Nato in URSS
Născut în URSS de Vasile Ernu a fost publicat in limba italiana
Volumul Născut în URSS de Vasile Ernu a fost tradus de curînd în Italia, la Editura Hacca, în traducerea Anitei N. Bernacchia, cu titlul Nato in URSS.
Născut în URSS reprezintă debutul lui Vasile Ernu (Polirom, 2006, ediţia a II-a în 2007, ediţia III-a în 2010).
Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Nominalizări: Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru Roman şi Memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul.
Născut în URSS a mai apărut în anul 2007 la Editura Ad Marginem din Rusia (traducere de Oleg Panfil), în 2009 la Editura KX – Critique & Humanism din Bulgaria (traducere de Stilyan Deyanov) şi în 2010 la editura Akal din Spania (traducere de Corina Tulbure). Cartea este în curs de apariţie la editura L’Harmattan din Ungaria şi la editura Sulakauri din Georgia.
„Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul.” (Mihai Iovănel)
„Cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu.” (Bianca Burţa-Cernat)
„Vasile Ernu îşi permite luxul „iresponsabilităţii”, lux extrem de costisitor într-o cultură de provincie. îşi permite formularea unei întrebări cu argumentaţie simplă care să neliniştească profund. Zguduirea adevărului „de la sine înţeles” într-un ritm nonşalant, aproape prietenos – aceasta e finalitatea, fără dorinţă emfatică de rezolvare a aporiei. Ernu împrumută aroganţa imperiului uresesist pierdut în istoria sa personală şi o foloseşte exact în sensul contrar pe care-l puseseră la cale propagandiştii războiului rece.” (Costi Rogozanu)
„L-am citit pe Ernu. Acest autor trebuie găsit cu orice preţ şi citit, citit, citit: Must Read! Scrie fără utopism şi ideologii şi mai ales fără ură. Scrie pur şi simplu bine, cu o frumoasă limbă simplă, ironică şi lirică.” (Gherman Sadulaev)
Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea „Al.I.Cuza”, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul Fundaţiei Idea şi Tranzit şi al edituilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a ţinut rubrici de opinie în România Liberă şi HotNews, precum şi rubrici permanente la revistele Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural.
În 2009 publică la Editura Polirom volumul Ultimii eretici ai Imperiului în curs de apariţie la Editura Ad Marginem din Rusia . Volumul a fost nominalizat la Premiul pentru Eseu al revistei Observator cultural (2009) şi a primit Premiul Tiuk! 2009.
Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc este cel mai recent volum semnat de Vasile Ernu, alături de Bogdan Alexandru Stănescu. Pretextul epistolarului îl constituie controversa legată de preeminenţa literaturii ruse sau a celei anglo-saxone: Gogol sau Joyce. Pornind de la Lecţiile de Literatură ale lui Vladimir Nabokov, fiecare dintre cei doi tineri scriitori îşi apără opţiunile literare.
Este unul din fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro
Ernu in EVZ
Un interviu aparut in Evenimentul Zilei din 22 noiembrie 2010. Responsabila cu intrebarile Diana Evantia Barca.
După ce volume ca “Născut în URSS” şi “Ultimii eretici ai imperiului” au făcut vogă şi au bătut recorduri de vânzări, scriitorul a lansat, ieri, la Târgul Internaţional de Carte, cel mai nou volum, “Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”.
“Unde este putere, acolo este şi politică. Unde e politică, acolo este şi ipocrizie. Unde e ipocrizie, e şi multă minciună. Unde există minciună, apare şi nemulţumire. Unde e nemulţumire, e şi durere. Unde e durere, e suferinţă. Unde e suferinţă, e şi tragedie. Unde e tragedie, e şi singurătate. Unde e singurătate, e artă. Unde e artă, e protest. Unde e protest, e libertate. Unde e libertate, e viaţă. Unde e viaţă, apare şi artistul. Unde e un artist, apare, din păcate, şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar artă nu e o fabrică de produs metafore, cum se predică pe la noi. Arta crează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea este un gest eminamente politic”. Scriitorul Vasile Ernu îşi asumă o gândire de stânga, provocând, astfel, mainstream-ului anticomunist, chiar cu riscul de a părea nostalgic.
Are aproape 40 de ani, dintre care 20 trăiţi în Rusia sovietică, iar alţi 20 – în capitalismul de tranziţie al României. Represiunea economică capitalistă nu este substanţial diferiţă de represiunea în comunism, spune el, mai ales că “a trăi mai bine” înseamnă a trăi pe credit, astfel încat statul bunăstării ajunge să consume la fel de multe fiinţe precum statul Stalinist, doar că nu atât de brutal.
EVZ: Până la urmă ce este “ceea ce ne desparte”…
Vasile Ernu: E o carte care a venit cumva întâmplător. Nu am programat-o. Eu cu amicul meu Stănescu, un bun cunoscător al literaturii, la o bere am început să ne ciondănim ca nişte copii: cine-i cel mai mare scriitor. El era fan declarat Joyce, eu Gogol. Aşa s-a pornit tot. A început un schimb epistolar unde discută până în pânzele albe obsesiile noastre legate literatură. Farmecul acesei cărţi e că ambii ne pricepem cât de cât pe anumite domenii. Bogdan este poate unul din cei mai citiţi şi pricepuţi oameni în ai literaturii pe cărei are ţara asta, fiind şi omul care face cea mai importantă colecţie de carte străină, Biblioteca Polirom. Eu sunt mai aporape de un anumit tip de interpretare contextuală, istorică şi politică a literaturii ruse. Totul este scris pe un ton degajat, deloc academic, foarte pasional şi pe teme care efectiv ne obsedează. Sincer să fiu la început am avut o strângere de inimă, căci nu ştiam cum arată când pui text lângă text. E scrisă în decursul a aproape 3 ani. Însă, când Radu Cosaşu ne-a făcut o laudă neaşteptată în Dilema veche, iar domul Cosaşu nu prea laudă pe multă lume, şi când am recitit-o cap coadă ca pe o carte, pot spune cu mâna pe inimă că începe să-mi placă tot mai mult. Fără modestie, garantez că este mai bună decât “Inamicii publici” ai tandemului Michel Houellebecq & Bernard-Henri Levy. Din păcate avem o altă istorie, o altă ţară şi o altă cultură.
Până la urmă… Gogol sau Joyce? Poezie sau proză? Cine a câştigat pariul şi cât de infantil a fost acesta?
Până la urmă cred că am câştigat, în primul rând, noi, că am fost nevoiţi să recitim o multime de cărţi, să citim şi să ne apropiem de autori pe care nu-i frecventam prea des. Uneori chiar ne-am revizuit radical anumite poziţii, cum este cazul amândurora faţă de Tolstoi. A mai câştigat, sper, şi publicul, care este psionat de astfel e teme: avem, totuşi o carte. Iar Gogol şi Joyce au rămas neclintiţi în inimile şi mintea noastră, însa mult mai actuali.
Şi-a sondat trecutul în cartea de debut, “Născut în URSS” (ajunsă acum la ediţia a III-a şi tradusă, între timp, în şapte limbi), a protestat faţă de violenţa creditului bancar în cea de-a doua carte a sa, “Ultimii eretici ai imperiului”, este pesimist cu privire la viitorul lumii şi crede că Ceauşescu este cea mai semnificativă operă cultural-politică modernă produsă de români.
“Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc” de Bogdan-Alexandru Stanescu şi Vasile Ernu (cu o prefaţă de Radu Cosaşu) este cel mai recent volum de publicistică al autorului, apărut în colecţia “Duplex” a editurii Polirom şi lansat ieri, la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus în desfăşurare în Bucureşti.
Născut în URSS… fie el şi la a treia editare….
Am scris o carte în care am încercat să argumentez toate lucrurile despre care urmează să vorbesc. Fără să vreau să generalizez, mi se pare total neproductiv modul în care discursul dominant din România continuă să se raporteze la trecut, fiind vorba de o răfuială cu trecutul şi de o intenţie manifestă de distrugere a acestuia. Trebuie să pui trecutul la treabă. Este trecutul nostru, Dumnezeule, de ce să ne răzbunăm pe trecutul nostru? Până la urmă, în felul acesta, ne distrugem propria viaţă. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să avem un ochi critic faţă de trecut. Dar trecutul nu trebuie urât, nu trebuie iubit, ci trebuie înteles şi asumat, atâta tot.
Am trăit 20 de ani în comunismul sovietic şi 20 de ani în capitalismul românesc. În primii ani şi eu am avut o reacţie foarte dură faţă de trecut, experienţa sovietică mi se părea catastrofală, aveam impresia că doar mi-a dăunat în viaţă. După 20 de ani de capitalism, pot să spun, da, comunismul a avut pentru mine evident şi efecte negative – dar mi-e greu să cred ca individul născut la New York nu resimte şi efectele negative ale ale propriului regim – însă trebuie să admit că am acumulat şi o experienţă umană copleşitoare. Chiar şi o experientă în Gulag este o experienţă imensă, pe care nu o arunci la gunoi pur şi simplu, este experienţa noastră, care trebuie asumată, refolosită, resemnificată. Mai bine ar fi să o analizăm, să vedem ce s-a întâmplat, naibii, acolo.
Când am scris “Născut în URSS”, mă gândeam mai degrabă la reutilizare, la reciclarea acestei experienţe colosale, mai ales că am trăit în Uniunea Sovietică, cea mai mare ţară, cea mai nebună, cea mai utopică. Ar fi mare păcat să tragi linie şi să spui “totul a fost rahat, hai să trăim acum în nouă lumea, o nouă viaţă”. Îmi pare rău, dar a existat viaţa şi în comunism: am iubit, am urât, am dansat, am cântat, am suferit şi am fost din când în când fericiţi.
