeri e de inteles.
Si totusi, citiva – sa le zicem cu stringere de inima – intelectuali si-au luat in serios munca si s-au pus in slujba presedintelui.
Acum un an am primit de la unul din prietenii mei care studiaza in SUA un cadou. Desfac plicul si scot o carte rosie, cu litere aurii pe coperta: Dictionar moldovenesc – romanesc, autor Vasile Stati. Auzisem de el, iar acum il am si sta frumos in biblioteca, la sectiunea „umor”. Prima reactie pe care o ai cind vezi cartea, si asta am verificat in timp si e o reactie aproape standard, e un soi de uimire urmata de un hohot de ris. Cartea are un real succes tocmai prin absurdul situatiei pe care-l creeaza. Este cartea cea mai rasfoita de catre amicii care vin la mine, caci toata lumea este curioasa sa vada ce „minunatii” contine.
Volumul porneste cu o teza foarte clara, ca sa inteleaga toata lumea: “Discriminarea lingvonimului limba moldoveneasca urmareste deznationalizarea moldovenilor, prefacerea lor in toalpa (turma) romaneasca, care miine-poimine ar vota orice, inclusiv inglobarea ocinei stramosesti – a Moldovei in componenta unei noi Romanii Mari. Acesta este telul final, «eminamente politic», al campaniei romanesti de anihilare a limbii moldovenesti”.
Iar mai departe domnul Stati vine cu argumente cu pretentii academice si “nepolitizate” de felul urmator: “Reproducem doar citeva mostre de antimoldovenism expansionist-nationalist romanesc. Dictionarul general al limbii romane (1987) de V. Breban afirma fara vreo remuscare: Moldoveneasca «dans popular romanesc». Si punctum. Adaugitorii politici ai «editiei revazute» a Dictionarului universal al lui L. Saineanu adauga: «Moldovan – 1. Roman (originar din Moldova); 2. (prin specializare) nume ce-si dau romanii din Republica Moldova; basarabean»… Am retinut asigurarea dlui M. Geoana ca «declaratii care nu fac bine ambelor parti» nu se vor mai pronunta. La nivel politic. Studiul nostru nu este un document politic. De aceea ne permitem sa amintim diferitilor adaugitori falsificatori, nationalisti-expansionisti ca fonetistii, etnopsihologii, fizionomistii moldoveni, francezi, germani, austrieci, unguri, ucraineni, rusi, pornind de la etinomul «rom», de la un numar impunator de cuvinte romani (tiganesti) in DEX, de la tenul smolitel al traitorilor ditnre Carpatii Meridionali si Dunare, au mai mult decit suficiente motive pentru a tiraja: Roman – 1. Rom (originar din Valahia); 2. spec. Nume ce-si dau romii din Vlahia; vlah”(p.9).”
Am incheiat lungul citat si sustin ca prefata lui Stati ne dovedeste ca dictionarul este in primul rind un produs ideologic si politic si nicidecum academic si trebuie tratat ca atare, iar umorul e cel mai bun critic al unor astfel de produse ideologice.
Iar ca sa fiu in spiritul volumului pomenit, voi incheia cu motoul aceluiasi dictionar, citat din Coresi: „Frati rumani, cetiti si nu judecati necitind inainte” si rideti cu pofta.
Da, si mai nou am descoperit ca Google.com are si varianta moldoveneasca cu terminatia .md. Daca esti sortit sa ai IP de Moldova, chiar daca tastezi google.com esti directionat tot la google.md. Dar cum gigantul Google e sensibil la bani, a acceptat sa colaboreze pana si cu Partidul Comunist chinez pentru a pune diverse restrictionari, nu ne mai mira. Nu stiu daca au facut o intelegere si cu Partidul Comunist din Moldova, care e mult mai sarac, dar interesat. Nu de alta, dar te poate duce la vreun DEX al limbii romane on-line.
Cap sau pajura
Text aparut pe HotNews.ro
Unul dintre cele mai vechi si cele mai simple jocuri de noroc se cheama „Cap sau pajura?”. Pentru acest joc este nevoie de o simpla moneda: partenerii de joc pariaza pe una din fetele monedei si aceasta este aruncata in sus. Cistiga cel care a ghicit fata cu care a cazut moneda. Jocul „Cap sau pajura?” este foarte iubit in Rusia si se joaca pina in zilele noastre, iar sintagma a devenit larg raspindita si semnifica, la fel ca la noi, o situatie de alegere problematica.
Ultimele alegeri din Rusia l-au pus pe cetateanul rus intr-o situatie simpla si convenabila: sa aleaga ceva prestabilit. Toata lumea, de la Vladica la opinca, a fost de acord ca decizia lui Putin este o alegere buna pentru „viitorul Rusiei”. Jocul alegerilor nu mai este un joc de „Cap sau pajura”, fiindca rezultatul este unul anuntat din timp.