Ce i-ai spune, însă, Hertei Muller despre asta…?
Cred că Herta Muller tocmai asta face, chiar dacă ea are o altă abordare, potenţată de o anumită încrâncenare. Ea încearcă mai degrabă să explice şi, sigur, fiecare îşi alege o anumită cale de interpretare. Toţi suferim, dar acest trecut a lăsat o urmă în noi şi nu-l putem respinge. Până la urmă, până şi dorul de copilărie este parte din acest trecut, am simţit fiecare nostalgia pentru anumite elemente de acolo şi toate acestea reprezintă trecutul nostru şi n-avem cum să ne despărţim de el. Experienţele oamenilor care au avut relaţii directe cu anumite forme foarte dure de represiune nu pot fi trecute cu vederea.
În acelaşi timp, comunismul nu este făcut numai din Gulag, ci este compus din multe compartimente ale vieţii, trebuie să încercăm să le înţelegem, ceea ce nu înseamnă că încercăm să-l reabilitam. Cine vrea să reabiliteze trecutul? Remarc în discursul anticomunist, însă, o altă capcană. Dacă-l critici, înseamnă că trebuie să susţii noul regim, ceea ce nu este adevărat. Noul regim trebuie chestionat la fel de dur. Să nu uităm că regimul comunist a fost construit mai degrabă de cei care n-au reacţionat la el.
Teoria mea este că regimul comunist nu s-a construit în primul rând prin cei care l-au lăudat, ci prin cei care au tăcut. Aşa cum noua formă de orânduire nu se construieşte în primul rând prin politrucii de la Bruxelles, ci prin marea masă care suportă în tăcere nedreptăţile de zi cu zi. Câte nu se întâmplă în România zi de zi şi nimeni nu reacţionează? Puterea tace, intelectualitatea tace, există mici scântei, mici jocuri de culise, şi atât. Ce probleme există în sistemul sanitar, în sistemul universitar? În acest moment în România aproape că s-a demonetizat însăşi ideea de revoltă.
În România nu mai există un ideal pentru care să scoţi oamenii în stradă, deşi se întâmplă un lanţ întreg de nedreptăţi la toate nivelurile. Puterea sindicatelor a picat, despre puterea grupurilor de presă e greu să vorbim, uită-te în zona medicinii, la ce se întâmplă acolo de ani de zile…
Ai şi un alt proiect cultural “de stânga”, revista www.criticatac.ro…
Proiectul CriticAtac.ro a venit cumva natural. Îl coordonez cu câţiva amici de-ai mei Ciprian Şiulea, Costi Rogozanu şi Mihai Iovănel, la care participă mai multe grupuri din ţară şi intelectuali din România şi din străinătate. Cred că este unul dintre cele mai importante fenomene culturale, care vine din zona de reflecţie social- politice, apărute în ultimii ani în ţară. Ce vrea CriticAtac de fapt? Cum spune şi manifestul: platforma porneşte de la un spaţiu cu “pofta de critică autentică, de teme analizate convingător, de subiecte care pot anima o viaţă publică aflată în moarte clinică, de promovarea unor oameni noi, de intrarea în circuitul dezbaterilor zonale şi occidentale” etc. Asta e partea reflexivă, care produce texte şi produce proiecte teoretice. Însă nu ne oprim aici. Vrem să împingem totul spre o pratcică socio-politică: crearea diferseolor reţele dintre grupuri marginale şi active, crearea unor noi practici de luptă şi apărare civilă, regîndirea şi practicarea politicului în alte sfere decît cea a “politicii de partid” şi “societăţii civile”. Fiţi cu ochii pe noi!
Proeuropean?
Care este de fapt proiectul european nu-mi este foarte clar. Cultural? Aparţinem arealului european oricât de orientali nu am fi. Mie îmi place orientalismul nostru de tip european. Îl gestionam cam prost, dar asta e o altă problemă. În ceea ce priveşte proiectul politic European, el nu prea există. Există un soi de “instrucţiuni tehnice” de funcţionare a unui aparat numit UE, cu reguli juridice şi mecanisme de gestionare a banilor. Să fie extensie a pieţei capitaliste de tip neoliberal? Sunt sceptic faţă de astfel de proiecte. Politcul nu este o chestiune tehnică. Dar nici România nu are un proiect, iar acum ţărişoara noastră e o banală colonie care consuma şi distruge şi ultimele rămăşiţe ale infrastructurii socio-economice ale “proiectului comunist”. Ce se va întâmpla când totul va fi distrus, e greu de zis… În acest moment nu ne mai uneşte nimic, cea ce numim naţiunea româna e pe cale să se dizolve. Ne mai uneşte doar limba, care nu o duce nici ea prea bine şi, poate, creditul bancar.
Noile forme de revoltă?
Nu putem vorbi global, ci numai despre forme concrete. Presa a fost fărâmiţată, subordonată ratingului şi profitului. În definitiv, a fost distrusă. Modelul seamănă cu Rusia foarte mult. De fapt, ne place sau nu, România seamănă foarte mult cu Rusia din toate punctele de vedere. Zilele trecute am lucrat pentru un proiect pentru radioul naţional, trebuia să punem pe CD piesele clasice ale lui Gogol, faimoasele piese din arhiva de aur din anii ’70. M-au rugat să scriu prezentările. Le-am ascultat şi mă gândeam că, dacă am înlocui numele, daca în loc de Ivan Ivanovici am scrie Ion Popescu, totul ar fi teribil de similar, este sută în sută România. Cu acelaşi gen de problematici şi cu acelaşi gen de abordare. Evident că toate lucrurile în Rusia sunt la alţi parametri, Rusia e foarte mare. Dar modul de control al presei, modul de construcţie a formelor de putere în cadrul unor grupări, modul în care grupurile intelectuale se apropie de putere, totul pare aproape identic. Diferenţa esenţială: orice detaliu mic în Rusia devine metafizică şi problemă fundamentală, iar la noi orice metafizică şi problemă fundamentală devine derizorie şi detaliu nesemnificativ. Dacă vorbim de noile forme de revoltă, în primul rând, nu cred că trebuie să ne aşteptam în următoarea perioadă la fenomene venite de la grupurile dominante. Totul trebuie construit pe margine, încet, sistematic, pornind de la grupurile de periferie, care construiesc sistematic noi forme de revoltă. Fiecare încearcă în felul lui. Niciunul dintre noi nu va rezolva problemele în mare. Fiecare şi le va rezolva pe ale lui.
Promovez teoria partizanului, a deconectării, teorie care presupune ca în primă fază să te îndepărtezi cât mai mult de zonele centrale de putere şi financiare. Ca să fii cât mai autonom, trebuie să te plasezi cât mai spre margine. În următoarea perioadă, fenomenele importante culturale, sociale, vor veni dinspre margine, vor merge dinspre periferie spre centru. De la centru nu mai avem ce aştepta. Centrul s-a compromis total. Această se va întâmpla peste tot. Pentru mine nu mai există est şi vest. Sigur, la noi lucrurile se petrec mai trivial, într-o formă brutală, iar la New York – cu băieţii cu costume frumoase, cu limbaj de lemn cizelat şi cu ceasuri scumpe.
Vasile Ernu, scriitor
România se află acum în fază non-definirii ideologice. Ideologia nu funcţionează de nicio culoare, nici cea de dreaptă, nici cea de stânga, din păcate. Aş vrea să văd o doctrina de dreaptă bine închegată, suficient de bine încât să poţi construi în raport cu ea un discurs. Sărmanul Cristian Preda, cu tot respectul, a încercat o reforma în PDL şi singură reforma care i-a reuşit a fost să scoată cratimă din siglă. Omul a vrut să introducă nişte criterii de dreapta, să impună o viziune, dar a eşuat.
“Diferenţa esenţială: orice detaliu mic în Rusia devine metafizică şi problemă fundamentală, iar la noi orice metafizică şi problemă fundamentală devine derizorie şi detaliu nesemnificativ”.
Crezi că un program de stânga, dacă ar fi real şi aplicat corect, chiar ar rezolva problemele României?
În acest moment, singurul criteriu care funcţionează în România este oportunismul. Aşa că, avem nevoie de redefinirea atât a dreptei, cât şi a stângii. România are nevoie de ambii poli de putere şi de redefinirea lor pe nişte criterii cât de cât rezonabile, astfel încât oamenii să poată discută între ei despre asta. De stânga avem nevoie că de aer în România, din punctul meu de vedere. E vorba de un discurs public care trebuie să existe, nu de un partid la putere. Puterea este o chestie delicată. Cum se ia, cum se construieşte, cum se controlează – acolo îi lăsăm să se întrebe pe cei care se ocupă de formă ei procedurală. Important este să existe partid cu privire la discursul căruia să poţi spune clar ceva.
În acest moment nu avem un partid de stânga. N-am votat PSD-ul niciodată, pentru că până în acest moment, ei nu au reprezentat o stângă viabilă, sunt în mare parte un partid de parveniţi, care a lucrat până acum cu o acumulare de capital de tip oligarhic, într-o formă foarte barbară, iar politic seamănă mai mult a partid de dreaptă. Dar şi dreaptă e tot acolo.
Vorbeai cândva despre traumele unei societăţi, despre felul în care ruşii, de pildă, vorbesc, chiar şi la întâlnirile de bere, despre dezmembrarea imperiului, despre teamă că vor rămâne familiile lor în altă ţara după o altă potenţială dezmembrare, şi că va fi scump transportul. O fi la fel şi în România, să vorbeşti despre comunism şi de proprietăţi la comun?
Dar dacă vorbim de o stânga modernă, stânga în Europa a funcţionat foarte bine. Avem o tradiţie europena foarte bogată, cu multe rezultate excepţionale. Până în acest moment, dreapta nu a confirmat în România. Am trăit vreme de 20 de ani mai degrabă pe o formulă de dreaptă, pe o privatizare excesiva, pe o distrugere continuă a infrastructurii, ştiu că poate părea un loc comun, dar trebuie să o spun – nici perioadă fanariotă, nici războiul nu a distrus atâtea.
Comunismul ne-a lăsat, până una-alta, nişte case, nişte şcoli, nişte terenuri de fotbal, nişte parcuri. Nu spun că este bun comunismul, dar avem o moştenire, de ce s-o distrugem? De ce să facem magazine de chiloţi din reţeaua de librării? Pentru că sunt comuniste? Trebuie să reînvăţăm ideea că societatea trebuie să aibă şi nişte bunuri în comun. Să mai facem o şcoală, un teren de fotbal, un parc.
Destrămarea unei societăţi s-a făcut în perioadă unui liberalism dus la extremă. Să luăm că exemplu oricare orăşel X, în care în perioadă comunistă aveai un cinematograf, o librărie, o bibliotecă, bunuri comune care contribuie la structurarea coeziunii unei societăţi. După dispariţia acestora, i-ai împins să meargă în afară să culeagă căpşuni, ai distrus această comunitate. În momentul în care distrugi un canal de comunicare, un simbol de coeziune socială, nişte noduri infrastructurale, distrugi o comunitate. În momentul în care între Paşcani şi Suceava dispare calea ferată, cele două oraşe nu mai au legătură. Am fost în Suceava acum câteva luni. Vreau să văd ce se întâmplă, e un interes personal să-mi verific anumite teorii. Acolo nu e cinematograf, nu e teatru. Totul a dispărut, singură chestie care-i mai uneşte este mall-ul. Sigur, mall-ul care se transformă într-o formă de socializare pe măsură ce se schimbă lumea, dar mall-ul nu poate înlocui celelalte forme, pentru că mall-ul are altă funcţionalitate. Pe stradă mea, era o librărie, un cinema şi un părculeţ, şi acum sunt numai sedii de bancă. Oamenii nu se întâlnesc la sedii de bancă. În sediile de bancă se face altceva. Dispar spaţiile publice, bunuri comune şi apar ghetouri de lux, iar cele vechi se amplifică.
Banca, o tot spui, este noua formă de teroare contemporană. Este singura?
Dacă ai distrus toate spaţiile publice, l-ai băgat pe om în casă, spaţiul social a dispărut, îi împingem pe oamenii ăştia spre ce? În rest, da, banca este una dintre formele cele mai puternice de control şi are o mulţime de funcţii. Banca controlează mult mai puternic decât o mulţime de structuri din vechiul regim. În momentul în care ai un credit, nu mai poţi fi liber. Şi nici nu mai poţi fi creştin, aruncam eu o chestie în răspăr în cartea mea. Dar cred în chestia asta: creditul este, până la urmă, o formă de bogăţie inversată.
Să ne amintim teoria cu salvarea din Noul Testament, potrivit căreia mai degrabă trece cămila prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor. Eu aş spune că mai degrabă intră bogatul în împărăţia cerurilor, decât cel cu credite. Asta pentru că bogatul poate renunţă la bogăţia lui, că e a lui. Dar cel cu credite nu poate renunţa, căci bogăţia în cauză nu e al lui, e a altuia.
Când vorbesc de salvare, însă, vorbesc, de fapt, în termeni politici. Pentru că un om cu credite nu-şi mai aparţine. În momentul în care ai credit, tot ceea ce vorbeşti, tot ceea ce faci, este întotdeauna în corelaţie cu creditul cu pricină. Lanţurile contemporane nu mai sunt lanţuri de fier, sunt lanţuri de aur. Tocmai din cauza asta vorbesc eu despre un “Glamour Gulag”, un Gulag strălucitor, care devine foarte represiv şi care controlează societatea până în cele mai fine straturi ale sale. Până la controlul naşterii.. el afectează modul de viaţă, modul de odihnă, modul de reproducere – te vei gândi de zece ori când să faci copilul ăla, că n-ai job-ul, n-ai casă… Nu sunt adeptul teoriei conspiraţiei, mai ales că cei mai mari conspiratori ai lumii contemporane sunt, de fapt, PR-iştii în combinaţie cu publicitatea şi marketingul. Managerii, marketingul de azi, relaţiile publice, toţi au aceeaşi funcţionalitate a politrucilor din vechiul regim.
“Comunismul e joacă de copii pe lângă Gulagul glamour generalizat al zilei de azi. Fiecare epocă cu idolii şi lanturile ei. Azi idolii sunt sub formă de bancomate, iar lanţurile sunt de aur sau plastic”
Vasile Ernu, scriitor
Alte instrumente de control?
Asta acoperă cam tot. Problema este că această armată contemporană a devenit o elită, cu o putere enormă. Ce mă deranjează pe mine cel mai tare este, însă, faptul că în perioada comunistă toţi ştiam, dacă vrei, la nivel intim, că în momentul în care cineva intra în partid, devenea politruc, îi era jenă, avea un motiv să se ruşineze şi dădea explicaţii cu jumătate de gură, explicaţii pentru care aveam cu toţii înţelegere, că “măi, am făcut-o pentru că trebuia, am făcut-o pentru familie…”. Cel puţin în ultimii ani ai comunismului. Politrucul era un erou negativ. Acum ei au devenit eroi adevăraţi. Cei care înainte erau negativi şi îi ştiam toţi au devenit eroi şi ni se propune să-i admirăm. Dom’le, asumă-ţi chestia asta, spune că ai făcut-o pentru copii, pentru ce vrei tu, dar asumă-ţi chestia asta. Nu, acum ei au pretenţia să fie eroi, model de viaţă şi asta chiar mă scoate din sărite.
Problema libertăţii este una destul de complicată. Eu, în ultima mea carte, “Ultimii eretici ai Imperiului”, ironizez această situaţie. Un erou de-al meu vrea să facă gesturi mai radicale. Să construiască o piramidă, de exemplu. Vrea să fie erou autentic. Şi îşi dă seama că nu poate, deoarece, pentru a face o piramidă trebuie să facă cerere la primărie. Un erou nu face cerere la primărie, nu citeşte presa, mai ales dimineaţa, şi nu lasă bacşis. Un erou nu intră în bancă şi, mai ales, nu îşi ia credit.
Comunismul e joacă de copii pe lângă Gulagul glamour generalizat al zilei de azi. Fiecare epocă cu idolii şi lanţurile ei. Azi idolii sunt sub formă de bancomate, iar lanţurile sunt de aur sau plastic.
Pentru că eşti foarte familiar cu cele două sisteme, ce crezi că trebuie să ne facem acum cu prietenul de la răsărit?
Prietenul nostru de la răsărit este interpretat greşit. Prietenul de la răsărit a devenit una dintre cele mai liberale ţări de o anumită factură şi, alături de China şi Statele Unite, culmea este că reprezintă viitorul, în măsura în care acolo se împletesc două forme de control foarte interesante. În viitor, marea bătălie se va duce cu o nouă clasă politică, care va fi un amestec între elita privată şi elita birocratică a statului. Statul şi privatul îşi dau mâna şi construiesc o nouă putere. De ce trebuie statul să salveze privatul, parca zicea că e piaţă liberă! Pai să moară, naibii, dacă nu e eficient! Nu, statul le salvează, pentru ca ne salvează şi pe noi, muritorii, ei, ce să spun… Asupra acestei noi forme de putere noi nu avem forme de control şi de luptă.
Din punctul meu de vedere, în urmatoarea perioadă, noua bătălie se va da cu această nouă formă de putere, care vine din zona privat-stat. Rezultatul este o elită mult mai puternică şi mult mai perversă. România trăieşte aceleaşi experienţe. Structurile Statului şi privatul sunt mână în mână, iar treaba noastră este să ne luptăm cu ele. Lupta e o chestie destul de concretă, trebuie să ai o platformă, structuri şi o viziune foarte clară. Cred că urmatoarea perioadă va fi una de regândire şi de recreere a unui discurs şi a unor noi forme de luptă.
Ce se întâmplă la Chişinău? Podul peste Prut pare să apară alta dată şi în altă formă decât îl gândeau unii care acum par pur şi simplu romantici..
Dacă podurile de piatră se dărâmă, podurile de flori se ofilesc şi se dărâmă după două zile. A trecut perioada romantică şi naţionalismul de secol 19 nu mai este funcţional azi, cu toate că văd că e vehiculat la toate nivelurile. România nu are un proiect politic coerent şi clar faţă de Moldova, şi invers. Văd că în ultima perioadă a apărut un interes sporit faţă de Moldova, iar în Moldova se dezvoltă un anumit naţionalism de secol 19. Nu cred că asta e “calea”.
Nu sunt multe opţiuni, mai ales că situaţia socio-econimică a celor două state nu arată bine. Moldova trebuie să se reinventeze şi să-şi construiască propriul său proiect. De la România nu mai am demult aşteptări de acest tip. România nu are instinct istoric, ea nu a facut şi nu poate face istorie: ea, vorba cronicarului, “trăieşte sub vremuri”.
Spuneai, sau îţi asumai zicerea altcuiva, că în viaţă sunt lucruri mai rele ca moartea..
E Ahmatova, febleţea mea, un simbol al suferinţei si demnităţii umane. Singura femeie care l-a înfruntat pe Stalin. Lucrurile mai rele decât moartea sunt legate de anumite forme de deminitate umană… Sunt momente în viaţă care pur şi simplu nu merită traite, nu trebuie să cădem, nu exista lucru în lume pentru care să merite să cazi atât de jos, să-ţi pierzi identitatea. Sunt anume chestii de demnitate umană sub care nu merită să cazi. În momentul în care ai căzut, atunci ele sunt într-adevăr mai rele decât moartea.