Si totusi, rezultatul, chiar daca pare a avea un consens national, ridica o mare problema. Intrebarea pe care si-o pune pina si ultimul „mujic” rus este: cine este „Capul” si de ce „pajura” are doua capete? Mutantul heraldic, acel vultur cu doua capete de pe stema si moneda Rusiei, devine pentru prima data o realitate politica. De ce aceasta situatie ridica mari probleme si a pus pe jar toate mintile lucide ale Rusiei si nu numai? Din punctul meu de vedere sint cel putin trei motive.
Mai intii, situatia actuala intra in contradictie cu traditia politicii ruse. Toata lumea, dar absolut toata lumea, stie ca la Kremlin exista UN SINGUR OM, un singur stapin. Ce inseamna „a pleca de la Kremlin?” A pleca de la Kremlin inseamna fie a pleca „cu picioarele inainte”, adica intr-un cosciug, fie a pleca printr-o lovitura de stat.
Aceasta este o realitate confirmata si de perioada tarista si de perioada sovietica. Mai exista un element cheie in traditia politicii ruse (dar nu e un caz singular in lume): cel care vine la putere se defineste prin opozitie fata de precedentul sau. Putin este anti-Eltin, Eltin este anti-Gorbaciov, Gorbaciov este anti-Brejnev si urmasii lui, Brejnev este anti-Hrusciov, Hrusciov este anti-Stalin, Stalin este anti-Trotki si toata garda veche din jurul lui Lenin (caci Lenin trebuia mumificat), iar Lenin a lichidat intregul regim tarist de pina la el.
Firul duce mai departe in adincul istoriei ruse cu exemple ilustre precum Petru cel Mare, Alexandru I, etc. Este o realitate istorica cinica si greu de pus la indoiala, oricita bunavointa ai avea. In acest sens, cum sustin mai multi analisti rusi, tocmai aceasta concentrare excesiva a puterii in miinile unui singure persoane, a unui singur pol, face aproape imposibila existenta opozitiei in Rusia.
A exista opozitie presupune existenta a cel putin doua partide care se schimba din cind in cind la putere. Acest lucru este imposibil intr-o tara in care purtatorul de ideologie nu este puterea, ci tarul/presedintele, iar puterea este atribuita conducatorului. Puterea se subordoneaza „liniei trasate de conducator”. Democratia, multipartitismul, a devenit in folclorul rus noul nume al haosului si anarhiei. De aceea, Kremlinul a inventat un nou concept: democratie suverana.
In al doilea rind, marea problema a transformarii „pajurii bicefalice” in realitate politica vine din insusi modul de functionare a masinariei politice de la Kremlin. Mecanismul politic este construit in asa fel incit puterea sa fie concentrata intr-un singur pol. Oricita bunavointa ar veni din partea viitorului prim-ministru si al presedintelui Rusiei de a imparti puterea, acest lucru este aproape imposibil.
In Constitutia Rusiei si in modul in care functioneaza pirghiile puterii, lucrurile sint criptate in asa fel incit nucleul puterii sa fie la Kremlin. Putin trebuie sa-si puna portretul lui Medvedev in cabinet, iar Medvedev trebuie sa-l cheme la raport pe Putin. Iar cei doi nu sint singuri, au in spate o intreaga armata cu propriile interese, chiar daca pare aceeasi echipa.
Si in al treilea rind, apare o mare problema legata de popor si birocratie. Omul simplu trebuie sa stie clar cind se aseaza la masa in cinstea cui bea sau pe cine injura. Pe vremea lui Stalin stia in cinstea cui bea, iar pe vreme lui Gorbaciov stia pe cine injura.
Acum nu poate sa bea in cinstea lui Putin si sa-l injure pe Medvedev, caci este un nonsens, iar aceasta situatie s-ar putea sa creeze multa confuzie in mintea si asa tulbure a cetateanului de rind. In ce priveste birocratia, lucrurile se complica si mai mult, caci pentru ea „inchinarea la doi stapini” este de neimaginat.
Tematoare si supusa cum o stim, nomenclatura rusa stie de frica centrului si raspunde la comenzi exacte. Ultimul birocrat rus din fundul guberniei siberiene este legat cu un fir invizibil de centru, iar acum s-a trezit ca trebuie sa tina cont de doua comenzi simultane. Acum, el trebuie sa se teama si sa asculte si de Kremlin si de Casa Alba (cladirea guvernului).
Aceasta e prea mult. In acest caz, fie va mima executarea ordinelor, pina se „limpezesc apele” la centru, fie va incerca sa joace la doua capete. In ambele cazuri exista riscul blocarii masinariei birocratice si asa destul de greoaie.
Situatia actuala a politicii ruse este un joc cu mai multe necunoscute, nu este doar „Cap sau pajura?”, ci seamana mai degraba cu traditionala ruleta ruseasca.
Cum cinta ukrainenii primavara
Daca tot a venit primavara iata una din cele mai iubite trupe din Ukraina si hitul lor Primavara. Trupa Vopli Vidoplyasova este un soi de Zdob si Zdub, care valorifica la greu folclorul slav.
« go back — keep looking »