“De la România nu mai am demult aşteptări de acest tip. România nu are instinct istoric, ea nu a facut şi nu poate face istorie: ea, vorba cronicarului, “trăieşte sub vremuri”.
Vasile Ernu, scriitor
„Erou al muncii voluntare”
Ups. Saptamîna aceasta în Dilema veche…. la rublica ” ce mai spune” … Aparut in Dilema veche, nr. 354, 25 noiembrie – 2 decembrie 2010
De cînd sînt free lancer am observat că viaţa mi s-a aglomerat cu o viteză îngrijorătoare. Dar nu poţi să te plîngi cînd anunţi sus şi tare că viitorul aparţine periferiei care trebuie să fie cît mai departe de centrul politic şi financiar.
Dacă e să tragem linie anului care pleacă, cred că a fost unul roditor. Prima mea carte a mai fost tradusă în cîteva limbi, iar printre cele mai exotice se numără o limbă cu un alfabet inimaginabil. Însă în acea limbă a scris Şota Rustaveli. Iar toastul preferat în Georgia sună aşa: „Să bem pentru fraţii mai mari ruşi, care sînt cu 1500 de ani mai mici“. Şi cînd mă gîndesc cît de aproape e Caucazul de noi şi nu ştim mai nimic despre el… Mă doare, de aceea merg pe-acolo din cînd în cînd.
Da, mi-am mai îndeplinit două vise: să hălăduiesc mai mult prin Berlin şi să revizitez după 20 de ani Crimeea, visul adolescenţei mele. Am locuit la doar cîţiva metri de vila lui Cehov. Ţi se întîmplă de cîteva ori în viaţă. Mint. Mi s-a mai îndeplinit un vis: nu doar că l-am cunoscut pe Radu Cosaşu, ci chiar a şi scris o prefaţă la noua noastră carte. Şi sînt primul om care a intrat cu laptopul în sanctuarul lui Cosaşu. A citit, am cules cuvînt cu cuvînt. Cartea cu pricina – Ceea ce ne desparte – e scrisă în tandem cu amicul meu Bogdan-Alexandru Stănescu, un bun cunoscător al literaturii universale. Recitind-o, mă bucur că a ieşit.
Între două-trei avioane, am mai organizat un festival de literatură la Chişinău şi unul la Bucureşti. Cel de la Bucureşti – pe care-l organizăm de trei ani împreună cu Oana Boca şi B.A. Stănescu – e deja un eveniment care a confirmat. Publicul merită toate nopţile nedormite. Între cîteva deconturi, am reuşit să pornesc cu cîţiva amici o revistă online de care chiar sînt mîndru. Mult efort în regim de voluntariat, dar cu rezultate neaşteptate. Unii zic că e de stînga. Eu zic că e mai mult decît de stînga, iar cînd o să apară şi pe hîrtie, o să se cheme tot CriticAtac, adică titlul publicaţiei online. Ce ar mai fi de raportat? Cred cu convingere că în curînd voi fi declarat erou al muncii voluntare. Vă rog, fără ovaţii.
Avocaţii cauzei pierdute a literaturii
Iulia Popovici / Observator Culutural / Nr. 552 din 26.11.2010
Ceea ce ne desparte e un dialog literar despre literatură – dar nu e o carte dialogată în sensul schimbului oral de informaţii şi puncte de vedere. Fiindcă cei doi autori nu sînt, în general şi în particular, nici pe departe nişte inocenţi în materie de literatură, iar întregul volum ar avea nevoie, pentru a fi pe deplin accesibil novicilor, de un complex aparat de note de subsol alcătuit din cursurile lui Nabokov, Canonul occidental al lui Harold Bloom,Suflete moarte, Ulise al lui Joyce, Maestrul şi Margareta, Cevengur,Hagi-Murad, Boris Groys şi Slavoj Zizek, din aceste rafinate motive, aşadar, nici subtitlul nu e atît de nevinovat pe cît ar putea părea. Căci există în literatura română unEpistolar faimos, cel al lui Gabriel Liiceanu, care şi el cu-prinde scrisori al căror punct de plecare sînt cărţile însele (mai exact, o carte, unde se vorbeşte despre Carte şi cărţi:Jurnalul de la Păltiniş). Nu că în Ceea ce ne desparte ar fi, vreodată, vorba despre noicieni şi „rezistenţa prin cultură“ sau că scrisorile lui Sorin Vieru, Liiceanu, Radu Bogdan etc. ar fi fost scrise întru publicare – singurul caz recent de astfel de corespondenţă e unul francez, Inamici publici, dialogul dintre scriitorului Michel Houellebecq şi filozoful Bernard-Henri Lévy.
Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu (în ordine alfabetică) îşi scriu, prin urmare, despre literatură (şi, spune Stănescu, „scrii literatură cînd scrii despre literatură“). Pornesc de la cursurile lui Nabokov, ocolindu-l strategic pe Dostoievski (pînă cînd BAS, care împărtăşeşte opinia născocitorului lui Humbert Humbert cum că Dosto e „lipsit de gust“, un scriitor de mîna a doua comparativ cu Gogol, recuperează Dublul şi Jucătorul), pentru a ajunge, trecînd prin Gogol, la Bulgakov şi mai departe, la Hagi-Murad şi Moartea lui Ivan Ilici ale lui Tolstoi, la proza lui Platonov şi la Şalamov. Citează „anxietatea influenţei“ a lui Bloom, scrisorile licenţioase ale lui Joyce către Nora şi, integral, postfaţa lui Brodski la Groapa de fundaţie (a pomenitului Platonov). Adeseori – dacă nu de cele mai multe ori – relecturile lor însoţesc complicate antreprize de editare şi reeditare (a prozei scurte a autorului Mantalei, a romanelor „minore“ ale lui Dostoievski) şi descompun în detalii de subtilitate critică magnifice cărţi căzute în desuetudinea ratingului minor (nici Cevengur, nici Povestirile din Kolîma n-au mai fost publicate de zeci de ani, sînt bijuterii de anticariat, şi nici Ulise n-a mai văzut recent luminiţa de la capătul tunelului tipografic).
Ceea ce ne desparte nu e, oricum, o carte de critică literară, chiar dacă merge de multe ori pe drumul interpretărilor de text. Literatura e supremul pretext, dar, dincolo de absolutul instinct de comentator literar al lui Stănescu, pe care Ernu îl forţează periodic, Epistolarul de la Hanul lui Manuc e aproape un roman detectivistic, plin de suspans, despre cărţi ca şi cum ar avea carne, oase şi-ar putea sîngera.
Cei doi se provoacă precum doi boxeri într-un ring ale cărui coarde sînt propriii lor autori preferaţi, parează loviturile şi-şi impun propriile teme. „Definesc“, spuneam, în mod diferit literatura – BAS caută esteticul, calitatea intrinsecă a limbii ficţionale,plăcerea cufundării în text, jocul de-a înţelesurile cuvîntului „tătar“ la Tolstoi, Ernu e preocupat de rolul social al literaturii, de funcţia ei politică, de mecanismele şi relaţiile ei cu puterea. Iar a te bate pentru plăcere se dovedeşte a fi misiunea unui avocat al cauzelor pierdute. De fapt, epistolarul acesta e un act rafinat de vampirism: pentru Vasile Ernu, scrisorile sînt un teren de exersare şi testare a ideilor propriei scriituri, literatura lui se hrăneşte din magma, din materia primă a acestor mari autori (uneori deja trecuţi prin sita unor alde Groys, Zizek şi compania) şi din sîngele vital care palpită nu atît în epistolele sale, cît în cele ale lui BAS. Nu e vorba doar despre ce cred despre literatură aceşti doi oameni, cît despre locul pe care literatura altora îl ocupă în viaţa fiecăruia. E uşor deconcertant să constaţi ce autentică poveste de dragoste poate să însemnebeletristica, cum te poţi înfuria pe ea, ca pe-o iubită adulterină, şi cum poate da ea un sens vieţii. Căci pentru Stănescu, literatura e o „afacere personală“ care dă sens traiului său de funcţionar „despre care se ştie prea puţin“: „Nu e nimic mai satisfăcător decît să lupţi împotriva ignoranţei ş…ţ, publicarea unei cărţi are valoarea greutăţii unui tiraj în aur. ş…ţ Pentru ce altceva să lupţi într-o lume ca asta, destul de îndepărtată de cea mai bună cu putinţă?“.
Din acest skandenberg al unor oameni care iubesc sincer literatura, se scrie o hartă a recitirilor (care,apud Matei Călinescu, e adevărata lectură) foarte, foarte personale. Şi o hartă a unor călătorii – cea a doi oameni pe care „ceea ce îi desparte“ e însuşi drumul pe care merg.
Pînă la urmă, „cel mai mare autor al tuturor timpurilor“ nu există. Nabokov a ratat experienţa Bulgakov din cauză că, deşi erau contemporani, lui Bulgakov nu i s-au publicat cărţile la data scrierii lor. Cît timp Stephen James Joyce va avea ceva de spus, corespondenţa erotică a bunicului său nu va face parte din corpusul literar joycean. Literatura – cum zice Ernu – e singura artă în care toţi autorii îşi sînt contemporani – doar că nu în acelaşi timp şi nici cînd ar fi nevoie.
Din cîte informaţii deţin, mai sîntem cîţiva – Radu Cosaşu
“Ceea ce ne desparte” caută un cîştigător
La Tîrgul de carte Gaudeamus prezentăm noua noastră carte. Cine ghiceşte primul ce semnifică codurile/cifrele de sub autori (de pe copertă) primeşte cadou o carte cu autografele celor doi. Poate şi o bere.
Sîmbătă, 20 noiembrie
• ora 18.00: Lansarea volumului Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu
Prezintă: Daniel Cristea-Enache, Costi Rogozanu
Locaţie: standul editurilor Polirom şi Cartea Românească
NATO IN URSS
In curind, dupa spaniola, vine si varianta italiana…. Nato in URSS….. asta e materialul lor promo…
MERGI ŞI CITEŞTE, URGENT!
Interviu cu scriitorul Vasile Ernu: Liliana Moldovan pentru Agenţia de presă AŞII ROMÂNI, Germania/ 12 noiembrie 2010
1.Voi începe dialogul nostru pornind de la convingerea lui Alexandru Paleologu că “lumea şi viaţa nu ar fi nimic fără cărţi”. Consideraţi că aceste produse spirituale şi culturale care au stat la baza evoluţiei civilizaţiei şi culturii omeneşti, care au primenit sufletul şi mintea miilor de generaţii, mai au acelaşi efect ca şi în trecut?
– Omul se diferenţiază de lumea din care a ieşit, cea naturală şi biologicică, prin capacitatea de a-şi crea propriul mediu social, politic şi cultural. El şi-a creat un soi de control al naturalului prin aceste ustensile culturale. Cartea este unul din elementele cheie. Este poate cel mai constant produs cultural pe care l-a creat omul. Naraţiunea, povestea, chiar dacă a trecut de la forma orală la cea scrisă nu şi-a modificat aproape deloc structura de bază. Dacă în muzică şi cultura vizuală au avut loc schimbări radicale, luând în considerare doar ultimii 200 de ani, ei bine, în domeniului marilor naraţiuni nu s-a modificat mai nimic. Eu tind să cred că un Michelangelo l-ar înţelege greu pe Duchamp, iar Bach ar avea probleme cu ascultarea unei muzici de Schonberg, însă un Homer sau Virgiliu nu ar avea nici o problemă să citească Tolstoi sau Nabokov. Cartea este cea care ne ajută să fim contemporani şi cu oamenii de acum 2000 de ani, iar ei sa fie cumva prezenţi în actualitate. Acesta e marele mister şi farmec pe care-l poate produce cartea. De aceea trebuie să luptăm ca ea să aibă un impact major în continuare asupra societăţii umane. Ea este şi rămâne cel mai important şi ieftin mijloc de educaţie a umanităţii. Fără ea ar fi greu să ne numim oameni.
2.Intelectualitatea românească nu poate scăpa de obsesia inutilităţii ofertelor culturale propuse de creatorii contemporani. Credeţi că putem găsi un mijloc de revitalizare a pieţei culturale româneşti? Există vreun secret al revigorării interesului publicului larg mai ales al publicului tânăr pentru lectură?
– Din punctul meu de vedere secretul se află în educaţie şi în găsirea unei căi proprii. E timpul să mai renunţăm la copierea modelelor occidentale. E bine să învăţăm de la alţii, să fim deschişi către o altă experienţă însă nu în măsura în care să ne transformam în simpli imitatori ai acelor modele. E ca şi în economie: nu putem trăi doar din ce produc alţii. O ţară care nu-şi produce propriile valori şi propria cultură, ci doar importă nu e o ţară, ci e doar un teritoriu. În această perioadă nici educaţia şi nici producţia culturală nu stă foarte bine. Educaţia este chiar într-o stare catastrofală iar asta va afecta enorm de mult viaţa socială, politică şi mai ales culturală a următoarei generaţii. Educaţia, sănătatea şi cultura trebuie să fie priorităţi naţionale, trebuie să existe acces gratuit la ele şi trebuie gândite strategii la nivel de ţară. Invaziile actuale nu se mai fac cu tancurile şi tunurile, ci cu banii, mass-media şi cu diverse mecanisme de consum. În acest moment noi suntem o colonie care nu mai produce mai nimic. Iar ce se mai produce nu ne mai aparţine. Cred că în următoarea perioadă va trebui să regândim din temelii societatea în care trăim.
3.Cine deţine cel mai important rol în procesul de răspândire a cărţilor? Scriitorii? Editorii? Profesorii? Sau bibliotecile cu campaniile lor de promovare a lecturii?
– Este un lanţ întreg. Totul porneşte din familie şi şcoală. Părinţii pot influenţa mult gusturile copilului. Copilul trebuie să aibă de mic acces la carte, să se obişnuiască cu ea, s-o îndrăgească. Din păcate copiii sunt crescuţi şi educaţi tot mai mult de televizor şi calculator şi mai puţin de oameni şi carte. Şcoala e la rândul ei un element foarte important. Societatea şi mediul socio-politic şi cultural transmit diverse mesaje, set de valori etc. Cu toate păcatele ei însă şcoala în perioada comunistă a avut un nivel general destul de ridicat. Noi, când eram mici, voiam să ne facem cosmonauţi, medici, ingineri, fizicieni, filosofi. Acum fetele vor să devina top-modele, iar băieţii fotbalişti. Este foarte important ce-ţi doreşti în viaţă, ce vise ai.
Fireşte că în procesul de producere şi răspîndire a cărţii şi infrastructura joacă un rol crucial pentru că te ajută să ai acces la librării, biblioteci etc. La noi, în loc să se deschidă cât mai multe astfel de instituţii, ele se închid. Sunt orăşele care nu mai au librării iar bibliotecile nu au mai achiziţionat cărţi de zeci de ani. E tragic.
Editurile ar trebui să deruleze cât mai multe campanii de promovare însă cele mai eficiente campanii de promovare a lecturii ar trebui să fie cele la nivel de stat sau a instituţiilor care reprezintă bresle întregi. În ţările europene astfel de campanii se fac anual. O campanie de acest tip presupune un mecanism mai amplu: televiziune, radio, manifestări, lecturi publice şi acţiuni de promovare realizate în şcoli etc. Şi nici nu e nevoie de bugete mari. Cu banii de la câţiva km de autostradă care oricum nu se face se pot reface multe lucruri din infrastructura culturală. Din păcate nu există viziune şi voinţă.
4. Cum s-au derulat lucrurile în cazul dumneavoastră, cine v-a pus prima carte în mână şi care sunt cărţile sau autorii care v-au marcat copilăria?
– Părinţii şi fraţii mai mari. Am trăit printre cărţi. Iar la şcoală m-am îndrăgostit de bibliotecă. Mergeam de două ori pe săptămînă şi schimbam cărţile. Până la finele şcolii generale am citit cam toată biblioteca şcolii. După aceea m-am mutat la alta mai mare. În URSS exista un cult al cărţii cum nu cred că a mai existat undeva. Eram educaţi şi chiar credeam în acest lucru, că URSS este ţara cu cei mai mulţi cititori: cea mai cititoare ţară din lume. Fireşte că era şi multă propagandă, aşa cum şi azi suntem spălaţi pe creier de alte forme de proagandă, însă convingerea că textul scris, cartea, este ceva esenţialmente bun ne-a ajutat să trecem prin multe necazuri.
5. Dar în privinţa scrisului? La ce vârstă şi în ce împrejurări aţi descoperit că doriţi să deveniţi un specialist în mânuirea cuvintelor, că doriţi sa vă faceţi scriitor?
– Nu am vrut să fiu scriitor. Nu mi-am propus. Voiam să fiu filosof. De aici vine şi pasiunea mea pentru reflecţie, dezbateri, analize, idei etc. M-am apucat să scriu mai mult din nevoia de a-mi regla nişte conturi cu trecutul meu. Voiam să repovestesc experienţa mea din spaţiul sovietic. Şi aşa am scris prima carte, după care a venit de la sine şi restul.
6. Evident, dacă citeşti mult nu înseamnă că te faci automat scriitor. Citirea cărţilor contribuie la ascuţirea abilităţilor de autor. Lectura stăruitoare şi munca permanentă, oricât de consecvente ar fi, nu sunt dătătoare de rod literar decât în prezenţa talentului şi a inspiraţiei. Care este raportul dintre talent şi efort creator? Câtă muncă şi cât talent ascunde un scriitor de succes?
– Uh. Proza, eseul şi genurile apropiate necesită un timp de lucru mai mare. Nu ştiu cum e la poezie că nu scriu poezie. Fie vorba între noi, a scrie nu e o ocupaţie atât de plăcută. Trebuie să stai câte zece ore cu fundul pe scaun şi cu ochii în calculator şi să scrii. E o muncă foarte istovitoare. Dar pentru cine e pasionat asta nu e un impediment. Trebuie, fireşte, să ai talent, însă munca e unul din factorii cheie. Talentul se dezvoltă prin multă muncă.
7.Cum definiţi succesul literar? Un scriitor de succes este cel care intră în graţiile criticilor literari şi se alege cu o cunună de premii? Ori succesul se măsoară prin numărul şi intensitatea semnalelor pozitive emise de publicul cititor?
– Odată am făcut un text pe această temă. Teza era simplă: scriitorul de succes din România vrea să fie lăudat de Nicolae Manolescu şi să fie citit de Nicoleta Luciu. Adică vrem să fim legitimaţi de cea mai importanta parte a criticii şi să fim populari, să fim citiţi la scară mare. Din păcate nu se prea poate aşa. Rar poate acoperi cineva o paletă atât de largă. Din păcate noi avem o ţară unde numărul cititorilor e mic şi în scădere. Practic scriitorii se bat pentru un public de câteva mii de cititori.
8.Dacă ar fi să concepeţi o idee publicitară concisă şi eficientă care să atragă atenţia şi să invite societatea la redescoperirea avantajelor lecturii, cum aţi formula-o?
– Viaţa îi este dată omului o singură dată pentru a nu muri prost: mergi şi citeşte urgent!
“Fata de Romania am o singura slabiciune: ii respect codul penal”
interviu cu scriitorul Vasile Ernu realizat de Florentina Ciuverca / OPINIA Studenteasca, 15 ianuarie 2007
Comunismul subiectiv, comunismul trait frumos, ca o adolescenta: despre asta scrie Vasile Ernu si nici un antinostalgic „feroce” nu-l poate condamna. Au fost decenii de constructie ale unei iluzii, iar iluzia este uneori sanatoasa, te poate ajuta sa cresti. Rupt de ea, „omul nou” are tot dreptul sa priveasca trei sferturi ironic, un sfert nostalgic spre felia de trecut. „Nascut in URSS” – cartea publicata de Ernu la Editura „Polirom” – nu este o carte despre moartea unui sistem politic, ci despre unul intepenit la un sfirsit de mileniu, mirat in fata libertatii ce zvicnea in propriul pintece. Un sistem cu lacate, dar si cu personale dichisuri, ce oferea privilegiul unei saracii satisfacatoare, cu eroi care aveau nevoie sa fie vinati pentru a ramine rebeli, cu blugi din cind in cind, cu vodca tot timpul si un strop de poezie.
“Pe mine ma impresioneaza invinsii, nu invingatorii”
O: Romania iti mai da prilejul unor „flash-uri” din copilaria ta in URSS?
V.E.: Nu, Romania este altceva, a fost si este o tara noua pentru mine pe care incerc sa o invat zi de zi. Straniu, dar nici macar comunismul romanesc nu-mi aduce aminte de fosta mea tara cu toate ca imi dau seama bine ca sint multe similitudini.
O: Cit e nostalgie si cit ironie in cartea ta?
V.E.: Eu incerc sa povestesc o lume disparuta. Iar in acest demers pornesc de la o teza simpla: indiferent in ce sistem traiesti, indiferent de ideologie, de represiune, cel mai important este viata.
Eu incerc sa povestesc viata obisnuita, viata de zi cu zi, viata cotidiana a unui cetatean sovietic. Cum se imbraca, cum locuieste, ce face la scoala, cum bea cetateanul sovietic, cum se raporteaza la sex, ce obiecte foloseste, ce filme si ce muzica asculta, cum se distreaza, pe cine iubeste si pe cine uraste, cum se sta la coada si cum se discuta la bucatarie…. si alte multe elemente care compun viata noastra. Totul este scris cu un anumit grad de tandrete, si acolo unde e cazul, cu anumite elemente nostalgice. Insa am si foarte multa ironie. Dar ironizez nu numai trecutul, ci si prezentul.
O: Mai bea cetateanul rus cum bea altadata cel sovietic?
V.E.: Da… bea totul si inca ceva pe deasupra. Cetateanul rus nu are mai putine motive pentru a nu bea, caci grijile nu s-au imputinat, ci s-au inmultit. Si oricum, dupa cum am povestit in capitolul „Ce bea cetateanul sovietic”, un bautor autentic (fie el sovietic sau rus) bea singur, de dimineata si fara nici un motiv. Formula „am un motiv ca sa beau” el a transformat-o in „nu am nici un motiv pentru a nu bea”. Dar nu mi-e rusine nici cu „cetateanul turmentat” din zona.
O: Ce s-a pierdut prin disparitia blocului comunist din Est?
V.E.: Cu siguranta s-a pierdut ceva. Orice moarte, orice disparitie are si ceva tragic. E foarte greu de spus ce s-a pierdut. Asta este una din urmatoarele teme ale cartii la care lucrez. Pe mine ma impresioneaza invinsii, nu invingatorii, ma preocupa invinsii si nu scriu ode invingatorilor.
O: Cu ce ne-a stricat democratia sau ce ne-a adus bun? Ai plecat totusi din Rusia…
V.E.: Ma scuzati, eu nu am plecat din Rusia, din Republica Moldova, ci din URSS. Sint totusi doua tari si doua sisteme diferite. Rusia de azi nu este si nu poate fi ceea ce a fost URSS. Pentru mine sint foarte importante distinctiile clare si nuantate. Am fost educat, si asta mi-a intrat prin toti porii, sa fiu cetatean sovietic. Nu eu am ales ca patria mea sa fie URSS, iar apartenenta la aceasta tara mi-o asum. Acum mi-am asumat sa fiu cetatean al Romaniei.
Cu Romania nu ma aflu intr-un raport patriotico-national care se vehiculeaza atit de mult pe aici, ci mai degraba sint intr-un raport civico-pragmatic. Eu nu ma leg de locuri si geografii. Am stat la Iasi, Cluj si Bucuresti si peste tot m-am legat de anumite proiecte si de anumiti oameni. Eu ma comport fata de un anumit loc ca si cum as fi in deplasare: am venit, am rezolvat, am plecat. De oameni ma leg insa foarte mult, indiferent de culoare si miros. Fata de Romania, ca sa-l parafrazez pe Ostap Bender, am o singura slabiciune, ii respect codul penal.
Democratia mi-a adus multe lucruri bune. Insa cum zice rabinul de la Odessa, care m-a invatat o multime de lucruri, un bine nu vine niciodata singur. Orice bine aduce cu el si probleme si griji si suferinta. Important e cum te raportezi fata de toate acestea si cel mai important e sa nu lasi ca democratia sa-si traiasca viata. Democratia actuala e mult mai subtila, lunecoasa si iti poate fura viata pentru 30 de arginti intr-o clipita.
O: Te-ai mai intoarce acolo?
V.E.: Unde sa ma intorc? In URSS? Aceasta tara din cite stiu eu nu mai exista, ea exista doar in arhive, in timp, in memorie. Cartea mea este un soi de intoarcere in timp, insa eu ma intorc acolo cu un scop bine definit.
Eu vreau sa povestesc viata cotidiana de atunci fiindca eu cred ca acest lucru, povestit chiar subiectiv (nici nu se poate altfel), este mai important decit multe tratate obiective si stiintifice. Un alt lucru important e faptul ca eu ma intorc in trecut pentru a vedea prezentul si viitorul dinspre trecut. Cred ca o astfel de perspectiva ne poate ajuta sa intelegem mai bine prezentul si viitorul si ne poate proteja de noile forme de compromis.
“Suferinta nu este cheia intelegerii comunismului”
O: Ai fost acuzat dupa aparitia cartii ca nu ai condamnat Gulag-ul, deportarile, crimele. De ce nu apare si aceasta fata a URSS in cartea ta?
V.E.: Nu ma pot supara pe criticii mei. E ceva firesc sa existe opinii diferite, reactii diferite, fiindca sintem diferiti, avem lecturi diferite etc. Important e sa nu inchidem discutia si sa lasam loc de dialog. Cred ca prima care a ridicat aceasta problema a cartii mele este Simona Sora, pe care de altfel o respect foarte mult. Tot ea este cea care sustine ca sint iresponsabil si ignorant avertizind potentialii cititori ca texul meu poate sminti. Eu cred ca numai operele mari pot sminti, iar pe mine nu ma paste un astfel de pericol, va garantez.
De ce totusi iresponsabil? Fiindca, conform dumneaei, eu nu condamn comunismul si crimele comunismului, nu vorbesc de suferinta etc. Eu cred ca supozitia: comunismul este raul fundamental, iar opusul lui este binele absolut e o directie gresita si nu face decit sa te tina in aceeasi paradigma. In acelasi timp, mai cred ca nu suferinta este cheia intelegerii comunismului. Comunism = Suferinta = Represiune politica = GULAG este o schema simplista. Cheia de intelegere a comunismului e cu totul alta. Voi scrie pe acest subiect in urmatoarea carte.
Suferinta e prezenta in toate sistemele, pina si in cele bine marketizate, asta mai intii. Doi: nicaieri in cartea mea nu e ascunsa ideea ca sistemul comunist este un sistem represiv din punct de vedere politic. Ba din contra, e spus foarte clar acest lucru, insa afirm si faptul ca sistemul capitalist e si el o forma de represiune, chiar daca e o forma de represiune economica. Stiu ca astfel de afirmatii nu dau bine in Romania, dar eu imi asum fiecare cuvint. Si trei: eu vorbesc din perspectiva unui homo sovieticus si nu mi-am propus sa rezolv toate problemele comunismului. E o arhiva subiectiva. In acelasi timp, cred ca demersul meu este mult mai eficient in aratarea esentei comunismului pentru generatia actuala, iar pe termen lung are un efect de dizolvare a comunismului mult mai puternic decit strigatele brute de stil „Jos comunismul”. Ce poate fi mai subversiv decit textul „Oda toaletului sovietic” unde arat ca viata mea, patria mea a fost un WC, dar fiindca e viata mea eu o respect si o iubesc. Cred ca asumarea trecutului tine de responsabilitate si curaj, iar eu acest lucru il fac, numai ca il fac de o maniera diferita.
O: Notai in carte ca proiectul URSS nu s-a prabusit, doar s-a oprit… Ar mai fi posibila o utopie gen URSS?
V.E.: Poate am spus-o in serios, poate ca am vrut sa glumesc pe seama anticomunistilor postocuministi sau poate este un avertisment. Sint mai multe discutii in jurul acestei teme si nu e cazul sa le repovestesc aici. Riscurile insa nu vin doar din zona marilor utopii, ci pot veni si din partea antiutopiilor. Poate ca ne vor omori nu dictaturile politice, ci altceva. Poate ca riscul vine chiar din inima democratiei sau din zona acumularii de capital?
Daca nu ne-a distrus „valea umbrii mortii” comuniste, poate ne va distruge „Canaanul” capitalist unde curge lapte si miere. Eu nu am raspunsuri, dar imi termin cartea spunind si avertizind ca pericolul poate veni de unde ne asteptam cel mai putin.
“Sa fim „ilegitimi” jumatate de secol XX, chiar e de risul lumii”
O: Cit de necesara a fost condamnarea oficiala a comunismului in Romania? A fost una sincera?
V.E.: Condamnarea comunismului este un gest politic, o decizie politica. E dreptul puterii actuale sa faca acest lucru. E dreptul presedintelui sa condamne un regim trecut, insa nu vad rostul crearii unei comisii stiintifice pentru a justifica un act politic. Stim foarte bine de crimele comunismului, iar presedintele nu avea nevoie pentru a condamna de o expertiza stiintifica facuta la comanda. Am retineri fata de stiintificitatea unui raport comandat politic, cu toate ca sint convins ca in aceasta comisie sint multi oameni competenti si bine intentionati. Presedintele Basescu, cel mai rafinat presedinte populist de prin estul Europei, a vrut pur si simplu sa speculeze o posibilitate politica la maximum. Si cum anticomunismul e o buna „vaca de muls”, atit pentru politicieni, cit si pentru intelectuali (aviz culturnicilor… se vor cistiga multi bani de acum incolo din asta), presedintele a exploatat cum stie el mai bine aceasta oportunitate.
In ce priveste legitimitatea comunismului din Romania, dati-mi voie cel putin sa ma indoiesc de „ilegitimitatea lui”. Daniel Barbu a dovedit legitimitatea comunismului in cartea sa „Republica absenta”, dar ramine fireste o problema deschisa pentru cercetatori. Domnul presedinte si-a cerut scuze in numele statului, deci recunoaste continuitatea statului, iar acest lucru presupune si recunoasterea indirecta a legitimitatii statului comunist. Ma intreb si eu: daca statul comunist a fost ilegitim, ce facem cu toate tratatele din aceasta perioada? Inteleg ca am pascut oitele pina prin secolul XIX si nu prea am fost in istorie, dar sa fim „ilegitimi” jumatate de secol XX, chiar e de risul lumii.
Riscul condamnarii de aceasta maniera tine de faptul ca nu se lucreaza cu nuantele, cu distinctiile, cu diferentierile. E riscul inlocuirii unei ideologii cu o contraideologie, caci supozitia acestui demers este urmatoarea: comunismul e raul absolut si trebuie condamnat si pus la zid, iar trecutul trebuie sters, uitat, sau in cel mai bun caz etichetat de genul „acesta este raul absolut”.
Eu gindesc nuantat. Care comunism? La ce ani ne referim? Cum facem distinctii? Cine trebuie condamnat si cine nu? Care sint criteriile dupa care apreciem gradul de vinovatie? Ce a insemnat comunismul? (à propos, pe aici nu intereseaza acest lucru).
Cine sint cei care invinuiesc? Sint ei atit de nevinovati pe cit par? Tacerea din comunism a intelectualilor oare e atit de nevinovata? Am vazut ca Partidul e vinovat si condamnat, iar membrii lui nu prea sint vinovati. Cum rezolvam aceasta problema? Cine sint anticomunistii de azi? etc. Sint intrebari la care trebuie sa raspundem si nu putem trece cu tavalugul si sa uniformizam totul.
Insa eu sint deranjat si interesat cu adevarat de prezent si crezul meu politic este simplu. Eu sustin ca nu sistemul in sine e problema, ci modul nostru de a ne gestiona viata in raport cu sistemul in care traim. Eu spun ca sistemul este un produs la care contribuim fiecare in parte si ca (atentie!) noi facem aceleasi compromisuri. Stapinii s-au schimbat, iar sclavii au ramas aceiasi! Sintem la fel de lasi, la fel de oportunisti, la fel de indiferenti, la fel de meschini. Si cel mai bine o stiu asta intelectualii, caci marea parte a lor isi constientizeaza si rationalizeaza actiunile, discursul…. caci ei sint in mare parte adevaratii vinovati… adica noi toti cei care producem ceea ce se cheama cultura.
Citi au curajul sa recunoasca acest lucru? Dar pe aici, ca sa-l parafrazez iarasi pe inegalabilul Ostap Bender, opium pentru popor se vinde foarte ieftin si se poate trai bine fara a avea insomnii si indigestii.
O: Cum priveste acum un „homo sovieticus”, made in URSS, capitalismul si consumismul?
V.E.: Cum imi place mie sa spun: eu privesc nu numai trecutul, ci si viitorul fara regret, dar cu precautie. URSS m-a educat si format de asa maniera incit sa pot subzista oricarui sistem. Am rezistat cu bine sistemului URSS-ist, voi rezista si celui capitalist, consumist si UE-ist.
„A fi liber, in sensul neoliberal, inseamna a fi fericit”
O: Se vorbeste adesea de democratia americana ca de un nou tip de comunism, cu restrictii in exces, sub aparenta unei libertati. Cum vezi tu lucrurile?
V.E.: De bine, de rau, democratia americana functioneaza si nu e vorba de nici un fel de comunism. Nu America e problema in sine, ci un anumit mod de functionare a capitalului care determina un anumit gen de politica. Eu cred ca marele risc vine din aceasta zona, de aceea trebuie sa chestionam cu mare atentie aceasta problema.
O: Povestesti cu voluptate de Rusia sovietica si cu umor, la fel ca mai toti autorii rusi (ma gindesc acum la Ilf si Petrov, Daniil Harms etc). De unde vin voluptatea si umorul asta? URSS nu a dat prilejul prea multor fericiri…
V.E.: Fericirea e o chestiune de sens, nu de factualitate. Poti sa fii in GULAG si sa fii fericit si poti sa fii bogat, sa conduci lumi, sa nu-ti lipseasca nimic si sa fii nefericit. Pina si conceptul de fericire a devenit politizat de noua ideologie. A fi liber (in sensul neoliberal) inseamna a fi fericit, pe cind lipsa libertatii aduce automat nefericirea.
Libertatea e o chestiune ce tine de relatie, de raport. Liber fata de cine, fata de ce? Nu exista libertate absoluta. Paradoxal, inseamna ca in lumea moderna din punct de vedere politic, singurii oameni liberi au fost dictatorii, fiindca ei nu se subordoneaza unor legi. Ei sint dincolo de lege, ei sint legea. In democratie esti liber atit cit iti permite legea si buzunarul. Dictatura economica e la fel de dura ca si cea politica.
In ce priveste umorul si ironia ele ma fac fericit si ori de cite ori le intilnesc le savurez cu mare placere. Iar pe acesti autori, alaturi de Bulgakov, ii stiu de mic si-i citesc cu mare placere, caci abunda de ironie si umor de o anumita factura. Acesti autori nu au trait in cele mai fericite si bune conditii, insa au stiut ca umorul si ironia sint arme bune pentru vremuri de restriste. A sti sa glumesti in momente tragice mi se pare ceva fascinant si ei au stiut sa faca perfect acest lucru.
“Romanii ma scot din sarite cu «povara trecutului»”
O: Cum apare cartea ta in contextul ultimilor ani, in care s-au publicat foarte multe volume despre comunism, cele mai multe „incrincenate”? Cit de diferita e perspectiva ta?
V.E.: Sint diferite categorii de texte. E bine ca apar memorii, caci ele in timp vor ramine si vor deveni mai importante decit tratatele academice. La memorie au dreptul nu numai cei care au avut de pierdut si au suferit, ci si cei care au avut de cistigat sau au fost neutri. In Romania exista o supozitie negativa cind e vorba de trecut: povara trecutului.
Pentru mine, trecutul nu este o povara, ci un mare cistig. Trecutul trebuie sa stii sa-l privesti. Eu spun ca trecutul trebuie in primul rind inteles, dupa care, el trebuie asumat si abia dupa aceea, el trebuie reconvertit, utilizat cu bunele si relele sale.
Eu nu sint cioranian, eu nu am avut „inconvenientul” de a ma naste in URSS, ci „convenientul” de a ma naste acolo. Daca stim sa folosim trecutul, pina si cele mai rele elemente ale sale pot deveni mari avantaje. Iar trecutul meu sovietic este o experienta mare care nu poate fi stearsa pur si simplu. Eu incerc sa povestesc aceasta experienta. Romanii ma scot din sarite cu „povara trecutului”, „greaua mostenire” si alte ineptii de ordinul acesta. Generatii de intelectuali discuta la nesfirsit aceste probleme. Asta spune foarte mult despre capacitatea romanilor de a-si gestiona trecutul si mai ales despre incapacitatea lor de a-si gestiona prezentul.
„Astazi tinerii scriu pentru public si nu pentru critici”
O: Ce e de remarcat in noul val de scriitori rusi? Nume, tendinte.
V.E.: Ceea ce mi se pare important in Rusia, lucru care la noi din pacate nu se intimpla, e faptul ca perioada comunista, indiferent cum a fost ea, a inceput sa produca romane ale acelei perioade. Dupa caderea comunismului au inceput sa apara romane despre comunism. Unele, precum „Sectantii” lui Mamleev sau „Moscova-Petuski” a lui Venedikt Erofeev, au fost scrise in perioada comunista, dar au aparut dupa. Altele precum „Undergrounde” al lui Makanin sau „Stalin cel bun” a lui Viktor Erofeev au fost scrise dupa. La noi din pacate acest tip de carti sint inca asteptate, iar de cartile de sertar, nu mai vorbim.
Un alt lucru important e faptul ca pina si tranzitia anilor ’90, care a fost devastatoare si dramatica, a produs scriitori si opere importante. Printre cei mai cunoscuti sint Sorokin, Pelevin, Limonov, Akunin, Griskovet… de fapt sint destul de multi.
O: Dar in literatura romana?
V.E.: In literatura romana sint citeva lucruri interesante. Scriitorii tineri, de exemplu, nu mai scriu pentru critica, adica nu au ca punct de referinta acei citiva critici si specialisti care trebuie sa le dea nota de trecere asa cum se intimpla cu ceva timp in urma.
In perioada comunista se crease un mecanism straniu: scriitorul era interesat in primul rind de critic, nu de piata. Din aceasta cauza a aparut o literatura stilizata care avea doar o miza estetica, sau se subordona unui canon. Ca rezultat, dar fireste sint mai multe cauze, am avut putina literatura de calitate. Astazi tinerii scriu nu pentru critici, ci pentru public si cred ca acest lucru va imbunatati mult calitatea textelor. Deja putem vorbi de o literatura tinara de calitate si de impact.
De asemenea, faptul ca o editura precum Polirom a avut curajul sa parieze in ultimii ani pe literatura romana si in mod special pe cea tinara mi se pare o schimbare totala de paradigma de dupa mahmurii ani ’90. Acum citiva ani, umblai cu cartea si cu banii in mina si nimeni nu vroia sa te publice. Un Razvan Radulescu era refuzat si damnat sa nu mai apara.
Paradigma conservatoare care se bazeaza doar pe „gloriosii” ani interbelici si inca pe citiva intelectuali care au devenit un soi de „Sfinta Paraschiva” a culturii romanesti, a fost dinamitata de mecanismul editorial oferit de editura Polirom. Colectia Ego Proza, dupa care si altele, a dinamizat enorm piata cartii romanesti scrise aici. Acum s-a creat deja concurenta intre edituri, iar scriitorul roman a inceput sa fie curtat de editori, ceea ce e o normalitate.
“Cel mai important lucru e să încercăm să înţelegem ce s-a întâmplat în comunism”
interviu cu Vasile Ernu pe www.europa.md toamna 2006
www.europa.md: De ce lansarea cartii Dvs. a avut loc mai intai la Bucuresti si apoi la Chisinau?
Vasile Ernu: Am lansat cartea la Bucuresti, din cateva motive simple. Mai intai, eu locuiesc acum in Bucuresti si imi era cel mai la indemana sa o lansez aici. In al doilea rand, Bucurestiul este orasul cu cel mai mare consum de carte din Romania, adica cu cei mai multi cititori.
Si nu in ultimul rand, datorita faptului ca orice eveniment produs in aceasta tara ca sa aiba un ecou mai semnificativ trebuie facut in capitala. Aceasta centralizare e un dezavantaj pentru Romania, dar acestea sunt datele problemei. Oricum nu am neglijat celelalte orase in care am locuit: Cluj, Iasi, Chisinau…
www.europa.md: De unde provine titlul “Nascut in URSS”?
Vasile Ernu: Este un titlu pe care eu personal il stiu de la formatia DDT, care are un album cu acest nume. Titlul imi placea fiindca e asemenea unei marci care se retine usor si are impact. Pentru mine, important este continutul cartii , nu titlul. Titlul unei carti trebuie sa te ajute, insa el nu poate inlocui continutul.
Cind am pornit acest proiect, trebuia sa fie unul colectiv, apoi s-a modificat si am scris eu singur aceasta carte. Singura chestie bine stiuta era titlul.
www.europa.md: Site-ul www.nascutinurss.ro este o parte integra a cartii sau o “lume aparte”?
Vasile Ernu: Site-ul vine ca o prelungire a cartii. Eu spun ca este o extensie a cartii. El vine sa aduca textului o parte vizuala si audio. Este si el o arhiva subiectiva a civilizatiei sovietice. Eu incerc sa creez o anumita lume virtuala a spatiului sovietic cu scopul de a familiariza si a informa partial. Nu este o arhiva de nostalgii cum ar vrea unii sa insinueze.
www.europa.md: Primiti multe mesaje din partea cititorilor? Care este diferenta dintre cititorul “nascut in URSS” si cel nascut in afara sa?
Vasile Ernu: Da, primesc foarte multe mesaje si cred ca am scris razpunzand la ele, mai mult decat am scris la carte. Am intrat in acest joc cu toate ca uneori nu era cazul.
Sunt trei categorii mari de cititori la care m-am gandit cand am scris: cei nascuti in URSS, cei nascuti in Republica Socialista Romania (sau in alte tari foste comuniste) si cei nascuti in spatiul lumii capitaliste (occidentale).
Cred ca cei mai neglijati au fost cei nascuti in URSS. Am fost mult mai concentrat asupra unui mod de povestire, ce se intereseaza mai mult de cei din afara spatiului sovietic. Culmea e ca primii, care ma traduc sint rusii. In rest, cititorii sunt diversi. Fiecare vine cu perspectiva si capacitatea sa de intelegere. Unii ma sustin, unii ma aplauda, iar altii ma injura. Acesta este riscul iesirii in public. E un risc pe care trebuie sa ti-l asumi.
In ce priveste diferenta dintre cei nascuti in URSS si cei nascuti in afara acestui spatiu, variaza de la caz la caz. Cei din tarile comuniste au o multime de experiente comune, iar cei care au trait intr-o lume democrata si liberala au o cu totul alta experienta. Eu pornesc de la premiza ca experienta sovietica este una imensa si merita povestita. Cine e interesat de aceasta experienta citeste cartea si vede o perspectiva subiectiva asupra acelei lumi.
www.europa.md: Cum ati caracteriza genul literar in care activati? Este mai aproape de bildungsroman, realismul socialist sau romanul post-modernist?
Vasile Ernu: Nici nu stiu ce sa zic. Eu am botezat ceea ce fac ca “gen eretic” (termen de altfel preluat), un amestec de mai multe stiluri. Am acolo si un soi de naratiune apropiata de genul memorialistic, am si genul documentar, am si eseu.
Ceea ce am incercat e ca, indiferent de genul abordat, totul sa pastreze un anumit tonus, un anumit timbru. Cartea este compusa din multe piese, pe modelul puzzle-ului, e fragmentara si pana si dusmanii declarati au recunoscut ca se citeste pe nerasuflate. Asta nu inseamna ca e neaparat o calitate. Mie imi plac cartile care se citesc usor.
www.europa.md: La lansarea cartii spuneati ca va intereseaza mai mult publicul german. Ati citit lucrarile lui Wladimir Kaminer? Va considerati un promotor al aceluiasi curent de idei?
Vasile Ernu: Am citit ce face Kaminer si sunt amic cu el. Ne-am cunoscut acum citiva ani la Targul de carte de la Frankfurt. Eu am fost cel care l-am editat in Romania si l-am adus aici, unde si-a lansat cartea „Russendisko” in stilul lui specific: lectura si muzica.
Ceea ce fac eu si ceea ce face Wladimir sint lucruri total diferite.
El scrie pentru un public german, in limba germana si valorifica mai mult perioada post-sovietica si pe cea de emigrant. Este privirea unui rus, emigrat in Germania anilor ’90 si mai scrie si roman sau proza scurta ca gen. Eu fac total altceva. Fireste ca fiind din aceeasi generatie si avand experiente comune avem si unele povesti comune, dar facem lucruri diferite.
www.europa.md: In aceasta privinta, ce puteti spune despre filmul “Good bye, Lenin!”?
Vasile Ernu: Sunt incantat de nemti cand se apuca de o treaba… chiar si lucrurile nasoale le fac profesionist…(stiu ca suna a cliseu). Modul lor de a se raporta la trecut, de a-l chestiona, de a-l documenta, de a-l arhiva este complex.
Iar abordarile lor din ultima perioada, cand au inceput sa lucreze cu o anumita deconstructie a trecutului, mai tandra, cu anumite elemente nostalgice (o blasfemie pentru Romania), dar de o maniera critica si ironica foarte subtila, in care eu cred mai mult decat in urletele de tipul “Jos comunismul”, mi se pare extraordinara. Recunosc ca ma regasesc mai mult in aceasta forma de abordare, insa accept si respect si alte posibilitati. Exista loc pentru toata lumea.
www.europa.md: Cum interpretati sintagma “prietenia popoarelor”?
Vasile Ernu: Despre ce prietenie si despre ce popoare vorbim? Daca ne referim la sintagma comunista, ea apartine unui limbaj de lemn care nu are nici un continut. Insa limbajul de lemn nu e specific doar comunismului, cum ni se sugereaza de catre noua ideologie dominanta. Ascultati cum vorbesc politrucii americani sau cei ai Comunitatii Europene si veti vedea ca nu e mare diferenta. Evident ca noul limbaj de lemn nu mai violenteaza asa de tare, pentru ca formele de represiune s-au schimbat.
www.europa.md: Ce credeti despre legea lustratiei? Sunt pregatite statele ex-sovietice pentru adoptarea acesteia?
Vasile Ernu: Nu prea cred in lustratie si mai ales in fosta URSS. Cine pe cine lustreaza? E o problema foarte complicata. Cel mai important lucru e sa incercam sa intelegem ce s-a intamplat in comunism. Sunt multi vinovati, cu grade diferite de vinovatie, dar mai intai trebuie sa definim termenii, sa stabilim regulile, cadrul juridic si mai ales sa stim ce vrem, care este proiectul.
www.europa.md: Daca cineva ar scrie o carte “Nascut in UE”? Cum s-ar raporta aceasta la cartea Dvs.? Credeti ca s-ar deosebi radical de cartea Dvs.?
Vasile Ernu: Inca nu e foarte clar ce e acest UE. Nu exista inca o identitate UE si nici nu cred ca va exista curand. Exista, insa un anumit fel de societate specifica lumii neoliberale occidentale, care se regaseste peste tot. Multe elemente ale lumii noastre comuniste sunt specifice si lumii acesteia, foarte multe insa nu. Eu incerc sa povestesc o lume care nu mai exista.
« go back — keep looking »